Category: Revista BM

România viitorului nu e doar o temă de campanie, ci o ecuaţie demografică tot mai presantă. Până în 2040, ţara ar putea pierde milioane de locuitori, iar structura populaţiei s-ar putea schimba radical. Nu e un scenariu inevitabil, ci unul care depinde de alegerile pe care le facem azi – în educaţie, migraţie, politici sociale şi investiţii în oameni. Tocmai de aceea, BUSINESS Magazin propune câteva ipoteze pentru cum ar putea arăta România peste 15 ani, pornind de la realităţile demografice actuale şi de la viziunile celor care studiază aceste fenomene în profunzime.

 

România 2040: între exod şi întoarcere, între pierdere şi integrare

„Cel mai probabil, scăderea va continua. Nu sunt semnale care să indice o îmbunătăţire”, avertizează Remus Gabriel Anghel, profesor universitar doctor (abilitat) la Departamentul de Sociologie al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA şi cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale. El descrie, fără echivoc, traiectoria descendentă a populaţiei României, marcată nu doar de o natalitate scăzută, ci mai ales de o mobilitate externă greu de gestionat. „Avem mai multe fenomene demografice şi migraţioniste care influenţează această scădere. Dinamica migraţiei s-a schimbat: nu mai asistăm la valuri masive de plecări, cum a fost între 2002 şi 2008, ci la o mobilitate mai degrabă temporară. Oamenii pleacă din România pentru câteva luni, apoi revin. Există şi migraţie de întoarcere, dar e fragmentară, mobilă.” 

Cu alte cuvinte, nu mai putem vorbi despre o emigrare definitivă, ci despre un flux continuu, greu de cuantificat, dar care nu reuşeşte să echilibreze pierderile permanente. Întrebat despre scenariile posibile până în 2040 – pesimist, realist sau optimist – profesorul indică faptul că varianta pesimistă, cea în care România pierde peste 3 milioane de locuitori, este deja vizibilă în teritoriu: „Efectele ar fi multiple şi profunde. În primul rând, în multe zone, în special rurale, nu mai există tineri. Populaţia este îmbătrânită, ceea ce face aproape imposibilă furnizarea unor servicii sociale de calitate. Lipsa unei populaţii active duce la instabilitate: oameni frustraţi, cu reacţii politice bruşte şi imprevizibile.” Anghel subliniază nevoia urgentă de a rescrie discursul public despre muncă şi migraţie. „După 1990, am cultivat ideea că muncitorul român «nu e bun», dar realitatea este că în afară munceşte foarte bine. Deci problema nu a fost la cultura muncii în sine, ci la condiţiile oferite aici, în România, şi la cultura antreprenorială de la noi.” În opinia sa, munca prost plătită şi tratată superficial în interiorul ţării a dus la această fugă sistematică a forţei de muncă. „Angajaţii sunt cel mai valoros activ în care trebuie investit – şi trebuie să ştii ce şi cum să investeşti – nu clădirile sau cifrele de afaceri.” 

Cea mai mare vulnerabilitate nu este, însă, pierderea în sine de populaţie, ci dezechilibrul pe grupe de vârstă. „Mai important decât câţi oameni rămân este distribuţia pe grupe de vârstă. Dacă majoritatea populaţiei e în vârstă, nu avem cum să susţinem un sistem social eficient. Asta generează adesea şi instabilitate şi la nivel politic.” România riscă, astfel, să devină un caz de studiu despre cum o societate îmbătrâneşte fără să se pregătească. Despre capacitatea statului de a răspunde acestor provocări, Anghel este critic: „România nu are politici sociale reale – ceea ce numim «asistenţă socială» sunt mai degrabă pensii, nu asistenţă socială propriu-zisă, care de fapt este extrem de redusă.” În ce priveşte politicile de creştere a natalităţii, diagnosticul este la fel de clar: „Nu avem programe eficiente sau bine finanţate. De exemplu, un program de tip after-school cu masă caldă pentru copiii din medii vulnerabile ar fi esenţial, dar nu îl avem. 

Astfel de politici ar preveni întrucâtva scăderea natalităţii, dar noi nu le avem la scară largă, ci doar accidental, în anumite localităţi”. În acest context, ideea de „creştere a populaţiei” începe să devină iluzorie. „Va veni un moment în care nu vom mai vorbi despre cum să creştem populaţia, ci cum să scădem mai puţin, cum să limităm pierderile.” Este o schimbare de paradigmă pe care România pare încă nepregătită să şi-o asume. Cu miniştri schimbaţi frecvent şi fără o strategie educaţională constantă, sistemul pare mai degrabă blocat într-o logică de avarie decât într-un plan pe termen lung. România, spune profesorul, urmează tendinţele regionale est-europene, dar cu specificul propriu. „În vestul Europei, natalitatea redusă este cumva compensată de imigraţie, dar şi acolo sunt probleme. În Italia, de exemplu, se estimează o scădere accentuată a populaţiei. La noi, există totuşi migraţie de întoarcere, dar chiar şi dacă se întorc români din diaspora, nu întotdeauna revine populaţia tânără – copiii rămânând adesea în străinătate.” Prin urmare, politicile de migraţie trebuie gândite împreună cu cele nataliste, într-o abordare integrată şi adaptată realităţilor locale. Pentru Remus Gabriel Anghel, ignorarea acestui tablou nu face decât să adâncească problemele. „Dacă nu vom avea nici imigraţie, nici întoarcere, situaţia devine foarte complicată.” 

România are, astfel, în faţă o alegere istorică: să continue să piardă oameni, sperând într-o redresare spontană, sau să accepte deschis migraţia, să investească în oameni şi să creeze un viitor demografic nu doar mai numeros, ci şi mai echilibrat. „Dacă ar fi să luăm o imagine mai clară a ceea ce se întâmplă în ţară, m-aş uita la zonele maghiare din România”, crede profesorul. În aceste regiuni, migraţia masivă a început imediat după 1990, iar efectele sunt vizibile: sate depopulate, populaţie îmbătrânită, lipsă acută de forţă de muncă şi de infrastructură funcţională. „E un proces care a început mai devreme decât în restul ţării – am putea spune că România, în ansamblu, a intrat în acest declin demografic la un decalaj de 12–13 ani faţă de ce s-a întâmplat în regiunile maghiare. Deci am putea să ne imaginăm că situaţia din aceste regiuni se va generaliza la nivelul întregii ţări.” Fără imigraţie, avertizează el, România nu are nicio şansă să-şi stabilizeze populaţia. Chiar şi migraţia recentă din Asia de Sud-Est, din Republica Moldova sau din Ucraina este fragilă şi temporară. „O parte importantă dintre aceşti oameni, probabil cei din Ucraina, nu vor rămâne pe termen lung. De aceea, nu ne putem baza doar pe aceste fluxuri din ţări vecine pentru a compensa scăderea populaţiei.” 

Cu alte cuvinte, România nu trebuie doar să accepte imigranţi, ci să creeze un mediu real de integrare, de retenţie, de atracţie socială şi economică. „Dacă vom mai pierde încă 3–4 milioane de persoane – în condiţiile în care, realist vorbind, probabil nu mai suntem nici măcar 19 milioane – impactul va fi uriaş”, spune Anghel. Iar singura perspectivă realistă pe termen mediu pentru stabilizarea populaţiei este una dublă: „politici de sprijinirea întoarcerii românilor şi migraţia către România din alte ţări cu presiune demografică mai mare”. Dar această direcţie vine cu întrebări esenţiale: „Întrebarea critică este cum vom fi capabili să gestionăm migraţia din alte ţări către România”. Lecţiile ultimului deceniu european arată cât de uşor poate deveni migraţia o temă electorală inflamabilă. „De la Brexit încoace, vedem cum în multe ţări europene, migraţia a devenit o temă politică exploatată de partidele populiste cu mesaje antimigraţie. Dacă România va intra într-o astfel de epocă populistă, cu retorici antiimigraţie, poate fi posibil ca migraţia – deşi necesară – să fie descurajată.” Inclusiv atunci când migranţii ajung în România, spune sociologul, nu există nicio garanţie că vor rămâne. Ţara noastră este adesea o escală, nu o destinaţie. „România este, în multe cazuri, o ţară de tranzit, nu de destinaţie, deci în atare context trebuie să poţi să ai o politică adaptată statutului tău ca ţară de emigrare, imigrare şi tranzit.” Această poziţie geodemografică ambivalentă obligă la luciditate şi responsabilitate politică. Dacă nu vom construi condiţii reale de integrare – locuinţe, servicii, şcoli, recunoaştere a competenţelor, recunoaştere simbolică – atunci vom rata singura fereastră de oportunitate demografică. „Politicile migraţioniste nu mai pot fi ocolite. Ele trebuie asumate, explicate şi construite pe termen lung, dacă vrem cu adevărat să evităm un colaps demografic.” De asemenea, „Populaţia Românie

i nu este omogenă”, iar acesta este un detaliu esenţial pentru a înţelege corect dinamica actuală şi proiecţiile demografice. În realitate, România include deja o componentă importantă de cetăţeni proveniţi din Republica Moldova şi Ucraina, care au obţinut cetăţenia română prin naturalizare, dar care, odată intraţi în Uniunea Europeană, pot circula şi locui oriunde. „Mulţi dintre aceşti oameni probabil că nu mai sunt în ţară. Aşadar, în mod real, nici nu ştim exact câţi oameni trăiesc efectiv în România azi şi componenţa acestei populaţii.” Această incertitudine se suprapune peste o perioadă de transformări tehnologice care, în următorii 10–15 ani, ar putea modifica semnificativ raportul dintre nevoia de forţă de muncă şi populaţia activă disponibilă. „Este posibil să asistăm la revoluţii tehnologice majore, care vor putea eventual modifica raportul dintre forţa de muncă necesară şi numărul real al lucrătorilor din anumite domenii”, avertizează profesorul. 

---

„Politicile migraţioniste nu mai pot fi ocolite. Ele trebuie asumate, explicate şi construite pe termen lung, dacă vrem cu adevărat să evităm un colaps demografic.”

Remus Gabriel Anghel, profesor universitar doctor (abilitat) la Departamentul de Sociologie al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA şi cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale.

---

Totuşi, în sectoarele care angajează deja predominant migranţi – servicii, construcţii, transport, curierat – cererea va rămâne ridicată. La toate aceste presiuni structurale se adaugă şi o componentă culturală tot mai prezentă în discursul public: reticenţa faţă de lucrătorii străini, mai ales din Asia. „Deocamdată fenomenul imigraţiei este doar la început şi trebuie să mai aşteptăm până a avea o poziţie consolidată”, explică sociologul. Dar esenţa problemei nu este prezenţa lor, ci lipsa de experienţă a societăţii româneşti cu astfel de realităţi. „România nu a avut experienţă istorică cu valuri consistente de imigraţie. Nu suntem obişnuiţi să fim ţară de destinaţie.” Iar adaptarea, spune el, necesită timp şi politici. „E nevoie de politici publice care să faciliteze integrarea”, adaugă Anghel, dar avertizează că, în paralel, România nu îşi poate permite să ignore exodul deja în desfăşurare. „Este poate mai important să limităm exodul şi să încurajăm întoarcerea. Dar acest lucru nu se poate face fără a reduce decalajele regionale, care sunt prea mari.” Disparităţile regionale rămân o problemă structurală ignorată. În judeţele din sudul ţării, precum Teleorman sau Olt, există mult mai puţine locuri de muncă raportat la populaţie decât în judeţele din Ardeal, precum Braşov, Cluj sau Sibiu. Chiar dacă nu avem statistici complete despre intenţiile de migraţie internă sau externă, realitatea din teren este clară: „în oraşele mici şi în zonele defavorizate, lumea încă pleacă. Nu s-a făcut suficient pentru aceste regiuni. S-au concentrat investiţiile în câteva oraşe şi regiuni, iar restul au fost practic ignorate.”

În concluzie, profesorul avertizează: fără o viziune integratoare, fără echilibru regional şi fără politici de integrare a noilor veniţi, România riscă nu doar un declin demografic, ci o amplificare a fracturilor economice, sociale şi culturale care o vulnerabilizează profund. „Nu poţi avea creştere economică fără populaţie”: e o realitate pe care România o ignoră cu riscuri din ce în ce mai vizibile. Chiar dacă ţara reuşeşte să atragă migranţi, aceştia vor ocupa în primă fază locuri de muncă slab calificate — în curăţenie, construcţii, transport sau îngrijire. „Joburile de birou, cele mai bine plătite şi cele către care se îndreaptă economiile dezvoltate, necesită cunoaşterea limbii române. Practic, a doua generaţie de migranţi le va putea accesa, deci este vorba despre integrare generaţională.” Până atunci însă, rămâne întrebarea-cheie: „Cine va acoperi cererea de forţă de muncă din aceste domenii?” Este o întrebare esenţială, dar rareori rostită în spaţiul public. 

Cu atât mai mult cu cât România suferă de o ruptură profundă între rural şi urban — o ruptură care îşi are originile în destrămarea echilibrului industrial de după comunism. „În comunism, ruralul era susţinut indirect prin funcţionarea oraşelor mici, care asigurau locuri de muncă în industrie, iar navetismul era dezvoltat. Odată clitate, în multe zone oamenii nu mai au nicio speranţă, şi fără speranţă nu rămâi într-un loc.” De aceea, pierdem simultan două categorii esenţiale: tinerii e aceste oraşe mici au decăzut, a decăzut şi zona rurală dependentă de ele.” Investiţiile post-1990 nu au reuşit să corecteze dezechilibrele. Dimpotrivă, le-au adâncit. „În reacare pleacă şi potenţialii migranţi care n-au de ce să rămână. „Există un risc dublu: pierdem şi populaţia tânără care pleacă, şi nu reuşim să păstrăm sau să integrăm pe cei care vin.” Investitorii, români sau străini, nu vin acolo unde nu există infrastructură umană. „Se duc unde există deja economie funcţională. Dar şi acolo apar probleme, pentru că adesea nu mai au de unde angaja oameni.” Fără politici clare de stimulare a investiţiilor în zonele cu probleme structurale, România riscă să vadă cum dispar localităţi întregi. „Unele regiuni cu probleme le-ar putea «rezolva» în mod natural – între ghilimele – prin depopulare. Ceea ce, evident, nu ar trebui să fie o soluţie acceptabilă.” 

Fenomenul e deja vizibil. „Am fost vara trecută în Oltenia, de exemplu – unde, din spusele localnicilor, cel mai tânăr din sat avea peste 50 de ani. Chiar dacă vor mai rămâne 10, 20 sau 100 de locuitori, scăderea va continua.” Iar în lipsa unor motive reale pentru întoarcere — locuri de muncă, şcoli, spitale — cei care pleacă se stabilesc definitiv în oraşe mari sau în străinătate. „Asistăm deja la o reorganizare socială profundă – între rural şi urban, între mobilitate internă şi externă.” Nici soluţia creşterii natalităţii nu este realistă în acest context. „Natalitatea e influenţată de mai mulţi factori. Unul dintre cei mai importanţi este participarea femeilor pe piaţa muncii – în momentul în care femeile lucrează activ, timpul pentru copii şi gospodărie scade.” Paradoxul societăţilor egalitare este că evoluţia profesională femeilor presupune, în mod firesc, o scădere a natalităţii. Politicile pronataliste? „Pot ajuta, dar efectele sunt limitate şi pe termen scurt – cazul Ungariei e un exemplu. Cel mai bun lucru pe care îl pot face asemenea politici este să încetinească scăderea.” România ar avea nevoie, mai degrabă, de politici sociale pragmatice: „Programe de tip after-school, mese calde în şcoli, sprijin pentru familiile din medii vulnerabile. Copiii trebuie să poată sta la şcoală până la ora 16, cu temele făcute – abia atunci părinţii pot avea o viaţă profesională predictibilă. Dar aceste programe nu există în mod real, sau sunt implementate marginal”. 

În privinţa imigraţiei, profesorul este tranşant: „Cea mai realistă variantă este ca România să devină un context atractiv pentru cetăţeni noi – migranţi care să se simtă bine aici, să simtă că ţara le aparţine”. Dar pentru asta e nevoie de un efort colectiv, dincolo de voinţa politică. „Întrebarea este: suntem noi, ca societate, pregătiţi să-i acceptăm? Dacă da, cum? Dacă nu, riscăm tensiuni sociale?” Cât despre întoarcerea migranţilor români „acasă”, el spune: „Nu e o utopie. Mulţi migranţi îşi propun să se întoarcă şi se revine mult”. Întoarcerea diasporei, subiect evocat constant în discursurile politice, nu este o iluzie, dar nici o soluţie magică. Revenirea este un proces complex, iar condiţiile de reîntoarcere nu sunt deloc omogene. „Cei care au plecat tineri s-au socializat direct în Occident, nu mai au contacte aici, nu cunosc piaţa muncii din România. Mulţi sunt mobili – au joburi în două ţări, sunt într-un flux constant.” Revenirea există — dar nu este suficientă pentru a compensa pierderile de populaţie. „Este nevoie de oferte de muncă atractive în mai multe zone, nu doar în oraşe precum Clujul sau Bucureştiul”, avertizează profesorul. Dacă nu se diversifică oportunităţile regionale, potenţialul de remigraţie rămâne limitat la o minoritate cu opţiuni clare şi privilegiate. Cum va arăta România în 2040? „Cel mai probabil vom fi undeva între scenariul pesimist şi cel optimist. Există migraţie de întoarcere, există mobilitate, există şi un număr în creştere de migranţi care vin în România.” Dar amplitudinea acestor fluxuri va determina gradul de impact. „Dacă rămânem la 200-300.000 de migranţi, efectul va fi modest. Dacă ajungem la 1-2 milioane, atunci vorbim despre un impact semnificativ.” Profesorul subliniază că migraţia va deveni principala temă de dezbatere publică — „nu doar economică, ci şi identitară”. Iar România va trebui să accepte o realitate pe care a evitat-o decenii întregi: „Va trebui să accepte că devine o ţară de integrare, că noţiunea de român se va schimba.”

 

„După 1990, am cultivat ideea că muncitorul român «nu e bun», dar realitatea este că în afară munceşte foarte bine. Deci problema nu a fost la cultura muncii în sine, ci la condiţiile oferite aici, în România, şi la cultura antreprenorială de la noi. Angajaţii sunt cel mai valoros activ în care trebuie investit – şi trebuie să ştii ce şi cum să investeşti – nu clădirile sau cifrele de afaceri.”

Remus Gabriel Anghel, profesor universitar doctor (abilitat) la Departamentul de Sociologie al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA şi cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale.

 

Trei scenarii pentru viitorul demografic al României

I. Scenariul pesimist: „România care se goleşte” – pierdem peste 3 milioane de locuitori până în 2040. Nu există migraţie de întoarcere şi nici imigraţie semnificativă. Populaţia îmbătrâneşte accelerat.

Ce se întâmplă dacă nu reuşim să atragem migranţi şi nici să convingem diaspora să se întoarcă?

Fără imigraţie, situaţia României nu arată deloc bine. Dacă vom mai pierde încă 3-4 milioane de persoane – în condiţiile în care, realist vorbind, probabil nu mai suntem nici măcar 19 milioane – impactul va fi uriaş.

Care sunt efectele sociale?

În multe zone, în special rurale, nu mai există tineri. Populaţia este îmbătrânită, ceea ce face aproape imposibilă furnizarea unor servicii sociale de calitate. Lipsa unei populaţii active duce la instabilitate: oameni frustraţi, cu reacţii politice bruşte şi imprevizibile”.

Putem avea încredere în cifrele oficiale?

România a avut mereu probleme în înregistrarea corectă a populaţiei. Cel mai probabil datele de recensământ au fost completate cu cele de la evidenţa populaţiei. Nu ştim exact câţi suntem.

II. Scenariul realist: „O Românie pe muchie de echilibru”. Pierderea de populaţie continuă, dar la un ritm mai lent. Există o migraţie de întoarcere fragmentară şi un număr modest de migranţi care rămân în România.

1. Este realist să ne bazăm pe întoarcerea românilor din diaspora?

Nu e o utopie. Mulţi migranţi îşi propun să se întoarcă. Dar cei care au plecat tineri s-au socializat direct în Occident, nu mai au contacte aici, nu cunosc piaţa muncii din România.

2. Cum va arăta România în 2040 dacă lucrurile rămân la acest nivel?

Cel mai probabil vom fi undeva între. Dacă rămânem la 200-300.000 de migranţi, efectul va fi modest.

3. Care este riscul major?

Există un risc dublu: pierdem şi populaţia tânără care pleacă, şi nu reuşim să păstrăm sau să integrăm pe cei care vin.

III. Scenariul optimist: „România care se reinventează” România atrage între 1 şi 2 milioane de migranţi până în 2040, gestionează inteligent întoarcerea diasporei şi reformează politicile sociale.

1. Dacă ar fi să schiţaţi două direcţii esenţiale de politică publică în faţa declinului demografic, care ar fi acestea?

Prima ar fi să ne concentrăm pe întoarcerea românilor din diaspora şi menţinerea celor mobili. Aici vorbim de milioane de oameni, nu de câteva sute de mii. Este un potenţial uriaş de populaţie care deja are cetăţenie, are rădăcini aici, de limbă, identitate, familie, cultură. E mult mai realist să-i convingem pe cei mobili care muncesc temporar afară că merită să stea acasă decât să compensăm pierderile doar prin imigraţie.

A doua politică importantă ar fi să gândim un mecanism real şi funcţional de integrare a celor care vin în România. Nu e suficient să permitem imigraţia – trebuie să avem politici de locuire, de educaţie, de muncă şi de recunoaştere a drepturilor. Dacă nu facem asta, riscăm şi tensiuni sociale, şi eşecul integrării. Dar, repet: prioritatea ar trebui să fie întoarcerea şi grija faţă de migranţii români, pentru că acolo este miza cea mare la ora actuală.

2. Cum poate fi sprijinită natalitatea realist?

România ar avea nevoie de inter­venţii inteligente: programe de tip after-school, mese calde în şcoli, sprijin pentru familiile vulnerabile. Copiii trebuie să poată sta la şcoală până la ora 16, cu temele făcute – abia atunci părinţii pot avea o viaţă profesională predictibilă.

3. Migraţia va fi o temă esenţială?

Migraţia va deveni principala temă de dezbatere publică, iar România va trebui să accepte că devine o ţară de integrare, că noţiunea de român se va schimba.

---

Nu e doar o problemă socială, ci una economică sistemică

„Tendinţa demografică descendentă este una dintre cele mai grave provocări structurale cu care se confruntă România. Proiecţiile la nivel naţional şi european indică o reducere a populaţiei rezidente de la 19,1 milioane în 2023 la aproximativ 17,2 milioane până în 2040 şi 15 milioane în 2070, în absenţa unor politici corective”, observă şi Mădălina-Elena Dragomir, Macroeconomic Research Senior Officer, Garanti BBVA România. Chiar dacă tendinţa de scădere a populaţiei României este adesea privită ca un fenomen social,  în realitate, este una dintre cele mai serioase ameninţări la adresa viitorului economic al ţării. 

Potrivit reprezentanţilor Garanti BBVA România, dacă nu se iau măsuri corective, această tendinţă ar putea duce la o pierdere de peste 15% din populaţia actuală până în 2070, cu efecte în lanţ asupra pieţei muncii, sistemelor publice şi potenţialului investiţional al economiei. Pe lângă efectele evidente asupra dimensiunii pieţei interne, această contracţie demografică pune sub semnul întrebării atractivitatea României pentru investitorii străini. „O piaţă internă mai mică înseamnă un potenţial de consum redus, iar acest lucru poate descuraja investiţiile pe termen lung. Declinul demografic nu este doar o chestiune socială, ci o problemă economică sistemică”, punctează reprezentanta băncii. Unde se vor resimţi cel mai tare efectele? Toate sectoarele economice vor fi afectate, dar unele vor suferi disproporţionat. Sănătatea şi asistenţa socială sunt deja sub presiune, iar cererea pentru aceste servicii va creşte odată cu îmbătrânirea populaţiei. În paralel, lipsa de personal calificat va limita performanţa sectoarelor IT şi industrial, iar educaţia va suferi din cauza scăderii numărului de tineri, ceea ce va afecta sustenabilitatea instituţiilor de învăţământ. „Pentru a acoperi deficitul de forţă de muncă, România va fi nevoită să atragă lucrători din afara Uniunii Europene. Această soluţie vine însă cu provocări suplimentare: productivitate mai scăzută, consum intern redus şi o parte din venituri trimise în afara ţării, sub formă de remitenţe. Astfel, beneficiile pe termen scurt pot genera costuri pe termen lung”, avertizează experta Garanti BBVA. 

România 2040: declin sau reinventare? Viitorul economic al României, în perspectiva anului 2040, depinde fundamental de modul în care statul va răspunde acestei crize demografice. Potrivit reprezentantei Garanti BBVA, există două scenarii posibile: stagnarea, cu decalaje tot mai mari faţă de economiile dezvoltate, sau adaptarea şi transformarea modelului economic actual. „România poate transforma aceste provocări într-un motor de reformă, prin investiţii în productivitate, capital uman şi guvernanţă eficientă. O economie mai mică, dar bine organizată, digitalizată, productivă şi conectată la lanţurile globale de valoare poate performa mai bine decât una mare, dar ineficientă şi nepregătită pentru provocările viitorului”, este concluzia reprezentantei băncii. Transformarea digitală, investiţiile cu valoare adăugată ridicată şi adaptarea sistemului educaţional la nevoile reale ale pieţei muncii devin astfel pilonii unei Românii reziliente, chiar şi într-un context de stagnare demografică. Viitorul este provocator, dar nu lipsit de opţiuni – totul depinde de cum va alege România să răspundă acestui test al timpului.

---

„O piaţă internă mai mică înseamnă un potenţial de consum redus, iar acest lucru poate descuraja investiţiile pe termen lung. Declinul demografic nu este doar o chestiune socială, ci o problemă economică sistemică.”

Mădălina-Elena Dragomir, Macroeconomic Research Senior Officer, Garanti BBVA România

 

Trei scenarii pentru viitorul demografic al României

 

Scenariul I – „Ţara care se goleşte” (pesimist):

1. Dacă România pierde peste 2 milioane de locuitori până în 2040, cum vedeţi impactul asupra pieţei muncii, investiţiilor şi creşterii economice?

Deşi încadrat ca scenariu pesimist, acest tablou demografic se apropie de estimările instituţiilor de specialitate, iar datele actuale privind natalitatea, emigrarea şi îmbătrânirea populaţiei indică fapul că un asemenea scenariu este posibil în lipsa unor politici publice menite să inverseze cursul declinului populaţiei. În acest sens, un astfel de scenariu prezintă consecinţe economice severe, în care piaţa muncii se va confrunta cu un deficit structural de lucrători, cu o posibilă înlocuire totală sau înlocuire parţială cu forţă de muncă mai puţin calificată, cu efecte asupra salariilor, competitivităţii şi continuităţii activităţii în sectoare-cheie. Pe lângă acestea, se prefigurează o diminuare a investiţiilor şi o frânare a potenţialului de creştere economică, cu o dependenţă mai mare de importuri şi scăderea bazei fiscale, reducând capacitatea statului de a face investiţii şi a redistribui.

2. Ar putea un astfel de scenariu duce la creşterea impozitării pentru a susţine sistemul de pensii şi de sănătate?

Considerăm că în condiţiile unei baze de contribuabili tot mai reduse şi a unei populaţii dependente de protecţie socială tot mai mari, presiunea pe bugetele publice va creşte. În acest sens, pentru finanţarea sistemelor de pensii şi sănătate, statul va fi nevoit să compenseze prin majorarea fiscalităţii – fie prin creşterea contribuţiilor sociale, fie prin lărgirea bazei de impozitare sau introducerea unor noi taxe.

Scenariul II „Adaptare dureroasă” (realist):

1. Într-un scenariu cu 19 milioane de locuitori sau mai puţin, ce reforme economice ar deveni obligatorii pentru menţinerea unui echilibru fiscal şi a competitivităţii economice?

Pentru ca România să urmeze traiectoria scenariului realist este nevoie ca decidenţii politici să aibă în vedere implementarea unor reforme economice structurale în materia sistemului de pensii, continuarea procesului de digitalizare a administraţiei publice, flexibilizarea pieţei muncii şi implementarea unor politici educaţionale aliniate cu nevoile pieţei muncii. Menţinerea echilibrului fiscal va necesita majorări la nivelul impozitelor directe şi indirecte, cu impact negativ asupra competitivităţii, dar efectele pot fi atenuate prin integrarea pe scară largă a noilor tehnologii, în special a inteligenţei artificiale, care poate spori productivitatea şi compensa declinul forţei de muncă. 

2. Care sunt măsurile ce pot reduce presiunea asupra pieţei muncii în condiţiile unei scăderi demografice accentuate?

Dacă ne uităm la măsurile care pot reduce presiunea asupra pieţei muncii în condiţiile unei scăderi demografice accentuate, considerăm ca măsuri eficiente încurajarea creşterii participării forţei de muncă subutilizate (femei şi tineri NEET – Not in Education, Employment or Training), automatizarea şi tehnologizarea în industrie şi servicii, migraţia controlată a forţei de muncă din afara UE, cu politici clare de integrare şi introducerea unor stimulente pentru muncă activă şi pentru încurajarea natalităţii.

Scenariul III Redresarea inteligentă (optimist):

1. Din perspectivă economică, cât de realistă este o stabilizare a populaţiei prin politici de repatriere sau stimulare a natalităţii?

Considerăm că din perspectivă economică este realistă stabilizarea populaţiei prin politici coerente de repatriere şi natalitate pe termen lung. În materia politicilor de repatriere ne orientăm către crearea unui mediu economic stabil si atractiv pentru diaspora prin salarii competitive, accesul la infrastructură de calitate şi predictibilitatea sistemului legislativ. Dacă ne uităm la stimularea natalităţii, rezultatele acesteia sunt pe termen lung (anticipăm 15-20 de ani) şi necesită implementarea unor politici coerente (de ordin fiscal şi social) din punctul de vedere al accesului real la servicii de educaţie timpurie, facilităţi fiscale şi flexibilitate a condiţiilor de muncă pentru părinţi.

2. Ce politici economice ar putea transforma România într-un pol de atracţie pentru investitori şi forţă de muncă calificată?

Investitorii străini văd în România un potenţial ridicat de a deveni un centru economic regional, dar subliniază că realizarea acestui potenţial depinde de voinţa politică de a implementa reforme structurale şi de a asigura un climat economic stabil. Potrivit celei mai recente ediţii a Business Sentiment Index publicate de Consiliul Investitorilor Străini (FIC), priorităţile investitorilor includ: politici publice coerente, forţă de muncă calificată, infrastructură modernă şi digitalizarea administraţiei publice.  Astfel, politicile economice de atragere a investitorilor şi a forţei de muncă calificate trebuie să vizeze stabilitatea macroeconomică şi legislativă, digitalizarea administraţiei publice, dezvoltarea de clustere regionale, politici fiscale stimulative şi investiţii în capitalul uman. Pe lângă acestea, este necesară şi integrarea persoanelor din diaspora în economie prin acordarea unor stimulente pentru întoarcere şi implementarea unor programe de antreprenoriat şi mentorat.

---

Fără productivitate, nu există creştere

„Proiecţiile oficiale indică o scădere a populaţiei României cu peste 2,5 milioane de persoane până în 2040. Asta înseamnă, în termeni economici, o reducere cu cel puţin 15% a forţei de muncă disponibile. Este un declin alarmant, care nu poate rămâne fără consecinţe pentru economia naţională”, avertizează Valentin Tătaru, economistul-şef al ING Bank România. Cu mai puţini contribuabili şi o populaţie tot mai îmbătrânită, sustenabilitatea finanţelor publice devine o provocare sistemică. „În lipsa unei creşteri semnificative a productivităţii, România nu va putea menţine ritmuri înalte de creştere economică. Iar asta se va reflecta în tot: de la pensii la sănătate, de la investiţii la piaţa muncii.” Pe termen mediu şi lung, riscurile se adună: natalitate scăzută, emigraţie constantă, îmbătrânirea rapidă a populaţiei active. Aceste fenomene sunt deja vizibile în sectoare esenţiale. „Vedem deficite de personal în construcţii, în industrie, în transporturi şi în horeca. Iar aceste sectoare nu sunt uşor de automatizat – ele depind de forţă de muncă reală, prezentă, calificată sau măcar disponibilă.” 

Pe lista celor vulnerabile, economistul-şef al ING Bank include şi agricultura – un domeniu în care „se vede clar lipsa unei generaţii de tineri fermieri” şi unde îmbătrânirea actualilor proprietari riscă să fragilizeze complet lanţul de producţie. În plus, spune el, „sistemul de sănătate este deja sub presiune, cu personal medical care pleacă în continuare spre alte ţări. În contextul în care cererea pentru servicii medicale va creşte – şi asta este o certitudine demografică – efectul va fi unul critic: cerere mai mare, dar resurse umane insuficiente”. Pe fundal, o altă problemă prinde contur: consumul intern. O populaţie mai redusă înseamnă automat o bază mai mică de consumatori, iar asta va afecta semnificativ sectoarele de retail şi servicii care depind de cererea internă. „Nu putem spera la o economie robustă, dacă ne micşorăm constant baza de consum şi de contribuabili.” 

Soluţia? Nu e simplă, dar începe cu o recunoaştere a realităţii: România nu mai are luxul amânărilor. Fără o reformă reală în domenii-cheie – educaţie, sănătate, fiscalitate şi forţă de muncă, scăderea demografică nu va face decât să amplifice vulnerabilităţile structurale ale economiei. „Nu e vorba doar despre câţi oameni mai suntem, ci despre cât putem produce, cât putem susţine şi cât putem construi cu acei oameni care rămân. Iar asta presupune o creştere reală a productivităţii, o integrare eficientă a noilor generaţii în piaţa muncii şi, poate, o regândire completă a modelului nostru economic.” Viziunea sa personală? „România anului 2040 va fi, cel mai probabil, o ţară cu mai puţini oameni, dar cu mult mai multe provocări legate de eficienţă, tehnologie şi calitatea capitalului uman”, concluzionează Valentin Tătaru. 

În opinia sa, scăderea demografică nu trebuie privită ca o sentinţă economică, ci ca un semnal de alarmă care cere adaptare rapidă şi reforme curajoase. „Dacă vom şti să creştem productivitatea, să integrăm tehnologia în toate sectoarele şi să folosim la maximum forţa de muncă disponibilă – chiar dacă mai mică numeric – putem menţine traiectoria de creştere economică şi, poate, chiar să accelerăm convergenţa către media UE.” Cheia, spune el, nu va fi numărul angajaţilor, ci competenţele acestora. „Cu mai puţini oameni, dar mai bine calificaţi, România poate rămâne competitivă. E nevoie, însă, de un salt calitativ în educaţie, de politici fiscale eficiente şi de un efort colectiv pentru modernizarea economiei.” În lipsa acestor paşi, avertizează el, scăderea populaţiei va deveni un obstacol masiv în calea dezvoltării, pentru că va reduce baza de consum, va pune presiune pe sistemele publice şi va limita atracţia pentru investiţii. „Cel mai probabil scenariu este unul de echilibru fragil: România ar putea avea cu 1–2 milioane de locuitori mai puţin, dar un profil economic mai matur, mai tehnologizat, mai bine integrat în lanţurile globale de valoare. Progresul va depinde nu de cât suntem, ci de cât putem face cu ce avem.” Astfel, viitorul nu este dictat de cifrele demografice în sine, ci de capacitatea României de a transforma o limitare structurală într-un stimul pentru modernizare.

 

„Mai puţini contribuabili şi o populaţie îmbătrânită înseamnă presiune mai mare pe sistemele de pensii şi sănătate şi o nevoie imperativă de creştere a productivităţii pentru a compensa pierderea capitalului uman.”

Valentin Tătaru, economistUL-şef al ING Bank România

Scenariul I „Ţara care se goleşte” (pesimist):

1. Dacă România pierde peste 2 milioane de locuitori până în 2040, cum vedeţi impactul asupra pieţei muncii, investiţiilor şi creşterii economice?

Forţa de muncă ar fi grav afectată în acest caz care echivalează cu o scădere de aproape 20% a populaţiei active. S-ar accentua deficitul de personal calificat, multe posturi ar rămâne neocupate şi s-ar frâna dezvoltarea economică. Creşterea economică ar încetini semnificativ, investitorii ar deveni mai reticenţi văzând piaţa internă contractându-se şi costurile cu forţa de muncă în creştere, precum şi cu nevoia de automatizare pentru a compensa lipsa de muncitori. 

2. Ar putea un astfel de scenariu duce la creşterea impozitării pentru a susţine sistemul de pensii şi de sănătate?

O asemenea evoluţie demografică ar pune o presiune uriaşă pe bugetul de pensii şi sănătate, care ar trebui finanţate de un număr tot mai mic de contribuabili. În practică, asta s-ar putea traduce prin taxe mai mari ori contribuţii suplimentare la asigurările sociale, prin apelarea la soluţii precum creşterea vârstei de pensionare şi lărgirea bazei de impozitare. O povară fiscală mai mare va avea desigur efecte detrimentale asupra mediului de afaceri şi a stimulentelor de a munci în economia formală. 

Scenariul II  „Adaptare dureroasă” (realist):

1. Într-un scenariu cu 19 milioane de locuitori sau mai puţin, ce reforme economice ar deveni obligatorii pentru menţinerea unui echilibru fiscal şi a competitivităţii economice?

Cu o populaţie în jur de 19 milioane sau un pic sub acest prag, România ar fi obligată să accelereze reforme economice structurale pentru a-şi păstra echilibrul fiscal, economic şi competitivitatea. Prioritatea ar fi desigur sistemul de pensii, prin creşterea graduală a vârstei de pensionare şi stimularea economisirii private. În paralel, sunt esenţiale măsuri pentru creşterea ratei de participare care este cea mai mică din UE. Acest lucru implică integrarea tinerilor NEET, stimularea inserţiei femeilor şi seniorilor în câmpul muncii şi recalificarea celor inactivi. Trebuie de asemenea impulsionată productivitatea prin digitalizare şi investiţiile în educaţie pentru că o forţă de muncă mai mică să genereze valoare adaugată mai mare.

2. Care sunt măsurile ce pot reduce presiunea asupra pieţei muncii în condiţiile unei scăderi demografice accentuate?

O soluţie imediată este aplicată deja, prin permiterea aducerii de lucrători extra-comunitari. Pe termen mediu, sunt necesare politici de formare şi recalificare, precum programe de ucenicie şi cursuri de perfecţionare care să faciliteze tranziţia şomerilor către sectoarele unde există cerere. Stimulente punctuale pentru întoarcerea diasporei sau relocarea internă (de exemplu prime de instalare în zone cu lipsa acută de personal) pot să mai atenueze dezechilibrele regionale de pe piaţa muncii. Totodată, digitalizarea şi automatizarea pot compensa parţial scăderea numărului de angajaţi. Şi desigur, încurajarea flexibilizării muncii (telemunca, part-time) ar putea menţine unele persoane în câmpul muncii pentru mai mult timp.

Scenariul III „Redresarea inteligentă” (optimist):

1. Din perspectivă economică, cât de realistă este o stabilizare a populaţiei prin politici de repatriere sau stimulare a natalităţii?

Stabilizarea populaţiei până în 2040 prin repatriere masivă şi/sau stimularea natalităţii este foarte dificil de realizat. Diaspora numeroasă este o resursă, dar revenirea pe scara largă în ţară depinde de îmbunătăţirea considerabilă a condiţiilor economice şi sociale interne. Natalitatea este greu de stimulat semnificativ. Chiar şi cu politici pro-familie, rata fertilităţii (de aproximativ 1,7-1,8) este sub pragul de înlocuire. Repatrierea şi imigraţia ar putea probabil contribui mai rapid dacă economia devine atractivă. Stabilizarea completă este puţin realistă, însă ritmul declinului poate fi încetinit considerabil.

2. Ce politici economice ar putea transforma România într-un pol de atracţie pentru investitori şi forţă de muncă calificată?

Pe scurt, este nevoie de politici stabile, predictibile şi atractive. Un mediu de afaceri predictibil, cu fiscalitate competitivă şi birocraţie redusă, ar spori încrederea companiilor. Investiţiile strategice în infrastructură şi educaţie – finanţate inclusiv prin fondurile europene (PNRR) – trebuie accelerate pentru a creşte productivitatea şi a crea oportunităţi în industrii de vârf. Reformele orientate spre inovare şi digitalizare ar ajuta la reţinerea şi atragerea talentelor. Totodată, îmbunătăţirea calităţii vieţii (sistem medical, mediu, administraţie eficientă) ar convinge mai mulţi profesionişti – români din diaspora sau specialişti străini – să îşi construiască viitorul aici. În esenţă, transformarea României într-un magnet investiţional şi de talente cere consecvenţă în politici şi un angajament ferm pentru modernizare, dar beneficiile (investiţii mai mari, “creiere” atrase) ar fi substanţiale.

România viitorului nu e doar o temă de campanie, ci o ecuaţie demografică tot mai presantă. Până în 2040, ţara ar putea pierde milioane de locuitori, iar structura populaţiei s-ar putea schimba radical. Nu e un scenariu inevitabil, ci unul care depinde de alegerile pe care le facem azi – în educaţie, migraţie, politici sociale şi investiţii în oameni. Tocmai de aceea, BUSINESS Magazin propune câteva ipoteze pentru cum ar putea arăta România peste 15 ani, pornind de la realităţile demografice actuale şi de la viziunile celor care studiază aceste fenomene în profunzime.

 

În timp ce candidaţii la alegerile prezidenţiale din 2025 promit o Românie „mai bună pentru toţi”, realitatea statistică proiectată pentru 2040 spune o poveste diferită – una în care „toţi” înseamnă cu 1 până la peste 2 milioane de oameni mai puţini.

România se micşorează, îmbătrâneşte, se fragmentează geografic şi economic, iar decalajul dintre centrele mari şi regiunile sărace riscă să devină ireversibil. Dincolo de buletinele de vot şi strategiile pe termen scurt, ţara are nevoie de un plan pentru un viitor în care forţa de muncă activă va fi subţiată, comunităţile rurale se vor goli, iar sistemele de sănătate şi pensii vor fi puse sub o presiune uriaşă. Cine va munci? Cine va consuma? Cine va avea grijă? România anului 2040 nu este un scenariu îndepărtat – este rezultatul direct al deciziilor (sau indeciziilor) luate acum. Teoretic, astăzi suntem 21,05 milioane de locuitori, potrivit estimărilor Institutului Naţional de Statistică (INS) pentru anul 2024, pe baza adresei de domiciliu. În realitate, însă, numărul celor care trăiesc efectiv în România este probabil mult mai mic şi se plasează în jur de 19 milioane de locuitori, potrivit ultimului recensământ, sau chiar mai puţin, dacă luăm în calcul migraţia temporară şi permanentă, precum şi scăderea accelerată a natalităţii. Datele INS arată o pierdere medie anuală de aproximativ 100.000 de persoane – un ritm care, deşi pare abstract, înseamnă dispariţia unui oraş de mărimea Buzăului sau a câte două Giurgiu în fiecare an. În perioade excepţionale, cum a fost pandemia, declinul a depăşit chiar şi 130.000 de persoane anual. Dacă acest trend se menţine – şi toate semnalele indică faptul că nu va fi inversat prea curând – România ar ajunge la circa 17 milioane de locuitori până în 2040. Proiecţiile ONU merg chiar mai departe. În estimarea lor intermediară (World Population Prospects), România va ajunge la aproximativ 17 milioane de oameni până în 2040, iar până în 2100, chiar la 13,8 milioane de locuitori, o scădere de peste 30% faţă de nivelul actual. Câţi suntem cu adevărat, în lipsa unor alte modalităţi de raportare, nu ştim. Însă scăderea este o certitudine – şi nu doar numerică. Structura populaţiei se modifică dramatic: populaţia în vârstă de peste 65 de ani va reprezenta aproape o treime din total, în timp ce tinerii sub 15 ani vor rămâne sub 15%. Este o răsturnare completă a piramidei demografice şi o provocare pentru orice model economic şi social. Într-un astfel de context, devine clar că România nu îşi permite să trateze problema demografică ca pe o statistică de fundal. Este o urgenţă naţională cu impact asupra fiecărui sector – de la educaţie şi sănătate la piaţa muncii, locuire şi apărare.

---

Ce aşteaptă oamenii de la viitorul preşedinte în faţa declinului demografic?

Într-o ţară care îmbătrâneşte accelerat şi pierde anual circa 100.000 de locuitori, publicul BUSINESS Magazin pare să vadă viitorul preşedinte al României mai degrabă ca pe un părinte protector decât ca pe un arhitect al migraţiei. Rezultatele sondajului derulat de BUSINESS Magazin pe LinkedIn arată că 69% dintre respondenţi cred că sprijinul pentru natalitate ar trebui să fie prioritatea #1 în faţa declinului demografic. Cu alte cuvinte, românii îşi doresc soluţii acasă. Ideea că România trebuie „să-şi nască viitorul” în interiorul graniţelor e dominantă, chiar dacă, aşa cum explică experţii, creşterea natalităţii e dificilă fără politici sociale consistente şi predictibile. Mult mai puţin susţinute au fost opţiunile alternative: adaptarea la o populaţie redusă (17%) şi stimulentele pentru diaspora (9%). Forţa de muncă din afara ţării — deşi esenţială în multe scenarii realiste — a fost aleasă de doar 5% dintre respondenţi, semn că ideea imigraţiei rămâne, pentru majoritatea, fie abstractă, fie inconfortabilă.

---

Ţara care se micşorează

România pierde, anual, aproape 100.000 de oameni doar prin scădere naturală – un milion de locuitori în fiecare deceniu, într-un ritm care, în absenţa unor intervenţii coerente, pare imposibil de frânat. Ce e nou, însă, este gradul de incertitudine care pluteşte în jurul migraţiei externe – singura variabilă ce ar putea, în mod neaşteptat, resuscita temporar o populaţie îmbătrânită şi în scădere, după cum reiese din observaţiile prof. univ. dr. Vasile Gheţău, de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii din Bucureşti. Profesorul Vasile Gheţău, unul dintre cei mai reputaţi demografi ai României, trage un semnal de alarmă rece, calculat, dar apăsat: „Tendinţa actuală de scădere a populaţiei rezidente se va afla în viitor sub două influenţe – una bine cunoscută şi stabilă, şi cealaltă greu previzibilă”. 

Scăderea naturală, „fermă”, cum o numeşte el, pare imposibil de reversat. Datele provizorii pe anul 2024 indică o pierdere de aproape 97.000 de persoane. „Nu se poate întrevedea o redresare a natalităţii şi nici un recul al mortalităţii generale, fenomene cu determinări foarte complexe şi rigide.” Această evoluţie duce, prin proiecţie simplă, la o pierdere de un milion de locuitori în 10 ani – într-o ţară care abia mai numără 19 milioane. „Este enormă la o asemenea populaţie”, observă profesorul. România, cândva cu un potenţial demografic comparabil cu cel al ţărilor din Europa Centrală, alunecă pe o pantă abruptă, ale cărei consecinţe se vor resimţi în economie, sistemul de pensii, educaţie şi servicii publice. Dacă declinul natural este o certitudine statistică, migraţia externă e o variabilă volatilă. În perioada 1990–2022, migraţia netă negativă a fost responsabilă pentru două treimi din scăderea populaţiei. Totuşi, în mod neaşteptat, în 2023 s-a înregistrat o migraţie netă pozitivă – adică mai mulţi oameni au venit decât au plecat. „A fost un progres numeric (modest), dar surprinzător”, mai spune Gheţău. 

---

---

A contribuit la acest paradox un număr mare de români care s-au întors în ţară după ani de şedere în străinătate, dar şi imigraţia din Ucraina, Republica Moldova şi ţări asiatice, pe fondul cererii de forţă de muncă. Şi totuşi, viitorul este incert: „Nu ştim evoluţiile migraţiei în anul 2024, iar cele din 2025 şi anii următori nu pot fi conturate după surprinzătoarea criză politică instalată în noiembrie 2024, aflată în plină desfăşurare.” Aici, analiza demografică atinge limita predictibilităţii, în condiţiile în care deciziile politice, stabilitatea economică şi climatul geopolitic pot influenţa masiv fluxurile de migraţie. De ce nu mai fac românii copii? Răspunsul nu e simplu şi, potrivit lui Gheţău, nu poate fi complet descifrat: „Reducerea natalităţii s-a făcut prin multe, multe milioane de decizii ale tinerelor cupluri, ale femeilor, de a nu avea copil ori de a avea doar unul”. 

Ce se află în spatele acestor decizii este, afirmă el, imposibil de decelat în totalitate. E vorba atât de lipsa sprijinului din partea statului – acces limitat la servicii de sănătate, educaţie, locuire, îngrijire a copilului – cât şi de alegeri personale legate de carieră şi stil de viaţă. „Nu ştim măsura în care deciziile au fost şi sunt determinate de ceea ce societatea oferă şi de opţiuni care vizează strict viaţa personală, cariera şi confortul tinerelor cupluri.” Totuşi, tonul profesorului devine mai ferm atunci când vorbeşte despre lipsa de viziune a clasei politice: „Preşedintele, parlamentul, guvernele, chemate să gestioneze problemele marii gospodării care este ţara, nu s-au aplecat cu responsabilitate, competenţă şi viziune prospectivă asupra stării şi viitorului celei mai importante bogăţii a ţării. S-au ocupat de alte bogăţii.” 

Acest „somn naţional” se reflectă în absenţa unor politici coerente de sprijinire a familiei şi a natalităţii. Măsurile de austeritate de la sfârşitul lui 2024, dar şi cele care se prefigurează după alegeri vor accentua presiunea asupra sistemului social. „Nu constituie şi nu vor constitui un cadru favorabil nici pentru natalitate, nici pentru mortalitate şi nici pentru migraţia externă.” Privind în viitor, profesorul observă că evoluţia demografică va fi determinată de întregul context economic, social, politic şi sanitar. Orice criză – fie ea internă sau internaţională – poate dezechilibra şi mai mult un sistem deja fragil. Iar efectele acestor dezechilibre vor fi resimţite nu în sondaje, ci în şcoli goale, spitale închise, forţă de muncă lipsă şi pensii nesustenabile. „O înţeleaptă vorbă spune că vei dormi aşa cum îţi aşterni. Am dormit, dormim şi vom dormi aşa cum ne-am aşternut.”

 

„Măsurile de austeritate de la sfârşitul lui 2024, dar şi cele care se prefigurează după alegeri vor accentua presiunea asupra sistemului social. Nu constituie şi nu vor constitui un cadru favorabil nici pentru natalitate, nici pentru mortalitate şi nici pentru migraţia externă.”

Vasile Gheţău, Prof. Univ. Dr., Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti

 

Trei scenarii pentru viitorul demografic al României

 

I. Scenariul 1 „Ţara care se goleşte” (pesimist):

1. Care ar fi primele efecte sociale şi economice ale unei pierderi de peste 2 milioane de locuitori până în 2040?

Într-un astfel de context, situaţia demografică a ţării, extrem de gravă astăzi, ar deveni catastrofală şi procesul de depopulare a ţării ar avea dimensiuni şi viteză greu de imaginat. Populaţia în vârstă de 65 ani şi peste ar creşte de la 3,8 la 4,3 milioane, ajungând la 25 la sută din întreaga populaţie, cea în vârstă de 20-64 ani, unde se află populaţia activă economic, s-ar contracta de la 11,1 la 9,6 milioane. Raportul de dependenţă a vârstnicilor s-ar majora de la 35 vârstnici la 100 locuitori în vârstă de 20-64 ani la 45. Sunt doar câteva cifre asupra deteriorării demografiei ţării şi întregii stări economice şi sociale.

2. Ce regiuni sunt cel mai expuse depopulării?

Riscul depopulării afectează întreaga ţară. În anul 2023 doar în judeţul Suceava a existat o plăpândă creştere naturală a populaţiei. Cele mai expuse sunt localităţile rurale îndeosebi din estul şi sudul ţării şi oraşele mici. Mortalitatea este deosebit de ridicată în aceste localităţi iar natalitatea este foarte scăzută.

3. Dispar unele localităţi mici?

Sunt multe sate şi chiar comune golite de populaţie prin scădere naturală ridicată şi migraţie externă negativă. Procesul se va extinde. Există un număr restrâns de localităţi rurale cu populaţie în creştere provenită din mediul urban. Doar câteva oraşe mari au populaţie în progres moderat, situate în special în regiunile economice din Transilvania, iar creşterea provine din migraţie internă din regiunile mai sărace.

II. Scenariul 2 „Adaptare dureroasă” (realist):

1. Este realistă o stabilizare la 19 milioane de locuitori?

Intrăm în aria iluziilor şi ipotezelor care îi sunt proprii. Stabilizarea ar însemna în cazul ţării noastre stoparea declinului, populaţia rezidentă ajungând în acest an la 19 milioane după 35 de ani de declin. Menţinerea acestui număr nu ar putea proveni decât din revenirea masivă acasă a românilor rezidenţi în alte ţări, însemnând o migraţie anuală de retur care să compenseze scăderea naturală de aproximativ 100 mii locuitori. Nu se poate întrevedea o astfel de evoluţie decât într-un context naţional de creştere economică ridicată, ascensiune consistentă a nivelului de trai, reducerea corupţiei, creşterea calităţii educaţiei, modernizarea asistenţei medicale, funcţionarea eficientă a instituţiilor publice, modernizarea infrastructurii rutiere şi feroviare. Redresarea natalităţii până la nivelul mortalităţii generale nu mai este posibilă. Sunt multe argumente care ţin de complexitatea determinării celor două fenomene. Mari schimbări au survenit în ierarhia opţiunilor de viaţă ale tinerilor, copilul nemaiavând supremaţie, înlocuit fiind de carieră (la femei mai ales) şi valori materiale şi de altă natură. Femeia participă astăzi la activităţi economice în afara gospodăriei la nivel apropiat de cel al bărbaţilor. Ar putea fi însă admisă, teoretic, o redresare moderată a natalităţii provenită din măsuri economice foarte generoase adresate familiei tinere, mamei, copilului. De pildă, garanţia achiziţiei/construirii unei locuinţe la preţuri (rate) suportabile de tinerele familii, garanţia asigurării copilului loc la creşă, la grădiniţă şi la şcoală cu masă caldă şi servicii după şcoală. O natalitate în redresare moderată ar diminua doar dimensiunea scăderii naturale. A lua în considerare adoptarea de politici de stimulare a imigraţiei din raţiuni demografice înseamnă a intra într-un domeniu de extremă complexitate şi sensibilitate: ce număr (anual), ce vârste, bărbaţi, femei, copii, ce stare civilă, ce educaţie, ce profesiuni, ce model cultural, din ce spaţiu geografic ş. a. Noi nu avem o cultură a imigraţiei în timpurile de astăzi.

2. Ce politici publice pot diminua declinul?

Politici eficiente costisitoare de redresare a natalităţii şi reducere a mortalităţii ar putea diminua dimensiunea declinului populaţiei şi frâna într-o anumită măsură reducerea populaţiei în vârstă de muncă şi procesul de îmbătrânire a populaţiei.

3. Cum compensăm deficitul de forţă de muncă?

Criza forţei de muncă s-a instalat de mai mulţi ani pe măsura intrării în populaţia în vârstă de muncă a generaţiilor mici născute după anul 1989 şi va continua să se agraveze. Compensarea deficitului de forţă de muncă va impune majorarea contingentelor anuale de mână de lucru străină, o organizare superioară a activităţilor economice, creşterea productivităţii, extinderea automatizării şi robotizării, orientarea spre domenii şi activităţi economice care reclamă forţă de muncă mai redusă. Probabil, şi o restrângere a unor activităţi economice piaţa internă cerând bunuri şi servicii mai puţine la o populaţie în declin accentuat.

III. Scenariul 3 „Redresarea inteligentă(?)” (optimist):

1. Este realistă o populaţie de 20 milioane prin politici de repatriere sau natalitate?

Ar însemna stoparea declinului şi o creştere a populaţiei cu 1 milion locuitori. Admiţând că aceste politici vor fi competent concepute şi eficiente (nu putem avea nicio garanţie), cred că obiectivul major este stoparea declinului populaţiei. O Românie de 19 milioane locuitori ar rămâne o ţară cu populaţie mare în Uniunea Europeană. Stabilitatea acestui număr ar permite o mai înţeleaptă cruţare a resurselor solului şi subsolului pentru generaţiile viitoare.

2. Ce măsuri ar transforma România într-un pol de atracţie pentru diaspora?

Cred că un singur lucru: o creştere economică susţinută şi durabilă care să aibă corespondent în nivel de trai ridicat al populaţiei.

3. Există un „model de succes” la care să ne uităm?

Din păcate, în ţările din UE-27 nu mai găsim un astfel de model. A fost multă vreme Franţa. Este acum în pragul înregistrării scăderii naturale. În anul 2023 în 21 ţări a existat scădere naturală. Cele mai multe şi-au acoperit declinul natural prin migraţie netă pozitivă mai mare şi numărul populaţiei nu a fost în recul. România a fost printre ele cu o migraţie externă pozitivă mai mare cu numai 9,8 mii locuitori faţă de scăderea naturală. Populaţia a fost în declin numai în Bulgaria, Grecia, Italia, Letonia, Ungaria, Polonia şi Slovacia.

---

„România reală”: o ţară cu tot mai puţini locuitori şi prea puţine politici publice

Statistica oficială din România este ca un joc de oglinzi, în care cifrele par mai degrabă ipoteze îmbrăcate în aparenţe de certitudine decât repere de încredere pentru politicile publice. Este una dintre concluziile formulate de sociologul Bogdan Voicu, prof. univ. dr. habil. profesor de cercetare la Academia Română – Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieţii, profesor de sociologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi profesor de metode de cercetare la Universitatea Politehnica din Bucureşti. El atrage atenţia asupra caracterului incert şi distorsionat al datelor folosite în discursurile publice: „Mai exact, nu ştim la ce ne referim”. După cum explică profesorul, România trăieşte într-o stare de confuzie statistică: „Avem cifre extrase din sondaje recente şi altele din raportări anuale, dar nimeni nu spune care sunt sursele, cât de mari sunt erorile şi cât de comparabile sunt între ele”. Populaţia raportată oficial, spune el, nu reflectă realitatea de pe teren — pentru simplul motiv că estimările pleacă de la premise greşite: că oamenii locuiesc acolo unde au domiciliul legal şi că structura populaţiei nu se schimbă semnificativ.

În fapt, România ar fi astăzi, potrivit estimării sale, o ţară cu între 17 şi 18 milioane de locuitori reali, nu peste 19, cum sugerează statisticile oficiale. „Estimarea porneşte de la recensământ şi apoi este ajustată în funcţie de schimbările de domiciliu. Dar dacă oamenii nu-şi schimbă domiciliul, deşi lucrează şi trăiesc în altă parte, atunci imaginea este denaturată.” Şi mai grav e că nu doar cifrele sunt incerte, ci şi înţelegerea publică a marilor dinamici demografice. România parcurge, alături de alte ţări europene, două tranziţii: una demografică clasică — cu scăderea mortalităţii şi a numărului de copii, creşterea speranţei de viaţă şi extinderea educaţiei — şi una recentă, numită „a doua tranziţie demografică”, în care apar amânarea maternităţii, scăderea fertilităţii şi redefinirea modelelor familiale.

Soluţiile pentru evitarea prăbuşirii demografice nu sunt secrete: au fost aplicate deja în ţări precum Germania, Franţa sau Suedia. Şi ele încep, spune Voicu, cu migraţia. Mai exact, cu recunoaşterea faptului că societăţile moderne cresc sau se stabilizează prin infuzii de oameni tineri, veniţi din alte ţări. „Migranţii nu sunt pensionari, ci oameni apţi de muncă, dispuşi să accepte orice salariu, şi care, odată stabiliţi, încep să aibă copii.” Este şi cazul diasporei româneşti, al cărei potenţial reproductiv se realizează mai ales în afara graniţelor: „Foarte multe naşteri ale cetăţenilor români au loc în Italia, Spania, Germania, Franţa, UK. Ce ne arată asta? Că fertilitatea nu ţine doar de cultură sau dorinţă, ci şi de context.” Din păcate, România nu are o politică coerentă de imigraţie şi nu face eforturi sistematice pentru integrarea noilor veniţi. Mai mult, refuzul ideologic de a accepta „sânge nou” blochează orice şansă de regenerare: „Dacă ne-am face teste genetice, inclusiv domnul Simion sau doamna Şoşoacă, am vedea că 25–35% din ADN-ul lor nu este «românesc». Suntem, prin definiţie, un popor rezultat din amestecuri.” 

Voicu subliniază şi ipocrizia dublă a statului român: pe de o parte, importă masiv forţă de muncă din ţări precum Pakistan sau Bangladesh, dar pe de altă parte, nu are ambasade active sau consuli permanenţi în aceste ţări. „Postul de ambasador acolo ar trebui să fie strategic, dar România nu a înţeles că politica de migraţie este o parte a politicii externe.” Viitorul demografic al României, crede profesorul, nu va depinde de naşterile în sine, ci de capacitatea societăţii de a se adapta: să accepte schimbarea, să gândească pe termen lung, să renunţe la iluziile cifrelor goale şi să îşi construiască politicile pe realităţi, nu pe speranţe. Altfel spus: nu cât de mulţi suntem contează, ci cum alegem să trăim cu cei care vin alături de noi. Totuşi, într-o campanie electorală dominată de atacuri, ridicol şi populism de platou TV sau, mai nou, pe reţelele sociale, teme-cheie precum migraţia, îmbătrânirea populaţiei sau reforma administrativă lipsesc cu desăvârşire. Pentru profesorul Bogdan Voicu, aceasta nu este doar o scăpare, ci o dovadă a lipsei de maturitate politică şi civică: „În loc de dezbateri reale, am avut doar înjurături şi atacuri. Nimic despre teme serioase. Iar tema migraţiei şi a îmbătrânirii populaţiei ar trebui să fie în centrul agendei unui preşedinte”. 

Constituţional, preşedintele României are atribuţii directe în politica externă, deci şi în relaţiile cu diaspora şi cu ţările din care provin imigranţi. „Aceşti oameni plătesc taxe, contribuie la sistemul de pensii, la sănătate. Chiar dacă nu sunt cetăţeni, au un drept moral de a fi reprezentaţi. Iar noi, ca societate, avem datoria să gândim politici pentru ei.” Faptul că acest subiect lipseşte din dezbaterea publică trădează nu doar lipsa de viziune a liderilor, ci şi un deficit de cultură democratică: „Adulţii români nu sunt foarte bine instruiţi. Dar nici presa nu şi-a făcut treaba”. Responsabilitatea, spune Voicu, este împărţită: „Jurnaliştii — în loc să întrebe candidaţii despre prostii, ar fi trebuit să aducă în discuţie teme relevante şi să-i forţeze să formuleze poziţii clare”. În loc să construiască agendă, media a alergat după rating pe termen scurt, cu preţul pierderii pe termen lung a credibilităţii şi influenţei. „Audienţele televiziunilor sunt deja mai mici decât în Vest, tocmai pentru că nu s-a făcut jurnalism adevărat.” 

Consecinţa? O spirală descendentă: „Dacă mergi constant tot mai jos, nu mai există un «scenariu negativ» singular. Există o spirală. Nu poţi fi jos la capitolul educaţie şi informare şi să te trezeşti brusc că devii un mare antreprenor sau inovator mondial. E imposibil.” Cu toate acestea, România rămâne un loc atractiv pentru migranţi — şi nu doar pentru cei din ţările sărace. „Dacă n-ar fi, nu ar veni”, spune Voicu simplu. Fie că e vorba de livratori pakistanezi, bengalezi sau nepalezi, fie de ucraineni sau moldoveni, fie de expaţi europeni, toţi găsesc în România un spaţiu cu oportunităţi reale, chiar dacă integrarea socială lasă de dorit. „Am fost aseară la restaurant — la toaletă, lângă bucătărie, erau 3–4 livratori. Toţi străini. Am fost la spălătorie — tot imigranţi. Lucrează bine, eficient.” În cazul expaţilor occidentali, apare un paradox interesant: vin în România cu aşteptări scăzute şi descoperă un oraş (Bucureştiul) mult mai bogat decât credeau, dar se confruntă cu dificultăţi de integrare: „La Braşov se integrează într-o comunitate de expaţi. La Bucureşti, intră într-o bulă a românilor bogaţi — şi acolo nu fac faţă.” 

Mai mult, România poate deveni în viitor o destinaţie dorită pentru europeni din vest, în condiţiile în care clima Atlanticului se schimbă, iar ţările nordice ar putea avea veri mai reci. „Nu vorbim doar de muncitori, ci şi de relocări din motive de calitate a vieţii. Şi România are ce oferi: climă blândă, costuri decente, zone de dezvoltare urbană reală.” Dar ce facem cu restul ţării? Cu satele şi oraşele mici care se golesc? Răspunsul vine, din nou, cu exemple concrete şi soluţii clare. Profesorul Bogdan Voicu propune un model de dezvoltare metropolitană integrată, aşa cum vedem în Strasbourg, Dublin sau zonele urbane din Germania: „La Strasbourg, tramvaiul pleacă din centru şi ajunge la 60 km. Oricine poate fi în oraş în 30–40 de minute.” Acelaşi lucru s-ar putea face şi în România — cu voinţă politică şi viziune administrativă. „Exemplul meu preferat e zona Câmpina–Breaza–Comarnic. Dacă am asigura o conectivitate bună între ele, ai putea merge azi la teatru în Breaza, mâine la spital în Câmpina şi poimâine la o terasă în Comarnic. Totul la 20 de minute distanţă.”

---

„Avem nişte cifre pe care oamenii le aruncă public fără să ofere baze solide. Şi atunci ne uităm doar la tendinţe, eventual sperând că erorile integrate în raportările anuale sunt aceleaşi de-a lungul tuturor anilor.”

Bogdan Voicu, Prof. univ. dr. habil. Profesor de cercetare la Academia Română – Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieţii; profesor de sociologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi profesor de metode de cercetare la Universitatea Politehnica din Bucureşti

---

În esenţă, România nu duce lipsă de soluţii, ci de capacitatea de a le integra într-o viziune coerentă. Fie că vorbim despre migraţie, dezvoltare urbană sau politici familiale, miza nu este doar supravieţuirea demografică, ci redefinirea proiectului de ţară: o ţară în care să vrei să trăieşti, să munceşti, să creşti copii — fie că eşti român, pakistanez, belgian sau ucrainean. Pentru Bogdan Voicu, cheia unui viitor mai bun este revitalizarea demografică — dar nu tratată superficial, ca o simplă statistică. „Ai populaţie, ai cerere, ai educaţie, ai economie. Şi atunci începe o buclă pozitivă — un cerc virtuos de regenerare socială şi demografică.” Problema? Nu avem suficientă populaţie acolo unde ar conta cel mai mult: în jurul centrelor urbane cu potenţial de dezvoltare, în localităţile-satelit, în comunităţile care ar putea deveni motoare de regenerare. Din nou, blocajul nu este demografic în esenţă, ci administrativ şi politic. „România are cele mai multe primării pe cap de locuitor din Europa”, spune sociologul. 

Cu 3.200 de unităţi administrative — faţă de aproximativ 400 în Marea Britanie — ţara funcţionează pe un model care încurajează fragmentarea şi ineficienţa. „Avem comune cu 800 de locuitori. Acolo nu poţi genera dezvoltare, nici infrastructură publică, nici şcoli funcţionale, nici transport decent.” Reforma administrativă, atât de necesară, rămâne blocată tocmai pentru că afectează interese politice locale. „Se pierd nişte posturi de primari. Dar creşte calitatea vieţii familiilor lor”, punctează Voicu. Modelul pe care îl propune este cel al aglomerării urbane funcţionale: un nucleu urban care să deservească cel puţin 20.000 de oameni, de preferat 200.000, cu servicii integrate şi infrastructură coerentă. Un exemplu elocvent este Bucureştiul, unde absenţa unei administraţii metropolitane produce anomalii evidente: locuieşti în Voluntari sau Otopeni, îţi duci copilul la şcoală în Bucureşti, dar taxele tale nu contribuie la serviciile de care beneficiezi. „E un sistem dezechilibrat şi ineficient”, subliniază Voicu. 

În opinia sa, delimitările actuale dintre Bucureşti şi Ilfov sunt artificiale, iar realitatea socială şi economică ar trebui să dicteze reorganizarea teritorială, nu tradiţia sau interesul politic. „Avem localităţi rurale mai urbane decât multe oraşe. Mizilul, cu tot respectul, este mai rural decât Dumbrăviţa sau Tunari.” Fenomenul nu este nou — a fost observat în Vest încă din anii ‘50–’60, când familiile fugeau din centrele aglomerate către suburbii mai verzi şi mai liniştite. România se află, cu întârziere, pe acelaşi traseu. Diferenţa o face infrastructura: „În Germania, autorităţile extind metroul pentru a deservi noile zone locuite. La noi, avem trafic infernal şi lipsă de şcoli în localităţile limitrofe”. Educaţia este, de altfel, o rană deschisă. În Bucureşti şi împrejurimi, părinţii cu venituri medii şi mari îşi trimit copiii la şcoli private — unele concentrate în zone precum şoseaua Erou Iancu Nicolae, unde traficul devine imposibil dimineaţa. „Sistemul public este dezechilibrat. Avem şcoli publice neatractive în localităţile limitrofe, deşi acolo se mută familii educate.” Soluţia? O politică educaţională coerentă, care să aducă şcoala mai aproape de casă, să reducă presiunea pe centrele mari şi să construiască încredere în spaţiul public. „Uitaţi-vă la Ploieşti: oraş mic, dar liceele sunt sufocate de maşini, părinţi care nu au încredere să-şi lase copiii să meargă singuri.” 

În ce priveşte natalitatea, Voicu este tranşant: nu există soluţii miraculoase şi nici stimulentele financiare nu sunt suficiente. „Politicile pronataliste, de regulă, cresc fertilitatea în zonele sărace şi slab educate, unde contracepţia e necunoscută şi oamenii se reproduc natural. Dacă ne dorim asta, să o spunem clar. Dacă nu, să găsim alte soluţii.” Ce propune în schimb? Politici axate pe bunăstarea copilului şi pe susţinerea reală a familiei: „Să oferim părinţilor condiţii decente, să nu fie stresaţi, să poată sprijini copilul. Asta nu e o politică de natalitate, ci una de sănătate publică.” În încheiere, întrebat care ar trebui să fie cele trei priorităţi ale viitorului preşedinte al României, în contextul în care discuţia a avut chiar înainte de primul tur de alegeri, profesorul Bogdan Voicu răspunde fără ezitare: păstrarea păcii – „Pentru că, dacă vine războiul, nu mai are rost nimic din ce discutăm”; o politică coerentă de migraţie – „Atât de imigraţie, cât şi de remigraţie”; reaşezarea administrativă – „Pentru ca dezvoltarea urbană să includă şi zonele rurale”. Toate acestea, spune el, trebuie susţinute printr-o reformă profundă a educaţiei — nu doar a celei pentru copii, ci şi a educaţiei adulţilor. „În Suedia, 1 din 4 adulţi peste 35 de ani participă la un curs în fiecare lună. La noi, doar 1 din 10.” România nu are nevoie de simulacre de formare, ci de expunere reală la idei, meserii, pasiuni. „Orice te expune la alte idei, te dezvoltă — fie că înveţi programare, fotografie sau gătit.” Şi mai presus de toate, trebuie să luăm în serios şi educaţia universitară. „Suntem printre puţinele ţări din Europa unde masterul e pus după-amiaza, ca să poată studenţii să lucreze. Dar un student care vine mort de obosit de la muncă nu mai asimilează nimic. Asta nu e specializare, e o farsă.”

 

Trei posibile idei pentru viitorul demografic al României

 

I. Migraţia, oxigen demografic?

1. Cum putem preveni prăbuşirea demografică?

Prin acceptarea şi integrarea migranţilor. România trebuie să adopte o politică coerentă de imigraţie şi remigraţie, pentru că doar prin „sânge nou” putem echilibra scăderea natalităţii şi migraţia de ieşire.

2. Ce fel de migranţi ne pot ajuta cel mai mult?

Cei tineri, apţi de muncă, care contribuie la sistemul de asigurări sociale şi care, odată stabiliţi, încep să aibă copii. Aşa funcţionează toate societăţile dezvoltate.

3. Cum îi atragem şi integrăm eficient?

Prin relaţii diplomatice active cu ţările de origine (Pakistan, Bangladesh, Ucraina) şi prin infrastructură de integrare: limbă, locuinţă, locuri de muncă, educaţie pentru copii.

II. Reforma administraţiilor locale

1. De ce nu reuşim să dezvoltăm echilibrat toate regiunile ţării?

Pentru că România are un sistem administrativ excesiv fragmentat. Avem 3.200 de primării, multe neviabile, care blochează dezvoltarea şi eficienţa.

2. Ce ar trebui schimbat în structura administrativă?

Trebuie să reducem numărul de UAT-uri şi să construim nuclee urbane funcţionale de minimum 20.000 de locuitori, care să concentreze servicii publice, educaţie, transport şi sănătate.

3. Cum conectăm mai bine urbanul cu ruralul?

Prin dezvoltare metropolitană integrată, cu infrastructură de transport rapid (ex. tramvai între localităţi), servicii comune şi planificare regională – exact ca în Strasbourg sau Dublin.

III: Lifelong learning: fără adulţi educaţi, nu există progres

1. Ce rol joacă educaţia adulţilor în viitorul României?

Unul major. România are nevoie de formare continuă reală, nu de simulacre. Putem stimula fiscal cursurile pentru adulţi – de la programare la gătit – pentru că orice tip de expunere educaţională contează.

2. Şi educaţia universitară?

Trebuie reformulată radical. Masteratul trebuie să fie un program intensiv de învăţare, nu un pretext ca studentul să muncească ziua şi să mimeze studiul seara. Nu poţi avea formare serioasă dacă universităţile mimează învăţarea.