BusinessMagazin

Category: Revista BM

  • Dincolo de artă

    Mai nou, aceştia sunt invitaţi să urmărească restauratorii la lucru, scrie New York Times.
    În mod normal neaccesibile publicului, laboratoarele de restaurare sunt acum deschise vizitelor celor interesaţi. În Europa, un muzeu din Amsterdam, Rijksmuseum, a demarat anul trecut acţiunea de restaurare a picturii lui Rembrandt intitulată „Rondul de noapte”, la care publicul poate asista pe bază de rezervare. Pe continentul american, la Chicago, un centru de restaurare de opere de artă, The Conservation Center, primeşte pe bază de programare grupuri de curioşi care vor să-i vadă pe experţi cum restaurează tablouri, hârtie sau piese de mobilier. Dallas Museum of Art le permite vizitatorilor să vadă restauratorii la lucru, precum şi o expoziţie dedicată cercetărilor întreprinse în vederea conservării operelor de artă, pe diverse proiecte. The Penn Museum din Philadelphia, care găzduieşte colecţii arheologice, a deschis The Artifact Lab, unde vizitatorii pot urmări munca restauratorilor şi chiar discuta cu aceştia despre proiectele la care lucrează. Printre primele instituţii care au venit cu ideea de a arăta publicului cum se realizează conservarea operelor de artă şi a diferitelor obiecte se numără Smithsonian American Art Museum, al cărui Lunder Conservation Center s-a deschis în urmă cu treisprezece ani şi care, pe lângă vizite şi activităţi pentru familii, organizează ateliere pe tema restaurării ori a impactului schimbărilor climatice asupra patrimoniului cultural. 

  • Miliardarul care a anunţat că împarte 9 milioane de dolari unor necunoscuţi

     Antreprenorul Yusaku Maezawa a reuşit totuşi să iasă din tipare: şi-a propus să fie primul turist în jurul Lunii. Şi nu este moştenitorul vreunui imperiu de miliarde, ci şi-a construit averea singur, reuşind să ajungă în topul celor mai bogaţi oameni din Japonia, cu o afacere estimată de Bloomberg Billionaires Index la 2 miliarde de dolari.

    Yusaku Maezawa s-a născut pe 22 noiembrie 1975, în Kamagaya, Japonia. Antreprenorul a urmat cursurile liceului Waseda Jitsugyo, timp în care a pus bazele unei trupe muzicale alături de un coleg, el fiind toboşar. După absolvire, nu a vrut să meargă la facultate, ci a ales să se mute în Statele Unite împreună cu iubita sa.

    Aici a început să colecţioneze CD-uri şi, în 1995, întors în Japonia, a decis să pună bazele unei companii prin intermediul căreia să vândă pe e-mail albume importate şi CD-uri. În 1998 Maezawa a lanst a compania Start Today. În acelaşi an trupa sa a semnat cu casa de discuri BMG Japan, însă trei ani mai târziu Maezawa avea să renunţe la cariera muzicală pentru a se dedica pe deplin antreprenoriatului.

    În anul 2000, Start Today s-a mutat în online, lansând în 2004 site-ul de retail vestimentar Zozotown, cel mai mare jucător de profil din Japonia la ora actuală. Şase ani mai târziu compania s-a listat la bursa din Tokio. Recent, antreprenorul a introdus în portofoliul afacerii alte două branduri – Zozo şi ZozoSuit – în peste 72 de ţări. În prezent site-ul comercializează circa 7.300 de branduri cu peste 730.000 de articole, compania fiind listată la Tokyo Stock Exchange.

    Exceptând businessul, marea pasiune a lui Maezawa este arta – el este şi fondatorul Contemporary Art Foundation din Tokio. În mai 2016 antreprenorul a atras atenţia presei în urma achiziţiei la licitaţie a unei lucrări fără titlu aparţinând artistului Jean-Michel Basquiat la un preţ record de 57,3 milioane de dolari, cumpărând, în cadrul aceleiaşi licitaţii, cu alte 40 de milioane de dolari o serie de lucrări aparţinând artiştilor Bruce Nauman, Alexander Calder, Richard Prince şi Jeff Koons. Ulterior a doborât un nou record, în mai 2017, când a cumpărat tot o piesă a lui Basquiat cu suma de 110,5 milioane de dolari şi intenţionează să deschidă un muzeu de artă contemporană în Chiba, care va găzdui colecţia proprie de lucrări.

    Maezawa a demisionat şi s-a retras din conducerea companiei în septembrie 2019, după ce a vândut 50,1% din acţiuni către SoftBank într-o tranzacţie de 3,7 miliarde de dolari. În plus, a vândut alte 30 de procente din propriile acţiuni către Yahoo Japan.

    Pe 17 septembrie 2018, japonezul a stârnit din nou valuri în media după ce a anunţat că va fi primul turist care va călători în jurul Lunii la bordul unui vehicul al companiei private de transport spaţial SpaceX, fondată de Elon Musk, devenind astfel prima persoană care va ajunge în jurul Lunii de la cea mai recentă misiune americană Apollo, care a avut loc în 1972. Suma pe care a plătit-o pentru călătorie nu a fost însă făcută publică. Zborul va avea loc cel mai devreme în 2023, cu o durată de aproape şase zile. Miliardarul intenţionează să ia cu el între şase şi opt artişti ca parte a unui proiect de artă pe care l-a intitulat #dearMoon. De asemenea, Maezawa a anunţat că este în căutarea unei partenere cu care să împărtăşească experienţa – pentru care a primit deja în jur de 20.000 de oferte. Antreprenorul este divorţat şi are trei copii din două căsnicii anterioare. 

  • Şi-a luat inima în dinţi şi şi-a deschis propria afacere în apartamentul în care locuia. I s-a alăturat şi fratele său în business, iar acum cei doi conduc în România o afacere de peste 100 de milioane de euro

    Teofil Mureşan, 53 de ani, a pus bazele grupului din energie Electrogrup în 1997, după ce a lucrat ca dispecer-şef la Dispeceratul Energetic Naţional; el era profesor asociat la Universitatea Tehnică din Cluj.

    Şi-a luat inima în dinţi şi şi-a deschis propria afacere în apartamentul în care locuia. Mureşan povestea că la momentul înfiinţării compania se ocupa cu consultanţă în domeniul energetic, investiţia în prima fază fiind destul de redusă. În anul 2000 i s-a alăturat în business şi fratele său Simion, în vârstă de 48 de ani.

    Electrogrup SA face parte E-INFRA, grup de cinci companii active în domeniul infrastructurii de energie şi telecomunicaţii, alături de Netcity Telecom SRL, Direct One SA, Nova Power & Gas SRL şi WESEE SRL, care reunesc, în prezent, peste 600 de angajaţi şi au generat o cifra de afaceri consolidată, la nivelul anului 2018, de peste 110 milioane de euro.

  • A renunţat la o carieră peste hotare pentru a-şi deschide o afacere acasă, inspirată de o pasiune din copilărie

    „Patiseria şi zona de gastronomie îmi plac de când eram mică. Aveam 12-13 ani când, fiind elevă la Şcoala Americană, trebuia să strângem bani pentru un proiect social. Eu am ales să fac brioşe acasă, pe care le livram clienţilor înainte să merg la şcoală sau după ore. Şi de aici a început să îmi placă să gătesc. Am început să îmi cumpăr ustensile pentru bucătărie – cântar de bucătărie, oale, tigăi, produse pentru gătit prăjituri”, povesteşte Ioana Burcea, fondatoarea restaurantului Frank Bistro & Dessert Bar din Bucureşti. Se opreşte apoi şi se întreabă retoric de unde a moştenit această pasiune: „Mama mea nu găteşte, tata nu găteşte, bunica nu găteşte nici ea. Nu se ştie cum de eu am ales această cale”.

    În 2013, după absolvirea liceului, Ioana Burcea a plecat la facultate în Marea Britanie, unde a urmat o şcoală de business la Londra. În ultimul an s-a specializat în domeniul marketingului, dar nu acesta avea să fie domeniul în care să îşi construiască o profesie. „După facultate am hotărât să rămân în Anglia ca să urmez şi un master. Am absolvit masteratul în marketing strategic în cadrul Imperial College London. În cadrul acestor cursuri am studiat mai multe industrii, iar la final am ales să merg în zona de gastronomie – patiserie, pentru că asta mi-a plăcut.

    Apoi am plecat spre Paris să urmez cursurile de patiserie în cadrul şcolii culinare şi de ospitalitate Le Cordon Bleu”, îşi aminteşte antreprenoarea. După aceste cursuri, pe care le-a urmat în 2017 şi 2018, a deschis, anul trecut, Frank Bistro & Dessert Bar, în urma unei investiţii de aproximativ 100.000 de euro. O bună parte din fonduri au fost direcţionate în zona de bucătărie, care în prezent găzduieşte trei bucătari. În total, în cadrul restaurantului lucrează acum şase persoane. De asemenea, Frank Bistro & Dessert Bar are o capacitate de 22 de persoane la interior, la care pe timp de vară se mai adaugă 40 de locuri pe o terasă intimă care se află în faţa restaurantului.

    „Anul acesta în luna martie vrem să începem lucrările pentru a extinde terasa cu circa 20-24 de locuri, pentru a mări capacitatea de găzduire a restaurantului având în vedere că putem servi în jur de 200 de persoane odată cu bucătăria pe care o avem”, descrie Ioana Burcea ambiţiile sale pentru anul în curs. Mare parte din materia primă folosită la prepararea bucatelor din restaurant este achiziţionată de pe piaţa locală, însă carnea, brânzeturile, untul, făina şi smântâna sunt importate din Franţa, Italia, Argentina. „Pregătim totul în casă, de la dulceţuri, sosuri, pâine, chifle pentru burgeri, îngheţată, iar unele preparate necesită, spre exemplu, folosirea unui unt mai gras decât găsim pe piaţa locală, astfel că trebuie să aducem unt din Franţa sau Belgia, sau smântâna la fel”, explică antreprenoarea.

    În ceea ce priveşte preparatele preferate de clienţii care trec pragul restaurantului, Ioana Burcea spune că a observat o migrare a consumatorilor spre mâncarea sănătoasă, observaţie susţinută şi de unul dintre bucătarii restaurantului.
    „În general burgerii sunt cel mai comandaţi. Ouă Benedict, avocado cu ricotta (brânză italienească), salate, tarte cu ricotta. Lumea caută alternative la mâncarea tradiţională, dar caută şi să consume ce este în trend acum, precum avocado. Se cere avocado foarte mult şi este bine, că din el poţi să faci orice”, spune Octavian Ivaşcu, bucătar cu experienţă de peste 10 ani. El are în plan să aducă şi câteva îmbunătăţiri meniului din restaurant, adăugând la acesta o varietate mai mare de preparate din peşte, fructe de mare şi vită, spre exemplu. Având în vedere că restaurantul Frank a luat naştere abia la jumătatea anului trecut, antreprenoarea nu a putut oferi cifre legate de situaţia financiară a businessului. Ea spune că până în prezent, din punctul de vedere financiar, businessul a fluctuat lună de lună şi speră ca în următoarele şase luni situaţia să se stabilizeze. „Am avut luni bune şi luni proaste. Spre exemplu, luna noiembrie a fost foarte bună, cu mulţi clienţi şi evenimente, dar decembrie a fost pustie. Nu am o situaţie clară acum în ceea ce priveşte partea financiară, dar sper ca în următoarea perioadă să se aşeze lucrurile. Mi-am pus ca target ca oricare este cifra de afaceri după primul an de activitate, să o cresc în al doilea an cu 25%”, a spus Ioana Burcea.
    Pe lângă extinderea terasei, planurile de dezvoltare ale antreprenoarei vizează şi demararea unui alt proiect gastronomic, în zona Floreasca. „Acesta va fi de trei ori mai mare decât este Frank, va avea o capacitate maximă de 150 de locuri la masă, se va întinde pe două etaje, dar nu va fi deschis sub acelaşi nume. De asemenea, anul acesta vrem să producem îngheţată în cadrul Frank şi să o distribuim către alte localuri. Deja am vorbit pentru o colaborare”, descrie fondatoarea Frank Bistro & Dessert Bar ambiţiile sale în continuare.

    CV de bucătar

    Octavian Ivaşcu şi-a început cariera de bucătar la finalul clasei a VIII-a, când părinţii l-au îndrumat spre un liceu care avea şi un profil gastronomic.
     
    „La sfârşitul clasei a opta nu ştiam pe ce drum să o apuc, iar părinţii m-au îndrumat spre un liceu care avea un profil extra – tehnici de preparare în gastronomie. Eu am vrut să fac şcoala de bucătari la Hotel Park, dar aveam în jur de 14 ani şi nu m-au primit pentru că eram prea mic. Prima practică a fost la restaurantul Mica Elveţie, iar după trei luni de practică m-au angajat”, spune el. La 16 ani, s-a angajat pentru prima dată într-un restaurant şi a lucrat aproximativ un an şi jumătate în cadrul acestuia. „Apoi, după ce am terminat şi liceul, în 2014 m-am angajat într-un local din Centrul Vechi din Bucureşti, unde am lucrat trei ani. Era mai mult cafenea-teatru, dar se şi gătea şi mi-am îmbogăţit experienţa acolo”, povesteşte Octavian Ivaşcu.

  • Eşecul influenţei culturale în faţa armelor

    În noaptea de 2 octom­brie 2019, Comedy Central a difuzat un episod al serialului de animaţie „South Park” numit „Band in China”, o satiră devastatoare a modului în care Beijingul a folosit accesul pe piaţa chineză pentru a modela felul în care operează industria de divertisment din SUA. Intriga: unul dintre personajele principale merge în China pentru a încerca să vândă marijuana, este arestat şi apoi salvat de Mickey Mouse şi de corporaţia Disney, a cărei slugărnicie faţă de China este accentuată. Disney este de acord să-l ucidă pe Winnie the Pooh, pentru că acesta ar semăna cu liderul chinez, în schimbul deschiderii pieţei chineze. Între timp, în SUA, unele dintre celelalte personaje principale încearcă să facă un film în timp ce sunt supravegheate şi cenzurate de armata chineză.
    „Band in China” dovedeşte că puterea moale (soft power) a industriei de la Hollywood nu a fost pe măsura puterii economice a Beijingului. Într-adevăr, industria americană a divertismentului nu a reuşit să aibă nicio influenţă culturală asupra Chinei, în timp ce China şi-a folosit puterea dură pentru a neutraliza influenţa culturii americane.
    După lansarea episodului, ideea că puterea moale – adică influenţa culturală – poate fi folosită pentru a schimba în mod decisiv comportamentul naţiunilor străine este sau ar trebui să fie moartă şi îngropată. Puterea moale, atunci când există, curge direct din puterea dură. În cazul Chinei, credinţa că expunerea la produsele culturale din SUA ar contribui la înmuierea şi democratizarea ţării a fost dovedită a fi complet falsă. De fapt, aşa cum a arătat „Band of China”, comuniştii chinezi sunt cei care au influenţat America.
    La mijlocul anilor ’90, a început să prindă rădăcini ideea că oarecum o putere moale, de la sine, ar putea modela lumea postbelică. A încolţit, în mod firesc, în universităţile americane, unde o elită academică era prea bucuroasă imaginându-şi că influenţa sa asupra peisajului intelectual şi cultural ar corecta realitatea urâtă şi vulgară a puterii militare şi economice care, până acum, a modelat istoria umanităţii.
    Unii lideri europeni au insistat asupra faptului că Bruxelles-ul va deveni capitala unei noi superputeri soft power, Uniunea Europeană. Ei credeau cu sinceritate că stilul de viaţă, cultura şi activismul de mediu ale continentului lor vor eclipsa în cele din urmă puterea dură a Americii. Faptul că distrugătoarele războaie balcanice din anii ’90 nu puteau fi soluţionate decât cu ajutorul forţelor armate ale SUA nu a contat prea mult pentru a schimba atitudinea.
    Victoria lui Boris Johnson, liderul pro-Brexit, în alegerile din Marea Britanie, care au fost mai mult un vot pentru ieşirea regatului din UE, este încă un semn că puterea soft europeană nu mai este nici de departe atât de atrăgătoare pe cât părea odată. Peste Canalul Mânecii, preşedintele francez, Emmanuel Macron, a încercat cu disperare şi fără succes să-şi convingă colegii şefi de stat şi guvern din UE să transforme Europa într-o superputere militară hard. Se pare că liderul statului francez a renunţat la încercarea de a crea un nou imperiu soft. Acum, Franţa a trimis o navă de război în Golful Persic, o poartă de intrare spre Orientul Mijlociu, unde lichidarea unui general iranian printr-un atac cu dronă american a inflamat spiritele.  
    Între timp, în Asia, se părea că Beijingul impunea încet, dar sigur, genul de putere moale care curge direct din puterea dură. De exemplu, Dalai Lama din Tibet a fost de ani buni o durere de cap pentru China. Popularitatea acestuia la Hollywood şi în alte părţi ale lumii amintea constant oamenilor statutul Tibetului de naţiune cucerită, ocupată. Ţinuta sa atrăgătoare şi hainele sale deosebite l-au făcut să poată fi recunoscut instantaneu de milioane de oameni din întreaga lume. În multe feluri, el a întruchipat puterea moale.
    Dar, dacă puterea moale ar fi fost un instrument la fel de eficient de politică externă, precum susţineau avocaţii săi, fără îndoială, Tibetul ar fi dobândit până acum o anumită măsură de autonomie. În schimb, China şi-a consolidat controlul şi Dalai Lama însuşi a devenit, în cel mai bun caz, o celebritate minoră şi lipsită de culoare. Statutul său a fost perfect simbolizat de imaginea cu el părăsind Casa Albă, după o întâlnire cu Obama, printr-o alee unde era depozitat gunoiul. Puterea dură a Chinei i-a învins decisiv puterea moale.
    În altă parte, Greta Thunberg şi echipa sa nu au reuşit să influenţeze recenta conferinţă COP 25 de la Madrid privind schimbările climatice. Acest lucru arată cum pot fi ignorate chiar şi cele mai bine planificate încercări de a utiliza puterea moale pentru a crea un sentiment de panică în masă în jurul unei probleme. După atâtea decenii de panici legate de mediu, dintre care puţine s-au dovedit a fi justificate, oamenii au învăţat să ignore astfel de campanii şi să continue să mănânce carne, să conducă maşini şi să se adapteze la proclamaţiile mărunte şi enervante ale puternicei aristocraţii politice verzi. Interzicerea paielor din plastic nu este într-adevăr o modalitate de a arăta capacitatea cuiva de a modela cursul istoriei umane.
    În schimb, puterea dură revene. Nici China, nici SUA nu cred că influenţa culturală poate înlocui puterea economică sau militară. Puterea moale sub diferite forme nu va dispărea niciodată cu adevărat, dar s-a dovedit că nu este o forţă decisivă în politica mondială. În aceste condiţii, „Band in China“ pare o revelaţie puternică.
    La începutul acestui an, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, care îşi pregăteşte terenul pentru ceea ce pare că va fi o dictatură pe viaţă, le-a spus ruşilor că ţara lor conduce lumea în ceea ce priveşte armele, fiind lider la rachete supersonice. Rusia se poate mândri, în special, cu o rachetă capabilă să transporte focoase nucleare ce nu poate fi detectată de tehnologia americană. „Eforturile noastre pentru îmbunătăţirea capabilităţilor de apărare au fost efectuate la momentul potrivit şi aş vrea să subliniez că pentru prima dată în istoria rachetelor militare, inclusiv perioada sovietică, nu încercăm să ajungem din urmă pe nimeni. Este tocmai invers, celelalte puteri mari ale lumii încearcă să creeze armele pe care Rusia deja le are”, a afirmat Putin.
    Cam în aceeaşi perioadă cu discursul lui Putin, China a lansat la apă cea mai mare şi mai avansată tehnologic navă militară de suprafaţă a sa, un distrugător din clasa Nanchang dotată cu rachete. Nava, care are un deplasament de 10.000 de tone şi a fost dezvoltată în întregime de China, va fi folosită probabil în convoaie de luptă alături de portavioane. Este singurul astfel de distrugător din lume, iar Beijingul a dat comandă pentru mai multe nave de acest tip. China este capabilă să construiască şi portavioane, primul dezvoltat cu tehnologie chineză fiind Shandong. China are în total două portavioane, primul fiind un portavion vechi ucrainean modificat. 

  • Cine este omul care a creat cea mai mare „Revoluţie” din istoria recentă a lumii. El i-a convins pe britanici să iasă din Uniunea Europeană

    Dominic Mckenzie Cummings este un nume care nu a strălucit în trecut în mentalul colectiv al britanicilor, fiind doar unul dintre consilierii angajaţi de diferiţi politicieni pentru a-i ajuta cu diverse problematici unde aveau nevoie de expertiza specialiştilor. În prezent însă, este cunoscut drept omul care a convins britanicii să voteze pentru ieşirea din Uniunea Europeană – care este programată după mai multe amânări pentru 31 ianuarie 2020. 

    Dominic Cummings nu a apucat să vadă rezultatul muncii sale de la birourile Vote Leave. El a părăsit organizaţia în februarie 2016 şi a lucrat alături de compania Babylon Health până în septembrie 2018. În 2019, el a revenit în atenţia publică când a trecut pragul reşedinţei de la Numărul 10 de pe Downing Street – unde se află sediul central al guvernului britanic – alături de noul premier britanic, Boris Johnson. UNICUL lor scop: să ducă Brexitul la bun sfârşit. 

    La finalul anului 2015, Dominic Cummings a fost numit directorul de campanie al organizaţiei Vote Leave. Pe atunci britanicii îşi aminteau despre politician doar o declaraţie a premierului de atunci, David Cameron, care spunea despre el că este un  „psihopat de carieră”.
    Cu ajutorul unor companii de analiză de date precum Cambridge Analytica, Dominic Cummings a reuşit să sintetizeze principalul mesaj pe care vor să îl audă britanicii şi să îl dea mai departe. El a creat astfel mesajul „Take back control” (n.r: „Preia din nou controlul”), cu care i-a ţintit pe cetăţenii din Marea Britanie, mizând în acelaşi timp pe principalele puncte slabe din dialogul social cotidian al ţării.
    Încercând să se pregătească pentru referendumul din 2016, calculele lui Cummings nu îi urmăreau pe britanicii care ar fi votat oricum pentru avantajele blocului comercial şi nici pe aceia care deja erau convinşi de avantajele ieşirii din Uniunea Europeană. Astfel, echipa organizaţiei Vote Leave avea o singură misiune: să îi convingă pe „indecişi” – adică pe cei care nu ştiau cum să voteze sau dacă ar fi cazul măcar să iasă la vot.
    Deoarece în acelaşi timp coexista şi organizaţia Leave.EU, care milita pentru acelaşi scop, şi cu ajutorul unor mesaje care se bazau pe problematica imigraţiei, pe influenţa puternică a Curţii Europene de Justiţie asupra justiţiei naţionale sau pe oricare alt punct sensibil de pe agenda socială a britanicilor, Cummings a reuşit: în iunie 2016, în cadrul referendumului, 51,9% dintre oamenii care au ieşit la vot au ales ieşirea din Uniunea Europeană.
    Unul dintre sloganurile de campanie s-a bazat pe sumele cu care Marea Britanie contribuia anual în blocul european. Financial Times scria la începutul lunii ianuarie că o serie de calcule făcute de organizaţiile britanice arată că ţara a pierdut deja mai mulţi bani din cauza Brexitului decât ar fi plătit către UE în toţi aceşti ani. O altă tematică pe care a pariat campania în contextul în care imigraţia devenea o problemă în societatea britanică este cea a aderării Turciei la Uniunea Europeană – o tematică falsă. Însă el a pus la punct împreună cu firmele cu care colabora o reţea digitală vastă de conturi şi pagini de Facebook, Twitter şi alte reţele de socializare, unde mesajul era personalizat pentru fiecare utilizator în parte – aceeaşi reţetă pe care istoria recentă ne-a ilustrat-o în cazul campaniei electorale care l-a transformat pe Donald Trump în preşedintele SUA.
    Cu toate acestea, Dominic Cummings nu apucat să vadă rezultatul muncii sale de la birourile Vote Leave. El a părăsit organizaţia în februarie 2016 şi a lucrat alături de compania Babylon Health până în septembrie 2018. În 2019, el a revenit în atenţia publică când a trecut pragul reşedinţei de la numărul 10 de pe Downing Street – unde se află sediul central al guvernului britanic – alături de noul premier britanic, Boris Johnson. Unicul lor scop: să ducă Brexitul la bun sfârşit.
    Cu o voce subţire şi aspectul unui cercetător excentric, Cummings a preluat o parte din fosta echipă de strategie condusă de Theresa May, iar în iulie 2019 i-a anunţat pe toţi că biroul de la numărul 10 trebuie să funcţioneze de parcă ar fi NASA – cu el la controlul misiunii. „Era impresionant. Sentimentul general era acela că am pierdut ultimii trei ani. Spunea atunci că performanţele slabe nu vor fi tolerate. Apoi a invitat pe toată lumea la ceva de băut – era foarte diferit de vechiul regim. Chiar avea puterea să te inspire”, a declarat pentru Financial Times unul dintre cei prezenţi în iulie la numărul 10. Totuşi, pe măsură ce Cummings capătă o importanţă din ce în ce mai mare, întrebările referitoare la trecutul său sunt din ce în ce mai presante. În noiembrie 2019, un whistleblower (avertizor de integritate) a ridicat întrebări cu privire la interacţiunile lui Cummings din timpul anilor petrecuţi în Rusia; el a petrecut câţiva ani în proaspăt defuncta Uniune Sovietică. Născut în Durham, Marea Britanie, în 1971, cu un tată contructor şi o mamă profesoară şi specialist în economie comportamentală, a urmat şcoala din oraşul natal, iar mai apoi liceul Exeter. A urmat universitatea Oxford, de unde a absolvit în 1994 cu specializarea de Istorie antică şi modernă, potrivit Conservative Home.
    După finalizarea studiilor, el s-a mutat în Rusia postsovietică, unde a locuit din 1994 până în 1997, implicat în mai multe businessuri. Din 1999 şi până în 2002 a coordonat din poziţia de director una dintre primele campanii împotriva uniformizării propuse de blocul european, sub denumirea „Business for Sterling” (n.r. Business pentru Lira Sterlină). Campania se împotrivea ideii ca Marea Britanie să intre în zona euro. După finalizarea acestei campanii, în următorii ani el a lucrat pentru scurt timp ca director de strategie pentru liderul Partidului Conservator de atunci, Duncan Smith. În anii ce au urmat a lucrat în cadrul unui think-tank propriu, pe care l-a închis înainte de a intra în echipa politicianului conservator Michael Gove în 2007. Dominic Cummings a stat alături de Gove din 2007 şi până în 2014 – inclusiv în perioada în care Gove a devenit ministrul educaţiei. Comportamentul său în cabinetul de la Educaţie a generat acea remarcă a fostului premier britanic David Cameron, care l-a numit un „psihopat de carieră”.
    Dincolo de mesajul lui Cummings, el îşi propune acum să reformeze modul în care se face politică la numărul 10. El a publicat pe blogul său un mesaj prin care cheamă la angajare „ciudaţii şi inadaptaţii” – făcând apel pentru data scientists, dezvoltatori de software şi economişti, care să se angajeze pentru a îmbunătăţi performanţa guvernului. Cu toate acestea, Cummings a fost acuzat de mai multe ori de ipocrizie, în contextul în care a ieşit la iveală că a accesat o subvenţie din fonduri europene în valoare de 250.000 de euro pentru propriul său business. Însuşi Cummings catalogase aceste subvenţii drept „absurde” în discursul său antieuropean, plângându-se că multe dintre subvenţii ar fi acordate „unor proprietari deja bogaţi care fac lucruri stupide cu aceşti bani”. 

  • Fraţii care s-au întors din America şi Franţa pentru a începe o afacere în România

    Povestea companiei de închirieri de maşini Autonom Services a luat naştere în anul 2006 după ce fraţii Marius, în vârstă de 43 de ani azi, şi Dan Ştefan, 41 de ani, au decis ca după terminarea studiilor în Franţa, respectiv SUA, să intre în afaceri. 

    „La începutul anilor 2000 eu şi fratele meu am decis să emigrăm, eu în SUA, el în Franţa, cu burse de studii. După ce am văzut ce se întâmplă acolo, ne-am gândit dacă putem să facem ceva în ţara în care ne-am născut cu cunoştinţele de acolo.

    Ne-am întors în ţară, eu în anul 2005 şi el un an mai târziu, şi am pornit mai multe iniţiative antreprenoriale şi unele dintre ele au avut succes“, povestea anterior Marius Ştefan. La finalul lunii iunie, compania opera aproape 6.000 de autovehicule. Autonom s-a împrumutat cu 20 mil. euro de la bursa de la Bucureşti în decembrie 2019, aceasta fiind cea mai mare emisiune de obligaţiuni a unei companii antreprenoriale anul trecut. 

  • Prima femeie care reuşeşte într-un univers condus anterior de bărbaţi: a devenit ministru de finanţe al unei economii din G8, a condus FMI şi conduce acum BCE

    Christine Lagarde este prima femeie care a devenit ministru de finanţe al unei economii din G8 (Franţa), este prima femeie care a ajuns la conducerea Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi este prima femeie care conduce Banca Centrală Europeană (BCE). Aceste premiere vin într-un univers financiar mondial dominat şi condus mult timp de bărbaţi. Care este povestea Christinei Lagarde?

    Sistemul financiar este în continuare dominat de bărbaţi, dar criza financiară şi economică care a izbucnit în 2007/2008 a trecut unele dintre cele mai importante frâie în mâinile unor femei care rescriu istoria leadershipului în instituţiile financiare mondiale. Christine Lagarde a fost caracterizată ca o figură impunătoare, carismatică, cu o personalitate foarte puternică, care se evidenţiază clar ca lider. Se simte în largul ei când vorbeşte cu oamenii, nu este arogantă şi abordează direct problemele, jonglând cu cuvintele cu diplomaţie. Este renumită pentru abilităţile solide de negociere şi nu este de mirare, având în vedere faptul că a lucrat mulţi ani ca avocat corporatist şi a avut multe funcţii în viaţa politică în Franţa.
    Din poziţiile importante deţinute în lumea finanţelor internaţionale, franţuzoaica Christine Lagarde (63 de ani) – supranumită „rock star of finance” –  a ajuns să-şi pună amprenta asupra întregii economii mondiale, să influenţeze pieţele financiare, chiar şi numai prin cuvintele rostite, şi, practic, să-şi pună indirect amprenta asupra vieţii fiecăruia dintre noi prin deciziile pe care le girează.
    Născută în anul 1956 la Paris într-o familie de profesori, Christine Madeleine Odette Lagarde este avocat de profesie, absolventă a Şcolii Superioare de Drept din Paris şi a Institutului de Studii Politice din Aix-en-Provence. Franţuzoaica este divorţată, mamă a doi copii, vegetariană, pasionată, printre altele, de yoga şi grădinărit. În adolescenţă a fost membră a echipei naţionale de înot sincron.
    Christine Lagarde are o importantă experienţă internaţională, fiind timp de mai mulţi ani şefa firmei internaţionale de avocatură Baker & McKenzie din Chicago. Până să ajungă în fruntea FMI, a deţinut diverse portofolii de ministru în Franţa, ajungând şi ministru de finanţe – prima femeie care a devenit ministru de finanţe al unei economii din G8. Financial Times a desemnat-o în 2009 cel mai bun ministru de finanţe din zona euro, în timp ce revista Forbes a clasat-o în primele 20 cele mai puternice femei din lume.
    În 2011, Christine Lagarde a devenit prima femeie care a ajuns la conducerea Fondului Monetar Internaţional de la înfiinţarea acestuia în 1944. Christine Lagarde, cel de-al 11-lea managing director al FMI, a câştigat respectul lumii financiare în timpul crizei financiare care a debutat în 2007/2008, având un rol important în salvarea euro. Ea a condus instituţia financiară internaţională cu sediul la Washington în perioada 2011-2019. FMI a redevenit un pion important pe scena finanţelor internaţionale odată cu venirea crizei economice mondiale, după ce anterior ajunsese în situaţia de a fi nevoit să-şi justifice raţiunea de a mai exista şi se uita cum îi scad veniturile pentru că nu mai avea pe cine să finanţeze.
    Pe parcursul crizei, realitatea economică nu a contenit să ia prin surprindere instituţiile financiare internaţionale, estimările optimiste privind creşterea economică fiind corectate din mers de mai multe ori pe an. Iar creşterea fragilă a economiei a rămas în top pe lista dezamăgirilor FMI.
    La FMI Christine Lagarde a fost cu ochii şi pe creşterea economică, iar după ce a părăsit Washingtonul pentru Frankfurt în toamna anului 2019, pentru a prelua conducerea BCE, ea urmăreşte în continuare, printre altele, şi relansarea creşterii economice.
    Alegerea Christinei Lagarde la conducerea BCE – instituţia din inima zonei euro a fost o surpriză, cu atât mai mult cu cât a fost exclusă această posibilitate în trecut. O alegere neconvenţională şi controversată pentru şefia BCE în condiţiile în care ea nu a fost nici economistă, nici şef de bancă centrală, după cum au criticat unii analişti.
    La conducerea BCE, noul gardian al euro a primit o moştenire destul de dificilă, concretizată în normalizarea politicii monetare, caracterizată în prezent de dobânzi foarte mici şi chiar negative şi de reluarea achiziţiilor de active de către BCE, şi îndepărtarea pericolului „japonizării“ Europei. Japonia a ajuns în deflaţie după spargerea unei bule financiare în 1990. Iar inflaţia şi dobânzile reduse pentru o perioadă mare reduc dramatic spaţiul de manevră într-o nouă criză economică.
    Strategia adoptată după criza financiară izbucnită în urmă cu mai bine de un deceniu, cu stimulente importante şi recapitalizări bancare, a dat rezultate câţiva ani, dar acum, inflaţia, un indicator al echilibrului economiei urmărit de BCE şi Fed, este sub ţintă atât în zona euro, cât şi în SUA. Iar politicile radicale precum ratele negative ale dobânzilor au devenit foarte nepopulare în unele ţări.
    Predecesorul Christinei Lagarde la conducerea Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a avut grijă de zona euro în cea mai dificilă perioadă din istoria acesteia, reuşind să salveze euro, să ţină uniunea monetară închegată şi să scoată economia din criză, cu un efort financiar fără precedent, dar şi cu discursul devenit celebru prin cele trei cuvinte, „orice este nevoie“ („whatever it takes”) pronunţat la paroxismul crizei datoriilor suverane din zona euro.
    În primul său discurs important de la ocuparea funcţiei de preşedinte al BCE, Christine Lagarde a cerut ajutor guvernelor europene, care lasă pe umerii băncilor centrale obiectivul relansării economiilor, pentru ca economia zonei euro să se revigoreze. Ea a explicat că este nevoie de un nou mix de politici în care investiţiile publice sunt accelerate pentru reducerea greutăţii ce apasă pe politicile monetare de stimulare pentru ca regiunea să se revigoreze. Franţuzoiaca a transmis că instituţia pe care o conduce va continua să sprijine economia zonei euro şi a spus că politica bugerară este un element cheie pentru depăşirea celor două provocări principale ale uniunii monetare: schimbarea naturii comerţului global, blocat de politici protecţioniste, şi încetinirea creşterii economice interne.
    „Pentru a culege toate roadele măsurilor noastre de politică monetară, alte zone ale politicii trebuie să contribuie mai hotărât la îmbunătăţirea potenţialului de creştere pe termen lung, sprijinind cererea şi reducând vulnerabilităţile. Guvernele cu spaţiu bugetar ar trebui să fie gata să acţioneze într-o manieră eficientă şi din timp. În ţările în care datoria publică este ridicată, guvernele trebuie să urmeze politici prudente şi să-şi atingă ţintele de echilibru structural“, a spus Lagarde.
    Într-un context economic delicat, marcat de semnale mixte, cu provocări precum Brexitul, războiul comercial SUA-China şi disensiuni la nivelul Europei (şi chiar în cadrul boardului BCE), fosta şefă a FMI a optat pentru cartea prudenţei la primele decizii în fruntea BCE, începându-şi mandatul cu menţinerea dobânzilor pentru zona euro la minime record, în ton cu aşteptările. BCE a confirmat că a repornit programul de stimulare economică şi a inflaţiei prin achiziţii masive de obligaţiuni.
    Banca centrală a zonei euro şi-a revizuit în jos prognoza de creştere economică pentru regiune în 2020, de la 1,2% la 1,1%.
    Christine Lagarde şi-a început mandatul la BCE lăsând dobânda pentru împrumuturi la minimul record de 0% şi menţinând la -0,5% dobânda pentru banii ţinuţi de bănci în depozitele sale pentru a le stimula să crediteze economia reală. În plus, facilitatea de creditare a BCE, utilizată de bănci pentru credite pe termen scurt, are în continuare o rată de dobândă de 0,25%.
    Mesajul transmis de noua preşedinţie a BCE a rămas în linie cu cel susţinut de italianul Mario Draghi: dobânzile din zona euro vor rămâne la minimele record ceva timp, până când perspectiva inflaţiei va ajunge la un nivel suficient de apropiat de ţinta de 2% a băncii centrale a zonei euro.
    BCE a confirmat că a repornit programul de stimulare economică şi a inflaţiei prin achiziţii masive de obligaţiuni – instituţia cumpără active de 20 mld. euro în fiecare lună – şi că va lăsa acest mecanism pornit „atâta timp cât este necesar“. Programul ar urma să fie oprit „cu puţin timp înainte“ ca BCE să înceapă să majoreze dobânzile.
    Rămâne de văzut dacă Christine Lagarde va urma la conducerea BCE ritualul clasic, cu o coregrafie mai mult sau mai puţin strictă, sau va avea propria manieră de a trata problemele. Şi rămâne de văzut dacă ea va reuşi să convingă pieţele financiare şi să le dea încredere prin mesajele transmise de ea.
    Primele semnale indică faptul că şefa BCE intenţionează să îşi lase amprenta asupra instituţiei cu cea mai ambiţioasă strategie, Christine Lagarde cerându-le colegilor să înceapă un proces de analiză a ţintei de inflaţie, care nu a mai fost schimbată din 2003, conform Bloomberg. În acest proces vor fi incluse şi probleme precum tehnologia, inegalităţile sau schimbările climatice.
    Ţinta de inflaţie în zona euro este „sub, dar destul de aproape de 2%“, însă creşterea preţurilor este modestă, chinuindu-se să treacă de 1%, artizanii finanţelor europene nereuşind să restabilizeze inflaţia zonei euro, în ciuda anilor de impulsuri monetare masive.
    Christine Lagarde, care este mai degrabă un fost politician decât un economist, consideră că regândirea strategiei era necesară de mai mult timp. Ea vrea să asculte cetăţenii pentru ca BCE să nu „ofere aceeaşi predică pe care toţi o ştiu“, însă parametrii revizuirii strategiei nu sunt încă stabiliţi.

    Christine Lagarde în vizită la unul din cei mai mari „clienţi” ai FMI 

    Pentru a face faţă crizei, România a devenit în 2009 unul dintre cei mai mari clienţi ai FMI din Uniunea Europeană. A semnat un împrumut record cu FMI, Comisia Europeană, Banca Mondială şi BERD de aproape 20 de miliarde de euro. Mai exact, România a convenit asupra unui pachet de finanţare în sumă de 19,95 de miliarde de euro de la finanţatorii externi (din care cea mai mare parte, respectiv 12,95 mld. euro, de la FMI), cel mai mare împrumut din istoria României şi cât jumătate din bugetul ţării. România a experimentat doi ani de ajustări dramatice, concretizate în disponibilizări, tăierea salariilor bugetarilor şi majorarea TVA. Măsurile au lovit în consum şi criza a intrat în prelungiri. În vara anului 2013 Christine Lagarde, atunci şefa FMI, a ajuns la Bucureşti. Ingredientele-cheie ale mesajului şefei FMI în România: consumul, exporturile şi investiţiile sunt cele trei „locomotive“ care ar trebui să alimenteze creşterea economică a României. Şi, un detaliu important: este nevoie de echilibru între cei trei piloni de creştere, deoarece dependenţa de o singură „locomotivă“ poate duce la dezechilibre care sunt foarte greu de gestionat.
    Ceva inedit? Înainte de izbucnirea crizei economice mondiale recente, timp de zeci de ani, FMI avea ca mesaj principal austeritatea. Acum, FMI a ajuns să vorbească despre consum şi despre creşterea economică, care însă, din păcate, s-a lăsat aşteptată mai mulţi ani în Europa. În toată istoria relaţiilor României cu FMI programele cereau în primul rând privatizarea şi restructurarea companiilor de stat cu pierderi şi austeritate. Apoi, vorbeau de deficite bugetare. Şi nu insistau pe creşterea economică. Acum s-a schimbat, oarecum, abordarea. Vorbind despre calea integrării europene, care nu a fost nici scurtă, nici netedă, franţuzoaica de la conducerea FMI a amintit în România un citat din francofonul Eugène Ionesco (un celebru dramaturg din Slatina care a plecat în Franţa), că „visurile şi angoasele ne unesc“. După trei acorduri succesive cu FMI, România a ajuns să fie macrostabilizată“, dar letargică, economia revigorându-se lent. 

    Carte de vizită

    ∫ 1956 Christine Lagarde s-a născut în Paris
    ∫ Are studii de drept la University Paris X, un master în economie şi finanţe la Political Science Institute din Aix-en-Provence şi un master în drept comercial (DESS in Commercial and Labour Law) la University Paris X Law School;
    ∫ 1981 S-a alăturat firmei internaţionale de avocatură Baker & McKenzie ca associate şi a devenit după 18 ani preşedinte global al acestei firme;
    ∫ 2005
    A devenit ministru al afacerilor externe în Franţa, iar în 2007 a devenit ministru de finanţe şi economie în Franţa (prima femeie care a deţinut această poziţie într-o economie a G8);
    ∫ 2011-2019
    A fost şefa Fondului Monetar Internaţional (FMI);
    ∫ 2019
    Din noiembrie a devenit preşedinte al Băncii Centrale Europene.

  • Ne lasă roboţii fără locuri de muncă sau ne ajută să facem anumite lucruri mai uşor?

    Atunci când ne gândim la tehnologie şi în special roboţi, mintea fuge fie către miile de clipuri online cu cele mai noi produse lansate de japonezi, fie către inteligenţa artificială şi filme cu o uşoară tentă apocaliptică. Roboţii industriali reprezintă însă un aspect extrem de important în zona de producţiE, iar cei colaborativi au depăşit deja faza de trend.

    Alte idei la care ne gândim atunci când vorbim de roboţi sunt cele legate de modul în care roboţii vor „fura” locurile de muncă deţinute de oameni, în special cele repetitive. Universal Robots, companie daneză care domină zona roboţilor colaborativi, explică de ce această idee e departe de realitate.

    Compania Universal Robots a fost fondată în 2005 de către Esben Østergaard, actual CTO al companiei, alături de alţi doi parteneri. Viziunea lui Østergaard a fost să facă tehnologia bazată pe roboţi accesibilă tuturor prin dezvoltarea unor roboţi industriali flexibili, de dimensiuni mici, uşor de utilizat, cu un preţ rezonabil şi siguri de utilizat. Încă de la lansarea primului robot colaborativ (cobot), în 2008, compania a înregistrat o creştere considerabilă, produsele fiind vândute acum pe plan mondial.

    Compania a fost în 2015 cumpărată de Teradyne şi are sediul în Odense, Danemarca, cu multiple filiale şi birouri regionale în Statele Unite, Germania, Franţa, Spania, Italia, Cehia, Polonia, Turcia, China, India, Singapore, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan şi Mexic. În 2018, Universal Robots a ajuns la venituri de 237 milioane de dolari. Compania este prezentă în 18 ţări, având un număr de peste 650 de angajaţi în cele 27 de birouri existente. În România există o subdivizie a Universal Robots, concentrată mai ales în jurul procesului de vânzare. Având o cotă de piaţă de 50% la nivel global, adusă şi de cele 65 de patente deţinute, Universal Robots este compania care dictează mersul lucrurilor pe segmentul de roboţi colaborativi.


    La ce pot fi însă folosiţi coboţii? Pe extrem de multe linii de producţie, explică reprezentanţii companiei, care amintesc zonele de ambalare şi paletizare, lipire, distribuţie şi sudură, analize de laborator, asamblare, verificarea calităţii şi altele. În România, potrivit datelor prezentate de companie, există 11 roboţi la fiecare 10.000 de lucrători, necesitatea fiind însă mult mai mare – de aproximativ 10.000 de roboţi. În comparaţie, Polonia are 28 de roboţi la 10.000 de lucrători, Ungaria 57, iar Republica Cehă 100.

    În România, proiectele de implementare comunicate de Universal Robots sunt cele de la companiile Ford şi producătorul de sisteme de închidere şi control acces Assa Abloy. În cadrul uzinei de motoare Ford România sunt activi 4 coboţi UR10 care lucrează alături de angajaţii de pe linia de asamblare, preluând activităţi repetitive. Un prim cobot UR efectuează operaţiunea de ungere a tacheţilor, un altul realizează umplerea motorului cu ulei, iar al treilea deja instalat verifică motorul cu ajutorul unei lămpi cu lumină UV şi al unei camere video pentru posibile scurgeri, după ce acesta a fost umplut cu ulei. A patra unitate UR10 din dotarea Ford România este folosită pentru teste şi training, urmând să îşi găsească în curând un rol operaţional în cadrul uzinei. Coboţii sunt integraţi în sistemul care controlează linia de asamblare, astfel că, în cazul de faţă, nu necesită intervenţia operatorului decât atunci când apar schimbări.

    Reprezentanţii companiei spun că producătorii aleg soluţiile oferite pentru a depăşi provocări precum lipsa forţei de muncă, reducerea costurilor de producţie sau limitările apărute în creşterea capacităţii de producţie şi eficienţă. Un alt aspect interesant menţionat este cel al accidentelor de la locul de muncă. Mai exact, potrivit studiului „The Impact of Robots on Productivity, Employment and Jobs“, realizat de IFR Report, 3 din 5 producători afirmă că nu găsesc forţă de muncă calificată. Pe de altă parte, doar 10% din locurile de muncă sunt în prezent automatizabile, ceea ce înseamnă că industria roboţilor colaborativi poate doar să crească în viitor.

    Reprezentanţii companiei citează un studiu realizat în 2016 de MIT (Masachussettes Institute of Technology) şi Financial Times care notează că o colaborare om-robot este cu 85% mai eficientă decât munca uzuală, realizată doar de oameni sau doar de roboţi.
    În prezent, majoritatea coboţilor sunt folosiţi în industriile auto şi electronică, dar reprezentanţii Universal Robots spun că văd un mare potenţial în zona bunurilor de larg consum, precum şi în industriile cosmetică, alimentară sau farmaceutică.

    2005 Universal Robots este fondată în Danemarca de 3 parteneri

    2008 Se lansează UR5, primul cobot din lume

    2012 Se lansează UR10, robot cu o anvergură şi greutate de lucru mai mari

    2015 Universal Robots este cumpărată de Teradyne pentru 285 mil. dolari

    2019 Există peste 38.000 de coboţi instalaţi la nivel mondial

  • „Chemical Brothers”. Sau românii care au învins statul şi acesta trebuie să le plătească o sumă fabuloasă

    Ioan şi Viorel Micula (57 de ani) sunt primii fraţi care s-au consacrat în businessul românesc, punând la începutul anilor ’90 bazele unui grup care a stat mai mulţi ani pe primele locuri în topul celor mai mari afaceri din industria alimentară şi a băuturilor.

    Investiţiile celor doi fraţi, cunoscuţi în mediul de business cu porecla „Chemical Brothers”, un nume despre care nu se ştie foarte clar de unde vine şi ce reprezintă, au demarat puternic în 1993, perioadă în care autorităţile române au decis să implementeze o schemă de ajutor de stat pentru investiţiile în zonele defavorizate. Ei au venit ca investitori străini după Revoluţie, din Suedia. Însă, ulterior, businessul celor doi fraţi a început să meargă pe o pantă descendentă, iar în ultimii ani s-au concentrat pe procesul pe care îl au cu statul român. Fraţii Micula au dat statul în judecată în 2005 pentru că ar fi anulat anumite facilităţi fiscale pentru investitorii străini, cei doi având şi cetăţenie suedeză.