BusinessMagazin

Category: Revista BM

  • Care a fost primul loc de muncă al lui Murielle Lorilloux, CEO-ul Vodafone România: „La acea vreme, nici nu ştiam prea multe despre domeniul telecom”

    Murielle Lorilloux şi-a început cariera în consultanţă, în Franţa, dar a renunţat atunci când era pe punctul de a deveni partener.

    În cadrul unui eveniment Meet the CEO, ea a povestit cum, după absolvirea facultăţii, a debutat în domeniul consultanţei; la 25 de ani nu ştia însă ce îşi doreşte din punct de vedere profesional. „La acea vreme (în 1998 – n.red.) nici nu ştiam prea multe despre industria de telecom”, mărturiseşte ea. A început în rolul de consultant în strategie la Capgemini, una dintre cele mai mari companii de consultanţă din Franţa. A avansat apoi în funcţiile de junior consultant, senior consultant şi respectiv manager. Murielle Lorilloux a petrecut zece ani în cadrul companiei, lucrând pe proiecte diverse şi intrând în contact cu industrii precum FMCG, distribuţie, retail, domeniul bancar şi chiar telecom.

  • Cum reuşeşte un antreprenor pasionat de tehnologie să îi înveţe pe copii să programeze încă de la grădiniţă

    Antreprenorul Cristian Lăcraru, care a pus pe piaţă conceptul Şcoala IT, vrea să extindă businessul şi în alte oraşe în următorii doi ani, pe listă fiind Cluj-Napoca şi Braşov.

    „Ideea de a face o şcoală de IT a venit din pasiunea pentru tehnologie. Backgroundul meu este unul tehnic, am terminat Electronică la Universitatea Politehnică. Am văzut cât de rapid este avansul tehnologic, iar scopul meu a fost să-i învăţăm pe cei mici cum să înţeleagă tehnologia şi cum să o manevreze, să ştie şi ce se află în spatele ecranului“, a spus Cristian Lăcraru.
    Publicul-ţintă al Şcolii IT îl reprezintă copiii cu vârste între 5 şi 12 ani, după ce din programul pilot a reieşit că la vârste mai mici, chiar dacă sunt atraşi de roboţi, copiii nu reţin elementele pe care le învaţă.
    Investiţia iniţială în business, în 2009, a fost de circa 5.000 de euro şi a presupus echipamentele pentru un laborator.
    În prezent, Şcoala IT lucrează cu grădiniţe şi şcoli primare, dar are programe şi pentru gimnaziu, liceu. Un curs de robotică şi programare costă 50-60 de lei pe şedinţă, sumă care include şi echipamentele, consumabilele, roboţii cu care vine Şcoala IT.

  • Programatorii care au renunţat la codare ca să îşi deschidă propria sală de forţă. Au ajuns într-un an de activitate la venituri de zeci de mii de euro


    Cei trei fondatori ai The Box s-au cunoscut în urmă cu mai mulţi ani chiar în sala de sport pe care o frecventau, mânaţi de dorinţa de a-şi schimba stilul de viaţă.  S-au împrietenit, iar mai târziu au început să se gândească la propriul lor business în zona de sport, mai ales că şi-au dat seama că ar putea contribui la dezvoltarea unei comunităţi de oameni activi. Inspiraţi din călătoriile din străinătate, unde au văzut diferite tipuri de săli de sport şi cluburi sportive, au adus în Cluj un concept de locaţie axat pe exerciţii de forţă.
    „Lucram în IT şi am început să punem pe hârtie ceea ce vrem să facem, pornind de la faptul că va fi o sală de sport pentru noi şi pentru prietenii noştri. Ştiam de proiectul Start-Up Nation, dar nu ştiam cum funcţionează, cât timp va dura, care sunt şansele de reuşită, însă am zis să încercăm. Am obţinut finanţarea nerambursabilă de 40.000 de euro, dar investiţia totală a fost de 100.000 de euro, la care am adăugat fonduri proprii şi un mic credit de la BT Mic“, povestesc Dan Mocan şi Dani Faur, cofondatori ai businessului The Box – Barbell Club din Cluj-Napoca.
    Iniţial au căutat un spaţiu de 150 de metri pătraţi, dar şi-au dat seama că în Cluj este greu să găseşti un spaţiu mic. Astfel, au regândit structura clubului şi l-au deschis într-un spaţiu de 400 de metri pătraţi, situat la 10-15 minute de centrul Clujului.
    Anul trecut, pe 27 august, au deschis clubul sportiv, iar în prima zi peste 20 de persoane au trecut pragul noului spaţiu. O parte dintre participanţi erau prieteni de-ai antreprenorilor, din corporaţiile în care lucrau.
    Fondatorii The Box îşi propun ca în viitorul apropiat să aducă în echipă cel puţin trei sau patru profesionişti în domeniu şi vor să organizeze cea mai importantă competiţie la nivel naţional, formată dintr-o combinaţie de exerciţii cu haltere, exerciţii de gimnastică şi de anduranţă. Aceasta vine din trei sporturi olimpice şi are loc în oraşele mari din lume. Primele competiţii de acest tip sunt deja organizate şi în România.

  • Care sunt cele mai la modă tendinţe de amenajare, potrivit fondatoarelor Lemon Interior Design


    O lumină ambientală concentrată pe zona de lucru, pe zona în care se serveşte masa sau unde se stă la discuţii când se pune un proiect la cale, precum şi o separare a spaţiului fără ajutorul pereţilor, doar prin lumină şi diferenţe de niveluri ale mobilei sunt câteva dintre elementele care caracterizează biroul studioului de arhitectură Lemon Interior Design. „Este un spaţiu care oferă atât intimitate, dar şi senzaţia că nu eşti izolat. Am vrut să fie un spaţiu lucrativ în care toţi să ne vedem, am vrut să fie un spaţiu elegant, ca şi abordările noastre în ceea ce priveşte designul, să fie un spaţiu plin de căldură, să ai o senzaţie bună când intri în el, fără să fie ostentativ”, descriu surorile Elena Oancea şi Cristina Căpitanu, completându-se, filosofia biroului lor, unde ne-am întâlnit pentru a discuta „ce se poartă” în materie de design interior.
    Departe de a sugera liniile de design „în tendinţe”, ele spun că acestea trebuie să poarte în ADN personalitatea proprietarului sau identitatea unui brand, dacă vorbim despre segmentul office, unde Lemon Interior Design a intrat în luna aprilie. Astfel, dacă iniţial discutau doar cu proprietarii locuinţelor pe care le amenajau şi dezvoltau proiecte după chipul şi asemănarea acestora, acum cele două surori-antreprenoare trebuie să desluşească şi personalităţile companiilor. Totuşi, în ambele situaţii, spun ele, e greu de vorbit despre tendinţe. „Noi tot timpul am spus şi spunem: contează momentul din viaţa clientului, fiindcă ceea ce îi place astăzi, poate mâine nu îi va mai plăcea, şi atunci folosim tendinţele doar ca accente în amenajările pe care le folosim”, spune Cristina Căpitanu.
    În rest, explică Elena Oancea, folosesc mai ales produse atemporale, cu linii care oarecum nu se demodează, culori calde, de pământ, folosesc şi destul de multe materiale naturale, cum sunt lemnul, marmura, care se regăseşte mult în amenajările lor şi în zona de birouri. Din rândul elementelor „la modă”, Elena Oancea menţionează însă elementele aurii, lemnul afumat şi multă piatră. 
    „S-a renunţat la acest trend industrial, în sfârşit oamenii de la noi din ţară au început să înţeleagă că nu este OK ca ceea ce vezi în toate barurile şi restaurantele să ai şi acasă. Industrialul rămâne foarte la modă, dar în locurile publice; casa este un loc unde te simţi bine, te relaxezi, trebuie să sugereze căldură”, spune Cristina Căpitanu. De asemenea, observă Oancea, natura este din ce în ce mai prezentă în amenajări, tiparele care te duc cu gândul la natură sunt la modă şi în Europa, dar şi în România. De asemenea, „în Europa şi în România există stilul acesta în care sunt combinate elemente din trecut cu cele din prezent, nu mai există limite de design, clasicul se îmbină cu modernul şi cu minimalismul, ceva foarte glam poate fi combinat cu un stil puţin industrial – este cumva o definiţie a stilului eclectic, nu mai suntem în timpurile în care totul este foarte definit – toate se întrepătrund”, adaugă Cristina Căpitanu.
    În ceea ce priveşte zona de office, aceasta începe din ce în ce mai mult să se apropie de atmosfera de acasă şi devine mai călduroasă, mai relaxantă: „Se întrepătrunde viaţa personală şi din timpul liber cu cea de muncă – atunci aceste limite încep să dispară şi să se întrepătrundă”.
    De altfel, povesteşte Elena Oancea, aşa le-a venit şi lor ideea să intre pe zona amenajărilor de birouri. „Am observat tendinţa aceasta din ce în ce mai mare în Europa, în America, peste tot în lume, ca zona de birouri să nu mai fie atât de comercială, rece, sterilă, să devină mai personală – un loc în care interacţionezi mai bine şi cu ceilalţi membri ai comunităţii în care tu lucrezi şi nu doar un locuşor rece, gri, cu pereţi albi. Atunci, ne-am gândit că poate implicarea noastră din rezidenţial îşi va găsi un loc bine definit şi în zona de birouri.”
    Cristina Căpitanu subliniază şi ea că pe piaţa de office există această tendinţă de a face spaţiile mult mai confortabile, mai prietenoase. „Eu cred că tendinţa este ca toţi cei care lucrează să aibă două familii: una a lor şi una la birou, să vii cu plăcere şi să te simţi printre prieteni când vii la muncă, nu ca fiecare să fie în pătrăţica lui”, crede şi Cristina Căpitanu. Elena Oancea observă de altfel că şi companiile mari pun din ce în ce mai mult preţ pe spaţiul de lucru, mizând pe acesta pentru a-i atrage pe angajaţi într-o piaţă a muncii din ce în ce mai competitivă.
    Din luna aprilie a anului curent, de când a intrat pe segmentul amenajărilor de birouri, Lemon Interior Design a lucrat la un proiect de 3.000 de metri pătraţi, dar şi la alte câteva mai mici, de câteva sute de metri pătraţi pe care le vor finaliza până la sfârşitul anului, astfel că apreciază că vor încheia 2019 cu o cifră de afaceri de 1 milion de euro.

     


    Clienţii de pe acest segment sunt deopotrivă multinaţionale, cât şi companii locale. „De obicei, multinaţionalele care o pornesc pe drumul acesta al amenajărilor apelează la companii cu istoric în piaţă. Recunosc că, spre uimirea şi marea noastre bucurie, am fost şi noi solicitaţi să ne prezentăm la pitch-uri, la care ni s-a spus că suntem pe lista scurtă a unor proiecte destul de mari, care sperăm să se concretizeze la anul”.
    „Aducem acest concept nou; înţelegem foarte bine cerinţa nouă de a face birourile mai apropiate de atmosfera de acasă, faţă de alte companii cu care au lucrat în care totul era standardizat, astfel cred că avem o şansă destul de mare să acaparăm o bună parte din piaţă”, spune Elena Oancea referindu-se la modul în care se diferenţiază pe piaţa amenajărilor de birouri.
    În prezent, lucrează la finalizarea proiectului One North Gate, despre care spun că, deşi trebuia terminat în câteva luni, vor reuşi să îl finalizeze în două luni şi jumătate.
    În ceea ce priveşte preţurile pentru amenajare, cele două surori spun că variază foarte mult, standardul de piaţă pe segmentul office fiind, în situaţia unei amenajări de bază, la aproximativ 250 de euro/mp.
    Când vine vorba despre spaţiile de locuit, pe care Lemon Interior Design s-a concentrat, de la începutul businessului, aprilie, şi până în prezent, au amenajat 7 penthouse-uri, cu între 350 şi 1.000 de metri pătraţi fiecare, la care s-au adăugat alte câteva zeci de apartamente doar anul trecut. Au făcut proiecte şi în Viena şi spun că sunt în discuţii să realizeze unele şi în Spania, Paris şi chiar şi Dubai. Cristina Căpitanu spune că clienţii din această zonă cunosc deja brandul lor şi au început să le urmărească, inclusiv pe reţelele sociale: „Dacă faci bine ce faci şi eşti serios şi îţi vezi de treaba ta, până la urmă, în timp, munca ta este recompensată”, crede Cristina Căpitanu. Odată cu creşterea businessului Lemon Interior Design, au crescut şi cunoştinţele clienţilor în materie de amenajare: „Spre deosebire de anul 2007, când conceptul de design interior era aproape inexistent, deja lumea a înţeles că este o meserie pe care trebuie să o facă o persoană specializată în acest domeniu şi apelează din ce în ce mai mulţi la un designer de interior; este ca atunci când te duci la doctor, nu iei pastile după capul tău, te duci la doctor că el are specializarea în direcţia aceasta, se informează, caută, verifică, îşi face temele”. Cele două surori se feresc de recomandări şi în situaţia amenajărilor de locuinţe, fiindcă „scopul nostru este să îi arătăm clientului ceva frumos pe stilul lui, cum îşi doreşte”, spune Cristina Căpitanu. Totul pleacă de la discuţia cu acesta: „Punctul de pornire este să cunoaştem clientul, să cunoaştem ceea ce îşi doreşte el de la acea casă, care este funcţionalitatea spaţiului, care este componenţa familiei, să ne dăm seama, pe lângă ce ne povesteşte el, care este de fapt stilul pe care ar trebui să îl abordăm”, explică Elena Oancea. Poate să fie vorba despre un client care spune că vrea un stil modern în toată casa şi descoperă, din discuţia cu el, că acel stil nu îl reprezintă.
    Cristina Căpitanu precizează că primul lucru la care trebuie să fie atente în discuţia cu clientul se referă la funcţionalitate: „Ce îşi doreşte, câte dormitoare, dacă iau masa împreună sau nu – de la funcţionalitate trebuie să porneşti în amenajarea unei locuinţe, apoi ajungi la discuţii despre cum combinăm acele proiecte, despre cum le facem să arate bine şi să ajungem la spaţiul pe care şi-l doresc”. Deseori, rolul designerului interior împrumută şi din înţelegerea unui psiholog: „Activitatea noastră are o componentă psihologică destul de mare, pentru că nu este uşor să ghiceşti ceea ce nu îţi spune clientul; de multe ori, nici ei nu ştiu sau poate sunt două caractere diferite, soţ – soţie, şi cumva trebuie să vii şi să combini tot ce este în casă astfel încât să se regăsească gusturile amândurora şi să se întrepătrundă astfel încât, până la urmă, amândoi să convieţuiască într-o casă care e pe placul amândurora”, explică şi Elena Oancea. 
    „La partea de concept, noi putem să ne dăm seama şi dintr-o imagine ce le place clienţilor. Practica este definitorie – altfel nu am fi ajuns aici – este mama tuturor învăţăturilor”, punctează Cristina Căpitanu. Apoi, ordinea firească a unei amenajări, spune ea, este funcţionalitatea, realizarea conceptului, apoi execuţia şi punerea în practică.

     


    Conceptul de „less is more“ este valabil şi în situaţia amenajărilor interioare, precizează şi Elena Oancea: „Cumpăraţi-vă mai puţine lucruri, de calitate, în care să vă regăsiţi, să vă simţiţi bine – important este nu să ceri ceva strălucitor şi să nu îţi placă sau să ceri ceva normal şi tu să vrei ceva strălucitor: este important să ştii ce vrei, ce îţi place, asta este cel mai important”.
    Cum arată însă locuinţele celor două surori? „Sunt ambele spaţii contemporane, cu accente glam, lumini arhitecturale, au şi accente clasice – sunt case confortabile, nu case muzeu, sunt case confortabile, în care şi prietenii noştri dacă ar veni, s-ar simţi tot la fel de confortabil ca şi noi, te îmbie să îţi petreci timpul cu familia, cu prietenii, nu sunt case în care nu îţi vine să te atingi de nimic.” De altfel, ele spun clienţilor care îşi doresc „case muzeu” că, dacă o casă nu este practică, nu te simţi confortabil în ea şi eşti permanent stresat că se strică, „atunci înseamnă că nu ne-am făcut treaba”.
    Orientarea din ce în ce mai mare a clienţilor spre spaţii confortabile, apropiate de mediul familial, chiar şi atunci când este vorba despre birouri, se potriveşte mănuşă surorilor din spatele afacerii Lemon Interior Design. „Deşi suntem foarte diferite ca structură, în acelaşi timp suntem şi foarte complementare, ne uităm una la cealaltă şi ştim ce vrem să spunem”, descrie Elena Oancea munca alături de sora sa. Originare din Bacău, au venit în Bucureşti la facultate şi s-a ivit oportunitatea de a cumpăra businessul care, la început, se axa pe retailul cu decoraţiuni şi mic mobilier. „Nu am făcut asta fiindcă a venit peste noapte ideea – au venit clienţii, ne-au cerut sfatul, ni s-a părut că este un domeniu foarte interesant şi frumos”, povesteşte Elena Oancea despre începuturile afacerii. Spun că în copilărie, de pildă, şi chiar şi în facultate, când s-au orientat pe discipline diferite, nu se gândeau că vor ajunge într-un astfel de business: „Nu ne imaginam în copilărie că vom ajunge aici, aveam un recamier, cu două birouri masive, cu dulapuri care ne picau în cap, cu afişe cu Melrose Place şi abţibilduri puse pe mobilă. Erau lipite pe toate dulapurile”, îşi amintesc ele, glumind. „Am pornit de jos, perseverenţa, determinarea şi munca bat orice. Probabil trebuie să ai şi un fler pentru aşa ceva, dar dacă nu e în combinaţie cu celelalte, degeaba ai flerul”, spune Cristina Căpitanu. 
    Şi în ceea ce priveşte rezidenţialul sfaturile lor sunt foarte personale: „Ce putem să le transmitem clienţilor este să se informeze, să încerce să descopere ce le place”. Referindu-se la sărbătorile care se apropie, de asemenea, îi sfătuiesc pe clienţi ca fiecare să amenajeze în funcţie de personalitatea sa: „Fiecare îşi trăieşte clipele acestea cum este el clădit – nu există o regulă pentru toată lumea, pe alb sau roşu”.
    „Cunoaşte-te pe tine însuţi, acesta este cel mai important sfat pe care noi îl dăm”, concluzionează ele, aceasta fiind regula principală şi când vine vorba despre designul interior.

    Carte de vizită
    –
    Lemon Interior Design

    Înfiinţat în 2004 de surorile Cristina Căpitanu şi Elena Oancea, businessul Lemon Interior Design s-a axat pe furnizarea de servicii integrate de design şi management al amenajărilor interioare. Printre cele mai cunoscute proiecte pe care cele două surori le-au gândit şi implementat se numără lobbyurile unor clădiri rezidenţiale cunoscute din Bucureşti, precum One Herăstrău Park sau One Charles de Gaulle, dar şi o serie de apartamente şi penthouse-uri. Anul acesta, Lemon Interior Design a anunţat şi lansarea diviziei office, axată pe soluţii complete de proiectare, design şi implementare pentru configurarea spaţiilor de birouri, într-un mod personalizat. În 2018, businessul a avut o cifră de afaceri de aproximativ 3,5 milioane de euro, iar creşterea businessului s-a tradus atât în mărirea echipei (14 angajaţi), cât şi în dezvoltarea diviziei office şi diversificarea portofoliului. Previziunile fondatoarelor Lemon Interior Design sunt optimiste şi pentru anul în curs, cu o ţintă pentru cifra de afaceri la final de an (pentru ambele divizii, rezidenţial şi office) cuprinsă între 4,5 şi 5 milioane de euro. 

    TENDINŢE ÎN DESIGN INTERIOR
    –
    LA BIROU ŞI ACASĂ

    1. Contează momentul din viaţa persoanei sau a unei companii care face o amenajare, fiindcă „ceea ce îţi place astăzi poate mâine nu îţi va mai plăcea”.
    2. Punctul de pornire: cunoaşte-te pe tine astfel încât să ştii ce stil trebuie să abordezi.
    3. Funcţionalitatea spaţiului trebuie decisă înainte de realizarea conceptului.
    4. S-a renunţat la trendul industrial, oamenii preferă să îl regăsească în retail şi HoReCa, nu la birou sau acasă.
    5. În Europa şi în România se mizează pe combinaţia între elemente din trecut şi cele din prezent, nu mai există limite de design, clasicul se îmbină cu modernul şi cu minimalismul.
    6. Natura este din ce în ce mai prezentă în stilurile de amenajare.
    7. Zona de birouri iese dintr-un stil rece, steril şi se îndreaptă către unul personal, mai călduros, apropiat de stilul unei locuinţe.
    8. „Less is more”: cumpăraţi-vă mai puţine lucruri, de calitate, în care să vă regăsiţi, să vă simţiţi bine.

  • O afacere după o reţetă transmisă din tată în fiu


    „E o poveste de familie care depăşeşte cinci generaţii. În Argeş se face ţuică dintotdeauna, străbunicul, bunicul au avut cazanul satului. Ne-am gândit că e un produs pur românesc, autentic şi e păcat să nu îl scoatem în faţă, să-l vindem într-o sticlă premium”, a povestit Irina Mărăşoiu, implicată în business alături de fratele şi de tatăl ei.

    Elementele de brand, de la nume până la etichetă, au fost create de un designer, antreprenorii dorindu-şi să prezinte conceptul de familie.
    În portofoliul Pater sunt în prezent trei produse – ţuica de prună, rachiul de pere şi rachiul de struguri, iar planurile antreprenorilor sunt să lanseze şi un rachiu de gutui. În afară de struguri, care vin de la alţi furnizori, restul fructelor sunt produse în livezile familiei sau vin de la producători din zona Argeşului, una renumită pentru fructe. În 2018, producţia Pater a fost de 3.600 de sticle de ţuică de prune. Preţul unei sticle este de peste 160 de lei, înscriindu-se în segmentul premium.

    Pentru că familia avea deja cazanul de ţuică, dar şi livezile de pomi, investiţia iniţială a fost în jurul a 50.000 de euro şi a presupus crearea brandului şi a sticlelor. Irina Mărăşoiu povesteşte însă că dacă nu ar fi existat deja toată această infrastructură a producţiei, investiţia ar fi fost mult mai mare.

    Întreaga familie Mărăşoiu este implicată în business, inclusiv copiii, care aduc sticlele pentru îmbuteliere sau ajută la culesul fructelor.

  • Cele mai bune filme şi seriale ale anului

    Chernobyl

    Am început să urmăresc Chernobyl cu aşteptarea unui serial care să descrie, în „stil american”, accidentul din ’86 şi diverse teorii ale conspiraţiei. Am avut însă parte de o uriaşă surpriză. Producătorii au făcut o alegere curajoasă, şi anume aceea de a folosi efecte vizuale care să dea impresia unui serial cu buget mic; nu este cazul, pentru că cei de la HBO au investit destul de mult în Chernobyl, dar au reuşit astfel să întărească senzaţia că eşti „prins“ în acea perioadă. Nivelul de acurateţe al celor prezentate e uimitor – am verificat unele detalii după vizionarea primului episod pentru a mă asigura că sunt cele corecte – iar asta cântăreşte destul de mult.
    Trebuie să insist pe realism, pentru că acesta e punctul forte al serialului; oamenii din spatele camerei vor să îţi dea senzaţie că eşti acolo, că simţi trăirile personajelor atunci când realizează magnitudinea accidentului – şi, în cele mai multe cazuri, reuşesc acest lucru. Chernobyl nu este doar cea mai bună producţie a anului, ci una dintre cele mai bune realizate în ultimele decenii. E un eveniment pe care nu trebuie să îl rataţi.

    Stranger Things: sezonul 3

    Gaşca din Hawkins s-a întors pentru sezonul 3 al unuia dintre cele mai de succes seriale din ultimul deceniu.
    Perioada destul de lungă dintre sezoanele 2 şi 3 (aproape doi ani) a ridicat aşteptările fanilor, care au început încă din primele luni ale anului să emită tot felul de teorii legate de întâmplările bizare din Hawkins. Iar fraţii Duffer nu au dezamăgit, venind cu episoade cât se poate de diferite de cele anterioare, dar suficient de bune încât fanii să ceară un al patrulea sezon – de preferat, fără alţi doi ani de aşteptare.
    Stranger Things aduce un sentiment de nostalgie pe care cu greu îl poţi regăsi în alte părţi. Este poate şi unul dintre motivele pentru care serialul rămâne unul dintre bestsellerele celor de la Netflix.
    Ultimele episoade ale sezonului sunt printre cele mai bune de până acum – finalul, în special, e realizat aproape de perfecţiune.

    Yesterday

    Yesterday este o poveste interesantă creată în jurul ideii că toată lumea a uitat, peste noapte, de existenţa formaţiei Beatles. Toată lumea, cu excepţia lui Jack. Dacă vă place muzica celor de la Beatles (şi cui nu-i place?), atunci Yesterday vă va trimite într-o călătorie nostalgică, amintindu-vă de ce britanicii au fost, cândva, regii posturilor de radio din întreaga lume. Şi dacă muzica nu e un argument destul de bun, numele regizorului va fi cu siguranţă: Danny Boyle, cel care a regizat multe filme excelente – Slumdog Millionaire, Trainspotting sau 127 de ore sunt doar câteva dintre ele.
    Un segment interesant este cel în care succesul lui Jack atinge cote nemaiîntâlnite; aici, Boyle duce filmul spre comedie, ironizând tot ceea ce înseamnă industria muzicală de astăzi. Nu este însă foarte clar dacă lucrurile stăteau la fel şi pe vremea celor de la Beatles. Yesterday este un film uşor, dar care va rezona cu multă lume datorită coloanei sonore. Dacă ar fi fost vorba de altă formaţie şi nu de Beatles, aş fi fost probabil reticent să recomand acest film; însă o fac şi sper să vă bucuraţi de călătoria muzicală aşa cum am făcut-o şi eu.

    John Wick: Parabellum

    Wick se întoarce pe marile ecrane cu cel de-al treilea episod, Parabellum, şi reuşeşte performanţa rară de a-şi mulţumi pe deplin spectatorii.

    Franciza John Wick a apărut mai mult ca un experiment al lui Keanu Reeves, care a făcut echipă cu regizorul Chad Stahelski pentru a aduce în faţa spectatorilor un film extrem de alert, extrem de sângeros, dar totodată diferit de alte filme cu aceleaşi coordonate. Pariul a fost câştigător, dovadă stând nu doar încasările care au crescut cu fiecare film produs, ci şi reacţia criticilor, care au dat note din ce în ce mai mari pe măsură ce franciza avansa.
    Este corect să spui că filmele sunt din ce în ce mai bune, iar asta e ceva ce puţine serii au realizat – exemple în acest sens ar fi Mission: Impossible şi episoadele Star Wars din anii ’70. Iar asta aproape că garantează faptul că John Wick se va întoarce şi în anii ce urmează, lucru care nu poate decât să mă bucure.

    Avengers: Endgame

    Nu-mi amintesc de un film care să fi generat la fel de mult interes ca Avengers: Endgame, cel din urmă capitol al unei poveşti care a început în urmă cu peste 10 ani. Iar răspunsul celor de la Marvel a fost pe măsură: un film care a devenit noul nivel de referinţă nu doar pentru adaptările de benzi desenate, ci pentru ideea de blockbuster în sine. Ca mărturie stă faptul că Avengers: Endgame a doborât recordul deţinut ani buni de Avatar, devenind filmul cu cele mai mari încasări din istorie (2,8 miliarde dolari).
    Kevin Feige, merituosul preşedinte al Marvel Studios, a declarat în mai multe rânduri că nu va oferi niciun indiciu fanilor, păstrând surpriza pentru momentul în care aceştia vor ajunge la cinema, riscând astfel să îi piardă pe cei care nu au urmărit filmele anterioare. Feige a numit Endgame o scrisoare de dragoste adresată celor care au stat, timp de 10 ani, aproape de Universul Cinematografic Marvel. Scenariştii au avut, probabil, cea mai grea misiune: să pună capăt mai multor fire narative (câtorva zeci, probabil), să găsească un final potrivit pentru fiecare personaj în parte (Avengers: Endgame pune capăt fazei 4 din Universul Cinematografic Marvel) şi să ofere spectatorilor cea mai spectaculoasă luptă văzută până acum. Avengers: Endgame este, din toate punctele de vedere, o reuşită cinematografică.

  • Personalitatea anului 2019: Cel care are curaj să înceapă o afacere de la zero

    Au descoperit o nevoie – personală sau nu – şi s-au gândit că pot veni ei cu soluţia. Au încercat, au greşit, au pierdut, au luat-o de la capăt, s-au redresat, au câştigat, au mers mai departe.

    Aşa arată, pe scurt, traseul antreprenorilor din România care au creat – unii chiar din nimic – businessuri. Modeste la început, ca orice demaraj, dar cu potenţialul de a creşte. Cei mai mulţi şi-au găsit o direcţie foarte clară, o nişă foarte strâns delimitată de altele, care să le garanteze că, aducând pe tavă ceva ce nu s-a mai făcut până acum, pot creşte. Din ce în ce mai mult.
    Este povestea antreprenorilor care au creat în România 1,7 milioane de locuri de muncă, la ultima numărătoare. Pe umerii lor stau peste 500.000 de microîntreprinderi şi firme mici, cu afaceri anuale de aproximativ 80 de miliarde de euro.
    Aproape 200 şi-au spus până acum poveştile în cadrul proiectului editorial „Afaceri de la zero”, o iniţiativă a Ziarului Financiar, susţinută de Banca Transilvania şi menită să pună în lumină spiritul antreprenorial al României de astăzi. Gama este mai diversă decât am fi putut crede, dovedind, încă o dată, că „sky is the limit” (cerul este limita – trad.) în materie de afaceri proaspete.
    Sunt tineri – dacă nu în buletin, atunci măcar în entuziasm, au energie, idei, curaj, încredere, planuri, ceva experienţă în spate şi mult loc de creştere. Ce altceva îi mai trebuie antreprenorului român?

  • Cum s-a lăsat umanitatea subjugată de maşină

    Humble a produs o ilustraţie şocantă pentru a-şi face cunoscut punctul de vedere: o imagine a gheţarului Taku din Alaska, una dintre cele mai masive şi mai rezistente mase de gheaţă din lume. Compania a fost mai puţin impresionată de imaginea gheţarului decât de propria sa capacitate de a-l distruge. „Acest gheţar uriaş a rămas nealterat de secole”, anunţa textul de sub imagine. „Cu toate acestea, energia din petrol pe care Humble o furnizează – dacă este transformată în căldură – l-ar putea topi la o rată de 80 de tone pe secundă!” Opriţi-vă la o benzinărie Humble, continua anunţul, „şi veţi vedea de ce semnul «Şofaţi fericiţi» este «Prima alegere a lumii»!”. Am aflat, în anii care au urmat, că ceea ce îl face fericit pe şofer nu este întotdeauna un tril vesel în existenţa continuă a planetei noastre. Dar acea imagine a inocenţei şi a ignoranţei, inclusă în noua expoziţie a muzeului Victoria and Albert „Maşini: accelerarea lumii moderne” acţionează ca un salut dat sistemului. A existat într-adevăr un timp, în urmă cu doar câteva decenii, când eram atât de insensibili la natura noastră preţioasă aflată într-un echilibru delicat? A fost dependenţa noastră de maşini atât de neputincioasă şi totală? Şi ce fel de seducţie colectivă ar fi putut induce o asemenea orbire?


    Nu există niciun obiect care să fi acoperit toate problemele sociale, politice şi culturale din ultimul secol aşa de bine cum o face automobilul. A crescut alături de şi a inspirat mişcări de artă – futurism, Art Deco, cântecele lui Bruce Springsteen – fiind în acelaşi timp la vârful inovaţiei tehnologice. Utilizările sale practice au transformat modul în care am socializat şi am făcut afaceri; dar atracţia sa, chiar din primele zile, a fost mai degrabă instinctivă decât practică. Emoţia şofatului, indiferent dacă este vorba de viteza în linie dreaptă sau de cuprinderea cu braţul de către cel de la volan a celei ce va deveni persoana iubită, este ceea ce a făcut din maşină cea mai semnificativă invenţie a timpurilor moderne. „Ne întrebăm des ce schimbă un lucru proiectat de om şi cum ne afectează”, spune curatorul expoziţiei de la muzeu Brendan Cormier. „Dar aici, chiar sub nasul nostru, avem acest lucru care a schimbat lumea mai mult decât orice altceva. Acesta arată că puteţi avea o piesă de design excelentă la un nivel singular, dar care poate deveni extrem de problematică atunci când este înmulţită. Atunci trebuie să te confrunţi cu consecinţele nedorite ale situaţiei de a avea un miliard de astfel de piese. Este invenţia maşinii cel mai mare act al hybrisului umanităţii?

    „Hybrisul este în mod normal atribuit unor motive individuale”, vine răspunsul. „Dar acest lucru a fost hybris la nivel macro. Şi nimeni nu conducea nava.”
    Şi totul începuse atât de fericit. Idealismul primilor inventatori şi producători ai maşinii de la sfârşitul secolului XIX i-a plasat ferm pe aceştia în tradiţia romantică a vremurilor. Ce nu este de plăcut în povestea lui Bertha Benz, care l-a ajutat pe soţul său Karl să dezvolte primul automobil de producţie în 1885, efectuând prima călătorie pe distanţă lungă (60 de mile) din lume, în încercarea de a face publicitate pentru noua invenţie? Călătoria plină de evenimente a Berthei pe Patent-Motorwagen No. 3 a inclus curăţarea carburatorului cu un ac de pălărie, utilizarea portjartierului pentru izolarea firelor şi apelarea la un cizmar pentru a prinde în cuie piele pe blocurile de frână subţiate rapid.

    Vehiculul cu trei roţi se deplasa prin Heidelberg cu viteze care abia atingeau 16 km/h, dar ceva din spiritul uman s-a dezlănţuit de atunci: pe măsură ce maşinile deveneau mai rapide şi mai fiabile, visul drumului fără limite, decolând într-un spirit de aventură şi explorare existenţială, s-a cimentat în psihicul epocii. Cu toate acestea, acel aer de spontaneitate şi romantism a fost înlocuit în curând de vizionari mai cu picioarele pe pământ. Pragmaticul Henry Ford a introdus linia de asamblare în mişcare pentru modelul său T în 1913, permiţând producţia în masă la preţuri relativ accesibile. Obsesia lui Ford a fost mai degrabă o producţie eficientă decât estetică, dar a avut grijă de lucrătorii săi în vremurile de început, plătindu-le un venit decent de 5 dolari pe zi (nu în ultimul rând pentru a putea folosi o parte din bani pe maşinile Ford) şi recunoscându-le dreptul la un un fel de minimă demnitate: principiile sale operaţionale erau „că un om nu va trebui să facă niciodată mai mult de un pas… şi că niciun bărbat nu are nevoie să se oprească vreodată”.

     
    În vreo două decenii, toate tensiunile şi contradicţiile pe care maşina le-a adus societăţii civilizate erau deja prezente. A fost o forţă pentru eliberare personală sau un nou tip de înrobire? Îndeplinea maşina o nevoie care nu fusese încă articulată sau a stârnit dorinţe noi pe care nu ştiam că le avem? Maşina a intrat în instinctele noastre de competiţie – primele curse formale au fost organizate aproape imediat după călătoria inaugurală a Benzului – dar a şi răspuns gusturilor claselor privilegiate pentru lux. Aceasta a alimentat o dorinţă de uniformitate – orice culoare, cât timp este negru, a decretat Ford – dar cu posibilitatea de personalizare în stiluri extrem de individuale. În 1900 a apărut primul ghid Michelin, cu un tiraj de 35.000 de exemplare. Doar 3.000 de maşini au fost înmatriculate în Franţa la acea vreme. Pionierii publicităţii învăţau cum să zgândăre aspiraţiile. Între timp, planeta era acolo pentru a fi prădată pentru creşterea neobosită a industriei. Ford a deschis calea atunci când a cumpărat 2,5 de milioane de acri de pădure tropicală amazoniană în Brazilia în 1928 pentru a oferi companiei sale cauciuc din abundenţă. Un mic oraş din prefabricate, Fordlandia, a fost construit în mijlocul terenului pentru a-i adăposti pe muncitori. Epoca romantică a maşinii a durat până la epoca de aur a maşinii, cândva în jurul anilor ’50, când înotătoarele codale extravagante ale automobilelor americane extrem de stilizate vorbeau despre o încredere în sine care era aproape irezistibilă. Şi apoi au venit semnele de avertizare. Un accident groaznic în cursa Le Mans de 24 de ore din 1955, în care au murit 84 de oameni şi au fost rănite mai mult de 120 de persoane, a pus întrebări despre nevoia de viteză şi despre atitudinea laxă faţă de siguranţa rutieră. Zece ani mai târziu, Ralph Nader, un viitor gardian al drepturilor consumatorului, a publicat „Nesiguranţă la orice viteză”, un rechizitoriu acid al refuzului producătorilor de automobile americani de a introduce elemente de siguranţă în maşinile care erau deja prea puternice pentru caroseriile lor asamblate ieftin. Atacul său a iritat ţintele: General Motors a început o campanie de discreditare a constatărilor sale doar pentru a fi lovit de un proces pentru încălcarea dreptului la viaţă privată, rezultatul fiind plata către Nader a 425.000 de dolari cinci ani mai târziu. În deceniul următor, agitaţiile din Orientul Mijlociu au adus o altă lovitură împotriva maşinii. Războiul dintre Israel şi Egipt în 1973 a forţat OPEC să crească preţurile petrolului cu 70%, cu efect imediat. Maşinile s-au micşorat, literalmente, cu aripioarele codale între picioare. Şofatul a trecut la modul defensiv. Siguranţa, economia şi valoarea pentru bani au devenit legea. Însă proliferarea globală a automobilelor a continuat neîntreruptă. „Drumurile fără limite” visate de pionierii automobilismului au devenit înfundate şi inerte, sufocate de fumuri toxice, neducând nicăieri repede. Un fel de întuneric a prins rădăcini în relaţia dintre automobilişti şi vehiculele lor. Cultura populară a observat schimbarea: doar un deceniu şi jumătate a despărţit mult ascultata „Little Deuce Coupe” cântată în 1963 de formaţia Beach Boys („Ei bine, nu mă plâng, gagico, aşa că nu mă da deoparte/Dar eu am cel mai rapid set de roţi din oraş”) şi tehnoparanoia „Cars” a lui Gary Numan de la sfârşitul anilor ’70 („Aici, în maşina mea, mă simt cel mai sigur, îmi pot bloca toate uşile, este singurul mod de a trăi, în maşini”). În iarna anului 2012 a venit poate cel mai neplăcut simbol cultural al relaţiei noastre schimbătoare cu maşina, când Clint Eastwood a apărut într-o reclamă ciudată, distopică, pentru Chrysler, redată la Super Bowl şi intitulată „Halftime in America („America la pauză”). Ţara, anunţa glasul sumbru al lui Eastwood, era în necaz, acoperită de o „ceaţă a diviziunii, a discordiei şi a învinuirii”. Recesiunea îi făcuse pe toţi să sufere, însă exista o cale de ieşire din criză: renaşterea industriei auto din America.


    „Lumea va auzi urletul motoarelor noastre”, spune Eastwood pe un ton aspru. America era pregătită pentru a începe a doua repriză. Eastwood şi-a concentrat discuţia inspiraţională de echipă pentru naţiune pe Detroit, oraşul motoarelor, care începe să se lupte după un declin economic dezastruos care l-a făcut să piardă două treimi din populaţia sa de la apogeul atins în 1950. Există un aspect ironic într-unul dintre cele mai ambiţioase proiecte de regenerare a oraşului. În 1988, staţia centrală din Michigan, o frumoasă clădire în stilul Beaux-Arts din 1913, a fost închisă definitiv după anii de declin al numărului de pasageri. Staţia a fost practic abandonată şi a figurat în poze de tipul „ruine-porn” în ultimele două decenii. Sfârşitul său a reprezentat un exemplu de manual al efectelor maligne ale creşterii proprietăţii de maşini asupra transportului public. Cu toate acestea, Ford, compania care va fi asociată pentru totdeauna cu oraşul, a intervenit pentru a salva clădirea. Compania a cumpărat staţia anul trecut şi intenţionează să o folosească pe post de campus, un centru de proiectare şi dezvoltare a maşinilor autonome. Această renaştere a fost importantă pentru psihicul oraşului. „Sentimentul era că dacă staţia se prăbuşea, Detroitul era terminat”, spune Rick Bardelli, directorul de construcţii a ceea ce este acum un şantier zgomotos. Iată o cale de progres pentru maşină: dezvoltarea vehiculelor autonome va solicita un grad mai mare de coordonare în planificarea urbană: nu este imposibil de imaginat marii producători de maşini care deschid think tankuri şi laboratoare prestigioase în toate marile oraşe ale lumii, contribuind la conceperea unor infrastructuri de transport complet integrate împreună cu autorităţile guvernamentale.


    Partea finală a provocatoarei expoziţii a V&A priveşte spre viitor, care ia forma fantastică a Pop-Up Next, un vehicul-transformer proiectat cu un şasiu electric, o capsulă şi o dronă ce oferă şoferului opţiunea de a călători la sol şi prin aer. Principalele teme ale viitorului autoturismului sunt abordate: conducere autonomă, energie electrică, orientare către servicii şi zborul. Pare totul posibil, dar cu siguranţă conceptului îi lipseşte calitatea viscerală care a făcut omul să se îndrăgostească de maşină în primul rând, senzaţia de control şi putere pe care o are cel ce stă la volan. În schimb, nevoia de siguranţă este acoperită prin computerizare. Ce va alege şoferul? Spre ce direcţie vor înclina autorităţile?
    Între timp, planeta continuă să ne amintească de transformările prin care trece. La începutul acestei luni, impunătorul gheţar Taku din Alaska, până acum încăpăţânat să nu afişeze semnele efectelor schimbărilor climatice, a arătat că se retrage, după toţi aceşti ani.

  • Din câmpiile Bărăganului, la bursa de la New York

    În 2019 la bursa de la New York lua naştere Corteva, o companie de circa 20 de miliarde de dolari şi un eveniment la care au fost martori şi Ziarul Financiar şi Business MAGAZIN. Cum se vede acum această listare? „Totul a fost ca la carte”, spune Tim Glenn, vicepreşedinte executiv al companiei.  „A fost un moment dinamic pentru noi. Am avut câţiva ani la dispoziţie pentru a ne pregăti pentru acest proces şi cred că totul a mers ca la carte”, îşi aminteşte Tim Glenn, vicepreşedinte executiv al Corteva.

    Între timp, acţiunile companiei înregistrează o scădere uşoară, de doar 1%, dar încep să apară şi raportările aferente structurii acţionariatului, iar printre investitori sunt şi fonduri mutuale din România, precum unul administrat de OTP. „Investind în Corteva, investeşti în agricultură”, spune Tim Glenn într-un interviu pentru Ziarul Financiar şi Business MAGAZIN. „Investeşti într-un portofoliu foarte diversificat din punct de vedere geografic. Acoperim peste 100 de ţări la nivel mondial. Alt aspect este că fundamentele sunt foarte puternice în această industrie, cea a agriculturii”, spune el.

    Printre ţările în care activează Corteva se numără şi România, o economie care în funcţie de anumiţi indicatori din agricultură stă la aceeaşi masă cu economii mult mai dezvoltate, precum Franţa şi Germania. Cu o producţie de peste 31 de milioane de tone, România s-a situat anul trecut pe locul trei în ceea ce priveşte cantitatea recoltată de cereale, dupa Franţa şi Germania, arată datele de la Eurostat. Cu toate că producţia României aproape că s-a dublat în ultimul deceniu, nu a ajuns din urmă campioana Franţa, care realizează o producţie dublă de cereale. Cu toate acestea, România s-a situat pe primul loc la cantitatea de porumb recoltată şi la cea de floarea-soarelui, iar la grâu pe locul patru.
    „Operaţiunile Corteva în România sunt excepţionale. Avem o echipă foarte puternică aici, iar pe lângă acest lucru, România este importantă pentru că este un hub important de producţie pentru noi şi astfel suntem capabili să producem seminţe de calitate ridicată atât pentru porumb cât şi pentru floarea-soarelui, foarte competitive din punctul de vedere al culturii şi bine poziţionate pentru export”, spune Tim Glenn.
    Tim Glenn spune că investiţiile Corteva în unitatea de procesare a seminţelor de la staţia de la Afumaţi vor continua în anii următori. „În ultimii doi ani, am colaborat strâns cu fermierii care au produs seminţe pentru noi. Aş spune că pentru a avea succes astăzi, marea oportunitate, pe măsură ce continuăm să dezvoltăm afacerile din Europa Centrală şi de Est, este să extindem producţia şi capacităţile noastre pentru a servi creşterea pe care o avem aici, în România.”

  • Avocat de business în lumea digitală

    „Decizia efectivă de a urma o carieră de avocat am luat-o destul de timpuriu, dar forma în care s-a concretizat aceasta – respectiv avocatura de business cu o concentrare pe domeniul financiar – a devenit 100% clară pentru mine după anul al treilea de facultate, când am făcut un stagiu de practică în cadrul unei firme internaţionale de avocatură”, povesteşte Alexandra Manciulea, ​partener în cadrul Filip & Company specializat în practica de Finanţe – Bănci.

    Ea are o experienţă de peste 10 ani pe piaţa serviciilor financiare şi a fost implicată într-o serie largă de achiziţii în sectorul financiar, tranzacţii de finanţare multi-jurisdicţionale, restructurări şi tranzacţii care vizează aspecte de reglementare privind instituţii de credit şi de asigurări, fintech-uri şi entităţi din sfera serviciilor de plată. În rândul proiectelor în care a fost implicată se numără asistarea Băncii Transilvania în achiziţia Bancpost (cea mai mare tranzacţie de pe piaţa bancară din România în 2017) şi respectiv Volksbank (cea mai mare tranzacţie de pe piaţa bancară din România în 2014).

    Referindu-se la profesia sa, Alexandra Manciulea povesteşte că un mare avantaj al avocaturii de business este că îţi dă acces la o evoluţie profesională extrem de rapidă, dictată de multitudinea de tranzacţii în care avocaţii sunt implicaţi, dar şi de ritmul de obicei accelerat al acestora. „În primii ani ai profesiei, evoluţia se materializează, printre altele, în transformarea gândirii teoretice orientate mai degrabă spre identificarea problemelor juridice într-o gândire practică, orientată spre găsirea soluţiilor”, subliniază ea.
    Mai spune că, pe măsură ce a avansat în carieră, avocatura de business i-a deschis opţiunile de a-şi dezvolta şi alte abilităţi în afara celor strict juridice, printre care abilităţile de comunicare, de mentorat, de coordonare şi project management, precum şi cele care ţin de dezvoltarea avocaturii de business. „Dintre provocările care m-au ajutat să evoluez şi care s-au regăsit în mod recurent în cadrul proiectelor aş menţiona necesitatea de a rezolva probleme juridice complexe într-un timp scurt, dictat de dinamica tranzacţiilor, dar şi de a contribui la alinierea a numeroase părţi cu interese diferite”, adaugă ea.

    Fintech şi Blockchain în avocatura de business
    Din rolul pe care îl are, Alexandra Manciulea observă şi modul în care tehnologiile disruptive influenţează domeniul financiar-bancar, dar şi modul în care schimbă piaţa avocaturii de business. Ea a observat că, odată cu deschiderea pieţei către noi jucători, în special către cei din zona de fintech, s-a confruntat cu cerinţe din partea clienţilor de a analiza în ce măsură modelul lor de business inovator – uneori implementat cu succes în alte jurisdicţii – este compatibil cu legislaţia noastră. Prin corelare, a observat şi situaţii în care jucători locali au implementat cu succes un astfel de model de business inovator în România, având interesul să îl implementeze în mod similar şi în alte jurisdicţii.
    Una din provocările la nivel juridic ţine de încadrarea corespunzătoare a activităţilor desfăşurate de aceste fintech-uri în activităţi reglementate şi care necesită autorizare şi, respectiv, în activităţi nereglementate, care nu necesită autorizare, fiind eventual auxiliare unei activităţi reglementate. Astfel, din rândul „dilemelor” din perspectivă juridică, menţionează analizele cu privire la măsura în care anumite contracte sau procese de cunoaştere a clienţilor realizate în mod tradiţional prin interacţiune faţă în faţă între părţi se pot încheia sau realiza prin platforme online şi mijloace de identificare la distanţă, cum ar fi semnătura biometrică sau recunoaşterea facială. Alte provocări sunt determinate de implementarea cu întârziere a legislaţiei europene în România, exemplele cele mai recente în acest sens fiind directiva UE AML 4 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, precum şi directiva UE PSD 2 privind serviciile de plată în cadrul pieţei interne, ambele implementate doar de curând în România.
    Spre exemplu, directiva AML 4 reglementează şi posibilitatea de a folosi mijloace electronice pentru a verifica identitatea clienţilor, or o astfel de posibilitate poate fi esenţială pentru businessuri din zona fintech. De asemenea, directiva PSD 2, recent implementată în România, are potenţialul de a genera o adevărată revoluţie în domeniul plăţilor, observă Manciulea. Acest lucru se poate realiza, explică ea, prin acordarea către noi jucători a posibilităţii de a accesa această piaţă în moduri care anterior nu erau disponibile. Spre exemplu, companii din zona de fintech, (big)tech, dar şi comercianţii se pot autoriza ca prestatori de servicii de iniţiere a plăţilor clienţilor sau ca prestatori de servicii de informare cu privire la conturi, băncile având obligaţia de a le furniza accesul la infrastructura lor de plăţi. Astfel, plăţile se vor realiza direct pe baza accesului acordat prestatorilor de servicii de iniţiere a plăţilor în contul clientului (cu acordul clientului) şi fără a apela la intermediari. De asemenea, apelând la prestatorii de servicii de informare cu privire la conturi, clientul va putea avea acces la informaţie agregată cu privire la toate conturile sale, indiferent de banca la care sunt deţinute. În plus, cerinţele de securitate privind plăţile sunt sporite ca urmare a implementării acestei directive, protecţia clienţilor fiind îmbunătăţită din această perspectivă. „Importanţa PSD 2 este critică, directiva fiind justificată de autorităţile europene ca necesară şi pentru a aduce reglementarea din domeniul plăţilor electronice la nivelul tehnologic actual”, subliniază Manciulea.
    Spune că echipa cu care lucrează a fost implicată de-a lungul timpului într-o serie de proiecte care, sub o formă sau alta, au inclus tehnologii noi şi emergente, iar de anul trecut au creat noi arii de practică în cadrul companiei. „În ultimii ani, investiţiile în fintech la nivel mondial au crescut enorm. Anticipăm că sectorul îşi va continua expansiunea şi va reprezenta un instrument eficient pentru incluziune financiară, care poate asigura servicii financiare de calitate pentru clienţii care nu ar fi avut acces la acestea în trecut. Totodată, va permite fluxurile financiare transfrontaliere şi infrastructura asociată, prin canale de investiţii şi creditare alternativă”, observă Manciulea. Totodată, subliniază ea, este o certitudine şi faptul că tot mai multe bănci tradiţionale investesc în inovaţie financiară şi au creat divizii destinate inovaţiei şi digitalizării în cadrul organizaţiilor lor. „La nivel global, unele dintre acestea au achiziţionat fintech-uri sau au format parteneriate cu companii fintech în vederea furnizării de servicii specializate pentru clienţii lor”, adaugă Manciulea. Ea observă că, dezvoltarea sectorului este sprijinită şi la nivel european, în contextul în care există o preocupare constantă legată de existenţa unui cadru de reglementare adecvat şi suficient care să răspundă dinamicii rapide acestui sector. „Mai multe autorităţi de reglementare şi supraveghere au lansat iniţiative de promovare a dezvoltării sectorului fintech, asigurând totodată siguranţa şi soliditatea sistemului financiar.”
    În ceea ce priveşte companiile techfin, respectiv acele companii de tehnologie care includ în activitatea lor şi furnizarea de servicii financiare, rolul lor în furnizarea acestora este în creştere la nivel mondial sau, în unele ţări din Asia, chiar esenţial, motiv pentru care se aşteaptă ca acesta să afecteze tot mai mult şi piaţa locală. „Transformarea digitală nu mai este deja opţională în sectorul financiar. Este răspunsul critic şi necesar pentru a satisface aşteptările crescânde ale clienţilor pentru a livra experienţe individualizate la scară largă şi pentru a funcţiona la viteza de schimbare a pieţei.”
    În acest context, şi tranzacţiile care se vor realiza în viitor vor integra în mod curent noile tehnologii şi în activitatea de asistenţă juridică, de la realizarea activităţii de due diligence prin utilizarea roboticii şi a inteligenţei artificiale până la semnarea la distanţă a contractelor. Totuşi, crede Alexandra Manciulea, „factorul uman va rămâne relevant în analizarea problemelor juridice complexe, în găsirea unor soluţii creative şi, în general, în cadrul acelor etape din proces în care va avea capacitatea de a genera valoare adăugată”. De asemenea, se aşteaptă ca, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, interacţiunea între părţi în accesarea serviciilor financiare şi, mai ales, în sectorul plăţilor să fie atât de mult simplificată, până la folosirea exclusivă a propriei identităţi, respectiv a datelor noastre biometrice, pentru accesarea/realizarea acestora, fără a mai fi necesar să apelăm la acte de identitate, carduri sau e-wallet.