BusinessMagazin

Category: Revista BM

  • Cum a ajuns banca să se mute de pe stradă în buzunar

    Inteligenţa artificială, machine learningul (n.r.: tehnica ce permite inteligenţei artificiale să dezvolte modalităţi de a învăţa pe cont propriu) sau automatizările de tip Robotic Process Automation – RPA, tehnologia popularizată şi de „unicornul” UiPath – sunt tehnologii pe care industria bancară vrea să le folosească, dar băncile nu aveau până acum structurile necesare pentru astfel de transformări. De aceea, băncile sunt nevoite să îşi reinventeze modul de lucru în organizaţie. Un exemplu în piaţa locală îl reprezintă Libra Internet Bank, a 16-a bancă din România în funcţie de active, în conformitate cu datele din 2018. Emil Bituleanu, şeful băncii, a declarat într-un interviu acordat Business MAGAZIN că a creat o structură de date şi  „laboratoare” în interiorul organizaţiei pentru a dezvolta într-un ritm cât mai agil soluţii noi.

    „Problema a început în urmă cu câţiva ani. Este greu să te ocupi de machine learning şi inteligenţă artificială dacă nu ai specialişti care să îţi structureze datele. Noi aveam multe date pe care nu le foloseam, date care proveneau fie dintr-un referat de credit, fie din social media, dar pe care nu le-am structurat undeva. Acum avem această structură de date, pe care putem pune tehnologiile de machine learning şi inteligenţă artificială”, explică Emil Bituleanu, CEO al Libra Internet Bank.

    Şeful Libra spune că pentru 2020 a reuşit să convingă acţionarii băncii să îi ofere un buget pentru dezvoltarea pe aceste tehnologii, în condiţiile în care sumele investite anual sunt de ordinul milioanelor de euro. Printre soluţiile pe care speră să le livreze şi să le introducă în operaţiunile băncii se remarcă inteligenţa artificială şi algoritmii de machine learning, despre care Bituleanu susţine că se regăsesc în şase proiecte pe care le pregăteşte banca. „Avem şase proiecte acum în lucru, iar două dintre ele îmi sunt foarte dragi, şi-anume pe zona de analiză credite şi pe tehnicile implementate în zona antispălare de bani. Pe acestea aştept rezultate de la echipa de proiect”, explică el. Astfel, utilizarea tehnologiei de machine learning în analiza dosarelor de credit poate permite în timp băncii să ia în calcul elemente „de fineţe”, să sesizeze anumite nuanţe şi să opereze într-un mod mai puţin rigid. „Vorbim de mai mult decât un credit score. E vorba de machine learning care învaţă dintr-o mulţime de date. Un credit score este simplu: introduci cinci parametri şi afli dacă te califici sau nu. Dar dacă vorbim de companii, acolo poate exista un raţionament uman – situaţia companiei, dacă face parte dintr-un grup sau nu, situaţia grupului, dacă a avut probleme de insolvenţă; a cui a fost vina? Au fost băncile păcălite sau nu? Care este experienţa managerială a oamenilor din conducere? Dacă a avut restanţe, au fost mari, au fost mici, le-a plătit sau nu le-a plătit? Toate aceste categorii de informaţii nu mai pot intra într-un scoring tradiţional. Între acestea nu mai ştii care parametri sunt relevanţi şi care nu şi de aceea îţi trebuie o maşină care învaţă din propriile greşeli”, detaliază CEO-ul.

    Să ne comportăm cu toţii ca un start-up tech
    Aceste soluţii ar putea ieşi din laboratoarele băncii chiar anul acesta pentru a fi implementate. Aici, în ceea ce priveşte timpul în care se livrează soluţiile, intervine logica tehnologiilor agile, care reprezintă o metodă de management de proiect utilizată în special în dezvoltarea de software, caracterizată prin livrarea fiecărei etape din produs pe rând – ceea ce permite readaptarea planurilor în timp real. „Acum, când programezi, poţi programa tehnologie clasică cu proiect, specificaţie şi termen de livrare sau programezi tehnologii agile. Adică livrezi la două săptămâni câte ceva. Proiectul mare nu este gata, dar livrezi ceva din el. Nu aştepţi termenul şi soluţia finală, ci lansezi repede soluţii intermediare. Iar oamenii văd asta. Toată organizaţia programează şi livrează tehnologii agile în momentul de faţă”, crede Emil Bituleanu. Dar întrebarea pe care o ridică acest mod de lucru la nivelul sistemului pune degetul exact pe una dintre problemele transformării industriei: sunt băncile destul de flexibile pentru a-şi lăsa angajaţii să lucreze în acest fel? Se poate schimba logica rigidă a livrării de proiecte? „Sunt proiecte mici care compun un proiect final, iar proiectele mici se livrează fiecare când e gata. Nu este uşor de împărţit în bucăţi, dar echipa este priză, iar ei se întâlnesc zilnic preţ de câteva minute, timp în care discută ce au făcut ieri şi ce urmează să facă astăzi – fără un şef, doar cu cel care coordonează proiectul. Această metodologie de abordare şi de livrare a proiectelor în live defineşte tehnologiile agile”, explică şeful Libra.
    Transformarea jucătorilor din industrie trebuie să plece şi de la calificarea resursei umane care activează astăzi în sector. Dacă oamenii de finanţe şi bănci sunt pregătiţi să le explice noilor colegi de tehnologie cum funcţionează latura bancară, oamenii de IT care ajung în bănci pentru a le schimba ca organizaţii trebuie să poată lucra în noul mediu. Marjele de profit în scădere şi costurile din ce în ce mai mari, derivate din conformarea la reglementări mai stricte şi din transformarea digitală, împing băncile spre disponibilizări la nivel global. Chiar săptămâna trecută, HSBC, cea mai mare bancă din Europa, a anunţat 30.000 de disponibilizări.

    Bituleanu crede că nu este nevoie să apelezi la concedieri dacă adopţi o mentalitate de bancă orientată spre tehnologie şi îţi educi angajaţii în acest sens. Chiar dacă închiderea de sucursale este o acţiune previzibilă în sistemul bancar pentru mai multe instituţii bancare de talie mare, multe bănci îşi pot muta oamenii pe alte segmente dacă organizaţia se reinventează. „Nu cred că suntem în pericol noi, Libra, chiar dacă raţionamentul uman va fi preluat din ce în ce mai mult de noile tehnologii, nu avem nicio intenţie de a disponibiliza oameni. Putem însă să creştem banca cu acelaşi număr de oameni, să respecializăm oamenii să gândească în termeni de tehnologie şi analiză de business, nu doar procesare brută. Noi folosim acum RPA, care s-a dovedit a fi o formulă câştigătoare de automatizare a proceselor simple. Structurile pe care le avem pentru noile tehnologii predau constant oamenilor din celelalte divizii conceptele tehnologice, astfel încât aceştia din urmă să facă singuri la un moment dat”, povesteşte şeful băncii.

    Aşa a ajuns Libra, cu 54 de sucursale în 2019 şi aproximativ 1.000 de angajaţi, să aibă 20% dintre angajaţi din zona de tehnologie, un procent pe care Bituleanu vrea să îl majoreze în anii următori. Pe lângă oamenii de IT pe care îi angajează, banca are oameni în poziţii de business analyst, care acţionează ca „translator” între angajaţii din finanţe-bănci şi cei de tehnologie.

    „În acest moment, 10% din totalul angajaţilor noştri sunt din IT, iar dacă luăm în considerare oamenii care lucrează în tehnologii mai avansate precum machine learning, inteligenţă artificială, RPA, plus cei care lucrează pe poziţii de business analyst, care sunt interfaţa între IT şi business, ajungem astfel la 20% din total angajaţi în zona de tehnologie. Este un procent mare, dar nu foarte mare. Intenţia noastră este să îl creştem. Acum zece ani nu existau poziţiile astea. Lucrurile s-au schimbat radical“, explică directorul general al Libra Internet Bank.
    Cu o cotă de piaţă care s-a majorat la 1,3% în 2019, şeful Libra crede că o bancă de talie medie este mai flexibilă şi oferă o agilitate mai mare într-un mediu bancar în care transformarea accelerează de la an la an. „Cred că în lumea vitezei de reacţie, dacă ai câteva sute de sucursale ai o problemă. Dacă vorbim de neo-banking, RPA, machine learning, o reţea vastă de sucursale este o povară. Dacă bankingul migrează rapid, nu ştiu cum poţi scăpa de povara costurilor. Eu sunt mulţumit de cum am reuşit să creştem cota de piaţă şi de faptul că acest 1,3% ne dă suficientă flexibilitate şi anvergură în gândire ca să putem oferi cele mai bune servicii unde avem interes. Cred că m-ar fi încurcat o bancă mai mare astăzi”, explică el.

    De la competiţie la parteneriat
    Unul dintre elementele care au perturbat viaţa liniştită a băncilor şi au adus un plus de inovaţie este cel al fintech-urilor. Start-up-uri precum Monese, Revolut, Monzo sau N26 câştigă din ce în ce mai mult teren în piaţa românească şi obişnuiesc noua generaţie de consumatori cu „banca de buzunar”. Pentru a nu rămâne în urmă şi pentru a nu construi unele soluţii de la zero, băncile au schimbat discursul în ultimii ani şi au înţeles că fintech-urile nu reprezintă o serie de competitori mici şi ambiţioşi, ci sunt de fapt următorii parteneri de business. Libra Bank s-a anunţat deschisă pentru parteneriate cu fintech-uri româneşti, dar şi din întreaga Europă, când a anunţat în februarie că lansează împreună cu start-up-ul britanic Monese conturi în lei cu IBAN românesc, marcând o premieră pe piaţa locală.

    Însă Bituleanu atrage atenţia că în privinţa parteneriatelor aşteaptă de la fintech-uri un plan concret de atragere de clienţi – aşa cum Monese a anunţat că vrea să crească de la 300.000 de utilizatori români la 900.000 până la finalul anului. „Suntem în discuţii avansate cu mai multe fintech-uri. Ne interesează capacitatea lor de a aduce clienţi. O idee strălucită şi o echipă tehnică cu care să o implementezi reprezintă un prim pas. Dar în final trebuie să ai capacitatea de a aduce clienţi. Dacă nu simţim capacitatea aceasta, nu are sens parteneriatul.“
    Piaţa pare să se aşeze atât pentru bănci, cât şi pentru fintech-uri. Cele din urmă ar urma să păstreze activitatea pentru persoane fizice, plăţi şi servicii de bază, în timp ce produsele cu un grad de sofisticare mai ridicat ar putea rămâne în dreptul băncilor. „În tot ceea ce înseamnă zona de persoane fizice, microcompanii, plăţi, servicii bancare de bază, răspunsul corect vine din parteneriatul cu fintech-uri. Însă, tot ce înseamnă banking complex, cu negocieri îndelungate, pe proiecte mari, cu structuri complexe, cu specialişti şi multiple runde petrecute la masa negocierilor, va rămâne în continuare în dreptul băncilor. Desigur, şi aici poţi utiliza machine learning, inteligenţă artificială şi noile tehnologii, spune CEO-ul.
     Iar dacă industria bancară este un colos puternic în continuare, tehnologia şi parteneriatele cu fintech-uri îi oferă acestuia instrumentele de a se putea reinventa şi de a aduce chiar clienţi noi în sistem.

    CONTEXT:
    Analiza de date este un proces care sună plictisitor în mediile neavizate, dar care a devenit vital în majoritatea businessurilor, inclusiv în cel bancar. De la datele clasice pe care o bancă le analiza în urmă cu zece ani, analiza de date s-a extins acum şi înspre celelalte informaţii legate de un client, de la comportamentul său financiar şi până la prezenţa în social media. Acel modus operandi tradiţional în industria bancară nu permitea maximizarea avantajelor tehnologice, ceea ce a împins băncile înspre o transformare organizaţională.

    DECIZIE:
    Lansarea de către Libra Bank a unei structuri de date şi a unor  „laboratoare” în interiorul organizaţiei, pentru a dezvolta într-un ritm cât mai agil soluţii noi.

    CONSECINŢE:
    Printre soluţiile pe care reprezentanţii Libra Bank speră să le livreze şi să le introducă în operaţiunile băncii se remarcă inteligenţa artificială şi algoritmii de machine learning. Printre beneficiile aşteptate de Libra Bank ale acestor tehnologii se numără luarea în calcul a unor elemente „de fineţe”, să sesizeze anumite nuanţe şi să opereze într-un mod mai puţin rigid.

  • Un petic de mândrie

    Astfel au apărut companii care oferă servicii de reparat haine şi accesorii şi care îi învaţă pe cei dornici cum să-şi repare sau să-şi transforme hainele, scrie Financial Times, hotărâte să educe o generaţie de oameni care să ţină la îmbrăcămintea lor şi să n-o mai arunce atât de repede. Printre acestea se numără The Restory, care oferă servicii de restaurare de genţi şi pantofi, Splendid Stitches, care realiză modificări ale articolelor vestimentare vintage, şi Raystitch, care ţine cursuri de cusut şi cârpit elegant, astfel încât peticele aplicate hainelor să arate frumos şi să poată fi purtate cu mândrie. 

  • Ghici cine serveşte la cină: roboţi şi automate

    Soluţiile, scrie Wall Street Journal, sunt automatele de mâncare sănătoasă şi roboţii care prepară pe loc ceva de mâncare şi băuturi. Printre acestea se numără, cel puţin în SUA, Farmer’s Fridge sau Fresh Bowl, care au instalat automate cu mâncare sănătoasă în clădiri de birouri, spitale ori aeroporturi şi nu numai. Amândouă au o bucătărie centrală unde se prepară mâncarea, meniul fiind ales în funcţie de vânzări şi gândit astfel încât să nu rămână, pe cât posibil, produse de pe o zi pe alta. Fresh Bowl comercializează preparatele în recipiente de sticlă, pe care clientul le poate băga la loc în aparat după ce le-a consumat conţinutul, primind astfel reducere la următoarea achiziţie, iar Farmer’s Fridge anunţă clienţii printr-o aplicaţie unde pot găsi preparatul dorit dacă aparatul la care au încercat nu-l mai are.
    Pe lângă automatele care oferă ceva gata preparat, au apărut şi roboţi specializaţi pe cafea, produse de panificaţie sau salate. Astfel, Truebird sau Briggo au instalat roboţi-cafegii, care prepară cafea de specialitate mai repede decât ar face-o angajaţii unei cafenele, iar Le Bread Xpress din San Francisco a pornit la drum cu roboţi-baghetari care între timp şi-au diversificat oferta învăţând să coacă şi croissante, tarte sau pizza. Pe lângă aceştia, mai există roboţii-salatieri Sally, lansaţi de firma Chowbotics, care sunt dotaţi cu recipiente cu diverse ingrediente, pe care le combină în salate la alegerea clientului, pe baza unui meniu. 

  • Cu sticla la protest

    Aceasta, scrie The Independent, şi-a închis recent timp de trei zile magazinele de la Londra, umplându-le cu peste 90.000 de sticle de plastic, pentru a atrage atenţia asupra poluării cu obiecte din acest material. Numărul de sticle a fost ales special, spune creatoarea, deoarece exact atâtea se cumpără în lume la fiecare şase secunde. În completarea acestui demers, Anya Hindmarch a lansat şi o serie de genţi I Am A Plastic Bag confecţionate din sticle şi parbrize de plastic, cu bordură şi baiere de piele. 

  • Familia care-şi schimbă blana, dar businessul ba

    „Provin dintr-o familie de blănari. Toţi unchii şi mătuşile mele au fost blănari şi câţiva au fost croitori de lux. Aş spune că avem o tradiţie de familie de 100 de ani în ceea ce astăzi se cheamă fashion business. Tatăl meu a început să lucreze ca ucenic în 1937, mama mea a început să lucreze în domeniu în 1955, fiind îndrumată de tatăl meu”, spune Daniel Mărgărit, proprietarul afacerii Casa de Blănuri MG şi preşedintele Asociaţiei Române a Blănurilor. El spune că a crescut de mic cu „planşeta întinsă pe masa din dormitorul părinţilor, unde era atelierul”, având în vedere că în perioada comunismului blănarii lucrau pentru clienţii lor acasă, având toate uneltele necesare acestui tip de activitate preponderent manufacturieră. „După moartea tatălui meu, mama a lucrat mai bine de doi ani şi jumătate în Germania alături de cei mai mari blănari români, emigranţi şi ei în perioada comunismului. S-a întors în 1989, iar între 1992 şi 1994 am lucrat doar noi doi şi am învăţat de la ea meserie. În 1994 am deschis atelierul unde produceam pentru clientela noastră, dar şi pentru magazinele de lux ale vremii”, povesteşte antreprenorul cum a luat naştere businessul Casa de Blănuri MG.


    La început, Casa de Blănuri MG îşi distribuia creaţiile în galeriile din centrul Capitalei, iar în 1997 Daniel Mărgărit împreună cu mama şi un unchi de-al său au deschis magazinul care se află şi astăzi pe şoseaua Ştefan cel Mare din Bucureşti. „De 23 de ani suntem în aceeaşi locaţie. În faţă avem showroomul, iar în partea din spate a spaţiului avem micul atelier cu o suprafaţă de circa 120 mp. Producem haine, jachete, veste, gulere, căciuli, prestăm servicii de reparaţii şi restilizare, executăm haine custom, modele bespoke după dorinţa clientului. Putem produce şi peste 50 de confecţii pe lună, dar şi doar 20, în funcţie de gradul de complexitate a produselor intrate în procesul de manufacturare, în funcţie de comenzi şi necesităţile magazinului”, descrie Daniel Mărgărit specificul activităţii lor.
    În prezent, în cadrul companiei lucrează opt persoane, iar cel mai nou dintre angajaţi a adunat deja o vechime de cinci ani în cadrul firmei. „Majoritatea colegilor lucrează la noi de 10-15 ani. În blănărie este o muncă foarte calificată. Orice coleg nou, blănar de o viaţă, are nevoie de doi ani să se adapteze la modul nostru de lucru. Unii nu au reuşit să se adapteze şi să lucreze perfect. Nu reuşeau să se debaraseze de ideea că «merge şi aşa».”
    Fiind o industrie mai mult pe cale de dispariţie atât în România cât şi la nivel mondial, blănarul Daniel Mărgărit spune că nu găseşte pe piaţa locală materie primă sau accesorii pentru a-şi putea derula activitatea în linişte. Astfel, materia primă folosită la crearea blănurilor este cumpărată atât de pe bursa de specialitate de la Copenhaga (Kopenhagen Fur), de la intermediari de piei din Danemarca, Germania, Grecia şi Marea Britanie, de la bursa din Helsinki SAGA, dar şi din Italia. „Blănurile de vizon le achiziţionăm în proporţie majoritară de la bursa de la Copenhaga. Uneori, unele culori pe care le folosim în cantităţi mici le cumpărăm de la angrosişti de piei din Italia. Vulpile le achiziţionăm uneori de la bursa din Helsinki SAGA, iar furnituri şi accesorii achiziţionăm din Italia, preponderent de la firma Micillo. Din România cumpărăm doar aţă de la firma Amann România, aceeaşi aţă pe care o cumpăram în trecut din Italia. Fiind o industrie mică, blănăria nu prea are în România furnizori de accesorii şi materii prime.”
    În cei 23 de ani de activitate, Casa de Blănuri MG a distribuit spre vânzare blănuri mai multor branduri, dar colaborările au încetat între timp deoarece „acestea nu au reuşit să vândă la nivelul dorit de noi”. În prezent, compania colaborează cu magazinele Gerard Darel din Băneasa Shopping City şi Calea Victoriei. De asemenea, blănurile şi produsele din blană create sub brandul Casa de Blănuri MG trec şi graniţele României, ajungând în toate colţurile lumii prin intermediul site-ului ce poartă acelaşi nume. „Nu exportăm direct, dar avem clienţi din toate colţurile lumii. Ne mândrim să avem printre clienţii noştri miniştri din câteva ţări şi suntem onoraţi să ne fie clientă majestatea sa sora regelui Qatarului.” Antreprenorul a povestit că ultimii doi ani de activitate în industrie au fost „mai duri decât anii anteriori”. Motivul principal se leagă de „invazia” hainelor de blană importate din Grecia, Turcia şi China pe piaţa locală şi de faptul că sunt vândute la preţuri mai mici faţă de cele impuse de producătorii locali. „Aici mă refer la concurenţa neloială, la cei care vând haine fără acte şi la preţuri infime prin intermediari, prin instituţii şi diverse birouri. Au ajuns să umble din coafor în coafor şi pe la sălile de sport cu genţile cu haine care de multe ori se rup rapid. O altă problemă o reprezintă cei care vând blănuri vechi prin târguri şi pieţe drept blănuri noi.”
    De asemenea, lipsa şcolilor profesionale care să livreze blănari pe piaţă este o altă problemă cu care se confruntă industria, este de părere Daniel Mărgărit. „Practic noi suntem căsătoriţi cu colaboratorii noştri. Nu avem de unde lua alţii. Din păcate, la nivel mondial blănăria este o meserie pe cale de dispariţie. Nu mai apar blănari noi, tineri, nicăieri în lume cu excepţia Chinei, unde apar specialişti în blănărie pe operaţiuni. Blănarul care să îţi facă o haină de la A la Z nu mai apare. Doar blănari pentru producţia de serie.”
    Daniel Mărgărit a menţionat că în ultimii zece ani industria s-a schimbat „mult în rău”. Astfel că, dacă în urmă cu zece ani oamenii mergeau la blănar pentru a le lua măsurile, pentru ca ulterior să le creeze o haină personalizată, în ultimii ani consumatorii şi-au îndreptat atenţia spre produsele de serie, vândute la preţuri mai accesibile. „O mare vină o poartă grecii. Ei au început să economisească de oriunde şi oricât în lupta de a crea haine cât mai ieftine, ajungându-se la paradoxul de a oferi ieftin un produs de lux, ideea de ieftin şi noţiunea de lux fiind total antagoniste prin definiţie. Am un exemplu pe care-l dau mereu. La o haină sunt 3-4 clipsuri de închidere. Cele pe care le cumpăr din Italia costă cam cu 0,35 euro mai mult decât cele pe care le folosesc grecii. De la hainele noastre sau de la cele fabricate în Italia am schimbat 5 bucăţi în 23 de ani, iar din cele greceşti schimb sute pe an la hainele clienţilor”, a explicat proprietarul Casei de Blănuri MG.


    În calitate de preşedinte al Asociaţiei Române a Blănurilor, Daniel Mărgărit are în plan să schimbe cursul industriei şi să reglementeze anumite aspecte. El spune că vizează în primul rând să modifice termenul de garanţie al unui produs din blană şi etichetarea acestora. „Conform legii, o haină de blană are o garanţie de 30 de zile. O blană poate costa câteva mii de euro şi are o garanţie de 30 de zile, în timp ce un amărât de mixer de bucătărie de 60 de lei are garanţie doi ani. Vreau să introducem garanţie obligatorie de 2-3 ani, pentru că haina de blană prin definiţie este un bun de folosinţă îndelungată. O blană are perioada de purtare de până la 40 de ani, fiind posibilă şi o restilizare sau două în primii 15 – 20 de ani de viaţă. Va trebui reglementată garanţia şi specificată metoda de remediere rapidă a defectului. De asemenea, îmi doresc şi voi face toate eforturile pentru a avea o piaţă cu etichetare corectă, o piaţă în care produsele second-hand să fie etichetate corespunzător. De multe ori au venit la noi la magazin persoane în vârstă care au cumpărat o haină de la un târg ambulant, haină care după prima purtare se rupea”, spune Daniel Mărgărit.
    În ceea ce priveşte businessul Casa de Blănuri MG, proprietarul spune că nu are planuri de extindere sau de dezvoltare în perioada următoare, însă şi-ar dori să îşi poată desfăşura activitatea într-un spaţiu mai mare decât cel pe care îl are în prezent la dispoziţie. „Ne-ar plăcea să avem un showroom de 500 mp şi un atelier de 200-300 mp. Din păcate ar trebui să ne relocăm. Am câştiga pe de-o parte, dar am pierde pe altă parte, ţinând cont că suntem de 23 de ani în acelaşi loc. Eu sunt de modă veche. Cred în prăvălia la stradă, transmisă din tată în fiu timp de decenii. Conceptul s-a pierdut din păcate în perioada comunistă. Poate că în viitor vom mai deschide un al doilea magazin Casa de Blănuri MG.” În prezent, Daniel Mărgărit se află în procesul de predare a businessului fiicei lui, care încearcă să deprindă cât mai mult din abilităţile tatălui ei pentru a duce mai departe tradiţia. „Acum predau ştacheta fiicei mele, care este nevoită să înveţe într-un timp scurt ceea ce eu am deprins în zeci de ani”, a conchis antreprenorul.

  • „Auld Lang Syne”, de dragul vremurilor ce-au trecut. O dramă scoţiană

    Aceste forţe s-au făcut simţite şi prin cutremurul politic din Irlanda, unde în alegerile recente marele câştigător a fost partidul naţionalist de stânga Sinn Féin, braţul politic al Armatei Republicane Irlandeze – acum dizolvata, dar cândva sângeroasa IRA. Sinn Féin sprijină unificarea Irlandei cu Irlanda de Nord. Pentru Elliot Douglas, scoţian şi ziarist la Deutsche Welle care a beneficiat din plin de apartenenţa Marii Britanii la UE, inclusiv de programul Erasmus, simbolul eforturilor de integrare europene şi acum al ruperii Marii Britanii de UE, Brexitul, a fost un şoc care acum împinge oamenii să sprijine extremele politice.


    Independenţa Scoţiei se încadrează în această tendinţă, iar Douglas vede numai nesiguranţă la orizont:
    Călătorind pe drumurile înguste, nu este nimic perceptibil diferit de peisajul copilăriei mele, scrie Douglas. Aceleaşi dealuri de culoare verde-purpuriu, acelaşi cer furios-cenuşiu, acelaşi vânt rece al Mării de Nord care face ca oile să se strângă laolaltă. Este prima mea călătorie înapoi în Scoţia de când am plecat să lucrez în Germania vara trecută. Deşi nimic nu pare să se fi schimbat de la 11 p.m., 31 ianuarie 2020 – data oficială a Brexitului –, insula trecutului meu a făcut un pas mai departe de continentul căruia îi spun acum acasă. Locul Scoţiei în Uniunea Europeană şi în Regatul Unit a dominat politica vieţii mele de adult. În 2014, Scoţia a votat clar împotriva independenţei faţă de Marea Britanie. Unul dintre argumentele principale aduse de mişcarea antiindependenţă a fost că, rămânând parte din Marea Britanie, am continua să beneficiem de toate avantajele date de statutul de membru al UE, unul dintre cele mai puternice blocuri politice din lume. Abia împlinisem 19 ani când pentru prima dată mi-am exercitat dreptul de vot democratic. Fericit şi plin de speranţă pentru un viitor progresist al Scoţiei, am votat pentru independenţă. Apoi am regretat imediat ceea ce am considerat a fi o decizie pripită. Abia începusem studiile la universitate, mă mutasem într-o casă cu mulţi europeni şi finanţarea din Scoţia, Marea Britanie şi UE a făcut posibilă studenţia mea acolo. M-am simţit vinovat a doua zi după referendum. Fusesem parte din cei 45% care doreau să rupă acest regat. Cum aş fi putut să-mi doresc acest lucru când atât de multe lucruri depind de unitate? Doi ani mai târziu, m-am trezit într-o frumoasă dimineaţă de iunie în Alpii elveţieni cu vestea că 52% dintre britanici au votat ca Marea Britanie să părăsească UE. În Scoţia, 62% din electorat a respins Brexitul. M-am dus să lucrez pentru un job de vară ca intern la o conferinţă internaţională pentru promovarea păcii, simţindu-mă confuz la gândul că va trebui să explic colegilor din întreaga lume alegerea făcută de britanici.
    În anii de facultate, am ales să studiez limbi străine la universitate şi urma să mă angajez printr-un program Erasmus în Germania – finanţat de UE, programul permite studenţilor europeni să studieze în străinătate –, unde aş fi lucrat şi ar fi urmat să mă împrietenesc cu cetăţeni din UE. Brexitul mă orbise. De atunci au trecut trei ani şi jumătate dificili, dar în 2020 ceea ce părea un coşmar imposibil a devenit în sfârşit realitate. În ianuarie, a fost întrerupt accesul la programul Erasmus pentru Marea Britanie. Mă gândesc că aş putea fi unul dintre ultimii beneficiari ai programului. În noaptea Brexitului, m-am întâlnit cu prieteni vechi din şcoală pentru a râde şi a bea timp de o noapte într-o fermă veche, departe de clădirile elegante de sticlă ale Bruxelles-ului, de piatra venerată a Westminsterului şi de arhitectura modernă dezordonată a Parlamentului Scoţian din Edinburgh. În ultimii cinci ani, am beneficiat cu toţii de locul nostru în UE – studiind şi trăind în străinătate, făcându-ne acolo vacanţe, creând acolo locuri de muncă. Acum, niciunul dintre noi nu ştie exact ce-i va aduce viitorul. Incertitudinea m-a paralizat în anii negocierilor pentru Brexit. Brexitul a împins oamenii să sprijine extremele politice şi a făcut ca Scoţia să se simtă ca un tărâm al generalizării şi absolutizării. Oamenii sunt deziluzionaţi de politica curentă şi chiar mai neclintiţi în convingerile lor. Se pare că există mai multă ură şi intoleranţă şi mai puţin respect faţă de ceilalţi.
    Pentru mine, niciun partid şi nicio mişcare nu oferă un viitor sau o soluţie care are sens. Toate argumentele pentru independenţa scoţiană, pentru un al doilea referendum, pentru orice fel de Brexit par să se bazeze pe sprijinul orb al extremelor. Mă simt îndepărtat de oricare dintre opţiuni. În Scoţia de Jos, departe de monstrul din Loch Ness şi de vârfurile din Highlands, suntem în ţara poeziei scoţiene. Walter Scott şi Robert Burns se plimbau pe aceste dealuri. Când acum câteva săptămâni membrii Parlamentului European din 27 de ţări au cântat versurile lui Burns pentru a-şi lua rămas bun de la Marea Britanie – „For Auld Lang Syne” – am fost emoţionat. În Scoţia, melodia este cea care marchează sfârşitul unei nunţi sau al unei petreceri; este melodia pe care o cântăm la miezul nopţii la sfârşitul de an. În scoţiană – limba mea – înseamnă „de dragul vremurilor ce-au trecut”.
    Cu toate acestea, UE este o parte importantă din viaţa mea. Călătoria mea prin Brexit a fost plină de contradicţii şi întrebări fără răspuns, iar viitorul pare să-mi ofere mai mult din aceste ingrediente. Mă îndoiesc că peisajul copilăriei mele se va schimba mult. Oile de pe dealuri se vor înghesui una în alta sub cerul iernii aşa cum o fac de secole. Iar tradiţiile, prieteniile şi legăturile care fac Scoţia ceea ce este ea astăzi vor continua, aşa cum au făcut-o şi-n timpurile ce-au trecut.


    Cu peisajul economic, situaţia este alta. Înainte de referendumul din 2014, 55 de economişti din diferite universităţi britanice au semnat o scrisoare deschisă către Financial Times în care avertizau alegătorii scoţieni despre „riscurile majore economice pe care le presupune separarea”. „Separarea este un pariu cu cote foarte mici. Riscurile pentru generaţiile actuale şi viitoare sunt uriaşe“, se arată în scrisoare. Ziarele naţionaliste britanice au reluat acum avertismentul, anunţând o apocalipsă economică pentru o Scoţie independentă. Cam cum sunau avertismentele despre economia britanică post-Brexit în ziarele liberale sau de pe continent.
    Christian Ewald, profesor de economie financiară la Universitatea din Glasgow, a semnat acea scrisoare, dar acum spune pentru Deutsche Welle că Brexitul a schimbat complet ecuaţia.
    „Independenţa scoţiană ar fi în continuare un joc de noroc, dar la fel este Brexitul, iar alegerea este acum între două pariuri care vor avea, cel mai probabil, rezultate nefavorabile”, a explicat el. Unii cosemnatari consideră că argumentele din 2014 rămân valabile. Ronald MacDonald, profesor de macroeconomie la Universitatea din Glasgow, crede în continuare că ar fi necesare pachete masive de austeritate după independenţa scoţiană pentru a compensa ceea ce ar fi un mare deficit bugetar. Robert Zymek, lector de economie la Universitatea din Edinburgh, a susţinut, de asemenea, scrisoarea. El spune că situaţia politică s-a schimbat atât de mult încât acum ar fi foarte probabil un succes al votului pentru independenţă. Cu toate acestea, el consideră că Brexitul a creat şi mai multă incertitudine economică în ceea ce ar fi o Scoţie independentă, având în vedere că se aşteaptă ca viitoarea relaţie dintre Marea Britanie şi UE să implice o multiplicare a barierelor în calea comerţului. „Alegerea Scoţiei este: am dori să rămânem în Regatul Unit şi să acceptăm noi bariere în calea comerţului cu UE sau să devenim independenţi şi, ca posibil membru al UE, să ne bucurăm de comerţul liber cu Europa, dar să avem bariere mai mari pentru comerţ cu restul Regatului Unit?“ a spus Zymek. După mai bine de trei secole de uniune, nu este surprinzător faptul că cea mai mare parte a comerţului scoţian (60%) se desfăşoară cu restul Regatului Unit. Cu toate acestea, opoziţia pe această bază faţă de independenţa scoţiană nu are prea multă credibilitate, având în vedere zelul cu care guvernul britanic încearcă în prezent să se separe de tot ceea ce reprezintă UE, partenerul său comercial dominant. Andrew Wilson este un economist şi fost membru al Partidului Naţional Scoţian (SNP) în Parlamentul scoţian care a prezidat Comisia pentru creştere durabilă (SGC). Aceasta a realizat un plan economic pentru independenţa scoţiană pentru SNP în 2018. Wilson este de acord că Brexitul a adăugat complexitate campaniei pentru o Scoţie independentă, dar crede că perspectiva pe termen lung arată că suveranitatea va fi necesară. „Probabil că provocările tranziţiei înapoi în UE vor fi mai mari în cazul unui Brexit mai dur din cauza dependenţei noastre de comerţul cu restul Regatului Unit“, a declarat el pentru DW. „Experienţa Irlandei din ultimii 50 de ani este instructivă. În opinia mea, trebuie să alegem unde ne vom construi viitorul şi să muncim pentru a ajunge acolo, trecând peste provocările tranzitorii. Aceasta înseamnă aderarea timpurie la UE.”

  • Care este povestea tânărului care a fondat compania evaluată astăzi la 5,5 miliarde de dolari

    Nikolay Mironovich Storonsky s-a născut pe 21 iulie 1984, la Moscova, unde a urmat un master în fizică la Institutul de Fizică şi Tehnologie şi un altul în economie la New Economic School. De asemenea, a fost campion naţional la înot.
    Înainte de a fonda Revolut, Storonsky a fost trader la Credit Suisse şi Lehman Brothers. Alături de Vlad Yatsenko, fost dezvoltator al Credit Suisse şi Deutsche Bank, el a înfiinţat, pe 1 iulie 2015, la Londra, compania Revolut Ltd. „Obişnuiam să călătoresc mult şi pierdeam sute de lire pe tranzacţiile în monede străine şi comisioane de curs valutar, lucru care pur şi simplu nu mi se părea corect. Ca cineva care avea un trecut în domeniul financiar, ştiam exact ratele pe care ar trebui să le obţin. Ca soluţie, am încercat să găsesc un card cu mai multe monede, dar mi s-a spus că nu este posibil. Însă am hotărât să reuşesc”, şi-a descris antreprenorul motivaţia de a pune bazele Revolut într-un interviu acordat publicaţiei internaţionale Forbes.
    Pe 26 aprilie 2018, Revolut a anunţat că a strâns 250 de milioane de dolari într-o rundă de finanţare condusă de DST Global cu sediul în Hong Kong, ajungând la o evaluare totală de 1,7 miliarde de dolari şi devenind astfel un unicorn.
    Aplicaţia Revolut oferă retragerea a aproximativ 120 de valute de la orice bancomat, circa 29 dintre acestea  putând fi trimise altor utilizatori direct din aplicaţie, care acceptă, de asemenea, schimbul de criptomonede cu 20 de monede fiduciare diferite. Criptomonedele pe care le suportă includ Bitcoin (BTC), Ethereum (ETH), Litecoin (LTC), Bitcoin Cash (BCH) şi XRP. Aplicaţia are propriul portofel care poate fi utilizat pentru a efectua plăţi online.
    Sediul central al Revolut se află în continuare la Londra, iar Nikolay Storonsky ocupă funcţia de director general. În prezent, echipa businessului numără în jur de 1.600 de angajaţi, însă în octombrie 2019 compania a anunţat că va mai angaja aproximativ 3.500 de persoane, pentru a acoperi cele 24 de pieţe noi pe care a intrat în urma noului acord global cu Visa.
    În 2018 compania a fost clasată pe locul trei în lista de start-up-uri de top din Marea Britanie de către LinkedIn. A câştigat şi premiul pentru cel mai bun start-up fintech din 2018 acordat de Europa Awards şi Innovator of the Year 2018 acordat de Amazon Growing Business Awards, fiind desemnată şi compania fintech a anului 2018 de către CityAM Awards.
    În 2018 businessul a raportat venituri de 58,2 milioane de lire sterline. Revolut este fintech-ul cu una dintre cele mai rapide creşteri. În decembrie 2019, reprezentanţii companiei au declarat că au ajuns la 10 milioane de utilizatori. Averea netă a lui Storonsky este estimată la 510 milioane dolari.

  • Cum se exportă inteligenţa artificială românească

    „În 2019 am participat la Innovation Labs, programul de preaccelerare din România sponsorizat de Orange, şi am fost acceptaţi de ei în programul lor de accelerare Orange Fab. Acum avem un parteneriat cu Orange pentru a crea o platformă de AIOps pentru ei şi pentru clienţii lor de business. Practic venim cu toate cunoştinţele din spate fondând o nouă companie care să se concentreze mai puţin pe consultanţă, şi mai mult pe a construi o platformă de AIOps“, a declarat în cadrul emisiunii ZF IT Generation Călin Cornigeanu, cofondator şi chief development officer al Siscale AI. AIOps vine de la Artificial Intelligence in IT Operations şi are rolul de a ajuta companiile să-şi modernizeze procesele curente şi să câştige noi perspective din datele pe care le au pentru a lua decizii de business.
    Povestea Siscale AI a început în 2015, numele start-up-ului provenind de la sistem integration at scale (integrare de sisteme la scară mare – n. red.). Start-up-ul a pornit iniţial cu câţiva clienţi de servicii administrate din zona New York, dat fiind că CEO-ul companiei, Petrică Ruţă, de origine român, dar stabilit în SUA, locuieşte în metropola americană.
    „Eu am lucrat înainte de Siscale la Bitdefender timp de trei ani, pe poziţia de cercetător în domeniul malware. Un prieten de-al meu a intrat în contact cu Petrică Ruţă, CEO-ul din SUA, printr-o recomandare, iar eu şi prietenul meu ne-am deschis o companie micuţă. Am început să avem o colaborare B2B, un fel de angajaţi dar nu cu contract de muncă în SUA. De acolo a tot evoluat compania, ne-am strâns relaţiile şi am ajuns să înfiinţăm Siscale AI”, a povestit el.
    Ţinta Siscale AI a fost să creeze o platformă care să ajute companiile să-şi modernizeze operaţiunile de IT.  „Siscale AI este o platformă de AIOps. Încercăm să ajutăm companiile să adopte AIOps ca tehnologie”, a explicat Călin Cornigeanu. Start-up-ul lucrează spre exemplu acum la reducerea alarmelor false din centrele de operare a datelor şi din centrele de securitate cibernetică.
    „Practic, agregăm alertele de la mai multe sisteme de securitate din infrastructură şi aplicând machine learning pe aceste date ne dăm seama care alertă este importantă. Motivul pentru care este nevoie de aşa ceva este că există foarte multe alarme false pe care analiştii de securitate petrec foarte mult timp urmărind alarme care ajung să fie evaluate ca fiind false. Şi atunci sistemul nostru ajută să reducă din acel zgomot şi oamenii să se concentreze pe lucruri mai importante.”
    Start-up-ul local are în prezent încheiate mai multe contracte cu clienţi din SUA, în paralel cu proiectul de colaborare avut cu gigantul francez Orange.
    „Cu Orange plănuim să facem un model de tip white labeling – în sensul că le dezvoltăm o platformă pe care ei mai apoi să o vândă clienţilor lor sub brandul Orange. Avem şi planuri de a crea ceva găzduit în cloud, un produs care să fie al nostru, dar cred că principalele venituri ar veni din parteneriatul cu Orange”, a precizat cofondatorul Siscale AI.
    Până în prezent, start-up-ul nu a luat nicio finanţare, însă cochetează cu ideea de a obţine o investiţie de câteva milioane de euro pentru a dezvolta în continuare platforma.
    „Nu am luat nicio finanţare până acum, totul a fost creştere organică. Nu avem neapărat o sumă fixă pe care o dorim de la investitori, dar ca primă finanţare aş zice probabil că se ridică la câteva milioane de dolari”, a punctat Călin Cornigeanu, adăugând că banii obţinuţi din finanţare ar fi urma să fie utilizaţi pentru extinderea în continuare în SUA, concomitent cu extinderea în Europa. În ceea ce priveşte evaluarea actuală a proiectului, cofondatorul Siscale AI a precizat că aceasta se situează deocamdată sub 10 milioane de euro.
    Anul acesta, start-up-ul local se va concentra în special pe finalizarea platformei, fiindcă apoi, odată terminată platforma, echipa va avea informaţii concrete şi despre canalul de distribuţie facilitat de Orange şi va putea să înceapă să caute astfel şi primii investitori.

    Proiect: Siscale AI
    Ce face: soluţii de inteligenţă artificială pentru eficientizarea operaţiunilor de IT
    Necesar de finanţare: câteva milioane euro
    Evaluare proiect: sub 10 milioane euro
    Invitat: Călin Cornigeanu, chief development officer, cofondator Siscale AI

    Proiect: Polyfazer
    Ce face: soluţii inteligente pentru staţii de încărcare electrică
    Reţeaua publică actuală dezvoltată: 65 de puncte publice de încărcare electrică pentru maşini
    Invitat: Gabriel Ioniţă, fondator Polyfazer

    Proiect: Underline
    Ce face: aplicaţie mobilă pentru extragerea textelor din cărţi
    Investiţie iniţială: 150.000-200.000 euro
    Finanţare primită până acum: 500.000 euro
    Necesar actual de finanţare: 3-4 milioane euro
    Invitat: Laurenţiu Victor Bălaşa, fondator Underline

    Proiect: Dekeneas
    Ce face: platformă AI de detectare a atacurilor cibernetice
    Invitat: Andrei Bozeanu – fondator Dekeneas şi security consultant în cadrul CERT-RO

    Proiect: Flip.ro
    Ce face: platformă online de vânzare/cumpărare a smartphone-urilor second-hand
    Finanţare primită până acum:120.000 euro
    Necesar de finanţare: 0,5-1 milion euro
    Invitaţi: George Moroianu şi Alin Luca, cofondatorii Flip.ro

    ZF IT Generation, emisiune lansată de ZF împreună cu Banca Transilvania şi casa de avocatură Stratulat & Albulescu, are ca ţintă descoperirea start-up-urilor hi-tech cu idei de produse sau servicii care vor duce la dezvoltarea unei noi generaţii de milionari din IT ai României. În cadrul emisiunii sunt invitaţi şi antreprenori sau investitori care îşi povestesc experienţa în business şi dau sfaturi start-up-urilor. Urmăreşte de luni până vineri emisiunea pe www.zf.ro şi pe pagina de Facebook a Ziarului Financiar de la ora 19,00 sau accesează platforma www.zf.ro/zf-it-generation

  • Cum poate deveni România destinaţia principală de finanţare a start-up-urilor din Europa de Est?

    “Nu mai poţi lansa ceva ce nu este bun. Pur şi simplu nu mai poţi face asta. Celebra metodă lean, care este de fapt pentru dezvoltare de produse, a fost bună, dar nu mai funcţionează în modul în care trebuia să funcţioneze. Practic multe start-up-uri spun că trebuie să scoată acel MVP (n.r: Minimum Viable Product – produs viabil) şi este suficient, dar nu mai poţi proceda aşa”, spune Adeo Ressi, CEO al Founder Institute la nivel global, într-o discuţie cu Business MAGAZIN.

    Adeo Ressi (47 ani) este cel care a lansat în urmă cu zece ani Founder Institute – cel mai mare accelerator de startup-uri din lume – pe care l-a dus la antreprenori din 200 de oraşe, inclusiv din Bucureşti. În ultimii zece ani, Adeo Ressi a colaborat cu peste 4.000 de antreprenori de tehnologie în scopul lansării de companii şi pentru a genera 25 de miliarde de dolari în valoare pentru acţionari. Ressi consideră că cea mai mare schimbare în domeniul start-up-urilor din ultimii 10 ani vine chiar din modul în care lumea se raportează la antreprenoriat. 

    „Noi am început acum zece ani şi aş spune că cea mai mare schimbare este că antreprenoriatul şi start-up-urile reprezentau o industrie mică, de nişă, dar acum ele sunt peste tot, în fiecare oraş din fiecare ţară. Astăzi există peste tot oameni tineri care se simt destul de siguri pe ei pentru a lansa o companie de tehnologie. Prin comparaţie, în urmă cu zece ani, un număr foarte mic de oameni se gândea la companii şi chiar şi mai puţini erau cei care încercau să construiască ceva”, atrage atenţia Adeo Ressi.

    El spune că antreprenoriatul a înflorit, dar nu toate elementele din piaţă au ţinut pasul cu ecosistemul, astfel încât finanţarea rămâne în continuare problematică pentru mulţi fondatori.

    „Finanţarea este încă un segment care a rămas în urmă. Lucrez cu echipa mea pentru a crea un laborator de venture capital şi teza noastră este că lumea are nevoie de încă 1.000 de fonduri de tip venture capital pentru a ţine pasul cu inovaţia. Voi, în România, aveţi anumite aspecte care au înflorit, dar şi voi aveţi probleme cu finanţarea. Totuşi, antreprenoriatul per total a evoluat şi a ajuns un fenomen global”, adaugă el. Cu nouă businessuri fondate, dintre care două au ajuns să genereze câte 1 miliard de dolari fiecare în valoare livrată acţionarilor, Ressi consideră că actualele modele pe care le folosim pentru start-up-uri sunt expirate.

    România poate deveni „un punct central” în regiune

    Adeo Ressi crede că România poate profita de momentul actual, când Europa de Est trece printr-o „renaştere”, aşa cum o numeşte el, şi poate deveni principalul hub pentru start-up-uri din regiune. „Dacă discutăm de această regiune, ea trece printr-o renaştere: România, Bulgaria, Ucraina, dacă ne uităm, toate experimentează o creştere frumoasă, o perioadă de inovaţie. Totuşi, România are câteva avantaje în faţa vecinilor. La ce te uiţi de obicei? Stat de drept, talente şi inovaţie. Dacă luăm aceste trei puncte, există mici diferenţe în regiune, însă România face un pas în faţă în ceea ce priveşte inovaţia”, crede Ressi. 

    Ce îl determină pe Ressi să creadă asta? El spune că în România vezi mai mult inovaţie directă, bazată pe start-up-uri care generează idei regionale, în comparaţie cu Bulgaria sau Ucraina, unde inovaţia este adusă de companii mari care livrează servicii în regiune.

    În prezent există trei huburi majore în Europa pentru start-up-uri: Londra, Berlin şi Paris, iar România ar putea deveni hubul regional din cealaltă parte a Europei. „În Europa de Est nu e niciun hub de finanţare. Ar putea fi o oportunitate mare pentru România să devină un lider clar în regiune dacă încearcă să atragă şi să inspire investitorii de tip angel şi fondurile de venture capital pentru a face aici cel mai mare bazin de finanţare. Asta poate fi făcut foarte uşor cu stimulente şi cu fonduri care se încurajeze acumularea de capital (n.r.: matchmaking funds – când statul pune o parte din capital şi fondul o parte, pentru a încuraja formarea ecosistemului)”, povesteşte CEO-ul.

    Referitor la programele pe fonduri europene prin care se finanţează start-up-uri, Ressi este critic şi le echivalează cu „ajutorul social dat familiilor cu mai puţine posibilităţi”.

    „Uniunea Europeană a făcut o greşeală mare, pentru că modul în care împarte bani astăzi generează ceea ce eu numesc ajutor social pentru start-up-uri. Asta înseamnă că oricine cu o idee bună sau rea are oportunitatea să ia bani, iar modul în care aceşti bani sunt administraţi şi oferiţi stabileşte un standard foarte jos de performanţă. Practic, este echivalentul familiilor cu posibilităţi reduse în lumea start-up-urilor”, crede el.

    El spune că aceste fonduri, dacă există, ar trebui să se îndrepte spre businessuri cu impact social, care utilizează finanţările pentru a face lumea mai bună. „Dacă UE, România şi alte ţări vor să se implice în ajutor social dat start-up-urilor, ar trebui să direcţioneze totuşi acei bani către businessuri de impact. Pentru că acele businessuri deja fac o serie de sacrificii, prin scopul ales, în încercarea de a face lumea mai bună. Deci ajutorul ar trebui să se îndrepte exclusiv spre aceste start-up-uri”, adaugă Ressi.

    El crede că dacă vrei să atragi capital în ţara ta pentru a avea un ecosistem de finanţare destul de puternic ai doar două modalităţi prin care o poţi face: prin reduceri de taxe sau prin stimulente.

    Adeo Ressi a colaborat cu guvernul din Singapore pentru a gândi un program naţional prin care să creeze un hub de finanţare şi de inovaţie. „Lucrez cu guvernul pentru a construi un sistem de tip matchmaking. Ei au făcut un sistem destul de agresiv, în care statul pune 85% din fond, iar privatul pune 15%. Rezultatul? Şapte ani mai târziu, toată lumea se mută către Singapore. Dacă vrei să atragi capital, în toată Asia, mergi în Singapore, pentru că există mai multe fonduri decât în toată regiunea”, adaugă el.

    Ce altceva mai poate face un guvern? Ressi crede că există doar două variante: reduceri de taxe şi stimulente. Iar în unele cazuri ajută să ţii uşa deschisă pentru imigranţi. „Dacă te uiţi în SUA, imigraţia a fost oprită efectiv de Donald Trump, iar Canada a decis să deschidă uşile. Deci acum, dacă te uiţi la noii antreprenori, noile fonduri, se întâmplă mai multe lucruri în ecosistem în Canada decât în SUA”, spune el. Întorcându-ne la România, una dintre variantele pentru care poate opta un guvern este cea a reducerii de taxe – într-un mod care generează de fapt mai multe venituri la buget.

    „Pe partea de taxe trebuie să fii cât poţi de agresiv, dar şi de inteligent. Reducerea impozitului aplicat pe câştigurile obţinute din investiţii este o idee foarte bună, prin care ajuţi indivizi care vor să îşi asume riscuri să facă bani, dar în acelaşi timp asta îţi ajută economia să crească semnificativ. Pentru că start-up-urile plătesc taxe, cumpără produse şi servicii cu taxe aplicate şi angajează oameni care plătesc taxe şi impozite. Deci acel puţin pe care îl pierzi prin reducerea impozitelor este câştigat prin mai multe metode şi chiar înmulţit”, spune Ressi. El dă exemplul Berlinului şi spune că în urmă cu 20 de ani era un oraş sărăcăcios şi lipsit în mare parte de inovaţie. Printr-un plan de transformare majoră, Berlinul a ajuns unul dintre principalele huburi de finanţare din Europa.

    Cum se construieşte un start-up?

    Din experienţa sa de „antreprenor în serie”, Adeo Ressi recomandă ca fondatorii să construiască start-up-uri pentru viitor, nu pentru a le vinde. El se recomandă drept „inginer social” (n.r.: social engineer) şi spune că vrea să schimbe lumea start-up-urilor, ajutând antreprenorii cu idei curajoase.

    „Am înfiinţat şi am închis mai multe afaceri, iar unele încă sunt funcţionale. Ce am învăţat ca antreprenor este că atunci când construieşti ceva trebuie să o faci ca să reziste, nu ca să îl vinzi. Când vinzi un proiect, de obicei moare. Poate nu moare în totalitate, ci se preschimbă în altceva, dar de cele mai multe ori moare în totalitate. Dacă vrei să construieşti ceva, construieşte pentru viitor, condu-l pentru mult timp şi în loc să vinzi gândeşte-te cum poţi preda ştafeta unui alt lider care va susţine şi dezvolta viziunea în continuare”, accentuează Adeo Ressi.

    El pune foarte mare accent pe ideea de aliniere la viziunea unui fondator şi a unui proiect, astfel încât sfătuieşte antreprenorii să atragă finanţare doar din surse pe care le pot alinia crezului lor. „Dintr-o perspectivă antreprenorială ar trebui mereu să atragi capital de la cineva care are o viziune şi valori aliniate cu ale tale şi cu ale companiei tale. Deci când construieşti un business vrei ca tu, echipa ta, investitorii, clienţii şi toată lumea să fie aliniată cu viziunea şi valorile tale”, crede Ressi.

    Dar unde poţi găsi aceşti investitori? Ce faci când mare parte din capitalul privat disponibil la nivel global stă în vistieriile marilor companii?

    „Momentan, unele dintre cele mai mari sume sunt blocate în cuferele şi profiturile marilor corporaţii. Aceste companii mari vor fi rupte în bucăţi în următorul deceniu şi vor fi nevoite să se reinventeze.”

    Astfel, Ressi explică regula de 20%, aşa cum o numeşte el, prin care marile companii se pot reinventa constant, pot ajuta ecosistemul şi îşi pot păstra cea mai mare parte din câştiguri.

    „Perspectiva mea este că orice business mare de astăzi ar trebui să ia 20% din profiturile lor şi să le investească înapoi în inovaţie. Jumătate dintre ei trebuie să fie în investiţii în afara businessului, adică în start-up-uri şi alte proiecte, iar ceilalţi jumătate înapoi în business. Dacă această regulă ar fi urmată, ar reuşi să păstreze mare parte din profituri, dar şi o şansă mai mare să supravieţuiască inovaţiei. Dacă nu fac asta, au şanse mari să ajungă următoarele General Electric sau Sears”, crede CEO-ul Founder Institute.

    În cadrul interviului, el a discutat şi despre consumator, în special despre consumatorul viitorului. Astfel, potrivit lui, consumatorii din deceniul următor sunt adolescenţii de astăzi, iar pentru a-i deservi pe aceştia, cei care fac produse şi servicii trebuie să le urmărească foarte atent comportamentul.

    „Peste zece ani, clienţii vor fi cei care au acum 15 ani şi sunt adolescenţi. Dacă te uiţi astăzi la aceşti oameni, ei sunt una dintre cele mai diferite generaţii pe care le-am văzut. Valorile, credinţele lor sunt diferite, le pasă de planetă şi cheltuie bani doar pe lucrurile de care le pasă. Eu nu văd un viitor în care motoarele cu combustie, spre exemplu, vor fi cumpărate vreodată de un tânăr care are acum între 15 şi 25 de ani. Viitorul arată bine pentru că avem o generaţie de consumatori cărora le pasă de lume”, conchide Adeo Ressi.

  • 30 de ani de business, un timp prea scurt pentru ca antreprenorii români să înveţe să se asocieze

    Dacă trecem în business, progresele au fost evidente, în cei 30 de ani România reuşind să-şi formeze o clasă de antreprenori, pornind de la patroni şi oameni de afaceri.
    Ceea ce nu au învăţat antreprenorii români după 30 de ani este cum să se asocieze, cum să facă afaceri împreună, cum să facă faţă concurenţei şi multinaţionalelor care an de an câştigă teren.
    Într-o economie competitivă, cel mai puternic va câştiga întotdeauna, pentru că este un proces de anduranţă şi stabilitate pe termen lung.
    Conform unei analize făcute de Impetum Grup, un holding care reuneşte mai multe businessuri, începând cu CITR, cea mai mare firmă de insolvenţă, şi până la Roca X, un fond de investiţii dedicat start-up-urilor din IT, din cele 27.880 de firme cu active între 1 şi 50 de milioane de euro, 60% sunt deţinute de autodidacţi şi 80% au un singur sau doi asociaţi.
    Businessul românesc este extrem de polarizat: 660.000 de companii, cu active între 0 şi 1 milion de euro, fac 21% din totalitatea cifrei de afaceri, 24.967 de companii cu active între 1 şi 10 milioane de euro realizează 23% din cifra de afaceri, 2.913 companii cu active între 10 şi 50 de milioane de euro au 17% din cifra de afaceri, iar 729 de companii cu active mai mari de 50 de milioane de euro realizează nu mai puţin de 39% din cifra de afaceri.
    50% dintre companiile de impact pentru economia românească sunt în stare de dificultate, conform datelor din bilanţ.
    Asocierea este un cuvânt care lipseşte în businessul românesc, iar rezultatul este cel de mai sus: majoritatea covârşitoare a antreprenorilor români sunt foarte mici, mici şi puţini sunt mijlocii.
    Dedeman al fraţilor Pavăl, grupul Fildas-Catena al Ancăi Vlad, Altex al lui Dan Ostahie, FAN Courier, One United, Banca Transilvania, Sphera Group (Pizza Hut şi KFC) sunt câteva excepţii care au reuşit să-şi depăşească condiţia şi mulţi se întreabă cum au realizat acest lucru.
    Antreprenorii români nu au bani, se bazează pe creditele furnizor şi împrumuturile de la bancă şi preferă să facă afaceri pe cont propriu.
    Până la urmă nu ar trebui să fie blamaţi, pentru că asta vine din istoria noastră de popor individualist, care încearcă mai mult să se apere decât să se deschidă şi să intre pe teritoriul altora.
    Ion Ţiriac, cel mai bogat român, a reuşit să ajungă aici printr-un model de business bazat pe holding. Iar pentru fiecare afacere a încercat să găsească un partener care să „muncească”, de cele mai multe ori un grup internaţional. Modelul a fost de succes.
    De partea cealaltă, Marcel Bărbuţ, care în trei decenii a creat AdePlast, dar pe care o boală incurabilă l-a scos de tot din joc, a preferat să scrie în testament ca afacerea să fie vândută, chiar a indicat şi cumpărătorul, grupul elveţian Sika, preferând această soluţie în loc ca businessul să meargă mai departe cu fiii lui.
    Când a fost vândut, AdePlast a avut un profit operaţional de aproape 15 milioane de euro, iar elveţienii au plătit peste 150 de milioane de euro, banii urmând să fie împărţiţi între copiii lui. Pentru mulţi antreprenori români care şi-au început businessul în anii ’90 şi care acum se îndreaptă spre pensionare, principala problemă este cui transferă ceea ce au realizat. Mulţi nu au încredere că urmaşii lor pot duce businessul mai departe.
    Lipsa culturii de asociere face ca aceste businessuri şi branduri româneşti să nu meargă mai departe decât o generaţie. La acest lucru se adaugă şi faptul că proprietarii nu au construit o cultură de management neutră, care să poată să conducă afacerile mai departe fără probleme.
    De asemenea, antreprenorii români preferă să-şi vândă produsele sau să se vândă multinaţionalelor decât să încerce parteneriate cu omologii lor români. Aceasta este realitatea în care trăieşte businessul românesc.
    Asocierea, cultura unui management profesionist sunt lucruri pe care cei din prima generaţie le-au învăţat mai puţin.