BusinessMagazin

Category: Revista BM

  • Dezvoltatorii va trebui să facă noile apartamente după chipul şi asemănarea fetelor, pentru că băieţii preferă să rămână la mama acasă

    1. Băieţii pleacă mai târziu de acasă şi fetele mai devreme.
    Conform unor date de la Institutul Naţional de Statistică citate de Hotnews, jumătate dintre bărbaţii români cu vârsta între 30 şi 34 de ani locuiesc cu părinţii.
    De asemenea, sunt peste un milion de români, băieţi şi fete, cu vârsta între 29 şi 34 de ani care stau cu părinţii.
    Iar această tendinţă este de creştere.
    Acum 20 de ani, doar trei din zece bărbaţi români locuiau cu părinţii, iar astăzi sunt 5 din 10.
    Faptul că băieţii stau mai mult cu părinţii însemnă o modificare socială importantă, care va însemna o lipsă de cerere pe piaţa imobiliară.
    Daniel David, cel mai cunoscut psiholog român, spune, citat de Hotnews: Cauza principală pentru care băieţii stau mai mult cu părinţii este cea economică, adică nu au bani pentru chirie sau pentru rata unui apartament. Ponderea ratei pentru un apartament dintr-un salariu mediu a scăzut la 60%, faţă de 250% acum 10 ani.
    Eu cred mai degrabă că bărbaţii preferă confortul din familie, rufele călcate, masa pusă şi să-şi păstreze banii lor. Dar mai mult decât atât, având mult mai multe opţiuni feminine şi multe prejudecăţi care s-au eliminat, preferă să nu-şi asume prea multe responsabilităţi.
    2. Fetele pleacă de acasă mult mai repede, în jurul vârstei 25,8 ani, conform datelor Eurostat, în timp ce băieţii pleacă la 30,3 ani.
    Asta înseamnă că fetele încep să-şi caute unde să stea mult mai devreme şi dacă găsesc un job bun se gândesc mai degrabă să-şi cumpere un apartament, decât să stea în chirie, ca o măsură de siguranţă şi de independenţă.
    În aceste condiţii, dezvoltatorii trebuie să se gândească cum proiectează viitoarele locuinţe, astfel încât să acomodeze „mai multe dulapuri în casă”.
    Pentru că băieţii preferă să rămână acasă la mama, fetele vor locui mai degrabă singure.
    În aceste condiţii, o soluţie pe care am dat-o unor designeri era de a face dulapuri de haine şi de valize (toată lumea vrea să călătorească acum) pe holul de la scara blocului. Deci designul şi siguranţa apartamentelor trebuie făcute mai degrabă pentru fete decât pentru băieţi.
    3. Prima căsătorie a ajuns la vârsta de 33 de ani, faţă de 26 de ani în 1990, conform datelor de la Statistică citate de Hotnews. Asta înseamnă că numărul celor care vor să se angajeze să cumpere o locuinţă va scădea treptat, mai ales în rândul băieţilor.
    Poate nu mai are atât de mult sens din punct de vedere financiar să ai locuinţa ta, atâta timp cât nu eşti căsătorit, iar copiii nu mai apar aşa repede, ci mult mai târziu. Plus că familiile nu mai vor să facă aşa mulţi copii, de la doi în sus, pentru că simt că pierd oportunităţi în viaţă, mai ales fetele, care reuşesc să aibă joburi mai bine plătite şi pe funcţii mai mari.
    Hotnews menţionează că vârsta medie a unui solicitant de credit ipotecar a crescut la 34 de ani în 2019, faţă de 27 de ani în urmă cu zece ani.
    4. Angajaţii vor un job mai aproape de casă.
    Conform unui studiu al eJobs, cea mai importantă platformă de recrutare online din România, aproape jumătate din angajaţi au spus că vor să schimbe jobul, 30% vor o mărire salarială, 24% vor un job mai aproape de casă, iar 22% vizează o dezvoltare profesională.
    Dacă angajaţii vor să aibă un job cât mai aproape de casă şi dacă vor să-şi schimbe locul de muncă pentru acest lucru, asta înseamnă că se vor uita către zonele de dezvoltare imobiliară. Până acum se uitau după job şi nu conta cât timp făcea până la el dus-întors. Dar două ore pe zi începe să însemne mult. Asta înseamnă că dacă-şi găsesc unde să stea, atunci se vor uita şi la joburile din jur, ceea ce va schimba fluxul de interes imobiliar. 
    5. Firmele cu valoare adăugată mare, care pot plăti salarii mari, dacă vor să-şi păstreze angajaţii sau să aducă alţii noi, va trebui să le ofere nu hamace şi mese de ping-pong la serviciu, ci chiar o locuinţă unde să stea.
    Cred că acest trend va câştiga teren, iar aceste companii vor angaja oameni specializaţi pentru a se ocupa de această problemă: fie vor oferi angajaţilor lângă birou apartamente în care să stea cu chirie, fie vor fi un intermediar prin care le vor vinde apartmentele.
    Mai mult te costă fluctuaţia de personal decât această retenţie prin care, dacă poţi să-i oferi unui angajat valoros un apartament – nu gratis – s-ar putea să câştigi mai mult. Poate aşa îi scoate mai repede pe băieţi de lângă oala cu ciorbă a mamelor.
    6. Angajaţii, în special cei tineri, pe care visează toată lumea să-i angajeze, vor avea nevoie de creşe, grădiniţe şi chiar şcoală lângă birou.
    Complexele de clădiri de birouri şi dezvoltatorii va trebui să aducă creşa, grădiniţa lângă locul de muncă al corporatiştilor, iar acesta va fi un criteriu extrem de important în alegerea unui job sau altul. Problema părinţilor, în special a mamelor, în ziua de astăzi este cu cine lasă copilul sau copiii atunci când sunt mici. Iar acest lucru este mai important decât un salariu.
    Această cerinţă va figura tot mai mult pe lista la care se uită corporatiştii.
    7. Îngheţarea chiriilor din Berlin:
    Sub presiunea străzii, a noii generaţii, administraţia din Berlin, capitala Germaniei, a îngheţat chiriile pe o perioadă de cinci ani. În cea mai puternică economie a Europei numai 50% din nemţi sunt proprietari, iar restul stau cu chirie, de aceea acest lucru contează.
    Sub afluxul din est şi al emigranţilor din Asia şi din Africa, preţurile locuinţelor şi chiriile din Berlin au explodat, devenind nesustenabile, având în vedere că salariile nu cresc atât de repede.
    Dacă modelul din Berlin va avea succes, el se va răspândi în toată Europa. Aviz celor din Cluj, unde chiriile sunt cele mai mari din România, depăşind puterea unui salariu mediu.
    Nu toată lumea este IT-ist, cu un salariu care porneşte de la 1.500 de euro. Foarte mulţi consideră că un salariu de 700 de euro, adică 3.500 de lei net, este bun, dar o chirie de 400 de euro este greu de plătit.
    8. Ce se va întâmpla cu preţul apartamentelor, activele imobiliare, dacă procesul de printare de bani din lume va mai ţine un deceniu?
    După cum arată lucrurile, marile bănci centrale ale lumii vor continua să printeze bani pentru a nu lăsa să intre recesiunea în oasele companiilor şi ale investitorilor. În aceste condiţii, miliardele de euro, dolari, yeni trebuie să-şi găsească o acoperire, mai ales că dobânzile sunt negative. De aceea, banii vor fi băgaţi în real estate, pe pieţele de acţiuni, şi mai puţin în investiţii reale.
    Deşi cererea nu va creşte, preţurile activelor imobiliare se vor majora, pentru a acomoda banii din piaţă.
    Poate aceste idei nu sunt noi, dar ele sunt prezente în viaţa noastră de zi cu zi şi vor avea un impact. 

  • Pariul de 2 miliarde de euro

    Gigantul american Blackstone, care admistrează active de peste 550 de miliarde de dolari (aproape de două ori cât PIB-ul României), CEE Equity Partners din China, Greenbridge din Suedia şi fondurile de private equity cu acoperire regională Abris şi Innova Capital sunt doar o parte dintre investitorii financiari care au fost implicaţi în 2019 în cele mai mari tranzacţii de pe piaţa din România. Atât numărul lor, cât şi numărul de tranzacţii în care au fost implicate fondurile de investiţii au crescut în ultimii ani, într-o perioadă în care economia s-a aflat pe un trend ascendent, iar consumul privat a galopat cu rate de creştere ce au sărit uneori de 10%.

    „În România, activitatea fondurilor de private equity a continuat să crească pe partea de cumpărare, cu un total de 22 de tranzacţii în 2019 (faţă de 11 în 2018), a căror valoare estimată a fost de aproximativ 2 miliarde de euro. Ne aşteptăm ca aceşti investitori să rămână activi în 2020, însă e posibil ca valoarea totală a tranzacţiilor să fie mai mică, dat fiind că în 2019 a existat o situaţie atipică, şi anume au fost încheiate două tranzacţii mari”, a spus Ioana Filipescu Stamboli, partener corporate finance la Deloitte România. Datele includ astfel şi cea mai recentă rundă de finanţare a UiPath, unicornul românesc din IT, în valoare de 500 de milioane de euro, care influenţează semnificativ valoarea totală. Această rundă de finanţare a dus valoarea companiei la peste 6 mld. euro (7 mld. dolari).

    „Din punctul de vedere al numărului de tranzacţii, investitorii de private equity au realizat 20% din total, de asemenea cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu”, mai spune Ioana Filipescu Stamboli. Piaţa de fuziuni şi achiziţii în general şi activitatea fondurilor de investiţii în mod particular sunt influenţate de bunul mers al economiei. Mai exact, o criză economică sau de altă natură îi poate ţine pe investitori la distanţă, pe când un apetit ridicat de consum şi o economie care duduie îi poate convinge să-şi întoarcă privirea către o ţară, cum este cazul României. Când economia creşte, şi businessul merge în aceeaşi direcţie, astfel că este un moment avantajos să vinzi, pentru că obţii o evaluare mai bună. Pentru cumpărător, avantajul poate fi faptul că are acces mai facil la capital.

    „Numărul fondurilor prezente în România a crescut de la an la an, în 2019 intrând trei noi fonduri de investiţii pe piaţă locală, respectiv Greenbridge Partners, Morphosis Capital şi Highlander Partners LP”, spune Florin Vasilică, partener şi liderul departamentului de asistenţă în tranzacţii în cadrul EY România.

    El explică faptul că Highlander a deschis birou în România în 2018, însă doar anul trecut a şi realizat investiţii pe piaţa locală. Mai exact, a cumpărat centrele medicale Ares şi compania de produse naturale Sano Vita.

    De asemenea, fondul de private equity Morphosis Capital, fondat de o echipă de patru români cu experienţă pe pieţele străine, a preluat un pachet minoritar în cadrul companiei româneşti DocProcess, specializată în automatizarea proceselor operaţionale, iar Greenbridge Partners a achiziţionat un pachet de 75% din Rus Savitar – Casa Rusu.
    „De notat este că şi Mid Europa Partners, care avea deja investiţii în România, şi-a deschis birou local”, mai spune el.


    Nume noi la orizont
    Pe sectorul de imobiliare, Morgan Stanley Real Estate Investing, divizia de investiţii imobiliare a grupului Morgan Stanley, cu active sub administrare în valoare de circa 40 de miliarde
    de lire sterline, a făcut prima investiţie prin achiziţia America House. De asemenea, White Star Real Estate a investit în Liberty Technology Park în Cluj, explică executivul de la EY.
    „Urmărind trendul anilor trecuţi, coroborat cu vechimea portofoliilor fondurilor deja existente şi apetitul investitorilor străini de a intra pe piaţă locală, există şanse mari de a apărea nume noi în 2020.”
    Din păcate, prin comparaţie cu Polonia, cea mai puternică economie din regiune, România nu poate genera prea multe tranzacţii cu valoare suficient de ridicată, care să atragă jucătorii foarte mari, crede Ştefan Damian, deputy managing partner al casei de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii.
    „În România vedem mai curând tranzacţii în care activele deţinute de către fonduri îşi schimbă proprietarii, tot către alte fonduri, de multe ori prezente deja în piaţă, în schimb afaceri locale, deţinute de antreprenori români, care să genereze sume mari la vânzare, sunt puţine.”


    Totuşi, Ştefan Damian spune că în 2019 a observat o intensificare a activităţii fondurilor, amintind investitori precum Innova Capital, Abris Capital, Highlander Partners, Mid Europa Partners, Revetas sau CEE Private Equity, care de cele mai multe ori au acţionat în calitate de cumpărători mai degrabă decât vânzători, cu doar câteva excepţii notabile de exituri care au avut loc anul trecut.
    „Ca semn al maturizării pieţei, este îmbucurător faptul că, mai nou, apar şi fonduri de investiţii locale, fondate de antreprenori români şi/sau foşti bancheri.”
    Totuşi, trebuie menţionat că, istoric vorbind, au existat fonduri importante care au activat şi încă mai activează pe piaţa locală, cum ar fi Axxess Capital, Advent, Enterprise Investors sau Oresa Ventures, care şi-au început activitatea încă din anii ’90. În ultima perioadă au venit însă şi nume gigant precum Blackstone sau Morgan Stanley. „Prezenţa lor dă un semnal excelent, înseamnă că piaţa locală este capabilă să genereze câteva tranzacţii reprezentative pentru aceste fonduri, că numele mari şi-au făcut verificările privind atractivitatea, dar şi stabilitatea pieţei şi că îndeplinim toate criteriile pentru ca asemenea fonduri importante să activeze pe plan local. Mai mult, sperăm că aceste nume vor atrage după ele altele cu greutate similară”, adaugă Ştefan Damian.

    Vine mega-tranzacţia?
    Anul 2020 este aşteptat a aduce pe piaţa locală cel puţin o tranzacţie de peste 1 mld. euro, prima de asemenea amploare după 2008. De altfel, istoric, România a avut doar trei mutări de acest calibru şi toate au avut la cumpărare investitori strategici.

    În acest an se negociază două tranzacţii gigant, ambele în energie: este vorba de vânzarea operaţiunilor CEZ şi cele ale Enel în România. Din datele Business Magazin, în ambele negocieri sunt implicate şi fonduri de investiţii, respectiv grupul australian Macquarie şi DWS – fondul de investiţii al Deutsche Bank. Ambele sunt interesate de preluarea celor două.
    „Ne aşteptam că în 2019 să fie cel puţin o megatranzacţie în România, ceea ce nu s-a întâmplat. Prin urmare sperăm şi contăm că în 2020 să avem una sau chiar mai multe. Ne gândim aici la tranzacţii de M&A în sectorul energetic care se pot ridica la peste 1 miliard de euro fiecare, respectiv grupul ceh CEZ şi cel italian Enel, care au anunţat anul trecut procese pentru vânzarea de active”, spune Ileana Glodeanu, partener al casei de avocatură WolfTheiss. Alte sectoare care ar putea genera tranzacţii de top în acest an sunt producţia, agricultura şi telecomunicaţiile, unde există câteva companii mari scoase la vânzare, adaugă ea.
    „La acestea se adaugă şi tranzacţia din sectorul farmaceutic cu Regina Maria, care s-ar ridica la cel puţin 300 de milioane euro în cazul în care s-ar încheia. De asemenea, vedem câteva bănci la vânzare (în acest moment cea mai mare fiind GarantiBank) sau portofolii ale acestora.”
    În ceea ce priveşte reţeaua de servicii medicale private Regina Maria, proprietarul businessului, fondul de investiţii Mid Europa Partners, a anunţat recent că nu are intenţia să mai vândă, deşi a negociat cedarea businessului.
    „Realmente, nu am avut în vedere ieşirea de la Regina Maria înainte de 2019, când am primit mai multe solicitări de informaţii de la investitori strategici şi de la fonduri de investiţii. Regina Maria are o poveste de expansiune excelentă şi o rată de creştere extraordinară, anticipând o maturitate a investiţiei care a generat un interes neaşteptat din partea potenţialilor investitori. Cu toate acestea, împreună cu echipa de management a companiei, am decis să consolidăm poziţia (…), să continuăm să construim valoare şi să păstrăm compania în portofoliu (…)“, spune Matthew Strassberg, co-managing partner la Mid Europa Partners. În România fondul a venit iniţial în anii 2000, iar mai apoi a devenit activ în urmă cu circa cinci ani, când a preluat operatorul de servicii medicale private Regina Maria într-o tranzacţie de peste 100 mil. euro, conform datelor de la acea vreme. Apoi, la final de 2016, investitorul financiar anunţa o altă preluare, pe cea a retailerului Profi în schimbul sumei de 533 mil. euro. Cea mai recentă mutare este preluarea operatorului de curierat Urgent Cargus pentru circa 120 mil. euro, conform datelor din piaţă. Fondul caută astfel ţinte mari, fiind dispus să plătească peste 100 mil. euro per tranzacţie. „Am investit peste 1,5 mld. euro în România (sumele plătite la achiziţii, dar şi investiţiile ulterioare – n.red.) şi continuăm. În următorii cinci ani menţinem sau accelerăm frecvenţa investiţiilor.“ Executivul afirmă că nu are în plan să vândă nicio companie din portofoliu.


    Împreună la bine şi la greu
    Tot pe achiziţii pariază şi fondul de investiţii Abris Capital, care a revenit la cumpărare încă de anul trecut. În 2019, fondul a făcut două mutări, şi anume a cumpărat un pachet majoritar de acţiuni în cadrul firmei IT GTS – Global Technical Group şi firma Dentotal Group. Acestea s-au adăugat celorlalte două firme din portofoliu – producătorul de hârtie Pehart Tec şi grupul Green Group.

    „Abris Capital are în permanenţă în analiză 2-3 companii, care pot fi în diverse stadii ale tranzacţiei“, spune Adrian Stănculescu, partener în cadrul Abris Capital şi lider al biroului din România.
    Abris investeşte pe termen lung, mai exact ciclul investiţional are o durată de viaţă de zece ani, timp în care fondul îşi propune să dubleze sau să tripleze valoarea unei companii. „Nu ne schimbăm strategia de business în funcţie de contextul local. Nu ne retragem de pe piaţă, rămânem cu companiile în care intrăm şi în perioadele bune, şi în cele mai puţin bune; în orice sistem economic există perioade ascendente şi descendente.“
    Un alt exemplu în acest sens este cel al Enterprise Investors, unul dintre cele mai vechi nume care au pariat pe România la începutul anilor ’90. Mai mult, fondul a rămas activ până astăzi.
    „România a fost prima ţară în afara Poloniei în care am investit. Era anul 1999. Am făcut parte dintr-un consorţiu de investitori financiari care a achiziţionat un pachet minoritar în Mobil Rom (acum Orange), pachet pe care l-am vândut către France Telecom în 2005. Am considerat că România era o oportunitate excelentă pentru investiţii importante, iar timpul a dovedit că am avut dreptate“, spune Şerban Roman, vice-president al Enterprise Investors.
    Iar planurile lui, ca ale celor mai mult investitori financiari, nu se opresc aici. Pariul este pe România.

  • Pariul de 2 miliarde de euro

    Gigantul american Blackstone, care admistrează active de peste 550 de miliarde de dolari (aproape de două ori cât PIB-ul României), CEE Equity Partners din China, Greenbridge din Suedia şi fondurile de private equity cu acoperire regională Abris şi Innova Capital sunt doar o parte dintre investitorii financiari care au fost implicaţi în 2019 în cele mai mari tranzacţii de pe piaţa din România. Atât numărul lor, cât şi numărul de tranzacţii în care au fost implicate fondurile de investiţii au crescut în ultimii ani, într-o perioadă în care economia s-a aflat pe un trend ascendent, iar consumul privat a galopat cu rate de creştere ce au sărit uneori de 10%.

    „În România, activitatea fondurilor de private equity a continuat să crească pe partea de cumpărare, cu un total de 22 de tranzacţii în 2019 (faţă de 11 în 2018), a căror valoare estimată a fost de aproximativ 2 miliarde de euro. Ne aşteptăm ca aceşti investitori să rămână activi în 2020, însă e posibil ca valoarea totală a tranzacţiilor să fie mai mică, dat fiind că în 2019 a existat o situaţie atipică, şi anume au fost încheiate două tranzacţii mari”, a spus Ioana Filipescu Stamboli, partener corporate finance la Deloitte România. Datele includ astfel şi cea mai recentă rundă de finanţare a UiPath, unicornul românesc din IT, în valoare de 500 de milioane de euro, care influenţează semnificativ valoarea totală. Această rundă de finanţare a dus valoarea companiei la peste 6 mld. euro (7 mld. dolari).

    „Din punctul de vedere al numărului de tranzacţii, investitorii de private equity au realizat 20% din total, de asemenea cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu”, mai spune Ioana Filipescu Stamboli. Piaţa de fuziuni şi achiziţii în general şi activitatea fondurilor de investiţii în mod particular sunt influenţate de bunul mers al economiei. Mai exact, o criză economică sau de altă natură îi poate ţine pe investitori la distanţă, pe când un apetit ridicat de consum şi o economie care duduie îi poate convinge să-şi întoarcă privirea către o ţară, cum este cazul României. Când economia creşte, şi businessul merge în aceeaşi direcţie, astfel că este un moment avantajos să vinzi, pentru că obţii o evaluare mai bună. Pentru cumpărător, avantajul poate fi faptul că are acces mai facil la capital.

    „Numărul fondurilor prezente în România a crescut de la an la an, în 2019 intrând trei noi fonduri de investiţii pe piaţă locală, respectiv Greenbridge Partners, Morphosis Capital şi Highlander Partners LP”, spune Florin Vasilică, partener şi liderul departamentului de asistenţă în tranzacţii în cadrul EY România.

    El explică faptul că Highlander a deschis birou în România în 2018, însă doar anul trecut a şi realizat investiţii pe piaţa locală. Mai exact, a cumpărat centrele medicale Ares şi compania de produse naturale Sano Vita.

    De asemenea, fondul de private equity Morphosis Capital, fondat de o echipă de patru români cu experienţă pe pieţele străine, a preluat un pachet minoritar în cadrul companiei româneşti DocProcess, specializată în automatizarea proceselor operaţionale, iar Greenbridge Partners a achiziţionat un pachet de 75% din Rus Savitar – Casa Rusu.
    „De notat este că şi Mid Europa Partners, care avea deja investiţii în România, şi-a deschis birou local”, mai spune el.


    Nume noi la orizont
    Pe sectorul de imobiliare, Morgan Stanley Real Estate Investing, divizia de investiţii imobiliare a grupului Morgan Stanley, cu active sub administrare în valoare de circa 40 de miliarde
    de lire sterline, a făcut prima investiţie prin achiziţia America House. De asemenea, White Star Real Estate a investit în Liberty Technology Park în Cluj, explică executivul de la EY.
    „Urmărind trendul anilor trecuţi, coroborat cu vechimea portofoliilor fondurilor deja existente şi apetitul investitorilor străini de a intra pe piaţă locală, există şanse mari de a apărea nume noi în 2020.”
    Din păcate, prin comparaţie cu Polonia, cea mai puternică economie din regiune, România nu poate genera prea multe tranzacţii cu valoare suficient de ridicată, care să atragă jucătorii foarte mari, crede Ştefan Damian, deputy managing partner al casei de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii.
    „În România vedem mai curând tranzacţii în care activele deţinute de către fonduri îşi schimbă proprietarii, tot către alte fonduri, de multe ori prezente deja în piaţă, în schimb afaceri locale, deţinute de antreprenori români, care să genereze sume mari la vânzare, sunt puţine.”


    Totuşi, Ştefan Damian spune că în 2019 a observat o intensificare a activităţii fondurilor, amintind investitori precum Innova Capital, Abris Capital, Highlander Partners, Mid Europa Partners, Revetas sau CEE Private Equity, care de cele mai multe ori au acţionat în calitate de cumpărători mai degrabă decât vânzători, cu doar câteva excepţii notabile de exituri care au avut loc anul trecut.
    „Ca semn al maturizării pieţei, este îmbucurător faptul că, mai nou, apar şi fonduri de investiţii locale, fondate de antreprenori români şi/sau foşti bancheri.”
    Totuşi, trebuie menţionat că, istoric vorbind, au existat fonduri importante care au activat şi încă mai activează pe piaţa locală, cum ar fi Axxess Capital, Advent, Enterprise Investors sau Oresa Ventures, care şi-au început activitatea încă din anii ’90. În ultima perioadă au venit însă şi nume gigant precum Blackstone sau Morgan Stanley. „Prezenţa lor dă un semnal excelent, înseamnă că piaţa locală este capabilă să genereze câteva tranzacţii reprezentative pentru aceste fonduri, că numele mari şi-au făcut verificările privind atractivitatea, dar şi stabilitatea pieţei şi că îndeplinim toate criteriile pentru ca asemenea fonduri importante să activeze pe plan local. Mai mult, sperăm că aceste nume vor atrage după ele altele cu greutate similară”, adaugă Ştefan Damian.

    Vine mega-tranzacţia?
    Anul 2020 este aşteptat a aduce pe piaţa locală cel puţin o tranzacţie de peste 1 mld. euro, prima de asemenea amploare după 2008. De altfel, istoric, România a avut doar trei mutări de acest calibru şi toate au avut la cumpărare investitori strategici.

    În acest an se negociază două tranzacţii gigant, ambele în energie: este vorba de vânzarea operaţiunilor CEZ şi cele ale Enel în România. Din datele Business Magazin, în ambele negocieri sunt implicate şi fonduri de investiţii, respectiv grupul australian Macquarie şi DWS – fondul de investiţii al Deutsche Bank. Ambele sunt interesate de preluarea celor două.
    „Ne aşteptam că în 2019 să fie cel puţin o megatranzacţie în România, ceea ce nu s-a întâmplat. Prin urmare sperăm şi contăm că în 2020 să avem una sau chiar mai multe. Ne gândim aici la tranzacţii de M&A în sectorul energetic care se pot ridica la peste 1 miliard de euro fiecare, respectiv grupul ceh CEZ şi cel italian Enel, care au anunţat anul trecut procese pentru vânzarea de active”, spune Ileana Glodeanu, partener al casei de avocatură WolfTheiss. Alte sectoare care ar putea genera tranzacţii de top în acest an sunt producţia, agricultura şi telecomunicaţiile, unde există câteva companii mari scoase la vânzare, adaugă ea.
    „La acestea se adaugă şi tranzacţia din sectorul farmaceutic cu Regina Maria, care s-ar ridica la cel puţin 300 de milioane euro în cazul în care s-ar încheia. De asemenea, vedem câteva bănci la vânzare (în acest moment cea mai mare fiind GarantiBank) sau portofolii ale acestora.”
    În ceea ce priveşte reţeaua de servicii medicale private Regina Maria, proprietarul businessului, fondul de investiţii Mid Europa Partners, a anunţat recent că nu are intenţia să mai vândă, deşi a negociat cedarea businessului.
    „Realmente, nu am avut în vedere ieşirea de la Regina Maria înainte de 2019, când am primit mai multe solicitări de informaţii de la investitori strategici şi de la fonduri de investiţii. Regina Maria are o poveste de expansiune excelentă şi o rată de creştere extraordinară, anticipând o maturitate a investiţiei care a generat un interes neaşteptat din partea potenţialilor investitori. Cu toate acestea, împreună cu echipa de management a companiei, am decis să consolidăm poziţia (…), să continuăm să construim valoare şi să păstrăm compania în portofoliu (…)“, spune Matthew Strassberg, co-managing partner la Mid Europa Partners. În România fondul a venit iniţial în anii 2000, iar mai apoi a devenit activ în urmă cu circa cinci ani, când a preluat operatorul de servicii medicale private Regina Maria într-o tranzacţie de peste 100 mil. euro, conform datelor de la acea vreme. Apoi, la final de 2016, investitorul financiar anunţa o altă preluare, pe cea a retailerului Profi în schimbul sumei de 533 mil. euro. Cea mai recentă mutare este preluarea operatorului de curierat Urgent Cargus pentru circa 120 mil. euro, conform datelor din piaţă. Fondul caută astfel ţinte mari, fiind dispus să plătească peste 100 mil. euro per tranzacţie. „Am investit peste 1,5 mld. euro în România (sumele plătite la achiziţii, dar şi investiţiile ulterioare – n.red.) şi continuăm. În următorii cinci ani menţinem sau accelerăm frecvenţa investiţiilor.“ Executivul afirmă că nu are în plan să vândă nicio companie din portofoliu.


    Împreună la bine şi la greu
    Tot pe achiziţii pariază şi fondul de investiţii Abris Capital, care a revenit la cumpărare încă de anul trecut. În 2019, fondul a făcut două mutări, şi anume a cumpărat un pachet majoritar de acţiuni în cadrul firmei IT GTS – Global Technical Group şi firma Dentotal Group. Acestea s-au adăugat celorlalte două firme din portofoliu – producătorul de hârtie Pehart Tec şi grupul Green Group.

    „Abris Capital are în permanenţă în analiză 2-3 companii, care pot fi în diverse stadii ale tranzacţiei“, spune Adrian Stănculescu, partener în cadrul Abris Capital şi lider al biroului din România.
    Abris investeşte pe termen lung, mai exact ciclul investiţional are o durată de viaţă de zece ani, timp în care fondul îşi propune să dubleze sau să tripleze valoarea unei companii. „Nu ne schimbăm strategia de business în funcţie de contextul local. Nu ne retragem de pe piaţă, rămânem cu companiile în care intrăm şi în perioadele bune, şi în cele mai puţin bune; în orice sistem economic există perioade ascendente şi descendente.“
    Un alt exemplu în acest sens este cel al Enterprise Investors, unul dintre cele mai vechi nume care au pariat pe România la începutul anilor ’90. Mai mult, fondul a rămas activ până astăzi.
    „România a fost prima ţară în afara Poloniei în care am investit. Era anul 1999. Am făcut parte dintr-un consorţiu de investitori financiari care a achiziţionat un pachet minoritar în Mobil Rom (acum Orange), pachet pe care l-am vândut către France Telecom în 2005. Am considerat că România era o oportunitate excelentă pentru investiţii importante, iar timpul a dovedit că am avut dreptate“, spune Şerban Roman, vice-president al Enterprise Investors.
    Iar planurile lui, ca ale celor mai mult investitori financiari, nu se opresc aici. Pariul este pe România.

  • Un artist american reînvie clădirile încărcate de istorie din Los Angeles prin intermediul miniaturilor

    În această din urmă categorie se înscrie artistul american Chris Toledo, căruia i-au plăcut din totdeauna căsuţele miniaturale. Inspirat de arhitectura vechilor clădiri din Los Angeles, acesta a început să creeze miniaturi la scara 1:12 ale interioarelor clădirilor istorice ale oraşului, pentru a le imortaliza. Fiecărui proiect încearcă să-i dea un aer de clădire locuită ca să pară viu celor care îl admiră, o parte din miniaturile sale putând fi văzute la expoziţii dedicate ori achiziţionate de cei interesaţi.

  • Un artist american reînvie clădirile încărcate de istorie din Los Angeles prin intermediul miniaturilor

    În această din urmă categorie se înscrie artistul american Chris Toledo, căruia i-au plăcut din totdeauna căsuţele miniaturale. Inspirat de arhitectura vechilor clădiri din Los Angeles, acesta a început să creeze miniaturi la scara 1:12 ale interioarelor clădirilor istorice ale oraşului, pentru a le imortaliza. Fiecărui proiect încearcă să-i dea un aer de clădire locuită ca să pară viu celor care îl admiră, o parte din miniaturile sale putând fi văzute la expoziţii dedicate ori achiziţionate de cei interesaţi.

  • Ce lecţii de leadership putem învăţa din „Cei doi papi”

    „Abia acela este un lider adevărat, cel care nu îşi doreşte să fie lider”, una dintre primele replici ale filmului, dezvăluie faptul că acesta urmează să ofere şi o meditaţie asupra leadershipului – a calităţilor necesare unui lider, a tipurilor de lider, precum şi a „martiriului” pe care trebuie să-l îndure cei care au responsabilităţile uriaşe de a reprezenta instituţii, companii, echipe de oameni. Această frază denotă modestia necesară preluării unui astfel de rol – celui care aspiră la acest statut, la titulatură, îi pot scăpa de fapt adevăratele calităţi de care are nevoie fişa postului unui conducător: dorinţa de îmbunătăţire constantă, atenţia la ceilalţi şi preocuparea că niciodată nu face suficient pentru ei.
    Acţiunea filmului începe în aprilie 2005, când cardinalul Jorge Mario Bergoglio (Jonathan Francis), arhiepiscopul Buenos Airesului, este chemat la Vatican după moartea Papei Ioan Paul al II-lea pentru alegerea unui nou papă. Cardinalul german Joseph Ratzinger este ales Papa Benedict al XVI-lea (Anthony Hopkins), iar Bergoglio primeşte al doilea număr de voturi. La şapte ani după alegerea noului papă, liderul se confruntă cu un cutremur al bisericii catolice, cauzat de dezvăluirile legate de abuzurile sexuale ale unora dintre reprezentanţii acesteia, precum şi de problemele financiare ale instituţiei. În acest context, Benedict îl invită pe argentinianul Bergoglio să traverseze globul pentru a discuta cu el la reşedinţa sa de vară, castelul Gandolfo. Bergoglio solicitase şi el în scris ca Papa să îi permită să-şi părăsească postul de arhiepiscop. Benedict nu îl lasă să facă acest lucru şi, pare că de fapt, vârsta, stresul şi conflictele bisericii îl determină ca la rândul său ia în calcul o demisie – neobişnuită pentru un papă, care de obicei este înlocuit doar la moartea sa.
    Modalităţile diferite de conducere devin evidente pe parcursul filmului, odată cu convingerile exprimate în discuţiile celor doi, dar şi cu modul în care sunt construite personajele lor în relaţia cu cei din jur. Bergoglio este adeptul modestiei proclamate – este un om al poporului, vorbeşte prietenos cu grădinarii şi şoferii, dansează tango şi ascultă ABBA. Este genul acela de lider care stă în mijlocul angajaţilor, capabil să discute cu ei despre ultimul meci de fotbal, dar să îşi exprime şi convingerile. Pe de altă parte, Benedict este un lider rece, care obişnuieşte să se izoleze – mănâncă de fiecare dată singur, de exemplu – pentru a nu dezvălui nicio vulnerabilitate şi a păstra aparenţa instituţiei ale cărei ziduri vrea să le păstreze intacte.
    Dincolo de modestie, o altă lecţie de leadership care răsare din film reiese dintr-o replică a lui Benedict: „Să fii papă înseamnă să fii un martir cu o sentinţă pe viaţă” – chiar dacă se referă la funcţia papală, cred că nu greşim dacă spunem că toate rolurile de conducere presupun asumarea unor sacrificii care, de ce nu, te pot influenţa pe viaţă.
    Totuşi, o altă lecţie importantă este de fapt premisa de la care a pornit filmul: faptul că atunci când nu mai poţi, există opţiunea de a găsi pe cineva care să îţi poată prelua responsabilităţile şi de a aduce o viziune nouă în organizaţia care poate de asta are nevoie. 

    Cei doi papi
    Producţie şi distribuţie: Netflix

    Regizor: Fernando Meirelles

    Actori principali: Anthony Hopkins, Jonathan PrYce
    Scenariu: Anthony McCarten (filmul se bazează pe piesa sa de teatru „The Pope”)
    Buget: 40 mil. euro

  • Mobilizare în stil chinezesc: spitalul construit în Wuhan pentru pacienţii cu coronavirus, livrat în 10 zile

    Spitalul, cu o suprafaţă de 60.000 de metri pătraţi, a fost construit de 7.000 de muncitori în doar zece zile. Clădirea are un sistem de ventilaţie specializat, numeroase saloane pentru izolare şi 30 de saloane de terapie intensivă, potrivit cotidianului guvernamental Yangtze Daily. Doctorii de la noua unitate medicală din Wuhan pot comunica prin intermediul unui sistem video cu experţi de la spitalul central al armatei chineze, cu sediul la Beijing. Armata chineză a trimis acolo 1.400 de doctori. 

  • O româncă a pornit un business bazat pe amintirile de neuitat din copilărie

    „Întotdeauna mi-am dorit să dezvolt un business legat de fashion. În domeniul confecţiilor piaţa este destul de fragmentată, iar costurile de intrare sunt relativ mici. Am ales calea mai anevoioasă din dorinţa de a aduce pe piaţă un produs care să îmbine designul şi calitatea”, descrie Corina Blidar motivele pentru care a pornit afacerea Never Oblivion. Lansată în 2018 în urma unei investiţii de 50.000 de euro, aceasta se axează pe producţia în România a unor articole de îmbrăcăminte din fire nobile, pe care le vinde pe o platformă online, cât şi prin parteneriate cu alte magazine. Dacă primul an de funcţionare a afacerii a fost unul de aşezare a bazei de clienţi, previziunile antreprenoarei pentru anul în curs sunt optimiste, ea aşteptând ca Never Oblivion să genereze o cifră de afaceri de 250.000 de euro. Corina Blidar povesteşte că a început să lucreze în firma părinţilor din al doilea an al Facultăţii de Management al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. S-a ocupat iniţial de resursele umane, apoi de relaţia cu furnizorii, iar ulterior a activat în zona de management în firmă. În 2009, a ales calea bankingului, unde a început pe postul de consilier şi a continuat pe cel de membru în Consiliul de Supraveghere, rol din care spune că a lucrat cu o echipă care a adus pe piaţa românească o serie de noutăţi. Apoi, a investit în companii diverse, de la catering la materiale de construcţii.

    În ceea ce priveşte dezvoltarea proiectului Never Oblivion, Corina Blidar spune că aceasta a început cu un plan de afaceri adaptat la nevoile pieţei: „Am discutat cu designeri şi producători pentru a găsi formula corectă în abordarea designului şi alegerea materialelor. Stabilirea unui flux de fabricaţie ţinând cont de toate restricţiile, de la producătorul de fire, transport, transpunerea designului în program de operare, producţie mostre, ajustări, producţia de bază, marketing, parteneriate”. Poziţionarea afacerii este, spune antreprenoarea, peste magazinele fast fashion, iar bonul mediu a fost în primul an de aproximativ 700 de lei. Ea adaugă că profilul clienţilor cărora li se adresează este al femeii care are nevoi de haine uşoare, potrivite pentru orice vreme, care nu se şifonează şi nu înţeapă: „Femeia care preferă o garderobă practică, femeia care călătoreşte mult, are încredere în ea, este liberă, non-conformistă, veselă şi independentă”. Provocările unui astfel de business se leagă de termenele de timp între idee, design şi producţia finală, care sunt, potrivit ei, relativ mari: „Este necesară o mai atentă programare a termenelor. Încercăm să nu avem timpi morţi în procesul de fabricaţie, dar pot apărea multe lucruri neprevăzute. De exemplu, chiar înainte de a lansa colecţia de iarnă, fabrica de fire nu a livrat o anumită culoare şi a trebuit amânată producţia acelui produs. Pentru a respecta termenele încercăm o cât mai corectă previzionare a potenţialelor întârzieri”.

    În prezent, în companie lucrează cu doi angajaţi, care se ocupă mai ales de aspecte logistice şi administrative, iar pentru producţie lucrează cu mai mulţi colaboratori, antreprenori sau persoane fizice autorizate, indiferent că vorbim despre designeri, contabilitate, promovare, relaţii publice. „Producătorii sunt specializaţi, în funcţie de maşini, pe o anumită grosime a firului, de aceea lucrăm cu mai mulţi colaboratori”, explică antreprenoarea. De altfel, observă şi ea problema generalizată de la nivelul pieţei muncii, „de a găsi omul potrivit la locul potrivit şi de aceea am ales să lucrăm cu specialişti pe fiecare domeniu, cu intenţia ca pe măsură ce creştem să putem internaliza aceste servicii colaterale”. În ceeea ce priveşte planurile de recuperare a investiţiei, ea îl descrie pe primul an de funcţionare drept „unul de sacrificiu şi de căutare de oportunităţi”, de stabilire a nişei de clientelă şi de creare a unei baze de clienţi, precum şi unul axat pe încheierea şi dezvoltarea de parteneriate strategice. „Evoluţia brandului o văd prin parteneriate cu magazine multibrand, online şi brick and mortar din România şi din Europa. În funcţie de materializarea planurilor de dezvoltare se poate acoperi investiţia iniţială, dar cu focus susţinut pe dezvoltarea gamei de produse.” Planurile de dezvoltare a afacerii anul acesta vizează elemente definitorii pentru viitorul brandului: „Pe lângă clientela deja targetată vom face campanii de educare pentru lărgirea masei de clienţi. Vom lărgi sortimentul de produse printr-o colecţie capsulă dedicată bărbaţilor, care sunt din ce în ce mai interesaţi de produse nişate care îi scot din linia conservatoare. Vom explora noi modalităţi de a face parteneriate cu branduri din alte domenii – marochinerie, bijuterii”. De asemenea, adaugă că nu se vor limita la piaţa locală: „Cred că vom căpăta o vizibilitate pe piaţă internă suficientă încât să ne extindem şi către piaţa internaţională”.

  • Povestea Klarei Rotschild, creatoarea de modă evreică care a îmbrăcat elitele maghiare în timpul Cortinei de Fier

    Klara Rotschild a devenit un fel de Coco Chanel a Estului. Iar liderii populişti ai Ungariei de azi caută să se folosească de numele ei, scrie Balkan Insight. Mai recent, guvernul premierului Viktor Orban a descoperit moda ca instrument de relaţii cu publicul, înfiinţând Agenţia Naţională de Modă şi Design în 2018 ca subsidiară a Agenţiei pentru Turism din Ungaria. Agenţia încearcă să sporească profilul industriei de modă din Ungaria, iar mulţi dintre cei mai renumiţi designeri cu care lucrează se vor inspira, fără îndoială, de la Rotschild.

    „În primul rând, aceasta este povestea de succes a unei femei care a supravieţuit în două regimuri politice şi a dictat moda în spatele Cortinei de Fier”, spune lldikó Simonovics, curatorul unei expoziţii Rotschild la Muzeul Naţional al Ungariei. Simonovics ştie multe despre creatoarea de modă deoarece i-a studiat ani de zile viaţa. Rotschild nu a dus lipsă de clienţi cu nume mari: Jovanka Broz, soţia liderului iugoslav Iosip Broz Tito – personaj care stârneşte nostalgii chiar şi acum în fosta Iugoslavie, împărăteasa egipteană Farah Diba, soţia şahului iranian şi celebritatea hollywoodiană de origine maghiară Zsa Zsa Gábor, cunoscută şi ca prinţesa Sári von Anhalt. Născută într-o familie de evrei în 1903, Rotschild şi-a creat o carieră uimitoare, aparent netulburată de deceniile de agitaţie politică şi război din Ungaria. Ea a dat tonul modei pentru societatea înaltă a regimului conservator-naţionalist al lui Horthy din anii 1930-1940 şi a îmbrăcat elita comunistă după 1956. Deviza ei: „Fiecare femeie vrea să arate bine, iar eu o pot ajuta”. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ea a fost cruţată de deportare şi de camerele de gazare ale Holocaustului. Salonul ei nu a intrat în atenţia infamelor legi ale Ungariei care îi privau pe evrei de proprietăţile lor. Ungaria lui Miklós Horthy a fost aliata Germaniei lui Adolf Hitler. Rotschild a creat rochia de nuntă pentru mireasa lui István Horthy, fiul regentului Ungariei.

    Legenda spune că Rotschild era în căutarea unei locaţii pentru o prezentare de modă când trupele germane se pregăteau să invadeze Budapesta în decembrie 1944. Politica nu a deranjat-o pe Rotschild. După război, experienţa ei în materie de modă a fost foarte solicitată de noua elită comunistă. „Ea i-a găsit întotdeauna pe «influencerii» din vremea ei, iar aceştia îi cumpărau rochiile“, povesteşte Simonovics. „Unii ar numi-o oportunistă, dar dacă faci haute couture, trebuie să fii în termeni buni cu elita regimului în care trăieşti, altfel nu vei avea clienţi.”
    Crearea unui brand a fost surprinzător de uşor de făcut. Deşi nu avea nicio legătură cu familia Rothschild, binecunoscută în lumea finanţelor internaţionale, numele ei a fost asociat cu luxul şi stilul şi a deschis uşi din afara Ungariei. „Numiţi-mă regina modei”, a spus ea odată, când a fost întrebată despre relaţiile sale cu lumea finanţelor. În regimul comunist, salonul ei, Salon de Rochii Deosebite pentru Femei, a fost naţionalizat în 1949, dar i s-a permis ulterior să-l „conducă”. Spre deosebire de majoritatea ungurilor, ea a putut să călătorească în străinătate, vizitând spectacole de modă la Paris (se spune că Rotschild călătorea la Paris şi de două ori pe an) şi chiar să cumpere câteva modele străine cu bani de la stat, pe care le-a recreat cu o tuşă maghiară. Adora parfumurile şi atât salonul său, cât şi prezentările de modă erau învăluite întotdeauna în cele mai noi arome franţuzeşti. Liderii politici au remarcat rapid valoarea ei de marketing unică. Când soseau demnitari străini, o vizită la salonul lui Klara era adesea inclusă în programul oficial. Jovanka Broz, soţia lui Tito, i-a vizitat salonul împreună cu soţia liderului comunist al Ungariei János Kádár şi s-a îndrăgostit instantaneu de creaţiile Klarei. De atunci a rămas o clientă fidelă. Unii spun că aceasta a fost chiar cel mai frecvent client.

    „A existat chiar şi un manechin pentru croieli făcut după dimensiunile doamnei Broz”, spune una dintre fostele modele ale lui Rotschild într-un videoclip care însoţeşte expoziţia de la Muzeul Naţional. „Ori de câte ori selecta o rochie, noi o ajustam la dimensiunile ei. Avea în jur de 100 de kilograme, iar când a mai pus ceva greutate pe ea, o pernă a fost ataşată de manechin pentru a-i extinde dimensiunile.“ Jovanka Broz era cunoscută ca „Jackie Kennedy a Estului“. Despre liderii politici din Ungaria cu greu se putea spune că sunt în pas cu moda, dar diplomaţii, avocaţii, medicii, artiştii şi emigranţii au constituit o clientelă suficient de mare pentru a menţine afacerea vie. Unii veneau cu avioanele personale şi comandau rochii pentru un sezon complet. Alţii alegeau doar câteva.

    O rochie Klara Rotschild era scumpă. „Costa între 200 şi 800 de dolari şi o rochie de seară în jur de 1.000 de dolari”, a explicat Rotschild într-un documentar TV rar, realizat de televiziunea austriacă ORF. La acea vreme, salariatul mediu din Ungaria câştiga în jur de 80 de dolari pe lună. Asta însemna că rochiile Rotschild erau mult peste mână pentru majoritatea oamenilor dintr-o societate care pretindea că se bazează pe egalitate. „Doar să trec pe lângă salonul ei şi să văd rochiile în vitrina era pentru mine o experienţă artistică”, spune o femeie în vârstă la expoziţie. „Nu ne-am gândit niciodată că putem avea suficienţi bani pentru a cumpăra o rochie de-a ei.” În Ungaria, după ce tancurile sovietice au zdrobit revolta populară antisovietică din 1956, Rotschild a ajuns să simbolizeze socialismul cu faţă umană, în ciuda tiraniilor comunismului. Creaţiile ei evocau o societate în care fetele sunt frumoase şi viaţa este mai colorată decât în restul blocului comunist estic. „Femeile trebuia să fie bine îmbrăcate, feminine şi oarecum distante”, a spus unul dintre modelele sale prezentând imagini rare la expoziţie.

    Chiar şi scandalurile i-au făcut mai mult bine decât rău deoarece Rotschild a ştiut să folosească puterea bârfei pentru a-şi face numele celebru. La începutul carierei sale, un tânăr playboy maghiar a insultat-o şi a bătut-o când aceasta s-a dus să strângă bani pentru costume făcute de tatăl ei. Klara a apelat la justiţie pentru despăgubiri şi a câştigat. Cazul a ajutat-o să devină faimoasă. Mai târziu, în 1968, când actriţa de la Hollywood de origine maghiară Zsa Zsa Gábor a refuzat să o plătească, şi-a găsit alţi clienţi şi nu s-a sfiit să mânjească numele acesteia prin intermediul mass-media. „A fost o maestră a croitoriei, dar a fost şi un salesman perfect, care ştia imediat ce model se potriveşte mai bine clientului“, a spus Simonovics.

    Chiar şi după ce numele său a devenit o marcă, Rotschild a „vânat” în mod activ clienţi. Când a aflat că legendele de la Hollywood Elizabeth Taylor şi Richard Burton se aflau în oraş, a trimis-o pe vânzătoarea sa la hotelul lor şi le-a invitat pe cele două celebrităţi de film la salonul ei. Faptul că Rotschild însăşi nu ştia un cuvânt în engleză sau germană nu a fost un obstacol. Hainele ei vorbeau de la sine. Viaţa creatoarei de modă s-a încheiat tragic. În vârstă de 73 de ani, temându-se de bătrâneţe şi suferind de probleme dentare, s-a sinucis sărind de la fereastra bucătăriei din apartamentul ei. Salonul Rotschild a primit un nou manager, dar nu a mai ajuns niciodată la faima pe care i-a adus-o doamna Rotschild.

    Nu există planuri de reînnoire a brandului Rotschild în Ungaria, însă regimul Orban pare că are un ochi bun pentru modă – cel puţin în termeni politici. „Politica a mers mereu mână în mână cu moda“, spune Simonovics. „Imaginea noastră, hainele pe care le purtăm fac parte din imaginea unei ţări.”

  • Povestea farmacistului care a transformat Coca-Cola într-una dintre cele mai iubite băuturi de pe planetă

    Dacă nu ar fi întâlnit omul potrivit la locul potrivit, Poate că Asa Griggs Candler ar fi rămas un simplu farmacist. A avut însă norocul de a-şi fi intersectat destinul cu cel al lui John Stith Pemberton, inventatorul Coca-Cola, de la care a cumpărat cunoscuta reţetă care avea să îl transforme într-unul dintre cei mai importanţi magnaţi din istoria Statelor Unite, după ce a pus bazele imperiului cunoscut astăzi în toată lumea drept The Coca-Cola Company.

    Asa Griggs Candler s-a născut pe 30 decembrie 1851 în Villa Rica, Georgia, în familia Marthei şi a lui Samuel Charles Candler, şi a avut zece fraţi. În 1888, pe când lucra ca farmacist, Asa Griggs Candler l-a întâlnit pe John Stith Pemberton (8 iulie 1831 – 16 august 1888), inventatorul Coca-Cola, care crease în mai 1886 o versiune timpurie a celebrei băuturi. Intrigat de băutura dulce, carbonatată a lui Pemberton, antreprenorul i-a oferit acestuia suma vehiculată la 1.750 de dolari (circa 47.000 de dolari la valoarea din prezent a monedei) pentru a cumpăra reţeta.

    Unele surse menţionează suma de 2.300 de dolari ca fiind adevărata valoare a tranzacţiei. Grav bolnav şi în pragul falimentului, Pemberton a acceptat, cu toate că anticipase succesul pe care îl va avea băutura şi dorise să lase reţeta moştenire fiului său, care a preferat însă banii.
    Patru ani mai târziu Candler a fondat The Coca-Cola Company. În anul următor, brandul a devenit marcă înregistrată şi a început distribuţia primelor dividende către acţionari.

    Până în 1895 compania distribuia Coca-Cola pe tot teritoriul Statelor Unite, iar în 1899 a început exportul în Cuba, doi ani mai târziu businessul extinzându-se în Europa. Antreprenorul a lansat de asemenea faimosul „contract de un dolar”, prin care vindea dreptul de a îmbutelia Coca-Cola în SUA pentru doar un dolar. La început, compania a promovat băutura drept un remediu pentru durerile de cap, dar şi ca o soluţie pentru ameliorarea oboselii psihice şi fizice.

    În 1903 Candler a decis să scoată cocaina din frunzele de coca înainte de a le amesteca cu băutura şi să vândă extractul de cocaină companiilor farmaceutice. În 1911 compania a investit 1 milion de dolari în publicitate. După patru ani, Root Glass Co. a creat sticla iconică a brandului. În 1916, când antreprenorul a fost ales primar al Atlantei, s-a retras din managementul afacerii. În timpul mandatului, el a depus eforturi considerabile pentru a reconstrui peste 1.500 de locuinţe distruse în marele incendiu din Atlanta din anul 1917. De asemenea, a făcut mai multe împrumuturi personale pentru a extinde reţeaua de apă şi canalizare, precum şi infrastructura oraşului. Candler a fost, de asemenea, şi un cunoscut filantrop, dotând numeroase şcoli, universităţi şi spitale cu cele necesare.

    În 1917 reprezentanţii businessului au decis să scadă cu 50% cantitatea de cafeină din băutură. Doi ani mai târziu fondatorul a cedat un procent majoritar din acţiunile pe care le deţinea în companie celor cinci copii ai săi (patru fii şi o fiică), care la rândul lor le-au vândut unui grup de investitori condus de omul de afaceri american Ernest Woodruff.

    În 1926 antreprenorul a suferit un accident vascular cerebral, iar pe 12 martie 1929 a murit în spitalul Wesley Memorial Hospital din Atlanta, Georgia.În 2018 The Coca-Cola Company a avut venituri de 31,85 de miliarde de dolari şi o echipă de circa 60.000 de angajaţi. În prezent compania deţine în jur de 500 de branduri răspândite în peste 200 de ţări.