Category: Revista BM

  • Epoca de aur a curieratului

    Această constatare a declanşat un val fără precedent de digitalizare pentru companiile cu operaţiuni offline, dar şi un efort al businessurilor de a ajunge direct la clienţi după ce industrii întregi – HoReCa, retaiL, au fost obligate să închidă peste noapte. Toată această digitalizare se bazează însă pe un element offline indispensabil care acum se află în plină explozie: serviciile de curierat. 

    Pentru Augustin Pleşea, antreprenorul local care a fondat compania de curierat Cargus iar acum Gcouriers, şi echipa BeeFast, ideea de a dezvolta platforme online pentru servicii curierat rapid a venit înainte de criză, însă în contextul actual ambele start-up-uri sunt într-o dezvoltare accelerată.

    „Bazându-mă pe o lungă experienţă în domeniul curieratului şi confruntându-mă cu tot felul de probleme legate de hârtii, semnături şi întârzieri la livrare, am gândit încă de acum trei ani un serviciu de curierat adaptat secolului XXI unde tehnologia IT primează. Mai exact, m-am gândit că un serviciu de curierat rapid ar avea loc pe piaţă, fiind o nişă neexploatată până acum aşa cum trebuie“, a povestit Augustin Pleşea în cadrul ZF IT Generation cum a pornit proiectul Gcouriers. El a explicat că serviciul clasic de curierat, prin intermediul căruia livrarea unui colet se realizează de pe o zi pe alta, nu mai este întotdeauna satisfăcător pentru clienţi.

    „Curieratul clasic înseamnă să chemi curierul şi să îl aştepţi din păcate o perioadă lungă. Apoi el preia coletul care este dus într-un hub unde este sortat în funcţie de destinaţie. Ulterior ajunge în camionul pentru hubul de destinaţie, acolo iar se sortează pe adrese şi apoi pleacă la livrare.“

    Pentru a rezolva aceasta problemă a livrărilor realizate de pe o zi pe alta şi/sau cu întârziere antreprenorul în serie a gândit un serviciu de curierat rapid care este accesibil direct de pe smartphone prin intermediul unei aplicaţii mobile dedicate.

    „Avem clienţi care au nevoie de livrări foarte rapide – noi am numit acest tip de livrări A.S.A.P. (as soon as possible), livrări dedicate. La noi curierul primeşte cererea de comandă, oferă clientului tariful şi timpii lui de livrare. Odată ce a ridicat pachetul şi a făcut o fotografie, prin care pachetul capătă un număr unic de identificare, curierul pleacă cu acea livrare dedicată, fără a mai fi nevoie să treacă printr-un hub, către destinaţie – aceasta poate fi în acelaşi oraş, în alt oraş sau poate chiar în altă ţară“, a precizat el.

    Aplicaţia mobilă Gcouriers a fost dezvoltată de compania Creative-Ones şi este disponibilă atât pentru smartphone-urile ce rulează sistemul de operare Android, cât şi iOS. Cum funcţionează însă mai exact? Utilizatorii au posibilitatea de a plasa o comandă pentru expediţie prin câteva clicuri de pe telefonul mobil, aceştia putând alege dintre trei modalităţi de transport – bicicletă, automobil sau furgonetă.

    În prezent, Gcouriers are circa
    200 de curieri înregistraţi în Bucureşti şi Ilfov, iar de curând a compania a lansat şi anunţuri pentru a găsi curieri în judeţele Prahova, Dâmboviţa şi Constanţa.
    „Tarifele percepute pentru livrare se negociază direct între curieri şi clienţi. Noi doar recomandăm curierilor ce tarife să practice pentru a şi primi comenzi. De asemenea, tarifele variază şi în funcţie de mijlocul de transport folosit”, a menţionat fondatorul Gcouriers.

    În prezent, proiectul Gcouriers este evaluat la circa un milion de euro, iar fondatorul are în plan să îl dezvolte şi să îl extindă la nivel internaţional în următorii ani.
    Echipa BeeFast a pornit la rândul ei anul trecut un proiect în zona serviciilor de curierat rapid, pe care l-a extins recent în contextul crizei actuale cu soluţii integrate pentru mutarea businessurilor offline în online.

    „Proiectul BeeFast a pornit în momentul în care ne-am dat seama că vrem să avem acces la lucruri foarte rapid, astfel am ajuns să dezvoltăm o soluţie din care mutăm lucruri din punctul A în punctul B, iar ceea ce am ajuns să avem astăzi este doar o bucată dintr-o viziune mai largă care se numeşte infrastructura pentru economia digitală“, a precizat Cristian Grozea, unul dintre cei patru fondatori ai BeeFast, adăugând că start-up-ul vrea să acopere toată partea numită economia digitală.

    „Pentru noi aceasta înseamnă tot lanţul de care un business comercial are nevoie în mediul digital: aprovizionare, stocare, vânzare, plată şi livrare. Iar infrastructura va reprezenta baza pe care putem construi această economie digitală.“

    În prezent, BeeFast ajută businessurile să treacă din offline în online prin dezvoltarea gratuită a unui magazin online în 24h pe platforma de e-commerce Shopify pe care îl integrează cu sisteme automatizate de plată şi livrare.
    „Practic vrem să facem pentru bunuri ce a făcut internetul pentru informaţii. Cu alte cuvinte, vrem să mutăm foarte rapid obiectele din punctul A în punctul B şi să facem disponibilă oferta comercianţilor
    într-un sistem integrat şi ne ocupăm în acelaşi timp şi de livrarea produselor pe care ei le pun la dispoziţie“, a explicat cofondatorul BeeFast.
    În prezent, start-up-ul nu taxează comercianţii pentru serviciile de mutare din offline în online – dezvoltarea magazinelor online, ci doar pentru serviciul de livrări. BeeFast are acum o flotă de 100 de livratori care folosesc trotinete şi biciclete.
    „Livrăm oriunde în Bucureşti în circa 1-2 ore de la preluarea pachetului. Pentru o livrare în Bucureşti taxa de livrare este 25 lei. Restaurantele sau magazinele pot împărţi costul de transport cu clienţii, depinde de cum îşi face fiecare politica de preţ.“

    Fondatorii BeeFast au pornit proiectul cu circa 30.000 euro, bani proprii, la care se adaugă însă munca lor şi a colaboratorilor, estimată la circa 200.000 euro.
    Start-up-ul BeeFast se adresează totodată şi persoanelor fizice care aleg să trimită colete sau documente rapid, folosind platforma my.beefast.ro. Momentan, serviciul BeeFast este disponibil în Bucureşti, însă fondatorii au primit solicitări şi au în vedere extinderii la nivel naţional, cu prioritate în Cluj-Napoca şi Constanţa.
    În următorii ani, echipa BeeFast are în plan să dezvolte mai multe soluţii integrate pentru economia digitală şi are în plan să se extindă şi în afara graniţelor.


    ZF IT Generation, emisiune lansată de ZF împreună cu Banca Transilvania şi casa de avocatură Stratulat & Albulescu, are ca ţintă descoperirea start-up-urilor hi-tech cu idei de produse sau servicii care vor duce la dezvoltarea unei noi generaţii de milionari din IT ai României. În cadrul emisiunii sunt invitaţi şi antreprenori sau investitori care îşi povestesc experienţa în business şi dau sfaturi start-up-urilor.


    Gcouriers
    Ce face?
    Aplicaţie mobilă de curierat rapid
    Investiţie iniţială: peste 100.000 euro 
    Necesar de finanţare: minimum 200.000 euro
    Evaluare proiect: circa 1 mil. euro
    Invitat: Augustin Pleşea, antreprenor în serie şi fondator al Gcouriers


    BeeFast
    Ce face? Platformă proprie de curierat rapid şi soluţii integrate pentru mutarea businessurilor offline în online
    Investiţie iniţială: circa 200.000 euro
    Ţintă de venituri 2020: 400.000 euro
    Invitat: Cristian Grozea, cofondator al BeeFast


    Budget Master
    Ce face? Aplicaţie de educaţie financiară disponibilă sub forma unui asistent vocal conectat la echipamentele Amazon Alexa
    Necesar de finanţare: 20.000 euro
    Invitat: Alexandra Papiţa, cofondator Budget Master


    Wello
    Ce face? platformă de sănătate pentru copii şi părinţi bazată pe un program de inteligenţă artificială (AI)
    Finanţări totale atrase: 1,25 milioane euro
    Evaluare proiect: 4 milioane euro
    Necesar de finanţare: 1,5-2 milioane euro
    Invitat: Sveatoslav Vizitiu, cofondator al Wello


    MakeItEasy
    Ce face? Dezvoltă soluţii care să digitalizeze procesele birocratice între persoanele fi­zice şi furnizorii de servicii publice
    Invitat: Marcus Torge, fondator MakeItEasy


    Gumzzz
    Ce face? Platformă online prin intermediul căreia pacienţii să poată accesa servicii şi pachete stomatologice din diferite ţări
    Finanţare atrasă: 100.000 euro
    Evaluare proiect: circa 1 mil. euro
    Invitat: Vlad Şuteu, CEO şi cofondator: Gumzzz


    Wardrobe
    Ce face? Aplicaţie care vine în ajutorul cumpărătorilor de haine online folosind reali­ta­tea augmentată şi prelucrarea prin modele tridimen­sionale.
    Invitat: Mihaela Cîrstinoiu, fondator wARdrobe


    Urmăreşte de luni până vineri
    emisiunea pe www.zf.ro şi pe pagina de Facebook a Ziarului Financiar de la ora 19,00 sau accesează platforma
    www.zf.ro/zf-it-generation


     

  • Cum au reuşit un jurnalist şi un sociolog din România să construiască o afacere care îşi vinde produsele în peste 76 de ţări din toată lumea

    Un jurnalist şi un sociolog au preluat un concept din piaţa americană axat pe creionarea unui stil de viaţă prin elemente de design. Până acum, au reuşit să aducă stilul lor în casele oamenilor din 76 de ţări şi să înregistreze astfel venituri anuale de 3 milioane de euro. Ce urmează? 

    „Brexitul a însemnat un moment cheie pentru noi pentru că practic am fost forţaţi să renunţăm la contractele private label din cauza condiţiilor noi impuse de clienţi”, povesteşte Ştefan Ormenişan, care la jumătatea anului 2016 a pus bazele brandului MindtheGap alături de Victor Şerban.

    Ambii sunt născuţi în Târgu-Mureş. Stefan Ormenişan, în vârstă de 42 de ani, este de profesie jurnalist şi este directorul de creaţie al companiei, controlând partea de creaţie, inovaţie şi tot ce este legat de colecţiile brandului. Victor Şerban, care are 37 de ani, este sociolog şi activează ca managing partner, ocupându-se de partea financiară, vânzări, achiziţii şi resurse umane.

    Odată cu venirea Brexitului, societatea Global Art Production, care deţine şi marca MindtheGap, a decis să îşi continue activitatea doar pentru brandul propriu. Până la acel moment, compania producea şi furniza servicii de design şi producţie pentru branduri internaţionale mari, însă doar private label, adică sub eticheta altor companii.

    Astfel, în toamna acelui an compania a lansat prima colecţie de tapet concepută şi produsă vreodată în România. Lansarea a avut loc în cadrul unuia dintre cele mai prestigioase târguri de design interior din lume, Maison&Objet Paris, iar de acolo a pornit călătoria MindtheGap. „În primăvara anului 2017 am avut deja primii distribuitori proprii în Anglia, Spania, Portugalia, iar apoi tot în cursul anului 2017 ne-am consolidat businessul de tapet în aproximativ 20 de ţări.”
    Astăzi, MindtheGap este prezentă în 76 de ţări cu produsele proprii.

    „Cele mai importante pieţe sunt Europa, SUA şi Japonia. Totuşi, SUA şi UK rămân pieţele importante, urmate de Olanda, Spania, Italia, Germania şi Franţa, dar avem rezultate bune şi în Noua Zeelandă sau Australia, precum şi în Canada, Singapore sau Thailanda. Concentrarea în perioada următoare este să ne dezvoltăm prezenţa în SUA, care are cel mai mare potenţial. În Anglia avem deja o piaţă stabilă şi matură, la fel în Olanda şi Spania, unde avem parteneri de încredere. Avem o statistică care spune că suntem prezenţi în peste 700 de magazine online şi offline din întreaga lume.”

    Între timp, afacerea s-a dezvoltat şi în domeniul home decor, gama de produse incluzând mobilier tapiţat, lămpi, tapet, tablouri decorative şi textile pentru casă. „În prezent, avem trei colecţii complete care însumează peste 600 de produse, de la mobilier, lămpi de tavan şi podea, tablouri înrămate la textile şi perne decorative din in şi catifea, tapet şi accesorii. Este un concept premium, care se adresează clienţilor de pretutindeni, cu teme universale şi uşor de asimilat în orice colţ de lume. De exemplu, anul trecut în toamnă am lansat colecţia The Transylvanian Manor, care este inspirată din stilul de viaţă opulent pe care l-au avut cândva familiile nobile din Transilvania. Este o colecţie florală, feminină, plină de culoare şi astfel o temă uşor de vândut oriunde.”

    Activitatea MindtheGap este complexă şi începe în zona de creaţie, unde se realizează 99% din designurile folosite. Studioul de creaţie este inima businessului pentru că aici se concep toate colecţiile, poveştile, temele şi designurile care mai apoi sunt transformate în produse finite. Tot în studioul propriu este realizată şi partea de marketing şi prezentare, precum şi întreg portofoliul foto, atât lifestyle, cât şi fotografia de produs. „Este un sistem integrat, în care muncesc 10 oameni doar pentru a crea şi prezenta designurile şi obiectele produse.”
    De asemenea, există partea de producţie internă, care dezvoltă şi livrează gama de produse. Toate acestea sunt realizate în fabrica proprie şi distribuite de acolo în întreaga lume. În sfârşit, a treia parte a activităţii sunt vânzările, marketingul şi achiziţiile.

    Afacerile MindtheGap au crescut în 2019 cu 38%, până la 3 milioane de euro, în timp ce în 2018 cifra de afaceri a companiei înregistra o creştere de 58%, la 2,16 milioane de euro.
    MindtheGap este un business finanţat din resurse proprii. An de an profitul a fost reinvestit şi utilizat în promovare, stocuri şi vânzări. Ştefan Ormenişan spune că utilizează câteva linii de credit cu garanţii proprii şi că nu au atras niciun fond european de finanţare pentru că „nu am fost un business orientat pe oportunităţi. Toate investiţiile au fost şi sunt făcute din necesitate, iar cum modul de lucru cu fonduri europene în România este cel puţin dubios şi complicat, nu am fost interesaţi”. Pentru că peste 90% din cifra de afaceri înseamnă export, compania a beneficiat de finanţare de la EximBank cu garanţii de stat.

    Totuşi, planurile de viitor ale businessului înseamnă atragerea de investiţii. „Vorbim aici despre private equity sau fonduri de investiţii, pentru a putea avea un fast growing de care beneficiază concurenţii noştri din piaţa externă. Este greu să creştem în continuare organic, cu resurse proprii, şi asta pentru că vorbim de sume tot mai mari, greu accesibile de la bănci fără garanţii imobiliare.” Tocmai din acest motiv se gândesc ca în acest an să mute businessul într-o ţară dezvoltată unde investiţiile în dezvoltare se acordă mai facil, iar credibilitatea unui business nu depinde de garanţiile mobiliare sau imobiliare pe care le deţine. „Să nu mai vorbim despre faptul că în România potenţialii investitori nu au habar despre ce înseamnă piaţa de home decor, aşa cum se întâmplă afară. Iar de aici, bineînţeles, o reticenţă într-un business care de fapt se dezvoltă în Occident sau SUA, şi nu în ţara de origine.”

    Cu Global Art Production cei doi antreprenori au trecut prin criza din 2008-2009, iar cu brandul MindtheGap au prins doar criza actuală. Din vânzările online la nivel internaţional, compania donează în următoarele luni 10% Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în lupta împotriva pandemiei de COVID-19. Ştefan Ormenişan spune că dacă am fi vorbit înainte de starea de urgenţă, cu siguranţă aveau mai multe planuri, dar astăzi este mai greu să se gândească la planurile de viitor.

    Cu toate acestea, un obiectiv următor este dezvoltarea magazinelor proprii cu parteneri externi. În plan există un showroom de prezentare în Londra, unul în Amsterdam şi un flagship store în Osaka, Japonia, toate dezvoltate împreună cu partenerii din aceste ţări care astăzi activează ca distribuitori internaţionali.
    Un obiectiv imediat este însă dezvoltarea magazinului online, care astăzi realizează aproximativ 5% din cifra de afaceri. „Am înţeles tot mai mult că avem nevoie de vânzări directe, nu prin distribuitori, şi asta pentru că MindtheGap înseamnă atmosferă şi poveste care nu întotdeauna sunt transmise eficient de către un distribuitor sau reseller. Din acest motiv, focusul nostru este de a crea magazine şi showroomuri dedicate unde poate fi expusă întreaga gamă de produse în stilul şi decorul realizat de noi.”

    Pe termen lung, cei doi se gândesc la dezvoltarea gamei de produse, dar şi la debutul în piaţa de fashion. „MindtheGap este astăzi un nume reprezentativ în piaţa de home fashion din întreaga lume, fapt certificat de prezenţa în atâtea ţări şi în media de specialitate din ţările dezvoltate. Un salt în industria de fashion nu ar reprezenta o surpriză şi, de ce să nu recunoaştem, ne gândim din ce în ce mai mult la acest new business în anii următori.” În 2016, MindtheGap a câştigat premiul Best Design Object pentru The Premium Designer Wallpaper Collection din partea Elle Decoration Romanian Designer Awards.

    Compania are 45 de angajaţi. Aproximativ 90% din produsele din portofoliu sunt realizate în Europa, mare parte în România, aspect despre care Ştefan Ormenişan spune că face parte din filosofia brandului.
    „Încă de la început am încercat să ocolim Asia şi China în mod special ca resursă de materii prime sau produse finite. Avem o gamă de produse importate din India, dar atât. Asta înseamnă că mare parte din produsele noastre sunt de origine europeană sau americană. De exemplu, inul şi catifeaua folosite pentru tapiţerie şi produse asociate sunt originare din Anglia, Scoţia şi Belgia. Tapetul pe care îl imprimăm digital la Târgu-Mureş este de origine germană şi finlandeză, abajururile de lămpi sunt produse din materie primă din Olanda şi Lituania, iar tablourile conţin materie primă din Italia, Anglia sau Elveţia.

    Ca să rezum, MindtheGap oferă produse premium, de calitate superioară, fabricate în Europa doar din materiale naturale – lemn, in, bumbac, sticlă, hârtie. Din România folosim tot ce înseamnă ambalaje şi câteva din accesorii, însă este greu să utilizăm materie primă pentru produsele noastre şi asta pentru că nu există producători de textile, hârtie pentru tipar sau alte materii prime de care avem nevoie. Totuşi, de exemplu piesele de mobilier sunt realizate în România, în două fabrici deţinute de acţionari străini. Încercăm să găsim şi local acei mici furnizori care să ne susţină afacerea, însă de cele mai multe ori ne lovim de lipsa calităţii, continuităţii etc.”, spune el.

    Pe de altă parte, cofondatorul MindtheGap spune că timpii crescuţi de livrare pe pieţele europene reprezintă o altă dificultate, de natură logistică, pe care au întâlnit-o în piaţă. „Dat fiind faptul că nu suntem o ţară importantă din punctul de vedere al exportului de bunuri de larg consum, rate-urile la transport sunt destul de mari, ca şi timpii de livrare. De exemplu, acelaşi colet cu aceleaşi dimensiuni şi greutate, cu acelaşi furnizor de express delivery costă cu 20-30 de euro mai mult dacă pleacă din România spre UK şi nu invers. Acest aspect este motivat de firmele de curierat prin volumul redus de exporturi, traseele lungi rutiere până la aeroporturile cargo şi, în general, infrastructura proastă”, explică Ştefan Ormenişan.

    Despre clientul MindtheGap, directorul de creaţie spune că este în proporţie de 80% de sex feminin, educat, cu un venit peste medie şi care apreciază calitatea şi produsele realizate din materiale naturale. „Este un client premium, cu pretenţii, care nu acceptă compromisuri când vine vorba de produsele pe care le utilizează zi de zi în casă. De asemenea, este un consumator de design în cele mai variate forme, cu o bună educaţie stilistică şi un simţ estetic dezvoltat.” El mai spune că targetul brandului este mediul privat. “Suntem o companie care produce 100% pentru mediul privat, un aspect cu care de altfel ne mândrim”.

  • Politici fasciste pe timp de pandemie

    Tendinţele fasciste din unele ţări sunt descrise  într-un articol publicat de Project Syndicate şi semnat de profesorul de istorie Federico Finchelstein şi profesorul de filosofie Jason Stanley.

    În contrast puternic cu leadershipul eficient arătat de cancelarul german Angela Merkel, de preşedintele sud-coreean Moon Jae-in şi de tehnocraţia autocratică din Singapore, naţionaliştii de extremă dreapta au abordat criza cu ceva ce lumea nu a mai văzut de decenii: politica fascistă pe timp de boală. Şi nimeni nu este un reprezentant mai bun al acestei mărci politice decât preşedintele Braziliei, fostul ofiţer de armată Jair Bolsonaro.

    Câţiva alţi lideri de naţiuni – inclusiv preşedintele din Nicaragua, Daniel Ortega, şi dictatorii din Belarus, Turkmenistan şi Coreea de Nord – încă mai neagă faptul că pandemia mondială de COVID-19 reprezintă o ameninţare. Dar, printre negatorii coronavirusului, Bolsonaro joacă într-o ligă proprie.
    Printre altele, Bolsonaro şi-a demis recent propriul ministru al sănătăţii, Luiz Mandetta, doar pentru că acesta a susţinut măsuri uşoare de distanţare socială. Bolsonaro pare să-l imite pe omologul său din SUA, Donald Trump, care a demis recent un oficial din sănătate pentru că a rezistat eforturilor sale de a promova un tratament netestat pentru COVID-19.

    De-a lungul crizei, Trump a fost instabil, oscilând incoerent între negare şi a solicita acţiuni decisive pentru ca, recent, să speculeze că boala ar putea fi tratată prin injectarea de dezinfectanţi casnici în organism. Într-un final, liderul american a dat vina pe China pentru necazurile naţiunii sale. Şi totuşi, el şi Bolsonaro canalizează acelaşi impuls politic de a se pune deasupra ştiinţei şi expertizei, dând importanţă mai mare propriilor instincte primare şi justificându-şi deciziile prin credinţă şi mit. Deşi „strategiile” lor sunt parţial distincte, ambele împărtăşesc un fond istoric fascist care se concentrează în jurul cultului unui lider şi al mitului măreţiei naţionale – o măreţie care a fost compromisă de internaţionalism şi liberalism (ceea ce fasciştii echivalează cu comunismul).

    În întreaga lume, răspunsurile liderilor de extremă dreapta la pandemie prezintă elemente cheie ale ideologiei fasciste. După ce membrii partidului naţionalist de dreapta Vox din Spania au fost infectaţi la propriile mitinguri politice, ei au sugerat că anticorpii lor reprezintă lupta naţiunii împotriva unui invadator străin. După cum a spus unul din liderii acestei formaţiuni, Javier Ortega Smith, „anticorpii mei spanioli se luptă contra viruşilor chinezi blestemaţi”.
    În mod similar, Bolsonaro, în primul său discurs major despre COVID-19 (pe 24 martie), a afirmat că Brazilia nu are o vulnerabilitate ieşită din comun la virus. Spre deosebire de Italia slabă, cu „numărul mare de bătrâni” de acolo, Brazilia zilelor noastre, a argumentat el, „are totul, da, totul pentru a fi o mare naţiune”. Bolsonaro şi-a lăudat apoi propriul „trecut de atlet”, atingând astfel un alt motiv fascist standard: liderul ca întruchiparea sănătăţii şi vigorii naţiunii. Conform gândirii sale, Bolsonaro este nici mai mult nici mai puţin decât Brazilia.
    Există motive întemeiate pentru care o parte din presă l-a poreclit pe Bolsonaro, ales la sfârşitul anului 2018, „Trump de la tropice”. Afinitatea liderului brazilian pentru Trump nu a fost niciodată mai clară decât în reacţia sa la pandemie. Când Trump a cerut la sfârşitul lunii martie redeschiderea Americii până la Paşte, Bolsonaro l-a imitat rapid.
    Dar, spre deosebire de Trump, Bolsonaro îşi completează vorbele cu fapte. În timp ce Trump sugerează adesea că are o dorinţă de putere absolută, el se retrage de fiecare dată. În schimb, Bolsonaro se alătură protestelor publice în sprijinul intervenţiei armatei în Brazilia pentru desfiinţarea parlamentului brazilian şi a instituţiilor judecătoreşti. El este, în esenţă, o dublură a lui Trump, dar una care înfăptuieşte ceea ce Trump poate doar visa. Şi, având în vedere că fascismul este, la rădăcină, o fantezie de putere absolută a unui lider, Bolsonaro şi-a depăşit până acum profesorul în realizarea visului.
    Mai mult decât atât, în politica fascistă realitatea este doar un instrument prin care se poate propaga ideologia şi este afirmată dominaţia. După cum a scris Hitler în Mein Kampf, „statul naţional va privi ştiinţa ca pe un instrument pentru impulsionarea mândriei naţionale”.
    Dincolo de Brazilia şi Statele Unite, o altă mare democraţie cea mai mare din lume – a intrat sub conducerea extremei drepte: India. Acolo, prim-ministrul Narendra Modi şi partidul de guvernământ Bharatiya Janata au folosit pandemia pentru a promova o campanie continuă de demonizare îndreptată către populaţia musulmană indiană.
    În acest scop, guvernul Modi a atribuit public răspândirea coronavirusului unei întâlniri anuale a grupului misionar musulman Tablighi Jamaat, ignorând în acelaşi timp întâlniri similare organizate de grupurile hinduse. Nu este surprinzător, observă jurnalista Rana Ayyub, că „hashtagurile #CoronaJihad şi #BioJihad au inundat Twitterul” în ultimele săptămâni. Mesajul transmis de guvernul Modi naţiunii se bazează pe o minciună revoltătoare, dar are consecinţe de amploare pentru musulmanii din India. Cu mult înainte de venirea COVID-19 musulmanii erau vizaţi de o campanie de discriminare instrumentată chiar de stat. Pe lângă efortul oficial al guvernului de a le retrage câtorva milioane de musulmani cetăţenia, a existat o creştere a violenţei extrajudiciare împotriva musulmanilor, inclusiv un pogrom care a coincis cu vizita oficială a lui Trump în India la începutul acestui an. „Partidul aflat la guvernare în India nu se va da în lături de la nimic pentru a-şi impune agenda naţionalistă hindusă”, a scris în februarie ziarul american The Atlantic, descriind cum mulţimi înarmate hinduse atacau cartiere musulmane, musulmani şi afacerile acestora în Delhi în timp ce poliţia stătea pasivă sau, în unele cazuri, îi proteja pe atacatori. Musulmanii au ripostat. Au murit atunci cel puţin 45 de persoane, iar experţii avertizează că lumea ar trebui să se aştepte la pogromuri şi mai mari. Violenţele au amintit de cele din 2002, când Modi era secretar de stat, iar autorităţile nu au făcut nimic pentru a opri carnagiul în care au murit 1.000 de persoane, cele mai multe musulmani. 
    În Turkmenistan, dictatură închisă, care se fereşte de lumea exterioară, autoritatea susţine că în ţară nu există niciun caz de îmbolnăvire de COVID-19 şi că nici n-a existat vreodată. În schimb, în plină pandemie mondială, acolo au fost organizate defilări grandioase cu biciclişti costumaţi la fel, pentru a marca Ziua Mondială a Sănătaţii, şi cu cai pentru a sărbători Ziua Calului. Turkmenistanul neagă, de asemenea, că ar avea vreun caz de SIDA. Preşedintele Gurbanguli Berdîmuhammedov îşi alimentează cu grijă imaginea de atlet.
    În politicile fasciste, membrii grupului asupra căruia este îndreptată ura sunt aproape întotdeauna înfăţişaţi ca purtători ai bolii. Aşa i-au descris naziştii pe evrei şi tot aşa justifică astăzi guvernele de extremă dreapta politicile care vizează imigranţii şi minorităţile. În Italia, patria primului regim fascist, Matteo Salvini, liderul partidului de dreapta Lega, a susţinut în februarie că „a permite intrarea în ţară a emigranţilor din Africa, unde prezenţa virusului a fost confirmată, este o iresponsabilitate”. La acea vreme existau deja 229 de cazuri confirmate de COVID-19 în Italia şi doar unul din toată Africa. De atunci, Italia a devenit cel mai mare focar de boală din Europa. De asemenea, nu este surprinzător că administraţia Trump a folosit criza COVID-19 pentru a-şi consolida poziţia antiimigranţi. Făcând mai mult decât să atace obsesiv imigranţii fără documente, administraţia a impus şi un moratoriu cuprinzător asupra imigraţiei legale.
    Liderii politici vor fi întotdeauna tentaţi să pună vina pentru probleme pe duşmani ideologici familiari, deoarece acest lucru oferă coerenţă narativă. Dar, după cum a reamintit Hannah Arendt, teoretician germano-american al politicii care a abordat teme ca antisemitismul şi totalitarismul, „handicapul principal al propagandei totalitare este că nu poate satisface acest dor al maselor pentru o lume complet consecventă, inteligibilă şi previzibilă fără a intra în conflict serios cu bunul simţ”. Evreică în germania nazistă, Hannah Arendt a prins ambele războaie mondiale.
    Acum, când SUA este copleşită de pandemie, realitatea copleşeşte propaganda. Dar, după cum ştim din istoria fascismului, nu există nicio garanţie că bunul simţ va învinge.
    Federico Finchelstein este profesor de istorie la New School for Social Research and Eugene Lang College şi autor al cărţii „O scurtă istorie a minciunilor fasciste”. Jason Stanley este profesor de filosofie la Universitatea Yale şi autor al studiului „Cum funcţionează fascismul: Politica lui Noi şi Ei”.

  • „Am învăţat să ne adaptăm din mers la o situaţie pentru care nu eram pregătiţi”

    Cum vi s-a schimbat programul în ultimele săptămâni şi cum arată în prezent agenda dvs. zilnică?
    Programul meu şi al unei părţi din echipa managerială a fost şi este unul furtunos în ultimele săptămâni. Din momentul în care am înţeles ce perioadă turbulentă ne aşteaptă, am constituit o echipă de criză. Ne-am început fiecare zi din primele două săptămâni ale noii situaţii în care am fost puşi cu şedinţe de criză. Nu ne-am mai confruntat cu aşa ceva niciodată până acum, astfel că primele întâlniri au fost extrem de grele şi obositoare, însă, în cele din urmă, s-au dovedit a fi constructive. A fost şi este în continuare nevoie de decizii luate în timp real. Practic, niciuna din deciziile pe care a trebuit şi mai trebuie să le luăm nu ar face parte în mod normal din agenda zilnică. De asemenea, am fost nevoiţi să dedicăm o mai mare parte din timp comunicării interne cu echipa. Din fericire, am înţeles cât de importantă este comunicarea cu echipa în astfel de situaţii. Pentru că oamenii au anxietăţi, au dificultăţi de adaptare la noile condiţii de muncă, iar în acest context e necesar ca managementul să menţină activitatea în limite rezonabile. Nu spunem că e uşor să facem asta, ci mai degrabă dificil, prin urmare, încă ne adaptăm.
    De când a început această pandemie eu am lucrat de acasă doar două săptămâni. Partea proastă este că uiţi de tine şi te prinde noaptea lucrând, pentru că nu mai ai niciun reper (pleci spre birou, pleci spre casă). Sunt, însă şi părţi bune. Am luat prânzul cu familia, am economisit cel puţin două ore pe zi, pentru că nu am stat în trafic şi nu mi-am mai bătut capul cu toaletele, cu ce îmbrac în fiecare zi la birou.

    Ce vă lipseşte cel mai mult din rutina de zi cu zi de la birou şi, în general, din viaţa de dinainte de pandemie?
    Primul lucru care îmi lipseşte este predictibilitatea. Incertitudinea legată de bunul mers al afacerii mă bruiază intens.
    Din rutina de zi cu zi, îmi lipsesc birourile populate, discuţiile cu colegii dimineaţa la cafea, doamna care punea în ordine biroul pe care îl găseam curat în fiecare dimineaţă. Îmi lipsesc proiectele pe care le-am pus pe hold, unele din raţiuni financiare, altele din raţiuni de prioritate scăzută. Mă simt oarecum „furată” de această pandemie, care îmi controlează activitatea profesională.

    Care sunt, în opinia dvs., soluţiile pentru a fi mai productivi când muncim de acasă?
    O parte din echipa noastră lucrează de acasă (toţi inginerii de vânzări şi arhitecţii de soluţii, practic toată echipa comercială). Managementul şi o parte din echipa operaţională şi administrativă lucrează de la birou, în condiţii de distanţare socială şi cu respectarea măsurilor de igienă. O parte din echipele de instalări sunt încă pe teren, pe şantierele care încă nu s-au închis. Încercăm să fim activi şi să stimulăm pe cât se poate continuarea activităţii în piaţa noastră. Aşa cum spuneam, cred că este foarte importantă comunicarea cu echipele, implicarea oamenilor în decizii în aşa fel încât să crească responsabilitatea individuală şi să nu trebuiască să se facă micromanagement. Din fericire sunt soluţii foarte bune de comunicare la distanţă, iar calitatea serviciilor de internet din România ne ajută foarte mult în această perioada. Totuşi, avem productivitate scăzută şi căutăm soluţii în continuare. Unii sunt adepţii controlului, însă eu cred mai degrabă că trebuie vorbit cu oamenii în aşa fel încât fiecare să-şi înţeleagă rolul în lupta asta şi să adere sincer la obiectivul comun. Pentru asta este nevoie de claritate în comunicare, de a pune cărţile pe masă, de sinceritate. Am fost învăţaţi să ţinem problemele grele doar pentru noi (managementul), gândindu-ne că ele pot fi rezolvate doar la un anumit nivel. Cred că acest lucru trebuie să se schimbe. Când vasul este în plină furtună, oamenii trebuie să ştie situaţia reală şi să participe la luptă. Cei care nu cred că vom ajunge la mal pot lua barca de salvare.


    Care sunt avantajele şi dezavantajele lucrului la domiciliu, potrivit experienţei dvs.? Veţi implementa acest regim de muncă în companie şi la întoarcerea din izolare?
    Personal, văd avantaje în acest stil de muncă. Totuşi, în echipa noastră, există păreri şi contra acestui sistem, aşa că e greu de spus acum dacă vom face unele schimbări după ieşirea din izolare. Este adevărat că oamenii sunt diferiţi, unora li se potriveşte, altora nu. Am colegi care spun că se concentrează foarte bine muncind de acasă, că sunt mai productivi pentru că nu sunt întrerupţi atât de des de ceilalţi colegi, iar alţii care spun că este o experienţă dificilă, că nu se pot concentra pe ce au de făcut din cauza copiilor sau pentru că sunt distraşi de activităţile casnice. Eu cred că se poate rafina acest mod de lucru, dar mai avem nevoie de timp.
    Pentru mine este o revelaţie, faptul că pot face meetinguri la orice distanţă şi cu oricât de mulţi oameni fără să pierd timp prin aeroporturi sau conducând în traficul infernal din Bucureşti, fără nopţi petrecute prin hoteluri, departe de familie. Şi ce-mi place cel mai mult este că nu am nevoie de buget pentru asta. Cu certitudine, vom folosi aceste avantaje şi în viitor. Multe „călătorii de afaceri” se vor face pe reţeaua de internet.

    Ce impact a avut pandemia de COVID-19 asupra businessului pe care îl coordonaţi şi cum intenţionaţi să gestionaţi aceste efecte? Au scăzut veniturile, au scăzut încasările.
    Partenerii europeni cu care colaborăm, majoritatea din Italia (avem câţiva furnizori strategici acolo, toţi din nordul Italiei), şi-au oprit total activitatea. Nu produc, nu livrează, acestea sunt impunerile oficialităţilor. Practic, nu ne putem aproviziona cu marfă. Din fericire, avem obişnuinţa de a lucra cu stocuri consistente (ca să putem servi clienţii foarte rapid), iar acest lucru ne asigură acum cât de cât continuarea livrărilor în România.
    Termenul de finalizare a proiectelor de construcţii este impredictibil în acest moment. Nu avem predictibilitate, ceea ce este foarte dificil.
    Deocamdată ne-am propus ca pentru o perioadă de trei luni să luăm decizii de business aproape zilnic, în funcţie de datele pe care le avem. În legătură cu scăderea veniturilor, căutăm oportunităţi şi întreprindem acţiuni concrete de promovare. Chiar dacă oamenii nu au acum starea potrivită, eu pariez pe o reluare treptată a activităţii în construcţii şi sper ca până la finalul anului să revenim la punctul unde am rămas când ne-a lovit această situaţie nemaiîntâlnită.

    Cum s-au schimbat priorităţile dvs. după această experienţă?
    S-au schimbat total. Acum mă ocup 100% din timp de salvarea afacerii, de protejarea echipei. Mă gândesc cu drag la vremurile în care lucram în paralel la câteva proiecte, toate menite să ducă businessul la nivelul următor de profesionalism şi notorietate, şi mă plângeam că nu avem destulă forţă de muncă. Vremurile de acum ne-au învăţat, însă, că uneori nu prea ştim să apreciem ce avem şi ne dăm seama de acest lucru abia atunci când suntem în pericol să-l pierdem.


    Ce aţi învăţat din această experienţă şi cum v-aţi propus să aplicaţi aceste lecţii, în business şi poate şi în viaţa dvs. de zi cu zi?
    Deocamdată am învăţat să ne adaptăm din mers la o situaţie de criză pentru care nu eram pregătiţi. Am învăţat să ne gestionăm altfel timpul şi resursele, să lucrăm în alte condiţii decât cele cu care eram obişnuiţi. Însă deocamdată suntem la cârma unui vas în plină furtună. Întrebaţi-mă peste două luni! Atunci voi putea avea o imagine de ansamblu mult mai exactă. 


    Business MAGAZIN lansează rubrica Agendă de CEO – în izolare
    Noua realitate adusă de pandemia globală nu a ocolit pe nimeni, indiferent de nivelul aflat în carieră sau de industria din care face parte, motiv pentru care am decis să continuăm demersul de a-i întreba pe liderii afacerilor din România cum s-a schimbat agenda lor zilnică – în sensul propriu al acesteia, dar şi când vine vorba despre priorităţi – într-o nouă rubrică, desprinsă din cover story-ul publicat anterior „Agendă de CEO – în izolare”. 

  • OPINIE Liviu Apolozan, VP strategie & fondator DocProcess: Încercaţi automatizarea… sunt sigur că o să vă placă

    Multe dintre toate aceste neajunsuri şi mult din munca de remediere a erorilor pe care trebuia să o depună departamentele financiare s-au redus sau s-au eliminat cu totul pentru companiile care au ajuns să folosească majoritar sau exclusiv facturarea electronică în relaţiile lor comerciale. Online, totul e mai simplu, spunea până nu de mult un mare retailer şi, în acest caz, avea mare dreptate. Facturarea electronică, eliminarea nevoii de semnătură fizică şi de ştampilă au redus costuri şi au eliminat nenumărate întârzieri. Şi totuşi, pentru noi, acesta e doar începutul drumului. Al doilea pas, la fel de important ca primul şi la fel de productiv în generarea de economii, este standardizarea care duce la interoperabilitatea sistemelor şi a proceselor de business. Pe scurt, eliminarea multor dureri de cap şi uşurarea derulării relaţiilor comerciale la nivel de piaţă europeană ca piaţă unică. Practic orice ERP „discută” cu orice alt ERP fără dezvoltări costisitoare sau de lungă durată.
    Pentru a încuraja digitalizarea, Uniunea Europeană a introdus din 2014 Directiva 2014/55/EU, care subliniază, chiar din primul paragraf, nevoia de interoperabilitate şi necesitatea utilizării unui standard european de facturare electronică în schimburile comerciale dintre companii şi instituţiile publice. Această directivă este deja adoptată la nivel legislativ în majoritatea ţărilor Uniunii Europene, iar unele dintre acestea deja fac proiecte de lege prin care să impună acelaşi mod de lucru tuturor tranzacţiilor B2B.
    La DocProcess, am testat pe propria noastră piele beneficiile standardizării şi ale interoperabilităţii, acestea două fiind principiile pe care le-am avut, de altfel, la bază, când ne-am creat un model de business care ne-a ajutat să ajungem rapid la mii de clienţi.
    Folosind standardul UBL (Universal Business Language) pentru documente de business electronice, standard unanim adoptat de Uniunea Europeană, am putut înrola aproape toţi furnizorii clienţilor noştri principali şi am ajuns în scurt timp la automatizarea proceselor de facturare pentru mii de companii, de diverse dimensiuni, româneşti sau internaţionale. În lipsa unui standard, ar fi trebuit stabilite platforme de conversie separate pentru fiecare sistem în parte, ceea ce pentru un client mare din retail, de exemplu, ar fi însemnat înlocuirea unui vis urât cu un coşmar. Standardizarea, care poate fi, din proprie experienţă, pusă în practică rapid şi cu beneficii imediate, ne dă posibilitatea de a ne crea un ecosistem de business, un model concentric de dezvoltare care poate automatiza întregul ciclu de viaţă al unei tranzacţii comerciale şi al documentelor implicate.
    Pe lângă toate acestea, faptul că la un moment dat vom fi oricum obligaţi să ne conformăm Directivei 2014/55/EU aproape că nu mai are atâta importanţă. E ca şi cum cineva ţi-ar spune că ai o problemă de sănătate pe care trebuie să o tratezi cu tort de ciocolată. Mulţumesc, tăiaţi-mi o felie generoasă.
    Adoptarea în avans şi din proprie iniţiativă a standardelor europene a adus deja sumedenie de beneficii celor peste
    3.200 de clienţi ai noştri, şi asta de ani buni. Şi da, ca orice legislaţie europeană, directiva se va extinde curând de la sistemele de achiziţii publice şi asupra mediului de afaceri. În această idee, Franţa şi-a propus să adopte facturarea electronică obligatorie în tranzacţiile de tip B2B începând din 1 ianuarie 2023.

  • Rolul băncilor în revenirea economiei după criza coronavirusului

    „Se vor schimba multe, însă nu trebuie să ne amăgim, business-ul băncilor rămâne în continuare fundamental acelaşi şi anume intermedierea financiară în condiţii de eficienţă a alocării resurselor pe acele destinaţii şi segmente care au pe de o parte capacitatea de rambursare a creditelor angajate şi pe de altă parte contribuie semnificativ la creşterea PIB. Dar bineînţeles că, în contextul pandemiei de COVID-19, cum afirma un articol din The Economist, dacă sistemul de sănătate, medicii şi asistentele medicale au fost şi sunt în prima linie în criza de sănătate generată de pandemie, se poate spune că băncile sunt şi vor fi în prima linie a crizei financiare şi economice declanşată în acest context”, afirmă Sergiu Oprescu, preşedintele Consiliului Director al Asociaţiei Române a Băncilor (ARB), referindu-se la strategiile băncilor în contextul crizei declanşate de pandemia de COVID-19.
    Astfel, ajungând în prima linie a crizei financiare şi economice, băncile vor avea o responsabilitate suplimentară – aceea a alocării rezervei financiare existente (limitată în cazul României) în condiţii de eficienţă şi randament superior economic.
    În acelaşi timp, nu trebuie neglijate lecţiile pozitive pe care sistemul bancar le-a învăţat în această perioadă precum digitalizarea realizată „pe fast forward”, lucrul de acasă (sau telemunca), capacitatea de a desfăşura aproape orice serviciu bancar în mediul online şi adoptarea rapidă şi fără riscuri operaţionale mari a acestor servicii de către clienţi. „Sunt convins că o mare parte din aceste realizări făcute sub imperiul crizei se vor permanentiza cu impact pe creşterea productivităţii şi scăderea costurilor.”
    În urma crizei coronavirusului, din punct de vedere economic vom parcurge două etape: o primă etapă de protecţie a mediului de afaceri şi o a doua de revenire economică.
    Iar sistemul bancar este astăzi parte a soluţiei atât în gestionarea crizei în prima fază, cât mai ales în perioada următoare de recuperare şi revenire, explică şeful ARB. „În criză, asigurarea de lichidităţi şi reducerea poverii datoriei sunt principalele obiective. În perioada de recuperare obiectivul principal va fi cel legat de asigurarea finanţării investiţiilor. Trebuie înţeles că resursele financiare sunt limitate. Noi am intrat în această criză cu un spaţiu fiscal limitat şi utilizat nepotrivit, aş spune chiar abuziv, în perioada anterioară pentru a stimula un consum excesiv. Ca atare se poate spune că astăzi, România intră cu un handicap semnificativ în criză, generat de o resursă fiscală de absorbţie a şocului destul de redusă prin comparaţie cu alte state din regiune care aveau chiar şi excedent bugetar.”

    Care sunt cele mai mari provocări pentru sistemul bancar în contextul crizei coronavirusului? „Intrând în criză cu aceste resurse limitate principala prioritate şi provocare este să le drămuim just şi să le folosim cu o maximă eficienţă, aici mă refer şi la capacitatea sistemului bancar de finanţare. Dacă alocăm excesiv resursele încă din prima fază a crizei, cea legată de reducerea temporară a poverii datoriei, se poate întâmpla să rămânem fără tracţiune în mijlocul pantei”, susţine Sergiu Oprescu.
    Băncile vor finanţa revenirea economiei, dând de data aceasta o atenţie sporită creditului pentru companii. Astfel, ieşirea din această criză economică se va face cu ajutorul băncilor, finanţând IMM-urile din surse proprii sau prin scheme de garanţii guvernamentale, spune şeful bancherilor. „Băncile vor acorda întotdeauna credite în aşa fel încât să minimizeze pierderile posibil de anticipat, adică în condiţiile standardului de risc asumat. Condiţia necesară, dar nu neapărat suficientă, pentru creşterea creditării este responsabilitatea în alocarea resurselor în perioada postcriză de sănătate şi în recesiunea economică ce va urma. Responsabilitatea aceasta nu revine doar bancherilor, ci şi autorităţilor române prin cadrul legislativ. Noi nu solicităm facilităţi speciale, ci un cadru legislativ stabil prin care să fie conservată capacitatea băncilor, în calitatea lor de Infrastructură Critică Naţională, de a rămâne solid capitalizate şi cu indicatori de lichiditate în acord cu reglementările naţionale şi internaţionale, pentru a evita afectarea stabilităţii financiare.”
    În anul 2020 sunt necesare măsuri proactive de creştere a creditării, ca parte a abordării strategice de relansare a mediului antreprenorial şi a economiei în general, pentru a susţine reluarea activităţii economice afectate de pandemie, susţine Sergiu Oprescu.
    „În acest sens, la nivelul ARB am propus înfiinţarea unui task force public-privat pentru elaborarea strategiei de creştere a intermedierii financiare, măcar pe perioada aceasta. Invităm autorităţile să testăm o strategie de criză pentru creşterea creditării şi revigorarea economică.”
    Criza COVID-19 a blocat economia impunând carantină, izolare la domiciliu sau internare pentru persoanele contaminate, precum şi diminuarea activităţii economice, care duce uneori chiar la închideri de firme şi la şomaj, tehnic sau total, punând şi clienţii persoane fizice sau companii care au credite la bănci în derulare în imposibilitatea obiectivă de a-şi achita ratele la împrumuturi. Deşi autorităţile au adoptat reglementări care permit clienţilor băncilor afectaţi de criza coronavirusului să-şi amâne ratele la credite cu până la 9 luni, până la sfârşitul anului 2020, dacă economia se redresează lent, debitorii pot avea dificultăţi cu plata creditelor şi în anii următori. Nu toate firmele vor rezista crizei COVID-19 şi cu toate precauţiile este încă dificil de anticipat care anume o vor face. Această analiză ţine atât de elementele particulare ale companiei respective, cât şi de creativitatea şi determinarea managementului, menţionează şeful ARB.
    În condiţiile crizei economice determinate de pandemia de COVID-19, rata creditelor neperformante ar putea să revină pe creştere. „În mod cert, rata expunerilor neperformante va creşte. În ultimii ani, acest indicator a avut o traiectorie descendentă, însă este posibil să asistăm la o inversare de trend pe fondul provocărilor care au tendinţa de a eroda gradual stabilitatea şi disciplina financiară.”
    În România rata creditelor neperformante a ajuns la un nivel aproape de nivelul mediu din UE, fiind de 3,98% în februarie 2020, faţă de 3% în iunie 2019 în UE.
    Deocamdată, pierderile crizei în rândul IMM-urilor par să fie reduse, judecând după răspunsul la întrebarea „După cât timp credeţi că veţi reveni la nivelul cifrei de afaceri anterior crizei”, dintr-o recentă anchetă în rândul IMM-urilor. Doar 7,5% dintre firme au avut un răspuns mai ezitant şi au indicat că ar reveni la valorile de dinainte de criză după mai mult de doi ani, spune Oprescu.
    În bilanţul băncilor există aproximativ 10% din companiile active din România, acestea fiind cele care au contractat credite bancare în prezent. Însă, principalul risc vine de la creditul comercial.
    La nivelul economiei, raportul creditul comercial versus creditul bancar este de 3:1, dacă ne uitam la creditul total pe companii, şi de aproape 10:1, dacă particularizăm la nivelul capitalului de lucru, atenţionează preşedintele ARB.
    „Acest lucru poate produce blocaje în economie, efectul fiind unul de domino în rândul celor care utilizează creditul comercial şi care poate afecta indirect şi restul companiilor.”
    În această perioadă ar trebui acordată o atenţie deosebită şi modificării cadrului legislativ privind insolvenţa persoanelor juridice.

    „Ar trebui să găsim acel punct de echilibru între creditori şi debitori în legislaţie care să integreze condiţionalităţile crizei actuale pentru a nu sufoca economia României cu un nou val al insolvenţelor.”


    Fiind un an cu stres financiar pentru mulţi, cererea pentru credite ar putea să scadă, mai puţin vizibil la sold din cauza moratoriumului de amânare a plăţii ratelor.
    Creditarea privată totală înregistra în primul trimestru din 2020 o creştere de 7,1%. Dar, din cauza efectelor crizei COVID-19, până la sfârşitul anului 2020 creditarea poate avea o scădere faţă de anul 2019, când s-a înregistrat o creştere medie a creditării de 7,6%.
    „Ne dorim ca această perioadă să fie cât mai scurtă. Precum s-a văzut înainte de izbucnirea crizei, creditul ipotecar a avut cea mai mică creştere în 2019 de când acest tip de credit se acordă (7,8% faţă de 2018, cifre exprimate în euro). Este această evoluţie conjuncturală sau un trend? Rămâne de văzut. În orice caz, în primul trimestru din 2020 creşterea pe acest segment a accelerat uşor (9% în martie 2020, faţă de martie 2019).”
    În opinia şefului ARB, programul Prima casă va trebui regândit şi direcţionat către cei care se pot califica la credit, dar îşi pierd curajul investiţional. Dobânda medie la creditele Prima casă este 4,44% pe an, iar dobânda medie la creditele ipotecare noi 5,35% pe an în martie 2020. „Este nevoie să stimulăm cererea în toate segmentele sociale eligibile prin măsuri bine ţintite care să ofere oportunităţi celor mai curajoşi să îşi asume investiţii.”


    Dobânzi mai mici şi mai multă volatilitate?
    Creditarea va fi preponderent în lei pentru retail şi un mix lei şi valută pentru corporaţii.
    Iar perioada dobânzilor mici, posibil mai mici decât în prezent, se va menţine în continuare, după cum anticipează şeful ARB.
    Volatilitatea este în mod evident o expresie a unei stări de incertitudine cu privire la viitor. Iar în condiţiile actuale, când toate evaluările se fac pe termen scurt, este normal să ne aşteptăm la o creştere a volatilităţii pe pieţele financiare locale şi internaţionale pentru 2020, mai spune Sergiu Oprescu.
    VIX, care este un indice ce exprimă volatilitatea pieţelor de capital, calculat în SUA, a înregistrat deja din a doua jumătate a lunii martie creşteri substanţiale, de la un nivel, să spunem, înainte de criză, de palier, până la un nivel de 6-7 ori mai mare decât cel de dinainte de criză. Ulterior, începând cu luna aprilie, VIX a înregistrat o evoluţie descendentă, iar acum tranzacţiile se situează în jurul unui nivel de două ori mai mare decât cel iniţial.
    Răspunsul băncilor centrale, de a mobiliza resurse financiare uriaşe în ţările dezvoltate şi în UE, va contribui la o posibilă tendinţă de scădere a dobânzilor de bază pe principalele valute. Acelaşi lucru este de aşteptat să se întâmple şi în România, susţine şeful ARB. „Nu este de altfel exclus ca dobânda de politică monetară să fie din nou redusă dacă inflaţia se va plasa în continuare aşa cum este de aşteptat pe un trend descendent. Iar intervenţiile anunţate de către Banca Naţională a României de cumpărare de titluri de stat pe piaţa secundară ar modera şi mai mult dobânzile pe termen lung.  Dobânzile mai reduse pot însă duce şi la deprecierea leului.”
    În încercarea de a reduce perioada de recuperare şi revenire a economiilor toate resursele disponibile vor fi folosite. În Europa nu numai politica monetară din zona euro rămâne neortodoxă, dar şi politicile fiscale naţionale au devenit neortodoxe. Renunţarea la clauzele Pactului de stabilitate şi creştere pentru prima oară în istorie (care limitau deficitul bugetar la 3% din PIB şi datoria publică la 60% din PIB) arată cât de dificilă este perioada pe care o traversăm. La noi, în premieră, banca centrală a anunţat pe 20 martie că va cumpăra titluri de stat de pe piaţa secundară. Tot atunci a anunţat şi că vor fi posibile reduceri ale rezervei minime obligatorii, aminteşte Sergiu Oprescu.
    „Ar fi bine să înţelegem, atât la nivel economic, cât mai ales la nivel politic, că în mijlocul acestor turbulenţe băncile sunt bărcile noastre de salvare. În majoritatea ţărilor s-a avut grijă să existe bărci de mari dimensiuni şi cu stabilitate mare, iar în altele, precum şi la noi, s-a umblat cu bormaşina şi s-au dat găuri prin toata carena prin tot felul de iniţiative legislative.  Populismul trecut, precum şi cel din prezent, reprezintă cel mai mare pericol pentru capacitatea băncilor de a asista economia în procesul de revenire la normal.”


    Consolidare a sistemului bancar… Şi digitalizare
    Şocurile din economie reprezintă un real „test de stres” pentru bănci, iar cine nu rezistă în ciuda pregătirilor impuse de reglementări trebuie să găsească capitalul necesar pe pieţele financiare locale sau internaţionale, făcând în acelaşi timp concesiile de preţ sau de acţionariat dorite de investitori, indiferent de mărime, anticipează şeful bancherilor. „Perioadele de criză au reprezentat însă întotdeauna bune oportunităţi de consolidare a sistemelor bancare şi nu văd de ce nu ar fi cazul şi în aceasta criză.
    Dacă privim însă din perspectiva necesarului de finanţare în economia naţională şi a gradului de incluziune financiară, România are nevoie de bănci pentru dezvoltarea economică. Într-un stat european unde gradul de intermediere financiară este de 3 ori mai redus faţă de media europeană, 25% versus 83%, reducerea capacitaţii de creditare este de fapt elementul de monitorizat, nu neapărat numărul băncilor care operează.”
    Criza a impus avansul digitalizării în toate sectoarele unde acest lucru a fost posibil, inclusiv în sistemul bancar. Pentru unele sectoare acest mod de lucru se va dovedi a fi doar o alternativă de avarie, iar pentru altele un mod de lucru normal. Băncile îşi vor ajusta modul de lucru în funcţie de cerere, este de părere preşedintele boardului ARB.
    „Cred însă că această criză prin natura ei, în special prin digitalizarea forţată a relaţiei cu clienţii, a adus o nouă dimensiune de economisire şi eficienţă în răspunsul sistemului bancar la nevoile clienţilor. Am convingerea că programele  de eficientizare a costului de intermediere financiară, mai ales prin canalul reprezentat de reţeaua de sucursale, sunt de abia la început.  Pe de altă parte, având în vedere dimensiunea mică de active bancare pe unitate şi nevoia de creştere a intermedierii financiare, se prea poate să asistăm la o creştere rapidă de cerere pe canalele digitale cu păstrarea amprentei actuale a canalului bancar reprezentat de reţeaua de sucursale. Această decizie însă va face parte din strategia de dezvoltare a fiecărei bănci pe viitor.” În România, penetrarea reţelei de unităţi bancare şi a numărului de ATM-uri se situează puţin peste media Uniunii Europene, potrivit datelor incluse într-un raport recent al Băncii Mondiale. Astfel, în anul 2019, România avea 4.018 unităţi bancare şi 10.531 ATM-uri la nivel naţional, care echivalează cu 26 de unităţi bancare şi 68 ATM-uri la 100.000 de adulţi. Această penetrare este comparabilă cu nivelul UE, de 25 sucursale şi 63 de ATM-uri la 100.000 de adulţi în 2017.
    Recesiune economică în vremuri de pandemie
    Evoluţia sistemului bancar este corelată şi cu mersul  economiei. Iar atunci când economia este în declin se resimte şi la nivelul băncilor.
    În 2020, conform estimărilor FMI, economia globală va cădea cu 3%, zona euro cu 7,5%, iar cei mai importanţi parteneri comerciali ai României, Germania cu 7% şi Italia cu 9,1%. În aceste condiţii, România nu poate evita căderea, crede şeful ARB.
    „Dar măsurile ample de susţinere a economiilor din UE împreună cu propriile măsuri luate la nivel naţional, estimate a reprezenta un procent important din PIB, vor susţine recuperarea.”
    În opinia lui Sergiu Oprescu, este dificil de anticipat dacă sub impactul COVID-19, evoluţia economiei României va avea o traiectorie în „V”, cu scăderea producţiei şi a investiţiilor, stagnarea temporară a afacerilor, acea fază de declin al activităţii economice temporară (recesiune), urmată de o revenire rapidă de amplitudine proporţională cu cea din faza de cădere, sau evoluţia economiei va fi în „U”, cu prelungirea perioadei de stagnare.


    „La momentul acesta, nu luăm în calcul un scenariu de criză în forma de «L», care presupune o cădere şi o rămânere pe palierul de cădere timp mai îndelungat. Criza financiară este un element probabil dacă modificările aduse cadrului legislativ în domeniul bancar de cele 8 legi/ proiecte de legi intră în vigoare. Este nevoie de responsabilizare pentru ca factura plătită de români să fie cât mai mică.”

    Această direcţie de responsabilizare trebuie arătată şi condusă în primul rând de clasa politică, pe baza consultării experţilor în economie, prin identificarea măsurilor pe care să le luăm.” Şeful ARB consideră că este un moment foarte potrivit pentru a se realiza, spre exemplu, un pact larg pe întreg spectrul politic pentru acţiuni economice ţintite spre evitarea unei eventuale reduceri a ratingului de ţară, fapt care ar accentua fundamental criza şi ar amâna revenirea.
    „Românii nu trebuie din nou expuşi la o criză economică severă. PIB-ul pe cap de locuitor în România în cifre absolute s-a situat în 2019 la nivelul de 11.500 euro, reprezentând 37% din media UE27 de 31.960 euro. România are al doilea cel mai ridicat nivel de sărăcie din Europa (32,5%), după Bulgaria (32,8%), cu 11 pp peste media UE (21,7%), suntem încă prea săraci ca să ne permitem măsuri populiste. De aceea cred că noi toţi, indiferent că suntem economişti, ingineri, jurnalişti, politicieni, sociologi etc., trebuie să contribuim conştient, consecvent şi apăsat la reducerea continuă a indicatorului populismului în ţara noastră.”

  • Când un algoritm ştie mai bine

    Un algoritm de machine learning oferă în primul rând avantajul procesului de învăţare constantă care dă rezultate mai precise cu fiecare informaţie nouă pe care o învaţă. În baza unor informaţii detaliate, un astfel de algoritm poate lua decizii importante într-un mod lipsit total de subiectivitate – o stare de fapt aproape necesară în mediul investiţional. La acelaşi lucru s-a gândit şi firma de consultanţă Atanasiu Stringer & Krause (ASK), atunci când a decis să lanseze platforma de investiţii şi fuziuni şi achiziţii M&A pentru
    start-up-uri denumită venturecapital.ML. Aceasta are menirea de a pune faţă în faţă start-up-uri cu mai multe tipuri de investitori, în vederea încheierii unei potenţiale tranzacţii.
     „Am lansat această platformă cu scopul de a veni în sprijinul start-up-urilor, dar şi al investitorilor interesaţi de Europa Centrală şi de Est, făcând procesul de finanţare mult mai simplu şi rapid, de ambele părţi. Platforma venturecapital.ML va funcţiona ca un ecosistem, în primă fază pentru investiţii (inclusiv co-investiţii ce ajută investitorii principali să completeze runda de finanţare) şi M&A (fuziuni şi achiziţii pentru perioada ulterioară creşterii când
    start-up-urile vor face exit). Apoi, plănuim să ne extindem şi cu posibilitatea creării de parteneriate între aceştia pentru a beneficia de avantajele unei comunităţi, dar şi a unui serviciu de Venture-Capital-as-a-Service (VCaaS) prin care companiile mari sau alte entităţi pot investi direct în start-up-uri prin intermediul platformei”, a explicat Bogdan Atanasiu, managing partner al firmei de consultanţă ASK. Astfel, ecosistemul pe care echipa ASK îl dezvoltă are la bază un algoritm de machine learning, care analizează istoricul de investiţii al tuturor investitorilor din platformă, cât şi specificul start-up-ului şi proiectul pe care acesta îl promite. Mai mult, platforma identifică dacă există o compatibilitate între cele două părţi care trece dincolo de segmentul financiar.
      „Întrucât reţeaua noastră de investitori la nivel global şi regional presupune deja peste 800 de fonduri de investiţii de tip venture capital/private equity, birouri de familie, HNWI (High-Net-Worth Individual – adică investitori persoane fizice) şi corporaţii, fiecare având diferite criterii, preferinţe şi propriul istoric în alegerea investiţiilor, am decis să utilizăm tehnologia de machine learning pentru stabilirea compatibilităţii dintre aceşti investitori şi start-up-uri pentru maximizarea cotei de reuşită, dar şi pentru a ne asigura că investitorii aleşi sunt cei potriviţi şi din alte motive în afară de cel al finanţării, precum mentoratul acordat ulterior, accesul la parteneriate, diferite beneficii şi multe altele”, a detaliat Atanasiu. ASK spune că venturecapital.ML nu se adresează doar start-up-urilor, ci doar foloseşte generic acest termen, întrucât platforma se adresează tuturor companiilor din Europa Centrală şi de Est care caută finanţare, începând de la proiectele mici aflate în etapa pre-seed, până la proiectele mai mari care caută finanţări de Seria A+, ce pot depăşi 20 de milioane de euro.

    Algoritmul nu oboseşte nici în criză
    Start-up-urile care intră în contact cu ASK pentru a fi primite în platformă sunt preselecţionate de consultanţii firmei. Printre criteriile pe care se face această selecţie se iau în calcul modelul de business şi scalabilitatea lui, sectorul în care activează, precum şi dimensiunea pieţei, respectiv cota de piaţă deţinută în prezent. În cazul afacerilor cu o vechime mai mare de un an, se analizează şi situaţia financiară, pe lângă experienţa echipei de management, rata de achiziţie a clienţilor sau parteneriatele de natură comercială ori tehnologică. „Practic, ne comportăm exact ca un fond de investiţii în ceea ce priveşte procesul preliminar de due diligence, având scopul de maximizare a şanselor de atragere a finanţării pentru start-up-urile selectate, ţintind o cotă de reuşită de peste 75%”, au explicat reprezentanţii ASK.
    Cu birouri în Bucureşti şi Praga, ASK lucrează cu start-up-uri, investitori şi corporaţii, oferind consultanţă pentru finanţări, dar şi servicii precum venture building, adică dezvoltarea de start-up-uri de la zero. Platforma reprezintă următorul pas natural în dezvoltarea companiei, întrucât aduce la un loc majoritatea clienţilor firmei. Platforma câştigă bani printr-un aşa-numit onorariu de succes, care reprezintă un procent din finanţarea atrasă. Platforma venturecapital.ML a primit deja aplicaţii de la peste 180 de companii din mai multe ţări, iar în prezent se află în negocieri cu o companie din Big 4 care vrea să o absoarbă.
     „Deja am primit aplicaţii de la peste 180 de companii din 9 ţări, cea mai ridicată rundă de finanţare fiind, momentan, de 7 milioane de euro în sectorul fintech. Anul acesta, estimăm un număr de 10 tranzacţii finalizate la nivelul Europei Centrale şi de Est, iar pentru anii următori ţintim o rată de creştere de la an la an de 50% datorită posibilităţii fuziunii prin absorbţie cu o companie din Big 4 interesată de platformă, negocierile fiind în derulare. Astfel, putem creşte mult mai repede având la dispoziţie infrastructura complexă a unui Big 4 în regiune”, a spus Bogdan Atanasiu. El a fost vicepreşedinte al fondului de investiţii NextGen Venture Partners din Washington, înfiinţând mai apoi companii precum Zeyhare Ventures – un venture builder prin care a operaţionalizat start-up-uri pentru corporaţii. După înfiinţarea ASK, venturecapital.ML a fost un proiect gândit de mult, dar care poate avea mai multă aplicabilitate acum, în contextul în care din ce în ce mai mulţi investitori din Asia şi din SUA se uită la regiunea Europei Centrale şi de Est.
     „Este un proiect gândit de mai mult timp, însă am considerat că acum este oportună lansarea deoarece situaţia actuală impune această necesitate pe piaţă, dar si pentru că tot mai multe fonduri de investiţii globale, în special din Statele Unite şi Asia, sunt interesate de oportunităţile de investiţii din Europa Centrală şi de Est, chiar şi într-o potenţială perioadă de criză, iar o astfel de platformă este cea mai simplă şi eficientă modalitate de a uniformiza accesul la finanţare equity şi la deal flow într-o regiune fragmentată ca aceasta”, a explicat Atanasiu.

  • Declaraţii şocante de la cel mai bogat inovator al lumii

    De asemenea, conform lui faptul că este miliardar e considerat ceva negativ de majoritatea lumii: „Recent, să fii miliardar a devenit peiorativ, ca şi cum ar fi un lucru rău, ceea ce nu are sens în multe dintre cazuri”, a spus Musk. Omul de afaceri a mai declarat că să lucrezi în producţie, manufactură, a trecut de la a fi un job valoros, la unul la care oamenii se uită de sus, deşi există valoare creată acolo. „Să faci o maşină este  o modalitate onestă de a câştiga bani, aceasta este o certitudine.” CEO-ul s-a referit şi la postarea sa recentă de pe Twitter în care a declarat că îşi va vinde toate bunurile materiale, despre care a spus ca îl trag în jos.
    „Am multe case, dar nu petrec mult timp în majoritatea acestora. Asta nu pare să fie o modalitate bună de folosire a activelor. Cineva ar putea să se bucure de acele case şi să le găsească o folosinţă mai bună decât mine.”
    Recent, s-a născut şi cel de-al şaselea băiat al omului de afaceri – care a primit un nume corespunzător inventivităţii acestuia, asemănător cu numele roboţilor: XAEA-12.
    Musk a mai vorbit despre subiectul reţelelor neuronale şi inteligenţei artificiale şi despre tehnologia Neuralink, ce are la bază un dispozitiv care poate fi implantat direct în creier şi care ar putea rezolva toate problemele neuronale – conducând astfel la dispariţia unor boli precum epilepsia. 

    „Mai ales în Statele Unite există o supraalocare de talente în finanţe şi drept. Practic prea mulţi oameni deştepţi urmează dreptul şi finanţele.”
    Elon Musk, într-un interviu difuzat săptămâna trecută.

  • Industria despre care puţini vorbesc, dar care este la fel de afectată de pandemie ca domeniul HoReCa sau al transporturilor. Mii de angajaţi sunt în pauză de activitate de la începutul izolării şi nu ştiu când vor putea să înceapă din nou munca

    Găsiţi aici varianta e-paper a revistei: e-paper Business MAGAZIN.

    Au trecut mai bine de două luni de când reflectoarele în sălile de spectacol din ţară (şi nu numai) s-au stins. Majoritatea celor care lucrează în domeniul artelor spectacolului şi-au folosit creativitatea pentru a-şi continua munca „în sufragerie”, la fel cum angajaţii multinaţionalelor şi-au mutat şi ei birourile în case. Cu toţii aşteaptă însă întoarcerea în sălile de spectacol.

    Dezbaterea despre adaptabilitatea teatrului merge departe în urmă în istorie, până în vremurile lui Shakespeare. Teatrele elisabetane, care erau în centrul vieţii publice, erau frecvent închise în Londra în perioada epidemiei de ciumă. La fel ca politicienii din prezent, autorităţile londoneze din secolul al XVI-lea erau îngrijorate că oamenii care se îngrămădeau pentru a vedea anumite spectacole din sălile închise ar fi fost în pericol de infectare. Regula oficială era pe atunci că, odată ce rata de mortalitate trecea de 30 de persoane pe săptămână, spectacolele erau anulate, potrivit informaţilor postate pe pagina teatrului londonez Rose Theatre Kingston. Prin urmare, fiindcă teatrele stăteau pe atunci mai mult închise decât deschise, trupa de teatru de care Shakespeare a aparţinut în cea mai mare parte a carierei, The King’s Men – Oamenii Regelui, se baza pe daruri regeşti şi pe turnee în provincie pentru a-şi compensa „box office-ul” pierdut. Totodată, Shakespeare însuşi ar fi fost nevoit să se reinventeze şi să se orienteze pe scrierea de poeme în perioadele de carantină, în locul pieselor de teatru.
    Chiar dacă ne despart sute de ani de Shakespeare, cei care alcătuiesc artele spectacolului în prezent – fie că vorbim despre actori, regizori, scenografi, maşinişti şi alţi lucrători în artele spectacolului – par să se confrunte cu dileme similare. Sunt o categorie profesională poate la fel de afectată ca cei din industria HoReCa, mai cu seamă dacă ne referim la artiştii independenţi, acea categorie care îşi desfăşoară activitatea în baza unor contracte de drepturi de autor. Cei mai mulţi dintre ei s-au reinventat în această perioadă – dar cu toţii se întreabă cum va arăta spectacolul în noul context creat de pandemie.


    Cu răbdare, în aşteptarea vremurilor în care să existe din nou


    Actorul Ion Caramitru, directorul general al Teatrului Naţional din Bucureşti, mărturiseşte că, deşi pentru instituţia pe care o reprezintă lucrurile sunt în prezent în echilibru, ca actor, situaţia nu este deloc uşoară: „Mă simt frustat, eu pentru asta exist, iar în situaţia mea sunt şi toţi colegii mei. Dacă nu suntem pe scenă, nu suntem deloc, dar ne-am înarmat cu răbdare”.
    El aminteşte despre un moment dramatic din teatrul englez, un exemplu istoric că domeniul a depăşit momente mult mai grele decât cel de acum. „Să ne amintim că după Shakespeare, Anglia a trăit un moment dramatic care ţine de istoria teatrului englez. Este vorba despre perioada lui Cromwell care a condus Anglia şi care a considerat teatrul o instituţie a diavolului şi l-a interzis – au fost astfel aproape 30 de ani în care în ţara teatrului nu s-a jucat. A fost interzisă instituţia şi tot nu a murit. Aşa că din punctul acesta de vedere nu sunt îngrijorat.”
    Teatrul Naţional din Bucureşti s-a mutat deocamdată în mediul online, iar faptul că gustul publicului pentru această manifestare artistică este mare se reflectă în vizualizările înregistrate de spectacolele de acolo: au debutat cu spectacolul „Furtuna”, de Shakespeare, care a avut 6.000 de spectatori, în condiţiile în care în sală, la desfăşurarea normală a spectacolului, capacitatea este de maximum 900 de spectatori. De asemenea, încă dinainte de pandemie, Teatrul Naţional organizează şi conferinţe în mediul online, prin intermediul platformei YouTube, pe care le transmite în continuare şi acum, în timpul săptămânii, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi, de la ora 14 şi în reluare de la ora 16. „Prin urmare, noi suntem prezenţi online în fiecare zi”, punctează actorul.
    În timp ce spectacolele la care lucrează de obicei se desfăşoară acum în varianta digitală, cei 480 de angajaţi ai Teatrului Naţional sunt în concediu de odihnă din luna martie: „Noi am plecat în concediu legal de odihnă, iar actorii care nu sunt angajaţi ai teatrului şi care apar drept colaboratori au primit, în baza adeverinţei  pe care noi am eliberat-o celor care au avut în ultimele 6 luni contracte cu TNB, şomaj tehnic, pe care îl acoperă prin lege Guvernul”.
    Alături de cei care lucrează în cadrul TNB, probabil, alte câteva mii de oameni din domeniul artelor spectacolului au luat o pauză de activitate. „Este greu să vă pot oferi o estimare a numărului tuturor celor afectaţi din industria artelor performative: sunt coruri, opere, teatre de operetă, teatre lirice – care au şi orchestră, şi cor, şi balet; toate aceste instituţii au şi corp tehnic, dar şi administrativ”, răspunde Ion Caramitru, întrebat care ar putea fi numărul celor afectaţi de lipsa de activitate în lumea pe care o reprezintă.
    În ceea ce priveşte efectele economice ale opririi activităţii, acestea se reflectă asupra tuturor instituţiilor menţionate de el, care de regulă sunt organizate pe principiul dublei finanţări: o finanţare oficială care vine fie de la Ministerul Culturii, fie de la bugetele locale sau judeţene, de la Primării sau de la Consiliile Judeţene, dar şi o finanţare prin venituri proprii, potrivit explicaţiilor directorului general al TNB. „Situaţia în care a fost oprită activitatea acestor instituţii înseamnă şi reducerea la zero a veniturilor proprii, aceasta fiind o contribuţie importantă la bugetul total din care se plătesc pe de o parte salariile angajaţilor, dar şi colaboratorii, utilităţile, obligaţiile sine qua non de a avea protecţie împotriva incendiilor, pază, întreţinere etc.”, explică Ion Caramitru.
    În situaţia specifică a Teatrului Naţional din Bucureşti, numărul obligaţiilor de acest tip este mare, mai ales în contextul în care în ultimii ani, de la bugetul de stat, pentru instituţiile din rândul cărora acesta face parte, nu s-au prevăzut deloc fonduri pentru achiziţii – achiziţiile însemnând utilaje de scenă şi alte investiţii de care este nevoie pentru asigurarea existenţei tehnice la zi. Or, explică directorul general al TNB, aceste achiziţii s-au făcut din venituri proprii. „În prezent, această componentă de buget a căzut total – este zero, iar subvenţia de la stat nu ajunge ca să funcţionăm.”
    În ultima lună normală de funcţionare a Teatrului Naţional de anul acesta, o lună scurtă, veniturile instituţiei au depăşit un milion de lei: „Luna februarie a avut 29 de zile, practic au fost 25 de zile lucrătoare în ceea ce ne priveşte, fiindcă doar în zilele de luni nu jucăm. Avem 5 săli în care jucăm seară de seară, cinci teatre într-unul aş putea să spun şi au fost 94 de spectacole care s-au jucat. Aceste 94 de spectacole au adus în săli 27.300 de spectatori, iar încasările acestei luni scurte s-au plasat la 1,3 milioane de lei şi la un coeficient de ocupare a sălilor de aproape 79%, ceea ce este foarte bine, adică incredibil!”.
    Despre prima săptămână din martie, Ion Caramitru spune că a fost chiar mai bună decât prima săptămână din luna februarie. Iar apoi au trecut la zero activitate, respectiv la zero venituri. „În general Teatrul Naţional aşa a mers în ultimii ani, pe structura aceasta, dar brusc toate au căzut, a trebuit să suspendăm 144 de spectacole, în contextul în care erau puse în vânzare bilete până la data de 3 mai. Prin urmare, vorbim despre o dramă, iar deocamdată suntem în aşteptarea unor zile mai bune. Cred că în instituţiile noastre orizontul de reluare a activităţii este mai îndepărtat decât în altele  – oficialii spun că ultimele care se vor deschide vor fi instituţiile de spectacol. Speranţa mea este descoperirea cât mai rapidă a unui vaccin, a unui medicament.”
    Pe de altă parte, o parte din colectivul Teatrului Naţional s-a întors la  muncă; ceilalţi, implicaţi în activitatea scenică, se vor întoarce puţin mai târziu, pe 1 iunie. „Cei care s-au întors deja respectă o disciplină de lucru în care, la limita necesarului, trebuie să fie prezenţi zilnic la lucru.  Atelierele – fiindcă avem şi ateliere de tot felul, de croitorie, de mecanică, de butaforie – vor lucra zilnic respectând normele obligatorii de igienă”, descrie Ion Caramitru activitatea angajaţilor care lucrează deja. 
    Dacă în cazul artelor spectacolului, prima urgenţă a fost să nu se mai ţină spectacole şi concerte care să îi adune pe oamenii din public la un loc, acum, în ultima perioadă, au început discuţiile referitoare la măsurile ce ar putea fi luate pentru cei care sunt pe scenă – „Şi poate este mai grav pentru ei că îşi desfăşoară activitatea şi mai aproape unul de celălalt: şi nu pot nici să cânte, nici să vorbească, nici să joace, nici să danseze cu masca pe figură”, spune actorul.
    Când se vor întoarce cei care lucrează la scenă – actorii şi tehnicienii – va trebui să conceapă o altă schemă de lucru – de repetiţii, până una alta: „Avem din fericire săli de repetiţii mari, cu suprafeţe generoase, care pot fi la dispoziţia unui program de repetiţii aşa cum vom decide în comun. Mai greu va fi, zic eu, la teatrele de operă şi operetă, unde repetiţiile de cor trebuie făcute cu oamenii stând alături, baletul se află într-o situaţie similară, excepţie fac doar studiile  individuale. Se vor găsi soluţii până la urmă, teatrul nu a murit niciodată şi nu va muri vreodată – aşa că eu sunt optimist – cu rezerve, dar sunt optimist”.
    Un alt posibil efect al acestei perioade de pauză ar putea fi în cazul TNB reducerea numărului de premiere pe care îl vor putea realiza din cauza fondurilor reduse ca urmare a contextului actual.
    „Noi producem cam două premiere pe an, în fiecare sală – în total aproximativ opt pentru tot teatrul – este puţin, s-ar putea face patru pentru fiecare sală. Timpul de repetiţii pentru un spectacol este, în medie, de aproximativ două luni – două spectacole pe an la o sală înseamnă un spectacol realizat în şase luni – ceea ce este foarte puţin. Dar, desigur nu putem pretinde imposibilul, ţara trece prin dificultăţi mari, înainte de cultură şi distracţie este mai importantă sănătatea, învăţământul şi multe alte aspecte ale vieţii sociale. ”
    Iar colegilor săi din artele spectacolului, Ion Caramitru le transmite: „Să fie liniştiţi, teatrul nu a murit niciodată, lucrurile trebuie să se îndrepte, cel puţin ştim cu toţii că teatrul românesc a devenit o componentă organică a vieţii publice, afluenţa de spectatori din ultimii ani la teatru şi nu numai din Bucureşti, ci şi din provincie, este excepţională, sălile sunt pline, lumea vine la teatru pentru că s-a învăţat să vină şi are nevoie de el – lucrul acesta nu poate fi neglijat – s-a văzut acest lucru şi în audienţa online a spectacolelor noastre, lumea a simţit nevoia să se uite, nu să închidă televizorul, iar asta m-a liniştit şi sunt convins că vom trece de pandemie şi vom reveni la normal – trebuie însă răbdare şi speranţă în mai bine”.

    Mai puţin teatru, mai mult scris

    Când a început perioada de autoizolare, la jumătatea lunii martie, regizorul Chris Simion era în plin turneu cu spectacolele „Oscar şi Tanti Roz” de la Teatrul Bulandra şi „Cu ce vă servesc?”, producţie independentă Griviţa 53. Le-a amânat pentru toamnă, în speranţa că îşi vor putea relua activitatea. Totodată, se pregătea să deschidă oficial noul spaţiu de joc, sala The Institute by Griviţa 53, un spaţiu pop up pe Ştirbei Vodă 104-106 unde şi-au propus să joace până când vor construi teatrul independent ce îşi va avea casa, aşa cum îi spune şi numele, la adresa Griviţa 53. A pus o pauză tuturor acestor proiecte, iar creativitatea din zona teatrală s-a mutat în proiecte de altă natură. „În autoizolare am scris, am lucrat la romanul care închide trilogia începută cu ani în urmă. Primul volum a fost «Ce ne spunem când nu ne vorbim», apoi a urmat «40 de zile», iar acum lucrez la ultimul, «Ce n-am putut uita»”, îşi descrie regizoarea Chris Simion activitatea.
    Cât priveşte teatrul – definiţia ei despre acesta este legată de prezenţa unei audienţe. „Teatrul există de la cel puţin un spectator în sus. Teatrul nu există altfel, nu are valoare. Lipsa de activitate cu publicul înseamnă daune: sufleteşti şi financiare. Poate că abia acum, când te simţi gol fără teatru (atât ca şi creator, cât şi ca spectator) îi realizezi importanţa”, crede Chris Simion. Ea observă că mulţi dintre colegii ei de breaslă „se desfăşoară” în mediul online, însă este de părere ca acest substitut nu are nicio legătură cu teatrul viu, concret. „Este doar o pseudoexperienţă, necesară şi binevenită ca joacă, dar atât. N-am văzut încă nimic făcut profesionist. Teatru online nu s-a făcut încă în România, dar se poate face. Şi teatru TV se face, de ce nu s-ar începe şi teatrul online? Chiar ar avea mult mai multă libertate decât TV-ul.” Or, crede regizoarea, aceasta s-ar traduce printr-un proiect gândit în formula online şi nu neapărat pornit din situaţia creată de pandemie care constrânge, ci să fie justificat şi artistic.
    „Efervescenţa asta de pe net era inevitabilă. Oamenii s-au desfăşurat cum au putut, au făcut ce le-a trecut prin cap să supravieţuiască şi să rămână întregi la cap. Nu poţi judeca perioada asta. E tolerată. E îngăduită. Sunt colegi care nu au avut nicio problemă cu izolarea, dimpotrivă, s-au bucurat de ea. Şi alţii care au făcut depresie sau au scos din ei ce era mai umbrit. Ne cunoaştem şi ne definim în situaţii limită, habar nu avem cum reacţionăm nefiind în situaţie. Aşa că nu poţi comenta reacţiile unuia comparându-le cu ale altuia. Fiecare a fost cum a fost, a făcut ce a făcut să nu înnebunească şi să-şi gestioneze emoţiile”, descrie ea reacţiile care s-au născut în această perioadă.
    Semnificaţia economică a pauzei luate de lumea spectacolelor este rezumată simplu de Chris Simion: „Nu joci, nu ai spectacole. Nu ai spectacole, nu câştigi”. Totuşi, în România, lumea celor din teatru se împarte în două categorii: cei angajaţi, cu salariu, şi cei care au contracte de colaborare. Cei care suferă cel mai mult sunt artiştii independenţi, care nu sunt apăraţi legislativ, ca în alte ţări. Şi printre ei se numără şi Chris Simion. Nu este angajata niciunui teatru, lucrează pe contract temporar, cât timp regizează un spectacol. Din rândul celor care sunt în aceeaşi situaţie, observă că unii au mai avut rezerve financiare, dar cei mai mulţi, nu. „Nu ştiu niciun caz care să ajungă pe stradă sau să fie muritor de foame, căci te mai ajută părinţii, colegii, prietenii dar asta nu e normal. Trebuie schimbat sistemul, trebuie schimbată legea în aşa fel încât parte din bugetul alocat culturii să fie direcţionat către ONG-uri cu activităţi culturale şi artişti independenţi”, crede regizorul. Ce se va întâmpla dacă nu se vor deschide teatrele? „Vom exista pe online, în formule estetice mai mult sau mai puţin contestate. Dacă se vor deschide şi vom fi obligaţi să păstrăm distanţarea socială vom juca probabil numai Beckett şi commedia dell’arte, cu măşti pe faţă.”
    Dincolo de proiectele artistice, Chris Simion se înscrie şi în zona antreprenoriatului cultural, fiind iniţiatoarea proiectului Griviţa 53, un teatru independent în care ar urma să joace mai ales reprezentanţi ai noilor generaţii de actori. A pornit cu banii rezultaţi din vânzarea casei bunicii sale, iar apoi a continuat proiectul bazându-se pe strângeri de fonduri. Or şi la acest capitol a trebuit să pună o pauză. „Noi în mai am fi vrut să mai facem o campanie de strângere de fonduri şi în vară să dăm drumul la şantier. Mai avem nevoie de 250.000 de euro ca să dăm drumul la lucrare. Vom amâna tot demersul. În funcţie de noile măsuri care se vor lua, vom decide cât amânăm. În martie şi aprilie, era absurd ca noi să cerem bani să construim un teatru, în timp ce oamenii nu aveau echipamente medicale de bază. Dar toate la vremea lor. Căci nu vom rămâne la nesfârşit în starea asta şi cu răbdare se va naşte şi acest teatru care va întoarce multă bucurie celor care-l construiesc şi au nevoie de el”, spune Chris Simion.
    Lecţiile acestei stări de izolare – atipice poate mai mult pentru cei care trăiesc din munca în faţa unui public – au ajutat-o să se afle printre cei care ies pe plus din această perioadă: „Am stat cu mine, mi-am închis ferestre, mi-am deschis uşi, am schimbat ritmul nebun cu tihna, mi-am testat imaginaţia şi umorul, mi-am reamintit că nu există imposibil, că poţi orice dacă vrei, poţi face ceea ce nu credeai vreodată că eşti în stare. Izolarea asta m-a făcut să -mi dau jos «papucii de casă», să ies din confort şi să mă simt provocată, vie”. Iar pierderile se văd atât în ceea ce îi priveşte pe cei care alcătuiesc industria, cât şi pe „consumatorii” de cultură:
    „La fel ca în orice industrie, şi în a noastră sunt pierderi. Unii spectatori şi-au luat banii înapoi, alţii aşteaptă reprogramarea spectacolelor. Organizatorii care au închiriat săli, care au investit în promovare, au pierdut, sunt bani care nu au cum să fie recuperaţi. Unele spectacole online sunt monetizate, ca să ai acces la vizionare, plăteşti. Repet, teatrul făcut pe net nu are legătură cu cel din sala, oricât de bine ar fi filmat, deşi ce am văzut până în prezent e discutabil, chiar defavorizează. Este ca şi cum ai avea de ales între o floare de plastic, şi una naturală. nu le poţi compara, nu?”


    Cu nas de clovn pe Zoom şi Instagram

    „Vom juca şi Romeo şi Julieta, doar că Romeo va juca marţea şi Julieta joia”, glumeşte  Vlad Logigan, actor şi asistent universitar doctor în cadrul Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, referindu-se la normele de distanţare fizică pe scenă. În „vremuri de normalitate”, el este prezent pe scenele mai multor teatre din Bucureşti, atât din zona publică, cât şi din teatrul independent. Pandemia a adus la anularea a minimum 16 spectacole în care el juca lunar,  dintre care jumătate erau colaborări cu alte teatre decât cel la care este angajat; în plus, acestora s-au adăugat şi evenimentele, dar şi filmările în care era implicat. Aproximează în acest context pierderile sale financiare la aproximativ o treime din venituri, deşi se numără printre cei care au statutul de angajat în această profesie – la Teatrul Mic şi la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, în rolul de asistent universitar doctor. Activitatea de profesor a continuat, la fel ca la toate disciplinele şi nivelurile de studii, adaptat, la vremuri, prin platforme online.  „Actorie pe Zoom sau Skype e greu de făcut, noroc însă că ne aflăm în perioada de lecturi, de explorare a materialului piesei, discuţii, dezbateri, iar asta s-a putut face online”.
    Chiar dacă „face haz de necaz” – a inventat spre exemplu chiar şi un influencer „de cultură” care îi îndeamnă în materiale video pe oameni să citească  – mărturiseşte că nu îi este uşor să stea departe de scenă şi că se numără printre cei care abia aşteaptă revenirea la normalitate. „Lipsa de interacţiune umană pentru un actor extrovertit, izolat singur, e ceva greu de descris şi foarte greu de suportat. Aştept cu nerăbdare redeschiderea sălilor de teatru, însă până atunci am încercat să-mi menţin creativitatea activă făcând tot felul de clipuri parodice legate de diverse subiecte şi, bineînţeles, activitatea online a Teatrului Mic, care pentru mine a fost minunată. Ne-am mutat în online, cu recitări de poezii, monoloage shakespeariene şi chiar şi un sketch în 9 personaje, filmat pe Zoom”, descrie actorul „reinventarea” în vremuri de pandemie.
    Proiectele în care erau implicaţi el şi cei mai mulţi dintre colegii săi de breaslă au îngheţat, iar acum aşteaptă cu sufletul la gură „«dezgheţul», adică redeschiderea sălilor în orice formă se va putea, fie şi cu 10 spectatori, să zicem, la început. Tot e bine, aşteptăm toţi să putem juca din nou, în săli”. Alături de el, spune  Logigan, o parte din actori s-au mutat fericiţi în online, iar o alta refuză acest lucru, motiv pentru care s-a născut şi o polemică în rândul lor: este teatrul online teatru sau nu? „După părerea mea este teatru, chiar dacă are o formă diferită, dar eu consider că este teatru deoarece există elementele de bază, care compun actul teatral: actori care joacă, întruchipează personaje, spun o poveste şi transmit un mesaj lumii, şi există un public care recepţionează şi fie râde, fie se emoţionează, fie visează sau se întreabă”, răspunde actorul.


    Situaţia este într-adevăr dificilă pentru colegii săi actori independenţi: „Nici nu pot juca, nici nu sunt plătiţi, depind de spectacolele care se jucau în săli, iar cu sălile închise, li s-a înnegrit peisajul rău de tot. Ştiu că există un ajutor de la stat, dar impozitat, nu rămân cu mare lucru. Este un tablou foarte trist, din păcate”.
    Actorul Vlad Logigan crede că cel mai optimist scenariu pentru perioada următoare ar veni sub redeschiderea teatrelor la toamnă, când ar trebui să înceapă de altfel noua stagiune (de obicei, pe timp de vară, actorii iau o pauză de joc), iar cel mai pesimist pe care îl iau în calcul este închiderea teatrelor până în primăvara viitoare. „Spectacole cu distanţare fizică, nu i-aş zice socială, ci fizică, se pot face, soluţii sunt. Spectacolele se vor adapta la vremuri şi condiţii, cum s-a întâmplat sute de ani, de-a lungul istoriei. Spre exemplu, biserica catolică a interzis, la un moment dat, pentru vreo sută de ani, actorilor, să mai vorbească, iar actorii s-au adaptat şi au trecut la nonverbal sau la spectacole cu păpuşi, fiindcă păpuşilor le era permis să fie vorbitoare”, aminteşte el.
    Pentru Vlad Logigan, consecinţele acestei perioade se traduc prin ideile care i-au venit în izolare. „Voi face spectacole din unele idei aduse de această perioadă, pe care le voi folosi altfel. Perioada asta mi-a dat ocazia să citesc foarte mult – în mod normal eu nu apuc deloc, pentru că plec dimineaţa de acasă şi mă întorc după 10 seara, obosit după repetiţii, cursul de actori pe care îl ţin la universitate şi spectacole seara. La fel şi cu sportul, nu apucam niciodată să fac, acum am avut când etc. Lecţiile pentru mine au fost legate de creativitate, să rămân creativ, să nu-mi pierd bucuria şi plăcerea şi cred că am reuşit.”


    Un altfel de Netflix

    Teatrul independent Unteatru, al cuplului de regizori Andrei şi Andreea Grosu, se numără printre primele care şi-au anunţat intenţia de a-şi muta activitatea în mediul online şi singurul care a transmis live din sala de spectacol, ceea ce a generat un val de susţinere, încurajându-i să continue. Organiza înainte de pandemie, în medie, 14 spectacole săptămânal, atât în sala mare, unde sunt aproximativ 100 de locuri, cât şi într-o sală mai mică şi un spaţiu-bar. În medie, peste 600 de spectatori treceau pragul Unteatru săptămânal, spun fondatorii acestuia. Au făcut tranziţia înspre online, iar acum difuzează între 5 şi 7 spectacole pe săptămână, iar numărul celor care îi urmăresc, spun ei, variază de la o transmisiune la alta. „Noi continuăm să vindem bilete la spectacolele noastre, pentru că Unteatru se susţine exclusiv din aceste venituri. Am scăzut preţul biletului în baza căruia, în acest moment, întreaga familie ne poate urmări de pe acelaşi dispozitiv. Am luat această decizie în sprijinul iubitorilor de teatru, care, la fel ca noi, traversează acum o perioadă delicată. E important să rămânem alături, acum mai mult decât oricând.”
    Andrei şi Andreea Grosu mărturisesc că viaţa de antreprenoriat în zona culturii, printr-un teatru independent, nu este uşoară oricum, darămite în vremuri de pandemie. „Pentru un teatru independent, limitarea posibilităţii de a mai organiza reprezentaţii cu public este ca lipsa oxigenului. Din punct de vedere financiar, ne confruntam frecvent cu provocări chiar şi înainte de pandemie. Plata salariilor, a chiriei şi utilităţilor, cheltuielile de întreţinere şi toate taxele impuse firmelor în România au devenit acum, odată cu scăderea drastică a veniturilor, şi mai dificile”, spun ei.
    Astfel, au identificat încă de la declanşarea crizei nevoia de a se reinventa, pentru o vreme, aşa că au migrat rapid către mediul online. „În primele două săptămâni, până la instaurarea stării de urgenţă, am transmis spectacole live, chiar din sala de teatru, apelând la o întreagă echipă de specialişti din domeniul producţiei video. Apoi am început să transmitem şi înregistrări mai vechi ale spectacolelor care nu au putut fi difuzate în regim de live stream, pentru  că exista cerere din partea publicului”. Printre rezultatele observate se numără realizarea faptului că există numeroşi iubitori de teatru care locuiesc în alte ţări care îşi doresc să urmărească spectacole româneşti. De asemenea, au observat că au mulţi susţinători în afara Bucureştiului. „Ştiam că printre spectatorii noştri fideli se numără oameni care călătoresc frecvent din alte oraşe doar ca să ne vadă, dar nu
    ne-am imaginat niciodată că sunt atât de mulţi.”
    În ceea ce priveşte modul în care reuşesc să îşi acopere costurile astfel, mărturisesc că din vânzarea de bilete reuşesc să acopere doar mică parte din cheltuielile actuale. „Am încercat să mergem către sponsori şi am lansat chiar şi o campanie de crowdfunding. Am invitat iubitorii de Unteatru să ne susţină în această perioadă complicată şi suntem recunoscători pentru orice formă de sprijin pe care am primit-o în această perioadă”.
    Cum va arăta teatrul independent postpandemie? „Teatrele independente sunt şi vor fi cele mai afectate entităţi din lumea culturală, pentru că nu există nicio plasă de siguranţă pentru ele. Pentru actorii şi regizorii independenţi s-a găsit această soluţie provizorie, prin care toţi cei care au avut contracte pe drepturi de autor înainte de declanşarea crizei primesc un ajutor din partea statului. Nu ştim până când şi dacă ei vor fi sprijiniţi atâta timp cât activităţile cu public nu vor putea fi susţinute”, spun Andrei şi Andreea Grosu. Pe de altă parte, acest ajutor îi condiţionează şi îi aduce în imposibilitatea de a lucra la proiecte noi, iar orice sursă de venit le-ar anula şansele de a mai primi acest ajutor. „Veniturile generate din aceste posibile noi proiecte nu ar fi mari, mai ales în cazul artiştilor aflaţi în prima etapă a carierei. Un artist independent depune oricum eforturi imense pentru a se putea susţine, lucrând intens, în paralel, la mai multe proiecte”, cred fondatorii Unteatru.
    Despre afirmaţiile recente făcute de ministrul culturii, care vizează jocul de teatru respectând distanţarea socială, precizează că acestea nu pot fi comentate. „Pare o glumă. Teatrul, arta în general, se adaptează condiţiilor şi continuă să evolueze, dar nu până la absurd. Evident că nu va urca nimeni pe scenă cu măşti, jucând la trei metri distanţă de parteneri”. Speră însă că se vor găsi soluţii pentru revenirea teatrului în sala de spectacol în condiţii normale şi de siguranţă, pentru că interacţiunea actorului cu spectatorii este foarte importantă în acest tip de manifestare artistică. „Noi ne gândim deja la posibile variante pentru a reveni în mediul offline şi aştepăm să aflăm oficial care vor fi noile reglementări după încheierea stării de urgenţă”, spun ei.
    Activitatea lor regizorală a avut cel mai mult de suferit – au ales să oprească orice repetiţie în ziua în care s-a declarat obligatorie distanţarea socială. „Am fost activi doar ca directori de teatru şi am încercat să ţinem în viaţă mica noastră instituţie de teatru în această perioadă trecând în mediul online. Avem multe gânduri şi multe planuri, dar aşteptăm să vedem ce se întâmplă în lumea reală. Credem că teatrul nu trebuie pus deoparte şi că asta pot înţelege doar practicienii, ceilalţi care se ocupă de teorie şi ne sfătuiesc să ne adaptăm la realitatea asta. Nu e nici rău,  nici bine, e necesar. N-o să uităm momentul de pauză, dorurile, lipsa de libertate şi frica. Au dobândit toate un alt sens probabil pentru noi toţi.”


    Festivaluri amânate, nu anulate

    Marian Gîlea, preşedintele Asociaţiei Culturale FANZIN, este optimist în ceea ce priveşte perspectivele de revenire a pieţei festivalurilor şi activităţilor culturale. Asociaţia pe care o reprezintă activează pe piaţa de evenimente din Braşov.  Prin intermediul acesteia, organizează acolo patru evenimente tip festival: în februarie, Love Story şi festivalul de teatru Săptămâna Comediei, în mai, Dracula Film Festival şi Braşov Jazz and Blues Festival, în toamnă. Anul acesta, au decis amânarea Săptămânii Comediei până la finalul lunii septembrie. Celelalte două au rămas cu datele fixate anterior – Dracula Film Festival în octombrie şi Jazz Festival la început de noiembrie. „Problema majoră pe care o avem este că noi aplicam cu aceste evenimente pentru fondurile obţinute prin concursul de proiecte de la Primăria  Braşov sau Consiliul Judeţean Braşov, care tocmai au anunţat că au anulat bugetele pe cultură de anul acesta – deci nu ne mai putem baza pe acei bani, dar fiind de ceva timp în piaţă, de opt ani, o parte din bugete le obţinem prin sponsorizări.”
    Bugetul Primăriei, cumulat cu cel de la consiliu, ajungea undeva la 50% din bugetul de evenimente, care ajungeau, în situaţia Săptămânii Comediei de pildă, undeva la 50.000 de euro, în cazul Braşov Jazz & Blues Festival tot undeva la 50.000 de euro, iar în cazul Dracula Film Festival, la aproximativ 30.000 de euro. Jumătate din bani veneau din aceste fonduri (de la Primărie, Consiliu, dar şi de la CNC – care nu a anunţat dacă anulează sau nu aceste bugete).  Reprezentanţii Primăriei şi Consiliului au declarat că toţi banii care erau anterior dedicaţi proiectelor culturale vor fi direcţionaţi spre spitale, pentru lupta împotriva COVID-19.
    „După ce se mai liniştesc lucrurile, vom încerca să ne acoperim costurile – să negociem cu artiştii – spre exemplu, la festivalul de jazz, noi în fiecare an aveam patru zile, doi artişti pe seară, dar 70-80% dintre ei erau artişti străini. Vorbeam cu colegii mei să ne axăm doar pe artiştii din România – chiar dacă vor fi mai mici evenimentele”, descrie Gîlea modul în care au gândit strategia de revenire pentru perioada care urmează.  Iar despre cei din lumea teatrului cu care lucrează spune: „Nimeni nu ştie în prezent ce se va întâmpla. Cu timpul, spun eu, ne vom obişnui cu ideea că vom trăi cu acest virus şi va trebui cu toţii să avem grijă. Fiecare îşi va lua măsurile proprii. Dacă avem o trupă de jazz sau de teatru, îşi vor lua măsurile de precauţie necesare pentru a funcţiona.”
    Evenimentele lor sunt organizate în interior – de exemplu Săptămâna Comediei şi Jazz & Blues Festival se desfăşoară în Teatrul Sică Alexandrescu, în Sala Mare, care are 600 de locuri; crede că festivalurile se vor ţine în continuare acolo, dar cu un număr înjumătăţit când vine vorba de public, pentru respectarea unor reguli de distanţare fizică.
    „Asta se poate traduce printr-un preţ al biletului uşor mai mare, dar noi încercăm să negociem cu artiştii pentru a echilibra lucrurile”, spune el. Se bazează însă pe companiile implicate în viaţa culturală a oraşului. „Mulţi se întrebau – vor veni oamenii la teatru, nu le va fi frică? Eu zic că vor reveni.”

    Pastila de umor (video) pe timp de pandemie

    Şi comedienii, un alt tip de artişti independenţi, s-au confruntat cu nevoia de reinventare. În afară de a continua activitatea de comedian în online, Cristian Popesco, care este şi cofondator al clubului de comedie Comics Club a găsit şi o nişă pe care nu era activ anterior – o serie bazată pe jocuri de pe PlayStation – „Guru la jocuri”. Comedianul Cristi Popesco spune că nici activitatea de creaţie, de scris pentru spectacole, nu poate fi foarte prolifică în vremuri de pandemie. „În primul rând, stau doar în casă. Nu mai am show-uri de stand-up. Nici nu am mai scris material pentru stand-up, că este destul de dificil să scrii fără să ai unde să testezi”, spune el. Avea şi el o activitate intensă, spectacole regulate la Comics Club în fiecare zi de vineri şi sâmbătă, dar şi un turneu în zona Moldovei cu stand-up şi un turneu naţional. La fel ca în situaţia multora dintre colegii săi de breaslă, şi-a mutat toată energia în online. „Toată energia noastră s-a dus în mediul online, în special YouTube – unde facem multe live-uri, precum şi un late night show săptămânal”. Totuşi, mărturiseşte că „banii din online nu se apropie de cât câştigam din show-urile live, trăim mai mult din economii”. Chiar şi în domeniul său, de stand-up comedy, trecerea în online este dificilă. „Ai nevoie de feedbackul direct de la oameni, te încarci cu energia lor. Probabil o perioadă o să facem show-uri cu mai puţini oameni, cu distanţă între ei.”
    Pe de altă parte, soluţiile ca piaţa de comedie să supravieţuiască dacă restricţiile impuse de autorităţi vor rămâne în vigoare pe termen lung în zona de spectacole sunt să găsească fiecare nişe formate în mediul online şi să încerce să monetizeze acolo.
    Glumeşte spunând şi că a devenit destul de pasionat de cafea, prin urmare, dacă ar fi nevoit să facă o reconversie profesională, ar lua în calcul rolul de barista; precizează însă: „Eu sunt cam «straight face» şi asta nu e prea bine, trebuie să le zâmbeşti clienţilor”.


    Ce se-aude dinspre polul mondial al spectacolelor

    Broadway, acest Silicon Valley al artelor spectacolului, a generat venituri de 1,8 miliarde de dolari în sezonul trecut (2018-2019) şi a atras o audienţă record de 15 milioane de oameni.
    Întrebările cu care se confruntă actorii din România sunt aceleaşi cu ale celor din New York: „Va fi lăsat câte un loc liber între spectatori, la fel cum se discuta în situaţia avioanelor? Se vor purta obligatoriu măşti? Se vor construi mai multe ieşiri? Nu se vor mai ţine spectacole până la producţia unui vaccin?”.
    Producătorii şi sindicaliştii de pe Broadway discută numeroase opţiuni, potrivit publicaţiei americane Fortune. Teatrele de pe Broadway şi-au întrerupt brusc activitatea, iniţial până pe 12 mai, oprind toate spectacolele, inclusiv 16 premiere programate. Producătorii şi autorităţile oraşului au extins termenul până cel mai devreme la data de 7 iunie.
    Potrivit Fortune, costurile operaţionale ale unui spectacol pe Broadway sunt de circa 300.000 de dolari săptămânal, în timp ce costurile operaţionale ale unui musical ajung la 590.000 de dolari săptămânal. Se consideră că pentru un astfel de spectacol se poate ajunge la break even dacă există posibilitatea de a avea 50% din veniturile obişnuite, cât timp vând şi bilete la preţuri întregi (foarte scumpe de obicei) şi au şi clienţi premium. Dar surse din interior citate de Fortune spun că biletele trebuie să se vândă în continuare cu discounturi, model de business cu care şi-au obişnuit publicul, pentru a atrage mai mulţi clienţi odată cu redeschiderea Broadway-ului şi că multe dintre teatre va trebui să fie pline. Mai ales în contextul în care Broadway-ul va trebui să se bazeze mai mult pe localnici – în contextul în care 65% din vânzările generate în sezonul 2018-2019 au fost generate de biletele vândute turiştilor.

    Sursa: Fortune


    Scurtă istorie de teatru în pandemie

    Când ciuma a izbucnit în Londra, în 1592, teatrele din oraş au fost închise şi au rămas aşa între toamna anului 1592 şi 1594. Un nou val al ciumei, între 1603 şi 1604, a cauzat din nou închiderea teatrelor. Fără cerere pentru noi spectacole, ciuma din 1592-1594 l-a determinat pe Shakespeare să se îndrepte spre poezie şi se crede că ar fi scris în această perioadă poemul Venus şi Adonis. Au existat referinţe ale ciumei şi în munca sa de scenă: Romeo şi Julieta, piesă despre care se crede că ar fi fost scrisă în jurul anului 1595, conţine replica lui Mercutio „O  ciumă în ambele case ale voastre!” (A plague o’both your houses!). De asemenea, scrisă după 1603, piesa Timon din Atena îşi urmăreşte personajul principal izolat într-o peşteră după ce acesta îi  blestemă pe toţi atenienii urându-le o ciumă care să coboare peste ei. Piesa Regele Lear, despre care se crede că ar fi fost scrisă în 1605-1606, ar fi putut fi influenţată de criza din 1603-1604 sau chiar de epidemia de ciumă din vara anului 1606. Este posibil ca Shakespeare să fi scris piesa în carantină, iar un posibil efect ar fi fost replica din plânsetul din furtună al lui Lear „Răzbunare! Ciumă! Moarte! Confuzie!”.

    Sursa: Rose Theatre Kingston


    (La acest articol a contribuit şi Andra Stroe)

  • O generaţie pierdută? Câţi dintre micii antreprenori loviţi de această criză vor avea puterea să o ia de la capăt?

    Conform unui barometru realizat de SmartBill în aprilie, cifra de afaceri a acestor firme a scăzut cu 25% faţă de martie, iar rezultatele vor fi şi mai proaste în mai şi în lunile următoare, pe măsură ce se va instala criza, iar rezervele de bani ale fiecăruia se vor reduce semnificativ.
    De asemenea, primele date oficiale indică faptul că microîntreprinderile şi întreprinderile mici au trimis cei mai mulţi oameni în şomaj tehnic, respectiv 520.000 dintr-un total de 950.000 de contracte de muncă suspendate. Companiile mari au trimis în şomaj tehnic numai 238.000 de angajaţi, iar companiile mijlocii 184.000.
    Conform datelor analiştilor, microîntreprinderile şi companiile mici vor pierde între 300.000 şi 500.000 de locuri de muncă.
    Cele mai multe afaceri mici şi mijlocii trăiesc din câţiva clienţi, este de ajuns ca unul să moară şi tot businessul se dă peste cap, produsele şi serviciile oferite nu sunt unice şi poţi trăi fără ele o perioadă de timp (marketing, publicitate, consultanţă, HR, IT etc.), sunt pe ultimele poziţii într-un lanţ al puterii de negociere fie cu cei de la care au de încasat bani, fie cu creditorii.
    Acum câţiva ani, când piaţa a început să-şi revină după criza din 2008-2009-2010, mulţi corporatişti şi-au lăsat joburile de la multinaţionale, unde salariile intrau la timp şi chiar creşteau, pentru a intra într-o junglă a afacerilor, unde regulile, contractele, negocierile, plăţile sunt ceva relativ.
    Ei voiau să scape din chingile birocraţiei corporatiste, unde posibilitatea unor joburi mai bune pe verticală, nu pe orizontală, era extrem de mică şi plafonată la un anumit nivel, pentru a câştiga mai puţin la început, dar cu speranţa că din businessul lor vor reuşi să dea lovitura şi să devină rentieri, astfel încât să le intre banii în cont în timp ce se plimbă prin lume.
    În 2008, cel mai bun an înainte să vină criza anterioară, în România erau înregistrate 601.000 de mici companii, cu afaceri de 123 de miliarde de lei şi cu un profit net de 12 miliarde de lei. Toate aceste businessuri aveau o pondere de 11% în cifra de afaceri totală din economie şi 20% din profitul net.
    Aici trebuie să precizăm că între 180.000 şi 200.000 de microîntreprinderi raportează anual o cifră de afaceri zero.
    Toate aceste date au fost calculate de ZF pe baza datelor de la Registrul Comerţului.
    În 2009, în primul an de criză, numărul de microîntreprinderi a scăzut la 577.000, cifra de afaceri s-a redus la 118 miliarde de lei, cu un profit de 9,7 miliarde de lei.
    Cel mai prost an a fost în 2010, când numărul de microîntreprinderi a scăzut la 560.000, cu afaceri de
    114 miliarde de lei şi un profit de 8,6 miliarde de lei.
    Din 2010 economia a început să-şi revină, iar businessurile au revenit la viaţă.
    În 2018 numărul de microîntreprinderi a crescut la 676.000, deci cu 100.000 peste 2010, raportând afaceri de 186 de miliarde de lei, reprezentând 11,9% din piaţă şi, atenţie, cu un profit net de 37 de miliarde de lei, reprezentând 29% din totalul câştigului net din economie.
    Post-mortem, rezultatele pe 2019 vor arăta mult mai bine, trebuie să le punem în ramă, cu peste 700.000 de microîntreprinderi, cu afaceri de peste 200 de miliarde de lei şi un profit net de peste 40 de miliarde de lei.
    Dar acum a venit această criză care va mătura multe afaceri, pe care antreprenorii nu vor avea bani să le susţină, nu vor avea piaţă de desfacere pentru ceea ce produc sau livrează şi, mai mult decât atât, nu vor avea o perspectivă.
    În programul IMM Invest, prin care statul pune la dispoziţie garanţii de 15 miliarde de lei, peste
    3 miliarde de euro, cele mai multe cereri au fost depuse de microîntreprinderi, 71%. Dar, din primele date, din cererile depuse, 8 au fost acceptate de bănci pentru finanţare, iar 15 au fost respinse. Dacă extrapolăm datele, probabil că doar o treime din cererile depuse de microîntreprinderi vor primi în final finanţare bancară cu garanţia statului.
    Această criză, care va dura între 3 şi 5 ani, va naşte foarte multe întrebări: una dintre ele este dacă antreprenorii din spatele microîntreprinderilor, dar şi cei mici şi mijlocii, vor mai avea putere, energie, determinare şi dorinţă de a merge mai departe, de a încerca să iasă din această criză, de a-şi mai pune propriii bani în joc, gândindu-se că s-ar putea să-i piardă de tot.
    Eu sper că nu vom avea o generaţie pierdută de antreprenori şi fiecare va găsi resurse umane şi financiare pentru a încerca să reziste astfel încât să nu urască capitalismul, globalizarea, deschiderea economiei, Uniunea Europeană şi până la urmă tot sistemul în care trăim.