BusinessMagazin

Category: Revista BM

  • Республика. Молдова. Republica Moldova vs. propaganda rusească

    În statele baltice, care, ca şi Moldova, au fost republici sovietice, dar unde teama de expansiunea influenţei ruse este mare, guvernele au tranşat problema propagandei de la Moscova prin presă simplu: au scos în afara legii programele şi emisiunile reţelei de televiziune Russia Today (RT), principala portavoce pentru străinătate a Kremlinului. Pentru a arăta ce putere de foc are cea mai puternică armă de soft power a Moscovei, trebuie spus că RT are un buget anual estimat la 275 de milioane de dolari, puţin mai mic decât bugetul de apărare pentru 2019 al Lituaniei, scrie Euronews.

    În Moldova, situaţia este mai complicată. Prinsă între Ucraina şi România, ţara cu doar 3,5 milioane de locuitori este, fără îndoială, un proxy în rivalităţile reînnoite ale epocii Războiului Rece.

    În trecut, Partidul Democrat a controlat cu stricteţe difuzarea presei ruseşti în Moldova. După ce partidul prorus al socialiştilor (PSRM) condus de preşedintele Igor Dodon a venit la putere în iunie 2019, regulile jocului s-au schimbat rapid, cu o recalibrare puternică a influenţei ruseşti în televiziune. În octombrie 2019, Accent TV, o reţea de televiziune apropiată de Dodon şi PSRM, a obţinut drepturile de a retransmite Pervîi Kanal (Canal Unu) din Rusia în Moldova. Pervîi Kanal este postul  fanion al radiodifuzorului de stat rus şi portavocea Kremlinului. Timp de mulţi ani, drepturile de difuzare în Moldova ale acestui canal au fost (prin Prime TV) în mâinile oligarhului şi mogulului media, acum fugitiv, Vladimir Plahotniuc, o figură importantă în Partidului Democrat care se confruntă cu dificultăţi de ordin legal în Rusia.

    Pe 21 octombrie, Consiliul Coordonator al Audiovizualului din Moldova (CCA) a aprobat în unanimitate o cerere din partea Accent TV, afiliată PSRM, de a-şi schimba numele în „Primul în Moldova”, ceea ce aminteşte de numele Pervîi Kanal. Postul şi-a schimbat şi sigla pentru a fi aproape identică cu cea a Pervyi Kanal.

    Omul de afaceri Igor Ceaika, fiul fostului procuror general al Rusiei Yuri Ceaika – un personaj foarte controversat, de altfel -, a cumpărat Primul la mijlocul lunii februarie 2020. Pe lângă preocuparea sa  pentru presă, Ceaika are relaţii de afaceri strânse şi deschise cu fratele lui Dodon, Alexandru Dodon, în domeniul imobiliar şi în sectorul serviciilor publice. Procurorul Ceaika şi fii săi sunt personajele principale într-un documentar care face o incursiune în ceea ce este înfăţişat ca fiind afaceri murdare, infracţiuni, legături cu crima organizată şi preluări de companii ale clanului Ceaika. Autorul documentarului nu este altul decât Alexei Navalnîi, adversar declarat al preşedintelui rus Vladimir Putin a cărui presupusă orăvire cu Noviciok încurajează statele occidentale să impună noi sancţiuni Rusiei.

    Când a fost întrebat despre relaţia de afaceri dintre fratele său şi Ceaika de către Ziarul de Gardă din Moldova, Dodon a spus pur şi simplu: „Este viaţa lui, activitatea lui, în care acţionează după cum consideră potrivit, fără ca eu să mă implic”. Fratele preşedintelui Dodon, Alexandru, a cumpărat anul trecut o participaţie de 15% la o companie de imobiliare din Rusia la care principalul acţionar este Igor Ceaika, potrivit Balkan Insight.

    Influenţa rusească nu este evidentă doar în televiziunea din Moldova. Moscova are, de asemenea, o prezenţă semnificativă în media prin cele mai citi­te ziare de limbă rusă, precum şi prin
    site-uri online şi portaluri de ştiri cu cifre ridicate de audienţă, cum ar fi Sputnik.md, noi.md, point.md şi KP.md.

    Cu toate acestea, televiziunea continuă să fie cea mai consumată şi influentă mass-media; oricine deţine posturile TV în ţară controlează percepţiile oamenilor. Aproximativ două treimi din numărul total de posturi de televiziune se află în mâinile celor mai puternici politicieni locali care au diverse legături cu Moscova.

    De aceea, experţii spun că concentrarea proprietăţii mass-media din Moldova a atins niveluri îngrijorătoare. Două companii controlează aproximativ 80% din piaţa de publicitate media, Casa Media şi Exclusive Sales House, firmă apropiată de Plahotniuc şi Dodon.

    Casa Media are dreptul exclusiv de a vinde spaţiul publicitar al posturilor de televiziune Prime TV TV, Publika TV, Canal 2, Canal 3, CTC Moldova, Familia Domaşnîi, N4, Noroc TV, REN Moldova şi Vocea Basarabiei. La rândul său, Exclusive Sales House are aceleaşi drepturi de a vinde reclame pentru NTV Moldova, Exclusive TV şi Prime TV în Moldova.

    Televiziunea continuă să fie cel mai influent mediu, 80% dintre moldoveni spunând că este sursa lor principală de ştiri şi informaţii, potrivit unui sondaj al Institutului Republican Internaţional (IRI) publicat în decembrie 2019.

    Social media a fost următoarea cea mai consultată sursă la nivel naţional, cu o pondere de 35%, urmată de internet (altele decât social media), cu 33%. Pentru radio, cota este de 29%.

    Spre comparaţie, presa scrisă a reprezentat doar 11%, făcând din ziare şi reviste cel mai puţin consultat mediu pentru informaţii.

    Conform aceluiaşi studiu, care a analizat şi audienţa, moldovenii au preferat programele de divertisment difuzate de posturile ruseşti din republică: Prime TV a avut cea mai mare cotă de audienţă, de 31%.

    Cel mai recent sondaj privind cotele de audienţă TV, publicat în iunie 2020, arată că posturile de televiziune controlate direct sau indirect de Plahotniuc au avut cea mai mare cotă de piaţă. Multe dintre ele retransmit conţinut în limba rusă şi au buletine de ştiri româneşti şi ruseşti, emisiuni TV şi filme în două limbi.

    Un alt grup cu o cotă de piaţă semni­fictivă este format din mai multe televiziuni controlate de persoane afiliate socialiştilor sau apropiate de preşedintele Igor Dodon. Cele mai vizionate dintre acestea sunt Primul în Moldova, NTV Moldova şi THT Exclusive TV.

    Cu toate acestea, RTR Moldova, o subsidiară a Rusia-1 (Россия-1), cu baza la Moscova, primul canal al televiziunii de stat ruseşti, are cea mai mare audienţă pentru un post de televiziune din Moldova.

    „Presa în limba rusă este finanţată din Rusia în moduri netransparente. Aceste mass-media sunt apropiate de politica politicienilor pro-ruşi, cum este preşedintele Dodon, de unde şi pasivitatea autorităţilor în combaterea dezinformării şi propagandei ruseşti“, a explicat pentru Euronews Cornelia Cozonac, directorul Centrului pentru Jurnalism de Investigaţie din Moldova.

    Ea a adăugat că Moldova nici măcar nu are o strategie de combatere a amestecului străin şi nici politici clare pentru protejarea spaţiului său informaţional. Presa de limbă rusă de la Chişinău, de exemplu, este în mare parte manipulatoare, spune Cozonac. Mesajele difuzate şi tipărite, a adăugat ea, au urmat aceleaşi linii de ştiri anti-Occident trasate de Kremlin.

    Acestea includ – dar nu se limitează la – percepţia de Occident decadent, falit moral şi lipsit de credinţa în Dumnezeu, promovarea de viziuni asupra lumii anti-LGBT şi anticapitaliste şi demonizarea în acelaşi timp a unor filantropi occidentali precum George Soros şi Bill Gates.

    Aceste orientări nu sunt disimulate în întregime în buletinele de ştiri sau în talk-show-urile politice şi sunt difuzate subliminal în spectacole de divertisment.

    „Am observat o tendinţă. Publicaţiile ruseşti precum Komsomolskaya Pravda sau Sputnik au cel puţin o ştire anti-România, o ştire anti-UE şi una anti-SUA sau anti-NATO şi ceva legat de Ucraina pe zi“, a spus Cozonac.

    Pentru Angela Grămadă, directorul Asociaţiei Experţilor pentru Securitate şi Afaceri Globale (ESGA), mecanismele şi pârghiile de soft power ale Rusiei sunt la fel de puternice ca acum 30 de ani, când Moldova a devenit independentă.

    „Conţinutul promovat de presa de limbă rusă ne face să rămânem captivi unui anumit mod de gândire“, a spus Grămadă.

    Ea a adăugat că transformarea calitativă a modului de gândire moldovenesc devine mai dificilă într-un mediu în care propaganda intensivă este omniprezentă.

    „Factorii de decizie dau la schimb controlul asupra minţilor oamenilor pe sprijin politic – beneficiază de resursele de care au nevoie pentru a ajunge sau rămâne la putere“, a subliniat Gramada.

    Propaganda rusă este foarte puternică, avertizează Petru Macovei, directorul Asociaţiei Presei Independente. „Dacă, Doamne fereşte, am fi într-o situaţie de război ca în Ucraina, maşina de propagandă rusească locală ar fi fatală pentru noi“, a spus Macovei.

    „Dacă am intra în conflict cu Federaţia Rusă, propaganda rusă ar fi, fără îndoială, cel mai puternic tun din acest război“, a conchis el.

    Deşi limba română este limba oficială în Moldova, toţi cetăţenii pot trece la rusă dintr-o clipită.

    Federaţia Rusă va cheltui aproximativ 1,3 miliarde euro din bugetul naţional în 2020 pentru a-şi susţine presa afiliată de stat. RT transmite în aproximativ 100 de ţări din întreaga lume.

    Una dintre cele mai bune modalităţi de a asigura un peisaj media mai echilibrat în Moldova, crede cercetătorul Nicolae Tibrigan, este de a spori prezenţa mass-mediei în limba română cu sprijin de la Bucureşti. Aproximativ 28% dintre moldoveni preferă să citească ştiri doar în limba rusă. „Astfel, ar fi posibil să fie rupt monopolul mass-media din sfera digitală al «holdingului media Dodon» şi să fie atras segmentul urban al vorbitorilor de rusă, în ultima vreme destul de refractar la naraţiunile antioccidentale lansate sistematic de Partidul Socialiştilor“, a mai spus Tibrigan.

  • Ce se întâmplă cu taxele în pandemie?

    Dacă ar fi să se mărească unele cote de impozitare, ceea ce sperăm să nu se întâmple, în primul rând TVA-ul este cel mai uşor de modificat. Au mai fost discuţii în ultimul timp şi despre cotele de impozit pe venit. Speranţa noastră este că raţiunea va prevala şi nu vom avea creşteri de fiscalitate în perioada următoare”, a declarat Dan Bădin, partener impozitare directă la Deloitte România, în cadrul unui eveniment organizat de compania de consultanţă şi audit.

    Consultanţii Deloitte sunt de părere că cea mai bună modalitate de a aduce bani în plus la bugetul de stat este o colectare mai bună. România rămâne în continuare campioana Europei la deficitul de încasare de TVA (diferenţa între cât şi-a propus statul să încaseze şi cât a încasat efectiv).

    „În primul rând cea mai importantă pârghie pe care o are statul este să colecteze mai mulţi bani la buget de la plătitorii de impozite din România. Avem cel mai scăzut grad de încasare a TVA – principala taxă a bugetului de stat. Principala resursă a statului o reprezintă colectarea impozitelor şi taxelor într-un mod cât mai corect şi complet”, a mai spus Dan Bădin.

    Criza generată de pandemia de COVID-19 a adus digitalizarea forţată şi a statului. În condiţiile în care guvernul nu ar trece la măsuri de creştere sau introducere de noi taxe, consultanţii Deloitte se aşteaptă la accentuarea digitalizării autorităţilor fiscale şi la intensificarea controalelor fiscale, în special în zonele cu risc ridicat de evaziune.

    „Este de aşteptat, aşadar, ca nivelul de colectare a veniturilor de la finalul lui 2020 să fie sub cel de anul trecut, în timp ce cheltuielile vor fi mult mai mari. Mai mult, decalajul de încasare la TVA rămâne cel mai mare din Uniunea Europeană, de aproximativ 33% în 2018, potrivit celui mai recent raport al Comisiei Europene. În aceste condiţii, estimăm o înteţire a controalelor fiscale în perioada următoare pe zona de TVA, în special în anumite arii în care autorităţile fiscale deja se dovedesc mai active decât în trecut”, a spus Vlad Boeriu, partener coordonator servicii fiscale şi juridice la Deloitte România.

    Alegerile parlamentare din iarnă aduc o toamnă liniştită din punctul de vedere al fiscalităţii pentru mediul de business. După alegeri, mediul de afaceri din România aşteaptă de la noul organ legislativ şi de la noul guvern predictibilitate, stabilitate fiscală şi coerenţă legislativă, crede Andrei Burz-Pînzaru, partener Reff & Asociaţii, din secţiunea legal a  Deloitte.

    „O aşteptare a mediului de business, dacă e să ne raportăm la ce s-a întâmplat în ultimele 6 luni, este coerenţa legislativă. Aceste luni au arătat aproape un concurs legislativ între guvern şi parlament, cu acte normative care au avut acelaşi obiect, votate în paralel, iar acest lucru creează incertitudine.”

  • Afaceri din joaca copiilor. Cum să faci 1 milion de euro în România din vânzarea de jucării

    Este un business cu istorie îndelungată – am început afacerile în anul 1995 cu vânzarea de haine,  iar apoi, în ultimii şapte ani, ne-am extins gama cu jucării, segment pe care ne concentrăm şi în prezent”, a povestit Lucian Coşofreţ în cadrul emisiunii ZF ECOSISTEMUL MARKETPLACE.

    Businessul Salamander Kids este format în prezent dintr-un magazin fizic, iar de patru ani a intrat şi în online prin intermediul eMag Marketplace. În prezent, pentru acesta lucrează 12 persoane.

    Lucian Coşofreţ spune că numărul comenzilor zilnice variază  în funcţie de mai mulţi factori – momentul săptămânii, promoţia pe care o derulează etc. Cele mai multe vânzări au loc însă, în mod evident ţinând cont de specificul afacerii, în lunile noiembrie şi decembrie. „În noiembrie, de Black Friday, vindem cât în trei luni obişnuite, iar în luna decembrie, vindem de obicei de trei ori mai mult decât într-o lună normală.”

    Antreprenorul spune că acoperă toată gama de jucării pentru copii, iar valoarea bonului mediu se plasează în jurul a 120-150 de lei.

    Vânzările de 1 milion de euro din 2019 au fost generate în procent de 70% de mediul online, iar 30% au fost realizate în mediul fizic. „Preconizăm că şi anul acesta va fi la fel, dar rămâne de văzut”, spune Lucian Coşofreţ. În perioada pandemiei, au fost nevoiţi să îşi închidă magazinul fizic timp de trei luni, însă au compensat cu online-ul, unde în lunile martie-aprilie-mai au înregistrat vânzări cu 40% mai mari. Antreprenorul crede totuşi că vor înregistra o scădere a businessului, în contextul în care, chiar înainte de debutul pandemiei, în luna ianuarie, au mai închis un magazin fizic din dorinţa de a se concentra mai mult pe online. „Online-ul este viitorul – dacă eşti cinstit, corect cu clienţii şi răspunzi la orice întrebare adresată de client, nu ai cum să nu vinzi. Încercăm şi anul acesta să ajungem la o cifră de afaceri la fel ca anul trecut, sperăm să fie aşa până la urmă”, crede antreprenorul.

    Decizia de a se orienta spre mediul online a venit în urmă cu patru ani, când Coşofreţ făcea cumpărături pe platforma eMag. „Am aplicat, iar în 10 zile am publicat primul produs. Am ajuns ca până astăzi să luăm două premii – cel mai bun cont şi firmă exemplară pentru anul 2018 şi 2019”, descrie el realizările de pe această platformă. În prezent, se pregătesc pentru perioada sărbătorilor: „Am început pregătirile încă din iulie. Se fac stocurile, se aprovizionează, iar în decembrie, în depozit se zbârnâie, se aleargă dintr-o parte în alta, suntem consideraţi exact ca şi spiriduşii lui Moş Crăciun”.

    Care sunt tendinţele pe piaţa jucăriilor? „Băieţii vor maşinuţe, fetele vor păpuşi şi piese de construcţie, în rest, orice jucărie preferată de copii este un obiect transpus din viaţa reală – bucătărie, cărucior de supermarkert, orice ar vedea copilul, în lumea jucăriilor există.”

  • Bani din flori. Poveştile de succes ale mai multor florării din România

    1. Dolce Paula – Atelier de dulciuri şi flori (Bucureşti)

    Paula Moldovan purta pasiunea pentru flori alături de cea pentru prăjituri şi torturi, după ce, mai bine de 15 ani, a lucrat în domeniul alimentaţiei publice, în zona HoReCa, timp de cinci ani a acumulat experienţă în domeniul floristic, iar doi ani s-a specializat în patiserie-cofetărie. Cu toate aceste „ingrediente” puse laolaltă, ea a deschis Dolce Paula, un atelier de dulciuri şi flori cu servicii personalizate, situat chiar în inima Bucureştiului, în zona Piaţa Victoriei.

    Investiţia în atelier a ajuns la 35.000 de euro, însă antreprenoarea spune că planurile de investiţii nu se opresc aici, pentru că este nevoie constantă de bani pentru dezvoltare.

    În atelier nu se găsesc buchete de flori gata făcute, ci numai câteva aranjamente florale sau câteva flori proaspete, dar clienţii pot să vadă „recuzita” cu care lucrează Paula Moldovan pentru a crea concepte diferite de dulciuri şi flori. Ca totul să se lege, e nevoie de comunicare.

    Aşa că, pentru buchetele de mireasă, de exemplu, Paula trebuie să cunoască mireasa şi să schimbe multe idei cu ea înaintea marelui eveniment, pentru a se asigura că florile care îi vor fi dedicate sunt într-adevăr ceea ce îşi doreşte.

     

     

    2. Boutique d’emotion (Corbeanca)

    Amalia Şeremet, licenţiată în sociologie cu specializare în comunicare politică, a învăţat să facă aranjamente florale odată cu implicarea în businessul Boutique d’Emotion din Corbeanca, iar acum gestionează un atelier floral care funcţionează simultan şi ca magazin de cadouri în localitatea de lângă Bucureşti. Amalia Şeremet realizează aranjamente pentru evenimente private şi se află acum în căutare de noi angajaţi.

    Ideea a pornit de la două prietene ale ei, care, în 2016, au vrut să facă un business local plecând de la conceptul de atelier floral. Pentru că spaţiul era generos, s-au gândit să dezvolte şi o parte de cadouri şi au rugat-o şi pe Amalia să se alăture afacerii lor. Aşa a apărut ea în business, iar din 2017 este unicul proprietar al afacerii.

    „Când am intrat în Boutique d’Emotion, în afară de crin, garoafă, trandafir, nu ştiam prea multe despre flori. Nu cunoşteam tipurile de flori sau cum se face un buchet. M-am specializat la locul de muncă şi încă învăţ”, spunea Amalia Şeremet anul trecut.

    Aranjamentele florale sunt create în atelierul din Corbeanca şi ajung apoi la evenimente private. Pentru flori, aprovizionarea se face de la importatori, iar cadourile sunt aduse în principal de la producători din România.

     

     

    3. Darlington – Croitoria de flori (Iaşi)

    În urmă cu şase ani, familia Curcudel din Iaşi deschidea o florărie sub brandul Darlington – Croitoria de flori. Povestea a început în preajma Crăciunului din 2014, când Marina şi Marius Curcudel se aflau în căutarea unor cadouri pentru cei dragi. În câteva luni, mai exact în aprilie 2015, ea şi soţul ei Marius Curcudel îşi deschideau un spaţiu în care au început să vândă flori. Cei doi au început să urmeze cursuri de design floral pentru a se specializa în ceea ce aveau de gând să facă mai departe şi au încheiat parteneriate cu firme locale din Iaşi. La un an după deschiderea primului punct de desfacere Darlington a apărut un al doilea, tot în Iaşi, de dimensiuni mai mari. O perioadă, cele două florării au funcţionat în paralel, însă ulterior a rămas deschisă doar unitatea mai mare, din care sunt onorate în prezent toate comenzile.

    Florile care se găsesc la Darlington vin de la câţiva furnizori din Europa, în principal din Olanda, de unde cei doi antreprenori ieşeni se aprovizionează cu produse finite şi cu materie primă. Selecţia furnizorilor este o provocare pentru antreprenorii de la Darlington, pentru că florile trebuie să fie tot timpul proaspete şi să ajungă intacte la evenimentele pentru care sunt alese.

    Aproximativ 80% din aranjamentele care se vând în florărie sunt realizate pe loc, personalizat, fiind aproape imposibil de creat două buchete identice.

     

     

    4. Greenarium (Sibiu)

    Despre plante vorbeşte şi Greenarium, businessul a trei tineri, care fac terarii cu plante într-un atelier din Sibiu. Anton Balint, Paul Bondane şi Raluca Mitea au „migrat” din domeniul artistic în care au toţi pregătire pentru a dezvolta Greenarium. Primii muguri au apărut, la fel ca în cazul Darlington, tot în preajma Crăciunului.

    „Greenarium a început ca o poveste de cadouri de Crăciun, pe care eu, împreună cu Raluca, am vrut să le facem familiei şi prietenilor noştri. Voiam să le oferim neapărat ceva făcut de mâinile noastre. După ce am trecut prin mai multe idei, am descoperit terariile, acum cinci ani, când în România nu prea era popular conceptul.”

    S-au documentat, au făcut câteva zeci de cadouri pentru familie şi prieteni şi, după ce au trecut sărbătorile, şi-au dat seama că aceasta ar putea fi o bună oportunitate pentru un business.

    „Visul meu este să înlocuim toate ghivecele de plastic din casele românilor”, spunea Anton Balint în urmă cu câteva luni.

    Terariile Greenarium sunt confecţionate din sticlă pe care cei trei fondatori o iau de la ferestrele caselor din Sibiu, atunci când acestea sunt schimbate. Ei preiau sticla, o spală, o taie cu diamantul, o înfoliază într-o foiţă de cupru şi apoi lipesc totul cu cositor. Totul se lucrează manual, prin tehnica de vitralii Tiffany.

    O parte din plantele care ajung în terarii sunt aduse din import, însă unele sunt crescute chiar de cei trei antreprenori, în atelierul din Sibiu. Nisipul şi pietrişul sunt procurate de la furnizori din România, iar unele globuri de sticlă vin de la artizani din zona Sibiului.

     

     

    5. Patchouli Flowers Concept Store (Bucureşti)

    Anita Moldovan împreună cu mama ei, Viorica, două antreprenoare pasionate de flori, au creat în urmă cu opt ani brandul Patchouli, sub care realizează aranjamente florale.

    „În 2012, în timp ce mă aflam cu mama mea la Londra, îmi doream un nou început, fondarea unui nou business care să ne reprezinte şi care să ne permită să ne exprimăm. În scurt timp aveam deja o idee clară asupra a ceea ce doream să facem, primul atelier de creaţie florală din România. Mi-am dorit să schimb şi să cresc standardele pieţei locale de flori, care până atunci nu cunoscuse o abordare artistică şi sofisticată”, povestea Anita Moldovan, cofondatoarea companiei Patchouli Flowers Concept Store, la emisiunea online ZF Afaceri de la zero.

    Atelierul Patchouli se află pe Calea Dorobanţilor din Bucureşti, locaţie aleasă de Anita şi Viorica Moldovan datorită cererii de aranjamente florale premium din această zonă.

    Patchouli are o gamă variată de produse, de la buchete gata făcute pentru clienţii grăbiţi, până la buchete personalizate în funcţie de cerinţele clientului. De asemenea, realizează cutii cu flori, jobene, ceşti sau lumânări şi aranjamente florale pentru evenimente.

     

     

    6. Semperviva (Sibiu)

    Diana Brătilă s-a specializat în geografia turismului, însă şi-a schimbat traiectoria profesională în vara lui 2019, când a primit un aranjament cu flori care i-a stârnit interesul şi creativitatea, astfel că a pus bazele propriului business cu aranjamente florale din plante suculente sau licheni, sub brandul Semperviva.

    Primele aranjamente le-a făcut chiar din aranjamentul mare primit, proporţionându-l în ghivece colorate şi găleţi, cu scop pur decorativ pentru grădina proprie, fără a se gândi o clipă că acestea pot fi comercializate, până într-o zi când cineva a întrebat-o cât costă un astfel de aranjament, iar atunci s-a născut ideea de a transforma pasiunea în afacere.

    Aşa a ajuns să realizeze copăcei din licheni, tablouri, decoraţiuni interioare sau aranjamente florale din licheni sau plante suculente, materii prime pe care le cumpără din sere sau magazine specializate, nu de pe internet.

     

     

    7. Studium on flowers (Bucureşti)

    Andreea Filip, o tânără cu experienţă în domeniul vânzărilor, a creat businessul Studium în vara anului 2019, la întoarcerea în România după aproape opt ani de lucrat şi de călătorit în străinătate. Era obişnuită să aibă tot timpul flori în casă, însă, pentru că nu îi era mereu la îndemână să le cumpere, a gândit un concept de abonament pentru cei care îşi doreau acelaşi lucru, abonament care presupune livrări periodice de flori la uşa clientului.

    A creat o platformă, unde abonamentul poate fi personalizat după dorinţele clientului, care are de ales între trei dimensiuni de buchete. El poate selecta de asemenea frecvenţa cu care îşi doreşte să-i fie livrate florile, introduce adresa şi aşteaptă buchetul acasă. Florile pe care le livrează provin în proporţie de 65% din import, în vreme ce restul sunt din România.

    Acum, după ce a pus Studium pe picioare, Andreea Filip se gândeşte să organizeze şi workshopuri cu florişti locali, în care să-i înveţe pe doritori cum se îngrijesc florile.

     

     

    8. The Sisters Flower Studio (Cluj-Napoca)

    Atelierul floral The Sisters Flower Studio din Cluj-Napoca a apărut după ce surorile Lucia Sigmirean şi Andreea Popa au hotărât să transforme pasiunea pentru flori şi experienţa din acest domeniu într-un business. Lunar, între 350 şi 500 de clienţi primesc florile din atelierul The Sisters, iar cele două surori spun că vor să creeze buchete în funcţie de personalitatea, hobby-urile, locul de muncă sau culorile preferate de destinatarului buchetelor. În medie, din atelierul surorilor din Cluj ies circa 20-35 de buchete zilnic, iar recordul într-o perioadă aglomerată a fost de 300 de buchete pe zi.

     

     

    9. Verdepeperete (Buzău)

    Oana şi Alexandru Creţu au dat viaţa din Bucureşti pe cea într-un oraş de provincie – Buzău – iar odată cu mutarea au pus şi bazele unei afaceri. Businessul VerdePePerete, care produce şi vinde tablouri şi elemente de decor pe bază de licheni, s-a născut, la fel ca multe altele, dintr-o nevoie.

    Se mutaseră deja din Bucureşti, Alexandru decisese să-şi facă stagiatura în arhitectură în Buzău, iar Oana renunţase la cariera în domeniul bancar şi se angajase la o companie din acelaşi oraş. Împreună s-au gândit că, în paralel cu joburile, se pot ocupa şi de o afacere.

    Aşa s-a născut afacerea cu tablouri cu licheni, un element folosit tot mai des în designul interior, dar mai puţin descoperit în urmă cu trei ani, când cei doi antreprenori fondau VerdePePerete. Au început să studieze domeniul, să se gândească la un nume şi la un logo, proces care a durat câteva luni. „Produsele noastre sunt compuse din ramă sau cadru din lemn de brad, lăcuite, băiţuite, vopsite cu vopsea ecologică pe bază de apă în diferite nuanţe şi licheni naturali într-o varietate de culori”, spun cei doi fondatori.

    În tablouri, lichenii formează modele abstracte sau chiar logouri, în funcţie de cererile clienţilor. De altfel, atunci când cumpărătorul îşi doreşte, se poate implica personal în realizarea tabloului, sub îndrumarea celor doi antreprenori din spatele VerdePePerete.

    Producţia tablourilor cu licheni are loc într-un atelier din satul Spătaru, judeţul Buzău, acolo unde există şi câţiva colaboratori care ajută la finalizarea procesului artizanal de fabricare.

     

    Puteţi citi poveştile integrale ale tuturor acestor afaceri cu flori pe platforma zf.ro/afaceri-de-la-zero.

  • Ziaristul care s-a luptat cu presa, detectivii particulari, izolarea, ameninţările şi cu un colos financiar pentru a expune cea mai mare fraudă din istoria Germaniei

    Când colosul financiar german Wirecard s-a prăbuşit, sub povara unei fraude de aproape două miliarde de euro, scandalul s-a spart nu doar în capul executivilor companiei, ci şi în cel al jandarmului pieţei financiare din Germania BaFin şi cel al auditorului EY.

    Dimensiunile eşecului sunt cu atât mai mari cu cât frauda, una simplă, a fost expusă de Financial Times printr-o serie de investigaţii jurnalistice bazate pe documente ale Wirecard şi mărturii ale unor denunţători. Iar ziariştilor de la FT nu le-a fost deloc uşor, ei ajungând, spre exemplu, subiecţii unor calomnii şi anchete penale ale procurorilor germani. Povestea investigaţiei care a durat cinci ani – intimidare, supraveghere şi teorii ale conspiraţiei – a scris-o jurnalistul Dan McCrum într-un material cu titlul „Wirecard şi cu mine: Dan McCrum despre dezvăluirea unei afaceri penale”. 

    30 ianuarie 2019: era cam pe la jumătatea după-amiezii, într-o zi gri de miercuri, la Londra, când o duzină de roboţi Twitter anonimi au prins brusc viaţă, scrie ziaristul de la FT. „McCrums este un penal. . . McCRIM, băiatule, TE DUCI LA ÎNCHISOARE!!”.

    Pe măsură ce acest flux de abuzuri online a crescut, o altă voce, mai formală, s-a alăturat corului, cea a lui Heike Pauls, o analistă de cercetare de la Commerzbank respectată şi urmărită de un public larg. A doua zi dimineaţă, a fost publicată o notă de cercetare către clienţii băncii. Purta titlul „Şi mai multe ştiri false”.

    „Ieri, infractorul în serie Dan McCrum, jurnalist la altfel renumitul FT, a publicat un alt articol negativ despre Wirecard“, a scris Pauls. „La fel ca până acum, articolul lui McCrum a urmat unei creşteri vizibile a tranzacţiilor short selling în ultimele săptămâni. Credem că manipularea pieţei pare evidentă. . . ”

    Ea a continuat spunând: „Suntem de fapt mai preocupaţi de participarea activă evidentă a FT la manipularea pieţei decât de acuzaţiile aduse companiei. Credem că autorităţile de reglementare trebuie să analizeze cu seriozitate situaţia”.

    La început, am crezut că nota este o farsă, dar, uluitor, era reală. Era doar cel mai recent episod dintr-o luptă care urma să dureze 18 luni, cu mine sub bombardament în timp ce băncile şi autorităţile de reglementare germane au ignorat dovezi de fraudă corporativă pentru a mă pune în centrul unei teorii a conspiraţiei. Uneori, părea că lumea înnebunise cu totul.

    Wirecard a fost un pionier al operaţiunilor de procesare de plăţi din München care a gestionat plăţile cu carduri de credit şi de debit. O alintată a burselor care a promis că va face numerarul desuet, compania a crescut timp de peste două decenii pentru a deveni membru al indicelui bursier Dax şi, în ochii investitorilor de retail, un gigant fintech care a reprezentat răspunsul german la Silicon Valley. Pauls a stabilit valoarea ţintă a companiei la 28 de miliarde de euro, dublu faţă de cea a Deutsche Bank.

    Acuzaţiile de infracţionalitate din partea Commerzbank – ideea că eu, în calitate de reporter, am fost cumva în legătură cu speculatorii care încearcă să distrugă o companie prin forţarea prăbuşirii preţului acţiunilor şi că FT acceptă acest lucru – nu a venit ca un şoc total. Timp de mulţi ani, directorii Wirecard împreună cu banda lor de majorete corporative şi-au făcut un obicei din a respinge criticii drept „short selleri criminali” care ar face profit dacă preţul acţiunilor companiei scade. Am investigat în Wirecard din 2014, urmând un pont că ceva nu era în regulă cu conturile sale. Împreună cu editorul echipei de investigaţii FT Paul Murphy şi cu avocatul intern pentru calomnii Nigel Hanson am aflat la ce ne puteam aştepta în urma examinării companiei: abuzuri online furioase, hacking, ascultare electronică, supraveghere fizică şi unii dintre cei mai scumpi avocaţi din Londra. Dar, în cele din urmă, şandramaua s-a prăbuşit. La câţiva ani după ce roboţii Twitter m-au atacat, Wirecard nu mai este decât o epavă care fumegă. Fostul director executiv Markus Braun se află în închisoare, aşteptându-şi procesul împreună cu alţi colegi, în timp ce fostul director general Jan Marsalek a dispărut şi este căutat de autorităţi.

     

     

    O

    Odiseea mea cu Wirecard a devenit publică pentru prima dată în aprilie 2015, când am scris o serie de articole pe Alphaville, blogul financiar al FT. Intitulată The House of Wirecard, seria a pus o întrebare simplă: e ceva greşit în calculele companiei? Zece luni mai târziu, Matt Earl şi Fraser Perring, doi investitori profesionişti care acţionau anonim la acea vreme, au publicat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Raportul Zatarra, numit după un pseudonim folosit de Contele de Monte Cristo al lui Alexandre Dumas. Acesta era o culegere incendiară de 100 de pagini cu dovezi şi acuzaţii că, de ani de zile, Wirecard înşela reţelele majore de carduri administrate de Visa şi Mastercard pentru a procesa plăţile pentru jocuri de noroc online ale clienţilor americani, ceva considerat ca dubios de autorităţile americane la acea vreme. Articolul meu din februarie 2016 despre raport a declanşat un răspuns legal furios din partea avocaţilor Wirecard şi a făcut ca echipa juridică a FT să înghită în sec deoarece Zatarra arunca acuzaţii de fraudă şi spălare de bani în toate părţile. În mijlocul acestei furtuni, Paul Murphy, care la acea vreme era editorul FT Alphaville, a primit un telefon ciudat. Un speculator bursier şi coleg de bârfă cu care Murphy vorbea în privat în mod regulat – numiţi-l Bill – a vrut să prezinte pe cineva. Era Murphy absolut sigur de „lucrurile despre Wirecard” de pe FT Alphaville, a întrebat el? Bill a spus că este în legătură cu cineva care susţine vehement contrariul. Acel cineva se numea Jan Marsalek.

     

     

    M

    Marsalek, pe atunci în vârstă de doar 36 de ani, era ofiţerul operaţional şef al Wirecard şi creierul operaţiunilor cu trucuri murdare. Un dealer suav care şi-a trăit jumătate din viaţă în avioane private şi hoteluri de lux, a prosperat acolo unde se intersectează lumea afacerilor, a criminalităţii, a politicii şi a spionajului, un card de credit din aur solid băgat în buzunarul costumului creat de un designer renumit. Ştim acum că a avut o serie de contacte cu servicii secrete din Rusia şi Austria, dar şi cel puţin o duzină de detectivi privaţi în mai multe ţări. Documentele văzute de FT indică faptul că Wirecard avea la dispoziţie un set larg de instrumente, de la o reţea de marionete pe social media care răspândeau propagandă până la supraveghere fizică şi kituri sofisticate de ascultare a conversaţiilor telefonice. Indiferent de cum a făcut-o, Marsalek identificase una dintre sursele obişnuite ale lui Murphy – şi spera să o folosească pentru a influenţa articolele FT. Răspunsul lui Murphy pentru Bill a fost clar. „Nu oferim o ureche jurnalistică oamenilor care ne ameninţă să ne dea în judecată”, îşi aminteşte el că ar fi spus atunci. „Dacă Marsalek vrea să clarifice lucrurile, spune-i să răspundă la întrebările lui Dan”. Însă episodul l-a neliniştit. Cum şi de ce un executiv care gestionează o afacere globală de procesare a plăţilor de miliarde de euro în Germania ar apela la Bill, proprietarul de mult timp al unui mare club de noapte din Londra care-şi petrecea orele de vară jucând la bursă? După câteva zile, Marsalek a încercat o rută diferită către FT. Bryce Elder, jurnalist specializat pe burse, s-a întors de la un prânz de pe Mayfair şi s-a aşezat lângă Murphy în redacţie. „Tocmai mi s-a întâmplat un lucru ciudat”, a spus el. „Mi s-au oferit bani pentru a scoate în linişte postările despre Wirecard de pe Alphaville. Desigur, i-am spus unde să meargă, dar mi-a răspuns că vine o ofertă de preluare din partea Wirecard“.

    Toţi trei am cercetat graficul preţurilor acţiunilor Wirecard şi volumul de tranzacţionare asociat. „Nu există nicio ofertă”, a spus Murphy. Preţul acţiunilor Wirecard a coborât după Raportul Zatarra, cu o treime. Publicitatea a trimis investitori de toate felurile înapoi la seria House of Wirecard pentru a citi episoadele anterioare în care speculatorii îşi exprimau suspiciunile cu privire la companie. Strategia evidentă a Wirecard a fost să descrie jurnalismul nostru ca fiind nesăbuit şi prost informat -, iar pe acest front maşinaţiunile companiei urmau să devină şi mai creative. În aprilie 2016 au început să circule zvonuri printre traderii bursieri din Londra că FT era pe punctul de a raporta că Wirecard se afla în discuţii pentru o preluare şi că ziarul va emite o errată şi scuze pentru articolele din trecut. Lui Elder, care îşi ţine urechea aproape de această fabrică de zvonuri, i s-au precizat rapid condiţiile presupusei oferte: Wirecard ar fuziona cu rivalul său francez Ingenico. De asemenea, a primit un nume şi un număr la care să sune pentru verificarea tranzacţiei: era vorba de Jan Marsalek. Marsalek, aflat în acel moment la Moscova, a răspuns apelului şi a confirmat preluarea: Wirecard ar fi ajuns la un acord cu Ingenico într-o tranzacţie menită să creeze o forţă europeană a procesării plăţilor. Preţul ar fi fost de 60 de euro pe acţiune, cu 70% peste preţul de piaţă predominant – o primă care ar fi uimit investitorii. Dar, în timp  ce Marsalek vorbea, apelurile erau ascultate şi de directorii Ingenico din biroul nostru din Paris. Francezii erau fermi: nu au existat discuţii, nu a existat o înţelegere, povestea este ficţiune. Ingenico a emis chiar şi un răspuns oficial.

    La FT am rămas uimiţi. Un executiv de top dintr-o mare companie europeană cotată la bursă a încercat cu îndrăzneală să-i mintă pe jurnalişti pentru a publica o poveste complet fabricată, ceva foarte sensibil la preţuri. Acest lucru a fost bulverasant şi profund intimidant. Ce alte tactici ar încerca compania, m-am întrebat.

    Markus Braun, CEO-ul Wirecard, participă la o conferinţă de presă a furnizorului de servicii de plăţi Wirecard, unde declară că va aplica pentru procedurile de insolvenţă (25 aprilie 2019).

    Am aflat în decembrie, când capturile de ecran ale e-mailurilor dintre mine şi un investigator corporativ au fost postate online pentru ca toată lumea să le vadă. Mai îngrijorător, acestea au apărut împreună cu o colecţie de transcrieri ale unor mesaje de pe chat, prezentate ca dovezi că sincronizam publicarea articolelor despre Wirecard cu diverse fonduri speculative. Asociaţi ai Wirecard, ajutaţi de o echipă indiană de hackeri, şi-au inventat propriul „denunţător” care a publicat această colecţie de presupuse dovezi sub forma unui fişier numit Zatarra Leaks. Colecţia includea corespondenţă piratată între fondurile speculative, fotografii clandestine de supraveghere a investitorilor la casele lor – şi e-mailurile mele. Aceste lucruri a fost împachetate într-o conspiraţie furioasă despre traderi londonezi şi jurnalişti corupţi care şi-au unit puterile contra unei inocente companii de tehnologie germane. Panicat, mi-am înlocuit toate componentele electronice personale şi am pierdut zile setând parole elaborate pe fiecare dispozitiv. La sfatul lui Sam Jones, care a acoperit serviciile de securitate pentru FT, am ataşat un timer routerului meu WiFi pentru a-l opri noaptea şi a reduce astfel posibilităţile de atac. O zi mai târziu, o misivă furioasă a sosit de la Schillings, avocaţii Wirecard de la acea vreme. Oare editorul FT (de la acea dată) Lionel Barber văzuse dovezile care arătau că întreaga afacere Zatarra era o conspiraţie infracţională? Iar Dan McCrum, a fost el investigat de FT pentru corupţie?

    Au fost zile grele. A trebuit să predau corespondenţa mea pentru a arăta că aceste „dezvăluiri” erau de fapt mesaje scoase din context sau pur şi simplu fabricate. Dar, din perspectiva Wirecard, pătarea reputaţiei mele a funcţionat. Combinaţia dintre un atac avocăţesc înverşunat şi implantarea unui fir de îndoială cu privire la nevinovăţia mea a îngreunat ancheta despre companie. Exista, de asemenea, un sentiment descurajant că oricare ar fi fost povestea, investitorii şi autorităţile de reglementare preferau povestea Wirecard. Preţurile acţiunilor companiei s-au dublat în 2017. Braun, cu statutul de miliardar din ce în ce mai probabil, a sărbătorit Crăciunul prin contractarea unui împrumut de 150 milioane euro de la Deutsche Bank, garantat cu valorea pachetului său de 7% din acţiunile Wirecard. La începutul anului 2018, Murphy lua masa cu unul dintre contactele sale obişnuite de „bârfă” la Signor Sassi, un restaurant italian de lângă Harrods, când Wirecard a ajuns subiect în conversaţie. „Ştii că îţi vor plăti bani buni pentru a nu mai scrie despre ei”, a spus contactul. Murphy zâmbi, respingând ideea. „Nu, vorbesc serios, ei îţi vor plăti bani grei”, a insistat el. „Îţi vor da 10 milioane de dolari. Du-te şi vorbeşte cu Bill. El te va ajuta.” Intrigat de această ultimă întorsătură, Murphy a mers să-l vadă pe Bill, care a fost surprins de sumă, dar a explicat că „Marsalek vrea cu disperare să te întâlnească. Va lua un zbor de la München imediat. De ce nu aranjăm un prânz? „ „Hai să o facem”, a răspuns Murphy. Presupunerea noastră imediată a fost că aceasta era o capcană – o înţepătură pentru a demonstra că un jurnalist FT poate fi mituit. Dacă urma un prânz cu Marsalek, trebuia să îl înregistram sub acoperire. Întâlnirea în cauză a fost aranjată cu o viteză surprinzătoare – pentru 16 februarie 2018 – şi, în cele din urmă, a avut loc la un restaurant steak house de fripturi de pe 45 Park Lane, unde preţurile limitează în mod natural numărul de persoane care iau masa. Împreună cu Marsalek au venit Bill şi fiul său, plus un personaj misterios numit Sina Taleb, care nu a putut să explice exact de ce se afla acolo. În apropiere, pozâd în trei „doamne care iau masa”, se aflau Cynthia O’Murchu şi Sarah O’Connor din echipa de investigaţii FT, precum şi Camilla Hodgson, pe atunci reporter FT stagiar. Au înregistrat discret scena cu un aparat video montat într-o geantă de mână.

    Tot efortul a fost pentru nimic: Marsalek nu i-a oferit lui Murphy 10 milioane de dolari. S-ar putea ca vreun buton neacoperit să ne fi dat de gol supravegherea de amatori sau ca ei să fi dorit ca Murphy să pună „întrebarea” incriminatoare. Totuşi, Marsalek şi-a exprimat convingerea, bazată pe ceea ce el a spus că este experienţa sa directă, că jurnaliştii pot fi cumpăraţi cu uşurinţă. Şi a insistat în mai multe rânduri că, în cunoştinţă de cauză sau altfel, lucram cu short selleri pentru a şubrezi acţiunile Wirecard. De asemenea, Marsalek a recunoscut, deşi indirect, că a condus o operaţiune de spionaj împotriva noastră. („Poate că au făcut-o prieteni de-ai mei”, a spus el) şi a explicat, aproape prietenos, de ce era nevoie de acest lucru: o poveste FT dezinformată sau rău intenţionată reprezintă o „ameninţare existenţială” pentru Wirecard, care, la fel ca orice instituţie financiară, trebuia să păstreze încrederea celor cu care a făcut afaceri. „Dacă ne pierdem relaţiile bancare corespondente, afacerea se va prăbuşi aproape peste noapte“, a spus el. Wirecard nu putea şti, la acel moment, că soarta îi va fi scrisă mai târziu în acel an. În octombrie 2018, am zburat la Singapore pentru a întâlni denunţătorii împreună cu colega mea Stefania Palma de la biroul nostru de acolo. Am rămas stupefiaţi când au descris comploturi amatoriceşti pentru a falsifica facturi şi a masca fluxurile de bani şi am ascultat tot mai captivaţi pe măsură ce am aflat că există o pistă completă de hârţogăreală, o grămadă de documente interne Wirecard despre care se spune că sunt dovezi concrete ale fraudei.

     

     

    Î

    Întorcându-ne la Londra, având în vedere cunoştinţele noastre despre capacităţile de supraveghere ale Wirecard, s-a decis că voi petrece următoarele trei luni într-un mic birou fără ferestre aflat lângă  redacţia principală a FT, lucrând la un computer special, decuplat de la reţea. Am analizat documentele, evitând întâlnirile. Ne-am obişnuit să nu vorbim despre „companie” pronunţându-i numele – la fel ca Voldemort din Harry Potter -, doar pentru a fi în siguranţă. Întregul proiect a primit numele de cod „Ahab”, după ce Peter Spiegel, pe atunci editorul de ştiri al FT, s-a inspirat din Moby-Dick şi a început să se refere la Wirecard ca la balena mea albă. Partea principală a colecţiei de documente de la denunţători a fost un raport realizat pentru companie de o firmă de avocatură din Asia, Rajah & Tann. Numit „Project Tiger” şi autorizat de un avocat Wirecard de nivel mediu din München, la cererea colegilor săi din Singapore, dosarul a dezvăluit acuzaţii puternice că registrele sunt măsluite. Pe 30 ianuarie 2019 eram gata. De la afacerea Zatarra, preţul acţiunilor Wirecard a crescut de şapte ori, propulsând compania în prestigiosul index DAX 30 al bursei germane. Afacerea valora mai mult de 20 de miliarde de euro, iar directorul executiv Markus Braun a prognozat cu încredere totală că veniturile vor creşte de cinci ori, la 10 miliarde de euro, până în 2025. Dar ştiam deja că numerele erau false. Întrebări care s-au concentrat asupra operaţiunii de măsluire a registrelor Wirecard din Singapore au fost adresate companiei la 6 a.m. ora Londrei, acordându-i şapte ore să răspundă. Am aşteptat nervos, conştient că Wirecard ar putea alerga la instanţe pentru a încerca să ne oprească, susţinând că o poveste despre o anchetă internă întreprinsă de avocaţi ar reprezenta o încălcare a încrederii.

    La ora 12.30, Murphy a ieşit din sediul FT pentru un sandwich rapid cu crab şi un pahar de vin la Sweetings, un loc de prânz arhaic chiar peste râu. Dar s-a întors repede vizibil alarmat. „Avem o scurgere! Avem o f….. de scurgere!” mi-a spus el. La Sweetings a primit un telefon de la un trader care a spus că a auzit că apare un articol despre Wirecard la ora 13:00 şi se întreba ce raportăm. Ne-am aşezat şi am trecut în revistă numele celor care ştiau că intenţionăm să publicăm în acea zi: noi doi, Nigel, avocatul, Lionel, editorul. Şi doar atât. Copia nu era încă în sistemul nostru de gestionare a conţinutului. Nu a existat nicio scurgere de la FT. Apoi ne-a picat fisa: orice scurgere trebuie să fi venit de la Wirecard. Alertată de întrebările noastre, compania a răspândit ştiri pe piaţa londoneză şi era încă o dată pe punctul de a ne acuza că colaborăm cu speculatorii. Dovada era faptul că sursa lui Murphy ştia de publicarea la ora 13:00. Nu aveam de gând să publicăm niciodată la acea oră; ora 13:00 a fost pur şi simplu termenul limită dat pentru comentarii. Apoi a sosit o scrisoare de la Schillings: „Clientul nostru a fost informat cu privire la poziţiile short, mari şi neobişnuite care au fost luate în această dimineaţă împotriva acestuia în aşteptarea publicării informaţiilor dăunătoare sau a acuzaţiilor care ar avea un impact negativ asupra preţului acţiunii sale, aşa cum au avut articolele anterioare ale Financial Times. Modelul repetat de complot cu jucătorii de pe piaţă şi, în special, calendarul poziţiilor short luate în concordanţă cu abordările domnului McCrum sunt deosebit de suspecte.” Ne-am publicat povestea în acea zi şi preţul acţiunilor Wirecard s-a prăbuşit. Într-o serie de articole din lunile următoare, am descris modul în care membrii superiori ai echipei financiare a companiei falsificau documente şi inventau fluxuri de bani false. Palma a zburat în Filipine pentru a face vizite la adresele presupuse ale partenerilor de afaceri ai Wirecard de acolo. Una s-a dovedit a fi o companie de transport cu autobuzul; alta era adresa rezidenţială a unui marinar pensionar care nu auzise niciodată de Wirecard.

    Însă, în loc să urmărească dezvăluirile noastre, mari secţiuni ale presei de afaceri germane au acceptat pur şi simplu versiunea evenimentelor spusă de Wirecard (orice nereguli contabile ar fi fost, erau minore şi au fost oricum remediate, McCrum este un infractor care lucrează cu speculatorii) şi au atacat FT în mod repetat. Şi mai îngrijorător, BaFin, autoritatea de reglementare financiară a Germaniei, a adoptat o abordare similară, luând de bun ceea ce le-au spus directorii companiei. În februarie, Wirecard le-a predat o declaraţie de martor nesemnată a unui condamnat penal care, dacă chiar el a scris-o,  şi-a trecut greşit propria adresă. Cu această „dovadă” că traderii ştiau că o poveste FT urma să vină pe 30 ianuarie – din nou se presupune că la ora 13:00 – autoritatea de reglementare a intervenit pentru a suspenda tranzacţiile de short selling cu acţiuni Wirecard timp de două luni pentru a proteja compania de speculatori. În aprilie, BaFin a depus o plângere penală împotriva mea şi a Palmei, plus un şir de comercianţi şi fonduri speculative cu care nu am vorbit niciodată. Am avut o senzaţie ciudată văzând colegi care scriau despre urmărirea noastră iminentă în instanţă. „Eşti sigur că nu ai lăsat nimic să se scurgă?” a întrebat un editor, încercând să depăşească linia dintre colegialitate şi datorie. „N-aţi fost încă arestaţi?” a devenit salutul standard în timp ce traversam redacţia. Cel puţin aş fi aflat când ar fi apărut ştirea. Palma era blocată în traficul din Jakarta când a aruncat o privire la telefon pentru a descoperi e-mailuri în care se discuta dacă este potrivit să fim pomeniţi ca  suspecţi într-un articol FT.

    Jurnalistul Dan McCrum a scris el însuşi în Financial Times povestea amplă a investigaţiei Wirecard, care a durat cinci ani şi a inclus intimidare, supraveghere, dar şi teorii ale conspiraţiei. FOTO: HEPTA

    Wirecard a spus oricui era dispus să asculte că a dat în judecată FT, în timp ce partenerii săi din Filipine au ameninţat şi ei că ne vor acţiona în justiţie, susţinând în mod fals că eu şi Palma am încercat să mituim oficialii locali. În Manila Standard a apărut o poveste în care se pretindea că, cumva, marinarul pensionar a fost plătit să o mintă pe Palma când aceasta a venit la casa lui neanunţată. Toate acestea păreau doar bizare. Aşa cum Fahmi Quadir, un short seller din New York, a exprimat-o într-o largă critică a interdicţiei de tranzacţionare, autorităţile au creat „un mediu toxic în care denunţătorii vor evita să se prezinte de teama unei pedepse civile sau penale pentru faptul că spun adevărul. Intervenţiile BaFin pot constitui un precedent periculos pentru îngrădirea pieţei şi capitularea în faţa influenţei corporative.” În urma ştirilor privind interdicţia de vânzare, ancheta penală şi susţinerea din partea conglomeratului japonez de top SoftBank printr-o investiţie de 1 miliard de dolari în aprilie, preţul acţiunilor Wirecard a înregistrat o revenire puternică. Compania îşi anihilase din nou criticii. M-am întors în buncărul meu şi la documentele noastre. Între timp,  directorii Wirecard se străduiau să se asigure că atunci când mă voi întoarce ei vor fi pregătiţi.

    Nu l-am întâlnit niciodată pe Nick Gold, dar Murphy l-a descris ca fiind un jucător compulsiv la bursă, trecut bine de patruzeci de ani, care va tranzacţiona la cel mai mic zvon, dar şi ca fiind un animal de petrecere care preferă cluburile scumpe. El este, de asemenea, unul din proprietarii The Box, un club destul de notoriu de „doamne şi sticle” din Soho. Mai târziu în acel an s-a aflat că o reţea elaborată (dar, în cele din urmă, incompetentă) de agenţi de informaţii şi securitate angajaţi de Wirecard la Londra l-a avut ca ţintă pe Gold în 2019. El a fost identificat ca fiind personajul vulnerabil dintr-un grup de prieteni care erau mari în imobiliare, jucau continuu pe piaţa bursieră şi, în mod esenţial, au pariat împotriva acţiunilor Wirecard.

    Şeful operaţiunilor de supraveghere a fost un libian, Rami El Obeidi. El a fost pentru scurt timp şeful serviciilor de informaţii externe din guvernul de tranziţie instalat după ce liderul ţării, colonelul Gaddafi, a fost ucis în 2011. Îi plăcea ca lumea să-i spună „Doctorul” şi rămânea mereu la Dorchester când se afla la Londra, întâlnindu-se de altfel acolo cu oficiali din Autoritatea de Conduită Financiară din Marea Britanie pentru a mă acuza că conspiram cu speculatori pentru a doborî Wirecard. „Doctorul Rami” este cel care l-a adus pe un tip din Manchester care a fost în forţele speciale, Greg Raynor, pentru a lucra la cazul Wirecard. Raynor a ajuns la un fost agent de combatere a terorismului din MI5, Hayley Elvins, şi împreună au adunat un grup de 28 de detectivi privaţi pentru a mă urmări pe mine, pe colegii mei şi o serie descumpănitoare de investitori şi şefi de fonduri speculative, inclusiv Crispin Odey.

    Era destul de clar până acum că FT devenise o maşină uriaşă de făcut bani pentru aceste operaţiuni negre care încercau să ne descurajeze să scriem. Arcanum Global, deţinut de Ron Wahid şi consiliat de un şir de foşti lideri militari, poliţişti şi ofiţeri de informaţii, avea un contract de 3,2 milioane de lire sterline cu Wirecard. În altă parte, Charlie Palmer, partener în divizia de relaţii cu publicul a FTI Consulting, nu a reuşit să forţeze Mail on Sunday să preia nişte tâmpenii scrise de ziarele din Filipine. Între timp, firma internaţională de avocatură Herbert Smith Freehills s-a ciocnit cu avocaţii FT, iar o serie  de investigaţii efectuate de avocaţi de la Fieldfisher şi de consultanţi de la Control Risks – pe baza informaţiilor furnizate cu atenţie de Wirecard – a fost folosită pentru a linişti echipa de audit a EY cu privire la problemele ridicate de FT. Când Wirecard s-a prăbuşit, compania cheltuia 120 de milioane de lire sterline pe an pentru „sfaturi”. Observatorii afacerii Wirecard au avut tendinţa de a critica unitatea germană pentru faptul că această fraudă a durat 20 de ani fără ca cineva să tragă vreun semnal de alarmă – audit slab, supraveghere zero din partea autorităţilor. Şi totuşi, aproape toţi profesioniştii externi angajaţi de companie pentru a-şi proteja reputaţia se aflau la Londra. Faptul că acum îi pot numi pe Wahid, Elvins, Raynor, Dr. Rami şi pe Palmer ca fiind părţi ale unei operaţiuni presupuse clandestine împotriva FT vorbeşte despre incompetenţa lor. Cu toate acestea, cineva din acel grup a înţeles ceva când s-a concentrat pe Nick Gold. Uimit de capacitatea Wirecard de a anihila acuzaţiile foarte grave pe care le-am ridicat în prima jumătate a anului 2019, m-am întors să caut dovezi noi. Ceva nu-mi dădea pace. Am scris că Wirecard a externalizat operaţiuni uriaşe de procesare a plăţilor către parteneri de afaceri şi am numit un client pentru plăţi menţionat în fişiere – LiveJasmin, un imperiu de divertisment pentru adulţi construit pe live chat. LiveJasmin a ignorat informaţiile noastre când i le-am trimis înainte de a le publica, dar ulterior s-a plâns că nu a auzit niciodată de partenerii lor despre care am scris. „Suntem legaţi direct de Wirecard pentru că este una dintre băncile noastre directe. Nu există nici o altă parte implicată şi nu avem nevoie de nicio altă parte pentru a procesa tranzacţiile”, a spus un purtător de cuvânt. M-am întors la un fişier Excel intitulat „Monitorizarea relaţiilor cu clienţii”, din 6 aprilie 2018, cu aproximativ 40 de foi de date despre clienţi. Făcând clic pe cea etichetată „Alam” – un partener Wirecard din Dubai – am cercetat lista clienţilor. Unele nume păreau ciudate. Ştiam din cercetările anterioare că unele dintre entităţile de acolo nu ar fi putut face afaceri cu Wirecard la vremea respectivă deoarece nu mai existau. Şi apoi m-a lovit: întreaga listă – numele, veniturile, vânzările – totul era fals.

    După câteva zeci de apeluri telefonice am fost în măsură să trimitem întrebări către Wirecard pentru comentarii. Miza a fost mare. Era la jumătatea lunii iulie şi eram pe cale să arătăm, în print, că o mare parte din afacerea Wirecard a fost ficţiune. În cele din urmă a sosit un răspuns, în care se respingea totul de-a dreptul şi se afirma că am folosit un document fals. Dar era şi un ac în vârful cozii. Citez dintr-o scrisoare de la Herbert Smith: „Suntem instruiţi să vă informăm că clientul nostru a obţinut recent dovezi sub forma unei înregistrări audio, care a fost furnizată autorităţilor penale din Marea Britanie şi Germania, arătând că materialul menţionat în e-mailul domnului McCrum face parte dintr-o strategie de short selling şi că viitoarea publicare a fost deja comunicată speculatorilor.”

     

     

    I

    Iată ce s-a întâmplat de fapt. Nick Gold, pariorul compulsiv, era în vacanţă la vila sa din Cannes când s-a ciocnit de un vechi prieten, un agent de fotbal. Acest prieten i-a spus lui Gold că ştie despre un investitor care dorea să parieze 50 de milioane de lire sterline la bursa din Londra. Ar dori Gold să-l cunoască? Pe 17 iulie 2019 a fost stabilită o întâlnire între un reprezentant al investitorului şi Gold, însoţit de partenerul său de afaceri Jonathan Dennis. Perechea a fost informată că investitorul doreşte o tranzacţie sau o strategie pe care s-o execute imediat. Însă reprezentantul era de fapt un detectiv privat. El a înregistrat totul în timp ce Gold susţinea că ştie în avans când FT publică articole critice cu privire la Wirecard şi că o nouă poveste, care pune la îndoială existenţa veniturilor Wirecard, trebuia să apară în acea săptămână. Gold va susţine ulterior că a ghicit ceva dintr-o conversaţie cu Murphy pe un subiect cu totul diferit. Încercase să-l facă pe Murphy să fie interesat de mai multe informaţii despre Flutter, un grup de pariuri de care în acel moment era interesat şi FT, iar Murphy îi răspunsese: „Nu mă pot ocupa de Flutter, sunt prea ocupat cu Wirecard chiar acum.” Din perspectiva mea, acest lucru putea fi  dezastruos. Presa germană difuza poveşti groaznice despre reporteri aparent corupţi, apoi editorul FT, Lionel Barber, a decis să apeleze la o firmă de avocatură externă, RPC, pentru a ne investiga pe mine şi pe Murphy. Această investigaţie va concluziona în cele din urmă că nu a existat nicio înţelegere cu Gold sau cu oricine altcineva – dar a fost nevoie de două luni pentru aceasta, timp în care nimic nu a mai putut fi scris despre Wirecard, care a folosit timpul pentru a strânge 1,4 miliarde de euro în datorii noi de la investitori.

    Cu toate acestea, afacerea Gold a fost o mană cerească ascunsă. Wirecard şi-a pus în joc reputaţia pe o minciună vizibilă şi ne-a întărit hotărârea de a o expune. Prin Herbert Smith, compania a susţinut că documentul „Alam” a fost inventat – dar noi am fost siguri că este autentic. Am avut corespondenţa dintre membrii echipei de finanţe a Wirecard care discutau despre acest document.

    Fostul director general al Wirecard, Jan Marsalek, a dispărut şi este căutat de autorităţi.

    La începutul lunii octombrie, Barber a venit cu un plan pentru una dintre cele mai îndrăzneţe piese de jurnalism din istoria FT. Vom face publică lista Alam ieşită pentru prima dată în iulie şi în care arătam că jumătate din afacerile revendicate de Wirecard pur şi simplu nu există şi, de asemenea, vom publica documentul real, oferind tuturor dovezi foarte tangibile că Braun minţea în mod repetat. Alegerea ar fi clară: dacă documentul cu datele sale frauduloase ar fi real, profiturile Wirecard ar fi false.

    Am dat drumul la spectacol pe 14 octombrie 2019, pecetluind soarta lui Braun şi pe cele ale co-conspiratorilor săi. N-a fost nevoie decât de alte opt luni de ezitări din partea autorităţilor germane, pe fondul unui audit special de la KPMG, pentru a doborî efectiv afacerea. Frauda putea fi la fel de bine o farsă datorită simplităţii ei. Când ar fi trebuit să anunţe rezultatele financiare, pe 18 iunie anul acesta, Wirecard a anunţat că „lipsesc” 1,9 miliarde de euro. Două bucăţi de hârtie, care ar enumera sume mari deţinute la bănci din Filipine, erau falsuri. Tragedia este că a durat atât de mult până când EY s-a decis să verifice. A urmat o săptămână ameţitoare. Braun a fost concediat şi arestat. Wirecard a recunoscut că miliardele nu lipseau, erau imaginare, apoi s-a prăbuşit în insolvenţă. Fostului miliardar i s-au alăturat în închisoare şi alţi directori superiori, dar nu şi Marsalek, care a dispărut în timp ce minciunile sale ieşeau la lumină. O vendetă a început în Germania, unde Commerzbank se numără printre instituţiile care împrumutaseră Wirecard 3,2 miliarde de euro. Pentru mine, şi pentru mulţi dintre anchetatorii de uzură ai grupului, s-a simţit ca şi cum o greutate  imensă a fost ridicată de pe umerii noştri. Marea mea balenă albă a dispărut în cele din urmă. Procurorii germani au renunţat între timp la ancheta penală deschisă contra lui Dan McCrum şi Stefaniei Palma.

  • Povestea unei legende a modei care a transformat 200 de dolari într-un imperiu de peste 140 de milioane de dolari şi care a murit din cauza COVID-19

    Kenzō Takada s-a născut pe 27 februarie 1939 în Himeji, în prefectura Hyōgo din Japonia. Încă de la o vârstă fragedă şi-a descoperit pasiunea pentru modă, după ce a început să citească revistele de fashion ale surorii sale. După terminarea liceului s-a înscris la Universitatea din Kobe, dar dar în primul an s-a retras, după ce tatăl său a murit.

    În 1958, el s-a înscris la Bunka Fashion College din Tokyo, unde a şi câştigat o primă competiţie de design vestimentar. În timpul pregătirii pentru Jocurile Olimpice de vară din 1964, guvernul a demolat apartamentul lui Takada, oferindu-i în schimb unele compensaţii financiare. La sfatul mentorului său, unul dintre profesorii de la Bunka, care îi insuflase dragostea pentru moda franţuzească, a folosit aceşti bani ca să plece la Paris.

    Pe 1 ianuarie 1965 a ajuns în Gare de Lyon. Prima impresie pe care a avut-o despre Paris a fost că pare „dezgustător şi sumbru”, însă când a trecut cu taxiul pe lângă Notre-Dame de Paris şi-a schimbat impresia, descriind ulterior faimoasa catedrală ca fiind „magnifică”. În primii ani petrecuţi în Franţa a trecut prin multe greutăţi, vânzându-şi schiţele către diferite case de modă pentru sume modice, de 25 de franci francezi (monedă scoasă din circulaţie odată cu adoptarea monedei euro).

    După o perioadă a vrut să se întoarcă în Japonia, dar şi-a propus să nu facă asta până nu crează o colecţie şi în Franţa, obiectiv care l-a determinat să îşi deschidă un mic butic de modă într-o galerie unde nu avea încă niciun competitor. Astfel, în 1970, a închiriat un spaţiu comercial în interiorul Galeriei Vivienne. Cu o investiţie iniţială de 200 de dolari, necesari pentru a cumpăra diverse stofe dintr-o piaţă din Montmartre, designerul a creat o primă colecţie îndrăzneaţă, pe care a prezentat-o la primul său show, susţinut în aceeaşi galerie care îi găzduia atelierul. În luna iunie a aceluiaşi an avea să culeagă primele roade ale muncii de până atunci: revista Elle a decis să prezinte pe copertă una dintre creaţiile sale.

    Ulterior, Takada şi-a mutat atelierul în Passage Choiseul. La un an distanţă, colecţiile sale erau prezentate la New York şi Tokyo, iar în 1972 a câştigat premiul Fashion Editor Club al Japoniei. În octombrie 1976, şi-a deschis primul magazin Kenzo, în Place des Victoires.

    În 1993, brandul Kenzo, care la vremea aceea atinsese vânzări de 144 de milioane de dolari, a fost achiziţionat de grupul LVMH, într-o tranzacţie de 80 de milioane de dolari. Şase ani mai târziu, Takada a anunţat că se retrage din industria modei pentru a urma o carieră în arte. În paralel cu designul vestimentar, creatorul a lansat, de asemenea, un prim parfum în 1988, urmat, în 2001, de o linie de produse cosmetice şi de un nou brand de amenajări interioare, K3, la începutul acestui an.

    Pe 2 iunie 2016, Kenzō Takada a fost numit cavaler al Legiunii de Onoare. Creatorul a murit pe 4 octombrie 2020, la vârsta de 81 de ani, din cauza unor complicaţii apărute în urma infectării cu COVID-19, în timp ce era internat la spitalul american din Paris.

    Potrivit companiei de analiză financiară Dun & Bradstreet, în 2019 brandul Kenzo a înregistrat venituri de circa 300 de milioane de dolari şi un număr de peste 3.000 de angajaţi. Grupul LVMH, din portofoliul căreia face parte, a încheiat anul trecut cu o cifră de afaceri de 53,67 de miliarde de dolari.

  • Ce este fenomenul „Sunt prea tânără ca să călătoresc aproape”

    Îmi aduc aminte foarte bine o discuţie pe care am avut-o cu cineva cunoscut, pasionat de călătorii la fel ca mine. Îmi spunea că a întâlnit acum multă vreme un cuplu trecut bine de prima tinereţe (o pereche de pensionari europeni). S-au intersectat în America de Sud, în Peru, dacă nu mă înşeală memoria. Au început să depene amintiri şi au stat ceva vreme la poveşti, istorisind despre călătorii care mai de care mai speciale. Şi aşa au ajuns la Europa, cea atât de diversă şi atât de bătrână (a se citi cu istorie), deosebit de frumoasă şi cu o vastă cultură şi o delicioasă gastronomie, şi cu multe alte calităţi pe care nu mai are niciun sens să le enumăr aici pentru că deja le ştim cu toţii. Nu mică i-a fost mirarea amicei mele când cei doi călători pensionari au afirmat sus şi tare că ei nu văzuseră unele dintre perlele coroanei europene, Roma sau Paris. De ce? Pentru că sunt prea tineri să călătorească aproape! Destinaţiile de proximitate le lăsau pentru bătrâneţe.

    Fără să îmi dau seama şi fără să îi cunosc, şi eu am avut o bună perioadă de timp o abordare similară. Am ocolit anumite destinaţii, mai exact am amânat călătoriile pentru că erau prea accesibile, prea la îndemână, uşor de a fi întreprinse „la bătrâneţe”, fără a avea un orizont de timp exact sau un termen bine definit pentru acest concept.

    Am refuzat cu încăpăţânare multă vreme să merg la Paris ori la Roma, convinsă că pe mine nu aveau să mă cucerească aceste metropole care îi convinseseră pe marii scriitori ca Hemingway sau Fitzgerald, pe artiştii luminaţi ca van Gogh sau Cezanne ori pe muzicenii talentaţi să le pună în versuri, pe pânză ori pe note. M-am înşelat.

    Cam la fel a fost şi cu Grecia. Am refuzat iniţial să merg dintr-o încăpăţânare copilărească, pentru că prea toată lumea mergea în Grecia. Am cedat tentaţiei acum cinci ani, când am călătorit în Santorini şi Mykonos. Am mers direct la ţintă, la pomul lăudat, în acele insule pe care nu puţini le pun pe lista destinaţiilor de văzut într-o viaţă. Nu degeaba sunt însă unele locuri pe astfel de liste, ci pentru că sunt într-adevăr frumoase. Păcat doar că mulţimile şi aglomeraţia le ştirbesc din farmec, dar nu prea mult totuşi.

    Nu ştiu dacă a fost pentru că în Mikonos am mâncat extrem de bine ori pentru că erau plajele foarte pustii şi m-am îmbăiat în linişte (era la început de iunie). Sau pentru că în Santorini arhitectura specifică insulelor Ciclade nu are cum să nu te cucerească, iar mare mai albastră ca acolo nu văzusem, un albastru regal pe care nicăieri în lume nu l-am mai regăsit nici apoi. Cert e că vacanţa aceea mi-a deschis apetitul pentru Grecia – ţara sutelor de insule, a miilor de mănăstiri ce sfidează graviaţia şi orice alte reguli, a caselor mai albe ca zăpada şi a mării mai albastre ca cerul senin. De atunci am mers an de an în Grecia, fie pe continent, fie pe o insulă uitată de lume. De fapt, la câteva luni după prima incursiune am ajuns şi în Thassos. Cert e că niciun loc nu seamănă cu altul. Apa nu are 50 de nuanţe de albastru. Are poate 5.000. Iar ca să vezi Grecia cu totul nu îţi ajunge, clar, o viaţă.

    În 2020, într-un an ca niciun altul, Grecia a părut chiar mai fermecătoare. Iar proximitatea care până nu demult era un defect, a devenit rapid o calitate. Pandemia a transformat – temporar sper eu – călătoriile. Pe unele le-a făcut de-a dreptul imposibile. Pe altele le-a schimbat în adevărate aventuri. Iar în toată această nebunie, Grecia a rămas o oază de normalitate. Am simţit-o ca o călătorie în timp, în vremurile bune, acelea fără Covid-19.

    Am ajuns la început de septembrie, cam la spartul târgului. Pandemia nu a făcut ravagii la prima vedere, dar numărul turiştilor a scăzut dramatic, motiv pentru care multe businessuri s-au închis devreme. Iar până să plec eu spre casă, o lună mai târziu, plajele erau deja pustii, iar restaurantele îşi mai aşteptau ultimii oaspeţi. Ca vizitator e o senzaţie ciudată. Pe de-o parte te bucuri de locuri unde în mod normal aşteptai la coadă pentru o fotografie reuşită. Pe de altă parte însă, tocmai această exclusivitate sinonimă în alt context cu luxul îţi aminteşte de pandemie. Dar nu pentru mult timp.

    O bună parte a incursiunii mele în Grecia am petrecut-o în insulele Sporade – Skiathos, Skopelos şi Alonissos. Nu sunt ordonate în ordinea popularităţii, deşi clasamentul ar arăta la fel (nu al meu, ci al turiştilor în general), ci mai degrabă în funcţie de apropierea de continent.

    Dacă ar fi să le descriu pe toate într-un cuvânt, ar fi verzi. Am ajuns aici după alte două săptămâni în Ciclade, unde insulele sunt aride şi galben-maronii tot timpul anului. Iar odată ce am păşit în Skiathos mi s-a părut că e verde pretutindeni. Ba chiar copacii – de multe ori pini, dar nu numai – ajung până pe plajă, până în buza mării.

    Skiathos, deşi cea mai mică dintre toate trei, e cea mai populară insulă dintre Sporade. Motivele – cred eu – sunt două: are aeroport şi e apropiată de continent, la două ore şi jumătate cu feribotul. Nu îi lipseşte însă nici frumuseţea naturală, plajele cu nisip fin – alb-gălbui – fiind la tot pasul. E nevoie de un drum de doar zece minute cu maşina pentru a vedea 3-4 plaje, iar în final dificultatea constă în a alege una pe care să îţi petreci câteva ore, fie în apa de un albastru-verzui, fie pe un şezlong sub umbrela de paie. Insula o poţi traversa de la un capăt la altul în maximum 30 de minute cu maşina. Există şi transport în comun, dar are opriri multe şi dese, aşa că timpul se scurge altfel în autobuz. Opririle sunt justificate pentru că pe o insulă de 12 kilometri lungime şi circa şase lăţime, există 60 de plaje. Şi cele mai multe sunt deservite de o staţie de autobuz. Există însă şi unele locuri unde nu se poate ajunge pe şosea. Un astfel de exemplu este plaja Lalaria, inclusă nu de puţine ori în clasamentul celor mai frumoase din lume. Apa este de un turcoaz demn de Caraibe, iar nisipul este alb imaculat, ca laptele. Faptul că zona de nord-est a insulei este în continuare sălbatică a ajutat ca această plajă să nu fie invadată de turiştii aflaţi în căutarea fotografiei perfecte pentru Instagram. Îmi imaginez că pe timpul verii cererea e mare, iar numărul bărcilor care pleacă în direcţia Lalaria e pe măsură. Dar, aşa cum natura are grijă să le echilibreze pe toate, în această zonă curenţii sunt puternici, iar valurile sunt mari, aşa că nu de puţine ori bărcile nu pot acosta. A fost şi cazul nostru. Am prins ultima barcă din sezonul 2020 care pleca în această direcţie. În port era soare şi senin. Vântul abia adia ca să mai aline din arsura soarelui. Cu cât ne apropiam de plajă, barca dansa mai abitir pe ritmul de vals. Nu am putut să rămânem mai mult de cinci minute, suficient pentru a admira frumuseţea locului, dar insuficient pentru a ne bucura pe deplin de el. Când barca a cotit către oraşul principal – Skiathos Town – vântul turbat a devenit parcă o amintire. Pentru mine cel puţin, pentru că alţii au mai avut de suferit câteva ore până când răul de mare a fost stins cu un pahar de vin, uzo sau tsipuro.

    Discutam cu cineva despre insule Sporade şi îmi spunea că Skiathos i s-a părut cea mai complexă dintre ele, cu un oraş viu şi gata oricând de petrecere, cu o salbă de plaje pentru toate gusturile, cu o mănăstire în vârf de deal de unde poţi vedea cum lumea ţi se aşterne la picioare. Nu ştiu dacă e adevărat, cert e că mie Skopelos, nu Skiathos, mi s-a lipit de suflet. Am ajuns în prag de furtună. Vântul sufla cu năduf, gata-gata să mă ia pe sus. Valurile se spărgeau furioase la mal şi spălau toate maşinile parcate în apropiere. Ne-au făcut şi nouă, trecătorilor şi călătorilor, un duş rapid, nu prea rece, dar nici cald, cam ca apa de la robinet din Bucureşti în zilele bune. Am oprit în port la un bar recomandat de biblia oricărui călător, ghidul Lonely Planet. Am băut o cafea, un suc din fructe proaspete şi am ascultat concertul valurilor. Câteva ore mai târziu a ieşit soarele. Oraşul principal de pe insulă este ca o poezie. Îmbrăcat în alb şi accesorizat pe alocuri cu diferite tonuri de albastru, urbea te invită la plimbare şi la visare. Te poţi pierde liniştit timp de câteva ore pe aleile întortocheate mai ceva ca un labirint. Iar apoi, te poţi opri în port la una dintre cafenele pentru ceva de băut şi o tradiţională plăcintă cu brânză feta.

    Spre deosebire de Skiathos, Skopelos mai are un al doilea oraş (dacă e să fim generoşi, pentru că de fapt e un sat, nici el prea mare). Iar pe drumul dintre ele se găsesc unele dintre cele mai frumoase locuri de pe insulă. Plajele din Skopelos sunt demne de o vedere şi ce e mai important e că nu au nevoie de Photoshop. Nu degeaba creatorii filmului Mamma mia! au ales să filmeze parţial aici pelicula. De altfel, o parte din popularitatea insulei i se datorează filmului cu Meryl Streep şi Pierce Brosnan. Dar, doar o parte.

    Mulţi dintre vizitatori ajung aici într-o excursie de o zi din Skiathos pentru a „bifa” cele mai importante obiective – biserica din vârf de stâncă ce apare în filmul Mamma Mia (aici are loc nunta de la final), una-două plaje şi oraşul.

    În opinia mea, insula merită măcar câteva zile pentru a fi descoperită în tihnă. E păcat de tavernele amplasate strategic direct pe plajă să nu le încerci în număr cât mai mare. E greu să greşeşti în Grecia când vine vorba de mâncare.

    După ce am mâncat pe săturate şi m-am îmbăiat după pofta sufletului am plecat în Alonissos. Nu e cu siguranţă prima insulă care îţi vine în minte când zici Grecia. Poate nici a doua ori a treia. E defavorizată de faptul că e cea mai îndepărtată de continent şi n-are nici aeroport. Dar din Skopelos nu ai nevoie decât de 30 de minute cu feribotul şi ai ajuns.

    Nici eu nu ştiam prea multe despre ea. Cum ar fi că are cel mai important Parc Naţional Marin din Europa. Aici se găsesc circa 300 dintre cele 500 de foci (monk seals) din lume. Plus delfini, diferite specii de peşti ori păsări.

    Focile e greu să le vezi, ţine mult de noroc, dat fiind că sunt animale sfioase, care îşi găsesc de regulă locul pe stânci ferite de mulţime. Din păcate, n-am avut noroc eu. O fi un semn că trebuie să mai încerc.

    Cert e că Alonnisos era pustie când am ajuns. Am avut plaje doar pentru mine. Iar dacă e ceva ce mi-a plăcut aici e că nicio plajă nu seamănă cu alta. Culoarea mării se schimbă şi ea chiar pe o distanţă de doar câteva sute de metri. Poate pentru că nu au venit (încă) masele de turişti, Alonnisos îţi dă aşa un sentiment de Grecia grecilor. Auzi multă greacă pe stradă sau în restaurante, faţă de engleză în Skiathos sau franceză în Ciclade. Aşa îmi imaginez că arăta orice insulă acum 20 de ani, până şi Santorini unde în mod normal pe străduţe se aud toate limbile lumii. Acolo eu am ajuns 15 ani prea târziu, dar în Alonnisos pandemia m-a ajutat să păşesc fix când a trebuit.

    Acum, mai sunt multe alte insule din Grecia unde vreau să ajung, şi probabil că oricâte voi vizita, tot vor mai apărea altele. De ce? Pentru că niciuna nu e la fel cu cealaltă. Şi pentru că de frumos nu te saturi. Nu degeaba zeii s-au îndrăgostit de Grecia!

  • Valoarea finanţărilor în start-up-uri IT din România se îndreaptă spre 100 de milioane euro. Cât de mult mai poate urca această valoare?

    Investiţiile în start-up-uri locale de tehnologie au început să ia avânt cu precădere după anul 2017, când în România au fost lansate mai multe fonduri de investiţii axate pe finanţare de proiecte tech. În 2018 a fost lansat fondul de investiţii GapMinder, în 2019 au apărut pe piaţă şi fondurile Early Game Ventures şi ROCA X şi au fost puse şi bazele Simple Capital – fond lansat de Andrei Pitiş; în primele luni ale acestui an s-a lansat şi platforma de equity crowdfunding SeedBlink, precum şi fondul de investiţii Cleverage VC axat pe domeniul medtech. Acestora li se adaugă şi comunitatea TechAngels – proiect iniţiat în 2013 care a ajuns în prezent la 70 de membri – antreprenori sau specialişti din companii multinaţionale, cu experienţă în planificarea de business, dezvoltarea de produse, abordarea pieţelor, vânzări, marketing şi nu numai.

    Unul dintre pionerii investiţiilor în start-up-uri locale de tehnologie a fost 3TS Catalyst România, fond administrat de 3TS Capital Partners, unul dintre cei mai mari jucători de pe piaţa de investiţii din Europa Centrală şi de Est axat pe finanţarea proiectelor din domeniul hi-tech. În decurs de circa patru ani, 3TS Catalyst România a alocat aproximativ 10 milioane euro pentru zece start-up-uri româneşti de tehnologie – SmartDreamers, Elefant.ro, Vola.ro, Simartis Telecom, Green Horse Games, avocat.net, Vector Watch, 123contactform, SmartBill şi Marketizator.

    În urmă cu 5-7 ani, anunţurile investiţiilor în proiecte de tehnologie erau oarecum rare pe plan local, însă în ultimii doi ani frecvenţa acestora a crescut enorm – acum nu există lună fără câteva runde de investiţii, declanşarea pandemiei iar declanşarea pandemiei nu a afectat deocamdată acest sector. Necesitatea tehnologiei din ziua de azi în fiecare sector face ca domeniile de interes ale fondurilor de investiţii să fie foarte variate – de la „deep tech” AI (inteligenţă artificială), RPA (Robotic Process Automation) şi securitate cibernetică la fintech, proptech, medtech şi agritech.

    După reuşita UiPath de a deveni primul unicorn românesc, lista de candidaţi la titlul de unicorn numără mai multe start-up-uri, printre care Druid, FintechOS, Modex, Ringhel, Prime Dash, Elrond sau TypingDNA.

    Deşi multe dintre investiţiile de pe plan local sunt de ordinul a câteva sute de mii de euro, fiind realizate în runde de finanţare de tip „pre-seed” sau „seed”, de anul acesta fondurile de investiţii din România au început să facă şi investiţii de tip „follow-up” în care sumele totale alocate pot creşte până la câteva milioane de euro. Astfel, s-a ajuns la un pariu pe piaţa start-up-urilor tech care se îndreaptă spre o valoare totală pe care o putem estima la 100 de milioane de euro, dacă luăm în calcul tranzacţii realizate de cei mai mari jucători de pe piaţa de profil printre care se numără GapMinder, Early Game Ventures, ROCA X sau Simple Capital, dar şi investiţiile făcute de membrii comunităţii TechAngels în grup sau individual.

    2021 va fi totodată şi anul în care listarea UiPath la bursă va crea 100 de milionari în România, care vor investi la rândul lor pe piaţa locală.

    I-am întrebat pe reprezentanţii fondurilor locale de investiţii cum văd ei ecosistemul de start-up-uri tech în noul context de piaţă dictat de pandemia de COVID-19

    1. Cum a fost până acum anul acesta piaţa de investiţii în start-up-uri tech din România? Ce impact a avut declanşarea pandemiei pentru acest sector?

    2. V-aţi schimbat ceva în strategia de investiţii ca urmare a contextului în care ne aflăm acum? Căutaţi un anumit tip de start-up-uri?

    3. Care este strategia fondului de valorificare a participaţiilor la diferitele companii pe care le aveţi în portofoliu – listare la bursă, vânzare către alte companii etc.?

    4. Care sunt perspectivele pentru piaţa locală de investiţii în start-up-uri tech – cum va evolua în următorul an având în vedere noul context de piaţă, pe ce se va axa?

     

    Gapminder

     

    1. În zona în care activăm noi nu au fost schimbări majore. Poate un număr mai mic de proiecte pe segmentul consumer (B2C), dar pentru noi nu a presupus niciun impediment. Noi, GapMinder suntem investitor instituţional, aşa că încă din 2017, înainte să operăm acest fond, aveam deja trasată strategia, o imagine clară asupra companiilor pe care le vizam. Gândim pe termen mediu şi lung şi, chiar dacă nimeni nu ar fi putut anticipa gravitatea acestei crize de sănătate cu efecte semnificative şi în zona economică, alegerile noastre se îndreaptă oricum către companii robuste, care pot trece mai uşor peste obstacole.  O corelare cu sfârşitul de ciclu macro-economic era oricum construită în strategiile de micşorare  a riscului la nivel de portofoliu.

     

    2. Nu, nu am schimbat nimic în strategia de investiţii ca urmare a contextului actual. Cel puţin, nu semnificativ. Ne-am urmărit teza de investiţii în tot acest timp şi am lucrat în parametrii specifici din lumea fondurilor de investiţii.  Pentru GapMinder sunt interesante start-up-uri din zone precum FinTech, securitate cibernetică şi autentificare, Machine Learning enabled predictive, servicii orizontale / backbone pentru retail online şi zona MedTech.

     

    3. Creştere accelerată la nivel internaţional. Toate opţiunile menţionate sunt la câţiva ani distanţă. Vom vedea ce  opţiune se potriveşte fiecărei companii, împreună cu fondatorii şi fondurile partenere.

     

    4. În ciuda incertitudinilor la nivel macro, ne aşteptăm ca zona HighTech să se recupereze mult mai repede. Nevoia de transformare digitală accelerată a companiilor care, vrând-nevrând, trebuie să îşi canalizeze eforturile spre a găsi soluţii şi tehnologii care să susţină această nouă paradigmă de business, le va face mai atente şi deschise la soluţiile oferite de start-up-urile tech.  La nivel local, ne aşteptăm să vedem o creştere constantă a unor nume precum TypingDNA, FintechOS, SmartDreamers, DeepStash, Innoship, Frisbo, Machinations şi a multor altora care au devenit vizibile în ultima perioadă. Astfel, şi decizia noastră de a investi în ele va da roade.

    Dan Mihăescu, partener fondator în cadrul GapMinder Venture Partners: „Estimăm că vom mai anunţa cel puţin o serie A în portfoliul existent şi 2-3 investiţii noi.”

     

     

    Early Game Ventures

     

    1. 2020 este un an care a venit după 10 ani de creştere economică, după un 2019 plin de creştere şi de investiţii anunţate peste tot în presă, iar la început de an în februarie a lovit pandemia ceea ce a schimbat complet dinamica anului din perspectiva asta. Nu prea este corect să comparăm 2020 cu 2019, poate este mai corect să comparăm cu 2009, să ne întoarcem un pic în timp la ultima criză care a impactat semnificativ economia. Deci din perspectiva asta aş putea spune că 2020 a debutat prost şi a continuat şi mai prost. A debutat prost în sensul că undeva la final de februarie, început de martie, deja pandemia era în floare, imediat după aceea venit perioada de lockdown, iar reacţia normală a investitorilor mai ales a investitorilor de tip fond a fost una de «damage control» ca să spun aşa.

    Primul reflex a fost să ne îndreptăm către companiile din portofoliu, şi am făcut-o foarte rapid pot să spun – am avut discuţii cu toţi antreprenorii să încercăm să găsim împreună soluţii care să protejeze companiile de impactul negativ al pandemiei, al lockdown-ului şi al crizei economice pe care o vedeam cu toţii venind peste noi. Deci primul nostru efort în sensul acesta l-am făcut. Evident a urmat o abordare mult mai precaută a tot ceea ce înseamnă investiţii în noi – încerci să stai pe bani cum se spune în momentul în care contextul este extrem de nesigur, şi undeva în vară am văzut inclusiv o cădere destul de importantă a numărului de start-up-uri care încercau să ridice finanţare. De asemenea nici calitatea lor nu era extraordinară. Deci până acum la început de toamnă cam tot ce s-a întâmplat în zona de investiţii a fost cumva cu semnul minus în faţă.

    2. Sunt foarte optimist însă pentru ce se întâmplă în perioada următoare fiindcă noi în Early Game spre exemplu o să avem o recoltă foarte bogată de toamnă. Ne uităm deja foarte activ –  suntem angajaţi în şase sau şapte deal-uri în momentul de faţă şi de asemenea mai suntem în tatonări cu încă vreo 3-4 alte start-up-uri, alte investiţii pe care le putem face. Deci cu alte cuvinte nu doar că recuperăm toate lunile mai puţin productive de anul acesta, dar chiar o să depăşim cumva să spun o normă pe care noi o aveam, un plan de investiţii pe care ni-l propusesem încă de la început, dar una peste alta anul a fost extrem de atipic. Din fericire noi am fost pregătiţi cumva, nu pentru o criză medicală, ci pentru una economică. Menţionam eu încă de anul trecut din primăvară că nu mai facem investiţii în start-up-uri care sunt sensibile la o criză economică. Atenţie! Discut despre primăvara anului 2019, deci deja încă din momentul acela vedeam o supraîncălzire a pieţei şi ne aşteptam să se spargă acea bulă târzie în care ne aflam.

    În prezent avem în lucru discuţii de investiţii în zona de AI, mobile apps, agricultură, computer vision. Acestea sunt industriile în care suntem implicaţi acum cu tranzacţii, încercăm să fim diversificaţi.

    O parte dintre tranzacţiile pe care le pregătim acum reprezintă serii A –  investiţii de tip follow-up în companii în care am investit deja. Fondul nostru investeşte de doi ani, deci este cumva de abia la începutul perioadei de investiţii. Investiţiile noastre sunt recente şi iată că am ajuns totuşi cu fondul în acea perioadă de viaţă a lui în care pentru prima dată ne uităm la companii din portofoliul nostru care au crescut în ultimii doi ani şi care acum ridică o nouă rundă. Este fabulous, este absolut excelent pentru noi să vedem confirmări.

    4. Cred că 2021 va marca începutul revenirii, iar în 2022 toată lumea va trebui să tragă tare pentru a ne putea reveni. Criza are un efect pozitiv asupra start-up-urilor de tehnologie, dar dacă clienţii nu mai au bani atunci efectele negative vor veni şi în acest plan. Poate va fi mai uşor pentru start-up-uri şi companii de tehnologie decât pentru alte companii din alte domenii. Eu sunt foarte încrezător totuşi. Cel puţin pentru fondul nostru, după un prim an cu 15 investiţii – dacă anul acesta vom face 10 sunt foarte bucuros cu rezultatul, iar anul viitor se vor mai întâmpla câteva lucruri. Unul dintre acestea spre exemplu, care va avea un impact în mediul de investiţii din România, va fi listarea la bursă a UiPath. Când s-a listat Facebook la bursă în Silicon Valley în ziua aceea au apărut 10.000 de milionari. Oamenii care aveau opţiuni pentru acţiuni care erau prezenţi într-un fel sau altul. Nu 10.000, dar dacă măcar 100 de milionari vor apărea în România în ziua în care UiPath se va lista la bursă, oamenii aceştia care au fost printre primii angajaţi ai UiPath vor avea o confirmare în contul bancar că este bine să lucrezi într-un start-up şi că este bine să fi investit într-un start-up. Şi eu mă aştept ca o mare parte din aceşti 100 de milionari români în tehnologie, născuţi de UiPath să devină angel investors, să devină oameni care investesc în start-up-uri. Şi, de asemenea, fiindcă sunt oameni foarte deştepţi, mă aşteept să nu investească singuri, ca berbecii, mă aştept să vină şi să discute cu fonduri, mă aştept să aducă un fond de investiţii alături de ei, mă aştept să gândească şi din perspectiva construirii unui portofoliu de start-up-uri în care îşi plasează banii munciţi cu greu, nu doar aşa unul – două pariuri. Cifrele o demonstrează sunt multe materiale pe tema asta: ca angel investor dacă faci puţine investiţii şansele ca toate să-ţi moară sunt foarte mari. Dacă vrei cu adevărat ca activitatea să fie una profitabilă trebuie să investeşti într-un număr mare de start-up-uri chiar dacă faci plasamente mici. Mă aştept ca aceşti oameni care sunt super smart, care vor avea dintr-o dată capital disponibil făcut din tehnologie, să investească în tehnologie. Din perspectiva aceasta pentru mine anul următor şi anii următori vor fi foarte interesanţi pentru că vom avea mai mulţi angeli în România ceea ce este absolut extraordinar, noi întotdeauna lăsăm locuri alături de noi pentru angel investors.

    Cristian Munteanu, managing partner Early Game Ventures: „Noi în Early Game spre exemplu o să avem o recoltă foarte bogată de toamnă. Ne uităm deja foarte activ –  suntem angajaţi în şase sau şapte deal-uri în prezent şi mai suntem în tatonări cu 3-4 alte start-up-uri.”

     

     

    Roca X

     

    1. În primele luni ale pandemiei, ca primă reacţie am văzut că mulţi investitori au preferat să observe şi să înţeleagă scenariile de dezvoltare, în timp ce în rândul fondatorilor au fost momente de panică pe care le-am pus în principal pe seama incertitudinii şi lipsei de informaţii de încredere, o provocare mult mai mare în special în cadrul startupurilor tinere unde nu exista practic aparatul necesar de informare şi validare care să le permită să gestioneze schimbările numeroase şi bruşte. Lockdown-ul a testat atât capacitatea de management de criză atât a antreprenorilor, cât şi a investitorilor. Odată depăşită prima reacţie, start-up-urile care prin însăşi natura lor aduc modele disruptive, innovative şi nasc provocări prin eficienţa multe status quo-uri, mulţi fondatori au tratat criza ca pe o oportunitate de creştere şi răsturnare a ierarhiilor – cu un feeling preponderent pozitiv în cadrul ecosistemului.

    În ceea ce priveşte deciziile de investiţii din perioada aceasta, percepţia mea este că deşi sunt jucători care au fost prudenţi şi rezervaţi, zona de start-up-uri a devenit probabil mai atractivă din punct de vedere investiţii prin contrast cu volatilitatea anumitor pieţe. Creşterile puternice în domenii precum e-commerce, EduTech şi MedTech, cât şi în verticale precum analiza de date digitale şi machine learning / AI sunt evidente şi acestea aduc oportunităţi interesante.

    Pandemia ne obligă pe toţi, indiferent de industrie şi poziţie, să adoptăm soluţii digitale la o rată accelerată. Aproape peste noapte am realizat că trebuie să ne adaptăm la o realitate în care echipele lucrează descentralizat şi în care toate resursele trebuie să fie disponibile oriunde. Acest fapt ne-a făcut să realizăm că multe procese tradiţionale pot fi digitalizate şi automatizate, iar asta a crescut apetitul pentru tehnologie şi inovaţie.

    În opinia mea, acest context este foarte favorabil pentru întreaga industrie de tech, iar pentru start-up-uri şi investitori, este un moment crucial, în care trebuie să acţionăm, să luăm decizii mari de scalare sau pivotare, de implicare pe toate palierele.

    2. Strategia noastră de susţinere a start-up-urilor este agnostică de industrie şi contextul actual nu a schimbat faptul că noi căutăm start-up-uri inovatoare, agile, cu modele de business flexible. Evident că în ecuaţia alegerii start-up-urilor viabile intră şi efectele evenimentelor actuale şi evoluţia pieţelor pe care acestea activează, dar paleta de modele de business şi creativitatea antreprenorilor cu care suntem în contact ne permit să identificăm oportunităţi în toate domeniile majore – eHealth, green energy, PropTech, FinTech, cybersecurity, ş.a.m.d., pe care ne axam deja. Un lucru important de menţionat este că trebuie să rezistăm tentaţiei unei redirecţionări către domenii care strict din punct de vedere contextual par o bună oportunitate, din perspectiva evenimentelor din aceste vremuri. Spre exemplu, deşi ar fi tentant să ne axăm pe food delivery mai degrabă cred că trebuie să încercăm să navigăm această incertitudine şi să ne concentrăm capacitatea de previzionare către ideile şi companiile care vor fi în focus după ce această furtună va trece.

    Credem că în criză nu e bine să paralizăm, ci să acţionăm. Investiţiile nu trebuie să se oprească.

     

    4. Având în vedere statutul actual al pieţei locale considerăm că evoluţia în următorul an îşi va menţine trendul pozitiv. Observăm o creştere în educaţia fondatorilor şi a investitorilor locali, ecosistemul devenind astfel mai interesant pentru investitorii externi şi oferind astfel companiilor de succes, acces la „later stage funding rounds”. Contextul actual va da naştere unei noi generaţii de investitori şi antreprenori capabile de a gestiona atât crizele de creştere cât şi ciclurile economice. Credem că urmează o perioadă de creştere puternică pentru zona de B2B/ enterprise software, deoarece noua realitate forţează atât companiile tradiţionale să se digitalizeze, cât şi pe cele noi să inoveze. Presiunea pentru digitalizare vine şi din partea consumatorilor – aceştia caută să se asocieze cu branduri care sunt percepute ca fiind inovative şi să evite cat mai mult interacţiunea directă.

    Alexandru Bogdan, CEO Roca X: „Credem că în criză nu e bine să paralizăm ci să acŢionăm. InvestiŢiile nu trebuie să se oprească. În acest moment suntem in discuŢii CU şase noi companii româneşti şi nu numai, din domenii precum: FinTech, AdTech, MedTech ş.a.”

     

     

    Simple Capital

     

    1. Dacă ne uităm acum în urmă, impactul în zona de investiţii tech nu a fost nici pe departe aşa de mare sau de negativ cum ne-am fi aşteptat la începutul pandemiei. Sigur, a fost o perioadă de evaluare a situaţiei şi a comportamentului celorlalţi actori şi parteneri din piaţă. Însă după această fază iniţială, primul semestru s-a încheiat cu mai multe anunţuri de investiţii interesante, iar tendinţa continuă spre ceea ce poate fi un an investiţional foarte bun.

    Dacă ne uitam dintr-o perspectivă mai largă, este probabil ca investiţiile în tehnologie să se accelereze chiar – pandemia ne-a arătat că tehnologia este din ce în ce mai mult „must-have”  şi nu „nice-to-have”. Atât în zona de business privat, cât şi în zona de administraţie, multe procese, operaţiuni şi interacţiuni care nu erau planificate să se deruleze cu sprijinul tehnologiei – sau cel puţin nu deocamdată – au virat rapid către această zonă, sub presiunea pandemiei. Pentru unele dintre acestea deja nu mai este cale de întoarcere – utilizatorii şi clienţii cer activ beneficiile, până acum opţionale, generate de folosirea tehnologiei.

     

    2. Pentru Simple Capital, 2020 este un an de consolidare, după cele peste 10 investiţii de anul trecut. Ne-am concentrat pe investiţiile din portofoliu, să urmărim împreună cu start-up-urile evoluţia produselor şi proiectelor şi să ne asigurăm că menţinem direcţia de creştere – sau după caz să gestionăm împreună provocările generate de pandemie.

    Strategia noastră de investiţii nu s-a schimbat prea mult de la momentul lansării – suntem interesaţi de firme profitabile aflate în faza de scalare a creşterii şi care ţintesc piaţa internaţională, dar şi de start-ups de tehnologie pre-revenue, cu produse care să rezolve probleme concrete ale utilizatorilor, cu potenţial de succes global.

    3. Strategia de exit depinde de specificul fiecărei companii; de exemplu, pentru start-up-urile scale-up obiectivul este accesarea unei noi runde de investiţii, în timp ce pentru alte companii mature listarea la bursă poate fi modalitatea optimă de finanţare a creşterii. Nu excludem din principiu nicio variantă de creştere sau de exit.

     

    4. Văd în piaţă din ce în ce mai multe start-ups atât pre-revenue cât şi post-revenue, cu perspective de succes bazate pe inovaţie, proprietate intelectuală şi clienţi existenţi, care vin către noi ca să îi ajutăm să crească internaţional, aşa cum facem deja cu firmele în care am investit.

    Eu sunt încrezător în succesul start-up-urilor româneşti pe piaţa internaţională, aşa că voi continua să investesc bani, timp şi know-how în lansarea şi creşterea pe piaţa globală a companiilor româneşti de tehnologie.

     

    Andrei Pitiş,  fondator Simple Capital: „Avem câteva discuŢii deschise, în diferite stadii – una dintre investiŢii a fost anunŢată chiar foarte recent – este vorba despre YummDiet, o platformă de diete şi well being. Am investit de asemenea anul acesta în Galileo XP – un start-up centrat pe educaŢie înregistrat în Marea Britanie, fondat de antreprenorul Vlad Stan.”

     

     

    Seedblink

     

    1. În general sectorul tech a fost „avantajat” de situaţia actuală din punctul de vedere al businessului pentru că a fost accelerată digitalizarea şi apetitul pentru soluţii tehnologice inovative, atât din partea consumatorilor individuali, cât şi a celor instituţionali.

     

    2. Din punctul de vedere al finanţării, interesul investitorilor s-a manifestat în continuare în mod concret, cu mai multă prudenţă la începutul crizei sanitare. Există şi acum câteva excepţii din categoria ”wait and see”. Zona de deep tech, cybersecurity, health-tech, edu-tech, conectivitate şi digitalizare instituţională au o tracţiune dovedită, se prefigurează de asemenea interes pentru platformele tehnologice din zona de sustenabilitate/eco.

     

    4. Noi vedem că interes şi bani există pentru acest sector, succesele din punctul de vedere al atragerii de fonduri vor depinde de gradul de inovare, dar în egală măsură de pregătirea start-up-urilor din punct de vedere  experienţă de business, validare de către piaţă şi nu în ultimul rând comunicare eficientă şi activă. Evident că piaţa va fi într-o permanentă volatilitate, inclusiv din perspectiva cererii aşa că adaptarea şi pivotarea vor fi atribute critice al start-up-urilor.

     

    Andrei Dudoiu,  cofondator şi CEO SeedBlink: „Acum am ajuns în faza de creştere accelerată ŞI, PENTRU CĂ AM REUŞIT SĂ CREŞTEM ECHIPA, să stabilizăm platforma şi mecanismele interne, vom tura motoarele la un ritm de o listare nouă pe săptămână. Sperăm că vom depăşi 4 milioane euro strânse în regim de equity crowdfunding până la finalul anului.”

     

     

     

    Cum văd companiile IT listate la bursă ecosistemul local de start-up-uri şi cum a fost experienţa lor de finanţare?

     

    După discuţia cu fondurile, Business MAGAZIN a adresat un set de întrebări şi unora dintre companiile din IT de pe piaţa locală care s-au listat la Bursă pentru a se finaţa:

     

    1. Cum vedeţi în prezent ecosistemul local de start-up-uri tech? Cum a evoluat în ultimii ani? V-aţi schimbat ceva în strategia de investiţii ca urmare a contextului în care ne aflăm acum? Căutaţi un anumit tip de start-up-uri?

    2. Cum a fost experienţa voastră de finanţare prin bursă? De ce aţi ales să vă finanţaţi prin bursă?

    3. Care sunt avantajele finanţării prin bursă faţă de finanţarea de la un fond privat sau prin equity crowdfunding? Dar dezavantajele?

    4. Ce sfat aţi da acum unui start-up tech care are nevoie de finanţare? Ce metodă de finanţare să aleagă?

     

     

    Bittnet

     

    1. Ca orice ecosistem, el devine din ce în ce mai valoros pe măsură ce există mai mulţi membri în componenţă, bucurându-se de „network effects”. Cu alte cuvinte, cred că în fiecare nou an, evoluţia faţă de anii anteriori este „mai puternică”. Există acum numeroase acceleratoare, platforme de crowdfunding, cercuri de investitori, platforme de investiţii, pentru toate etapele de dezvoltare a unui business, inclusiv pentru faza de start-up. Menţionez trei platforme care cred că au un impact deosebit: Commons, Seedblink şi Roca X, parte a grupului Impetum.

     

    2. Pentru Bittnet, primii cinci ani ai călătoriei în calitate de companie listată au fost chiar mai reuşiţi decât puteam spera. Am atras aproape 60 milioane lei finanţări, atât ca „equity” cât şi ca „debt”, ceea ce ne-a permis să ne păstrăm un ritm accelerat de creştere de aproximativ 70% atât în cazul veniturilor, capitalurilor proprii, activelor, dar şi, ca urmare a tuturor acestora – al capitalizării bursiere.

    Am început călătoria în aprilie 2015, după ani de creştere accelerată, premiată de Deloitte sau FT, cu pariul că „drumul dinainte este mai lung decât drumul din urmă”. Eram atunci o companie cu afaceri de aproximativ
    8 milioane lei şi 15 membri în echipă. Cinci ani mai târziu, folosind finanţarea atrasă prin mecanismele bursiere, suntem un grup de companii cu afaceri de 100 milioane lei, peste 100 membri în echipă, şi o capitalizare de 150 milioane lei (versus 7,5 la începutul tranzacţionării). Cu alte cuvinte, acţiunile BNET au fost cea mai bună investiţie a ultimilor cinci ani pe Bursa de la Bucureşti.

    Am ales să ne finanţăm prin mecanismele pieţei de capital deoarece am crezut mereu că a deveni companie publică este un pas natural în evoluţia oricărei companii, şi trebuie doar ales cu grijă momentul.

    3. Din punctul de vedere al companiei şi al antreprenorilor, piaţa de capital este un mediu organizat, reglementat, cu reguli simple şi echitabile, păstrând un echilibru între investitori, fondatori şi management. Piaţa de capital îţi oferă acces continuu la capital răbdător, dar rezolvă şi prin însăşi definiţia ei, problema de lichiditate (exit) a investitorilor – deci elimină toate problemele din discuţiile cu fondurile de tip PE. Pentru dimensiunea noastră curentă (şi numărul de investitori pe care îi ţintim), crowdfundingul nu poate reprezenta o alternativă. Asta nu înseamnă că nu este o sursă bună de finanţare pentru companii de o dimensiune mai mică decât suntem noi azi. Sigur ne-ar fi prins bine în 2012 sau 2014 să fi fost atât de dezvoltat acest segment.

     

    4. Ca întotdeauna: cashflow-ul pozitiv generat de atenţia acordată subiectului. Clienţii sunt cea mai bună sursă de finanţare. Ca şi surse de finanţare în sensul întrebării, cred că platforme precum TechAngels sau Roca X, fonduri precum Simple Capital caută mereu noi plasamente şi sunt nişte investitori serioşi, care aduc şi experienţă de management şi contacte, nu doar bani. De asemenea cred că Seedblink este o platformă unde companiile de tehnologie ar trebui să caute finanţare.

    Cristian Logofătu, cofondator şi director financiar Bittnet: „Am început călătoria în aprilie 2015, după ani de creştere accelerată. Eram atunci o companie cu afaceri de aproximativ 8 milioane lei şi 15 membri în echipă. Cinci ani mai târziu, folosind finanţarea atrasă prin mecanismele bursiere, suntem un grup de companii cu afaceri de 100 milioane lei, peste 100 membri în echipă, şi o capitalizare de 150 milioane lei (versus 7,5 la începutul tranzacţionării).”

     

     

    Ascendia

     

    1. Ecosistemul local de start-up-uri tech s-a maturizat mult faţă de ce era acum 13 ani, când am început noi Ascendia. Există acum acceleratoare locale, comunităţi mature de business, există şi ceva mai mulţi angel investors, chiar şi crowdfunding. Este o evoluţie frumoasă pe toate planurile. În continuare este dificil să îţi dai seama ce start-up-uri vor reuşi, oricâtă analiză ai face înainte, dar se finanţează mult mai multe acum şi şansele industriei din care fac parte cresc în acest fel. Chiar şi atunci când dai greş, cineva poate învaţă din experienţa ta.

     

    2. Am listat Ascendia pe AeRO BVB în 2016, cu succes. Un proces care ni s-a părut complicat atunci – privind retrospectiv nu a fost însă dificil. A fost un foarte bun moment de vizibilitate, nu atât de important din punctul de vedere al atragerii de fonduri. Apoi, în 2019,  am făcut prima noastră emisiune de obligaţiuni, beneficiind de mecanismele şi mai ales de validarea bursei. Această finanţare a fost mai importantă pentru noi. Dacă eşti listat pe bursă şi ai rezultate, este destul de uşor să te finanţezi mai departe, tot prin mecanismele ei. Deci imediat ce reuşeşti prima atragere de capital, următoarele runde sunt un pas natural pentru finanţarea afacerii. Aş spune totuşi că pentru companiile din IT ecosistemul bursier oferă alte oportunităţi decât cele ale ecosistemului existent în jurul companiilor tech (mult mai dezvoltat, mai ales afară).

     

    3. Ca la multe alegeri ce trebuie făcute în viaţa unei companii, vei avea şi plusuri, dar şi minusuri atunci când alegi un instrument financiar. Atunci când decizi finanţarea prin bursă vei avea avantajele clasice de: atragere de resurse financiare ceva mai uşor faţă de a le atrage din piaţa bancară, vei beneficia de mai multă vizibilitate şi prestanţă. Mulţi ar trece pe listă şi evaluarea companiei la un preţ corect – aici aş spune că lucrurile nu sunt aşa sigure pentru că profilul investitorului la bursă este diferit de cel de tip venture capital – spre exemplu şi evaluările diferă mult întrucât nu modul de calcul diferă, ci ceea ce contează în acest calcul diferă de la un tip de investitor la altul (adică pe lângă cifre, contează istoricul şi notorietatea companiei, experienţa echipei manageriale, maturitatea echipei existente, a produselor existente şi a celor în lucru, perspective ale produselor etc). Practica bate teoria, deci. Dacă eşti o companie ceva mai mică, pot spune că lichiditatea scăzută şi numărul relativ mic al investitorilor de la BVB vor genera o evaluare discutabilă a companiei. Este bine să diversifici instrumentele şi să accesezi bani atunci când ai nevoie şi poţi să îi iei, din surse multiple. Când vorbim de fonduri private şi de equity crowdfunding, lucrurile devin mai palpitante. Pentru noi, faptul că avem vechime în piaţa de e-learning ne ajută la atragerea fondurile private. Multe companii nu ar avea nicio şansă dacă nu ar exista o recomandare serioasă sau vechime. Finanţarea prin fonduri private este ceva ce se face de foarte mult timp şi din această cauză vine cu multe reguli ataşate. Un mare plus la fondurile private, ceea ce dorim şi noi acum pentru Ascendia, este că de obicei fondul ce intră în acţionariat este smart money, adică se va implica activ în dezvoltarea companiei.

    Equity Crowdfundingul este „the new kid on the block” şi vine cu multe avantaje pe partea de uşurinţă de accesare, evaluare a companiei, condiţii şi mai ales publicitate. Este o variantă foarte bună pentru companiile aflate la început de drum. Acum, care este răspunsul corect? Ce mod de finanţare ar trebui accesat? Cu siguranţă toate, dar în momente diferite, în funcţie de nevoile companiei şi gradul său de maturitate.

     

    4. Oportunităţi de finanţare sunt destule, capcane de 10 ori mai multe. O să pornesc totuşi de la ceva ce nouă ne-a luat foarte mult timp să înţelegem. Este foarte important să alocaţi din puţinul avut iniţial şi în marketing şi în vânzări, nu doar în partea tehnică a produsului. Acest aspect va conta foarte mult atunci când veţi dori să atrageţi investitori.

    În Romania zona de equity crowdfounding este mai sigură decât zona de angel investors, dar pierde la implicare. La angel investors, cu ceva mai mult studiu poţi să atragi oameni foarte interesaţi să se implice activ în companie, oameni care şi-au dezvoltat sisteme reale pentru a ajuta start-up-urile. Aici un angel investor bun va ştii să nu ia un pachet prea mare de equity pentru a stimula fondatorii să continue activ munca. Aş recomanda ca la o primă tură de finanţare să nu ofere mai mult de 15-20% din acţiunile companiei – va avea nevoie de aceste părţi sociale pentru finanţări viitoare şi cu cât “consumă” mai mult la început, cu atât îi va fi mai greu ulterior.

    Cosmin Mălureanu, cofondator şi CEO al Ascendia: „În acest moment am ajuns la o capitalizare de circa 2 milioane de euro. Spunem noi că este un preţ subevaluat prin comparaţie cu alte companii finanţate prin alte instrumente decât prin bursă. Totuşi, sperăm să vedem o evaluare (mai) corectă curând, chiar dacă contextul este unul problematic la nivel global.”

     

     

     

    Life is Hard

     

    1. Ecosistemul de start-up-uri este încă la inceput, dar începe să se cristalizeze şi să se contureze. Putem vorbi despre o uşoară cristalizare în 2-3 direcţii: healthtech, fintech şi proptech. Foarte mult au ajutat la dezvoltarea ecosistemului acceleratoarele şi VC-urile locale precum ROCA X, Gapminder sau platforma de crowdfunding locală Seedblink, care până în acest moment a derulat peste 15 campanii de crowdfunding. Este important pentru start-up-urile în early stage să aibă la dispoziţie mecanisme de accelerare şi preaccelerare.

     

    2. Am ales să ne listăm pe bursă pentru a creşte gradul de încredere al partenerilor si clienţilor noştri în companie şi pentru a avea o valoare real time a businessului nostru. Până în 2020 am urmărit o dezvoltare organică, iar în acest moment strategia noastră vizează o creştere accelerată prin achiziţii de noi companii. În acest demers ne vom folosi în mare parte de emisiuni de obligaţiuni pentru a putea finanţa viitoarele achiziţii.

     

    3. Bursa oferă mecanisme relativ uşoare de finanţare: emisiuni de obligaţiuni, emisiuni de acţiuni, la costuri accesibile pentru companii. Observăm că în ultimii doi ani tot mai multe companii, chiar si cele nelistate, au ales bursa ca mecanism de finanţare pentru afacerile lor,  prin emisiunea de obligaţiuni.  Nu trebuie sa fii companie listată pentru a emite obligaţiuni pe bursă.

    4. Depinde foarte mult de nivelul de maturitate la care se află start-up-ul. Dacă vorbim despre start-up-uri în fază incipientă, recomand finanţarea din fonduri proprii sau prin crowdfunding. Dacă vorbim despre start-up-uri care deja au tracţiune în piaţă, o bază de clienţi şi revenue stream recurente, investiţiile succesive din partea VC-urilor sunt o variantă bună de finanţare pentru a asigura creşterea rapidă a start-up-ului. Să nu uităm de smartmoney, adică acei investitori care, pe lângă bani, vin şi cu know-how-ul şi conexiunile de networking şi pot aduce un aport semnificativ businessului, de foarte multe ori acest aport fiind mult mai important decât aportul în bani.

    Bursa nu o văd ca pe o alternativă viabilă pentru startup-uri. Bursa devine interesantă doar în momentul în care vorbim deja despre companii mature, consacrate.

    Finanţările prin fonduri europene pot fi o alternativă pentru finanţarea unor proiecte, dar tot aşa: start-up-ul trebuie să dovedească un minim de bonitate economică, să aibă un istoric financiar pozitiv şi capacitate de cofinanţare a proiectului – lucru destul de greu de îndeplinit pentru majoritatea start-up-urilor.

    Erik Barna, fondator şi CEO Life is Hard: „Am ales să ne listăm pe bursă pentru a creşte gradul de încredere al partenerilor si clienţilor noştri în companie şi pentru a avea o valoare real time a businessului nostru. Până în 2020 am urmărit o dezvoltare organică, iar în acest moment strategia noastră vizează o creştere accelerată prin achiziţii de noi companii. ”

  • Simona Gemeneanu, Morphosis Capital: Cauţi finanţare? E momentul să integrezi responsabilitatea socială în modelul tău de business

    În ultimii ani, termeni precum „sustenabilitate” şi „investiţii durabile” au atras din ce în ce mai mult interes în rândul investitorilor privaţi din România. Analiza obişnuită a unei situaţii financiare nu relevă şi riscurile care s-ar pute ascunde în spatele operaţiunii de business, cum ar fi cele asociate cu mediul înconjurător sau cu lipsa unei guvernanţe corporative sănătoase. Prin urmare, tot mai mulţi investitori privesc şi dincolo de cifre, pentru a putea evalua impactul pe care companiile îl au asupra ecosistemului în care funcţionează. Aşa a apărut conceptul de „investiţie sustenabilă”, centrat pe dezvoltarea durabilă a businessului, care începe să câştige tot mai mult teren şi în România.

    De exemplu, companiile cu peste 500 de angajaţi au obligaţia să publice raportări nonfinanciare, care conţin informaţii privind aspectele soft ale procesului operaţional, cum ar fi cele legate de mediu, social şi de personal, respectarea drepturilor omului, combaterea corupţiei şi a altor acţiuni care încalcă principiile juridice, morale şi etice. Recent, Bursa de Valori Bucureşti a lansat prima iniţiativă ESG (Environmental, Social & Corporate Governance) pe piaţa de capital din România, cu scopul de a promova investiţiile responsabile şi a evidenţia importanţa standardelor ESG în rândul participanţilor la piaţa de capital locală. Un alt tip de investiţie, care furnizează companiilor capital destinat problematicilor sociale şi de mediu, e denumită Impact Investing şi începe să aibă rezonanţă şi în piaţa autohtonă, deşi nu există încă fonduri dedicate în acest sens.

    Pentru unii antreprenori şi manageri, concepte precum ESG, Impact Investing sau sustenabilitate se traduc deja în obligaţii greoaie, poveri pe umerii celor însărcinaţi cu îndeplinirea lor. Practic, aceste concepte obligă la o responsabilizare suplimentară care ar trebui deja asimilată rolului intrinsec al unei companii, nu doar în ecosistemul de business, ci şi în mediul care îi susţine activitatea. Mai mult, atenţia îndreptată spre aceste criterii urmărite de investitorii de impact, mai cu seamă, integrarea sustenabilităţii în modelul de afaceri poate spori considerabil şansele de a primi finanţare.

    Potrivit Global Impact Investing Network (GIIN), la sfârşitul anului 2019, 1.720 de organizaţii gestionau active de 715 miliarde de dolari – bani investiţi în companii de impact. Pe de altă parte, valoarea activelor globale care aplică factorii ESG în luarea deciziilor de investiţii aproape că s-a dublat în patru ani şi s-a triplat în opt ani, ajungând astfel la 40,5 trilioane de dolari în 2020.

    Grija pentru mediul înconjurător aduce roade. Cu toate acestea, terminologia poate fi uşor confuză, iar diferenţa dintre Impact Investing şi ESG rămâne un mister pentru mulţi antreprenori.

     

    Care sunt diferenţele dintre ESG şi Impact Investing?

    Criteriile de mediu, sociale şi de guvernanţă (ESG) sunt „anticamera” pentru Impact Investing. ESG se referă în principal la operaţiunile interne ale unei companii şi la natura produsului sau serviciilor oferite. Conceptul se adresează companiilor care acţionează etic şi responsabil.

    Pe de altă parte, Impact Investing pune accentul pe destinaţia şi pe amprenta produselor şi serviciilor furnizate. Diferenţa esenţială dintre criteriile ESG şi Impact Investing este că aceasta din urmă nu înseamnă doar evitarea sin stocks (adică acţiunile companiilor care au impact negativ asupra oamenilor sau a mediului) sau respectarea principiului do no harm (de nu a face rău), ci şi investirea activă de capital pentru a aborda diverse obiective sociale, generând în acelaşi timp randamente financiare pentru investitori. Prin urmare, pentru a se încadra la categoria companii de impact, antreprenorii trebuie să vândă soluţii, produse sau servicii care îndeplinesc obiectivele de sustenabilitate. Printre aceste obiective se numără printre altele, conform ONU, furnizarea de energie curată şi accesibilă, asigurarea unei stări bune de sănătate, asigurarea bunăstării, oferirea de educaţie de calitate sau contribuirea la consumul şi producţia responsabile.

    În cazul economiilor emergente, cum este România, integrarea criteriilor ESG reprezintă primul pas în procesul de reorientare al afacerilor de la doar a face bani, la adoptarea componentei sociale în procesul de a face bani. ESG se asigură că businessul este condus într-un mod responsabil şi etic şi că nu se ia în considerare doar realizarea de profit. Impact Investing se referă la tipul de investiţii vizate de un investitor, în timp ce factorii ESG fac parte din procesul de evaluare a investiţiilor. Mai mult, în cazul investiţiilor pe care un manager de fond le realizează, Impact Investing urmăreşte să obţină efecte pozitive măsurabile privind mediul şi dezvoltarea socială. În acelaşi timp, ESG reprezintă o abordare pentru identificarea riscurilor nefinanciare care pot avea un impact semnificativ asupra valorii unui activ.

     

    Cum diferenţiem companiile care aplică factorii ESG de companiile de impact?

    Sectoarele în care se întâlnesc cel mai des investiţiile de tip impact includ energia regenerabilă, imobiliarele, microfinanţarea, serviciile medicale, educaţia şi reciclarea. Cu toate acestea, Impact Investing nu se limitează doar la cauze „progresive”, ci include şi sectoare mai tradiţionale. În plus, e de reţinut că acest tip de investiţie generează nevoia de a avea un impact măsurabil ca rezultat al finanţării.

    În cea mai simplă formă, investitorii care ţin cont de criteriile ESG evită companiile considerate a fi lipsite de etică, cum ar fi industria tutunului, de apărare şi a alcoolului. Fondurile ESG care au în denumire „Sustenabil” sau „Responsabil”, au în portofoliu, în top 10 deţineri, acţiuni precum Microsoft, Apple, Procter&Gamble sau Prudential. Aceste acţiuni sunt alese datorită politicilor de business ale acestor companii, care sunt considerate sustenabile, etice şi responsabile.

     

    De unde să începi?

    Deoarece criteriile ESG încep să fie deja integrate în modelul companiilor autohtone de diferite mărimi, e de aşteptat şi ca investiţiile de impact să beneficieze de cât mai multă atenţie în următorii ani; practic, antreprenorii au acum o oportunitate unică de a-şi adapta modelul de business pentru a-i creşte atractivitatea în ochii investitorilor.

     

    Care sunt aspectele ce ar trebui luate în considerare?

    • Transparenţă şi etică de business solide;

    • Orientarea intenţionată a principalului produs sau serviciu al companiei spre beneficiul societăţii;

    • Abilitatea de a produce bani generând în acelaşi timp un impact social pozitiv;

    • Capacitatea de a măsura atât rentabilitatea financiară, cât şi impactul social;

    • Abilitatea de a evalua şi integra valoarea impactului pozitiv produs ca pe un avantaj competitiv pentru afacere.

     

    Managementul afacerilor durabile nu îi mai priveşte doar pe investitori. Consumatorii înşişi devin mai conştienţi şi preferă să sprijine companiile responsabile, mai ales în contextul pandemiei de COVID-19. Studii recente indică faptul că cei din generaţia millennials se îndreaptă în special către brandurile locale cu idealuri solide şi poveşti convingătoare. Generaţia Z, pe de altă parte, acordă prioritate justiţiei sociale, acţiunilor împotriva schimbărilor climatice, iar obiceiurile acestora de consum sunt şi vor fi guvernate în continuare mai mult de valorile personale decât de valoarea inerentă produsului sau serviciului achiziţionat. Prin urmare, orientarea către sustenabilitate şi impact nu este doar o tendinţă temporară, are în vedere o schimbare fundamentală a mentalităţii, care va continua să crească în importanţă în anii următori. Astfel, cei care se adaptează vor ieşi câştigători.


    Simona Gemeneanu este partener şi cofondator Morphosis Capital

  • Fitness casnic

    Izolarea este bună, în condiţiile actuale, dar statul în casă şi lipsa de mişcare pe care le presupune, nu prea. O idee bună în acest caz este sala de fitness de acasă, care poate fi amenajată în funcţie de spaţiu şi buget.

    Cei care doresc propria sală de fitness la domiciliu, indiferent de numărul echipamentelor, se pot îndrepta spre o serie de firme care oferă soluţii, scrie The Telegraph. În ultima vreme acestea se bucură de o creştere a cererii, mai ales de la persoane care vor să facă mişcare acasă.

    O astfel de companie este Gym Marine, specializată în proiectarea de săli de fitness pentru superiahturi, unde spaţiul disponibil nu este mare.  

    Sala casnică bine dotată nu trebuie umplută cu aparate de la început, pentru că se poate întâmpla ca proprietarii să-şi dea seama că mai vor să adauge ceva care are nevoie de spaţiu, spun experţii în domeniu.

    Printre echipamentele recomandate se numără bicicleta staţionară pentru fitness, de preferinţă una inteligentă, care permite, printre altele, conectarea la platforme folosite şi de alţi ciclişti casnici, făcându-i să se simtă ca şi cum s-ar antrena în grup.

    E bine să nu lipsească nici banda de alergare, care are avantajul că poate fi instalată şi într-un birou. Unele astfel de echipamente permit personalizarea în funcţie de utilizator, putându-se conecta la tablete cu ajutorul cărora să aleagă fondul muzical pentru alergare în funcţie de cât de rapidă sau dificilă e aceasta.

    Potrivit pentru acasă ar fi şi un aparat de vâslit, care are avantajul că poate fi depozitat în picioare ca să nu ocupe mult loc când nu e folosit.

     

     

    SPORT

    Baschet pictat

    Util celor care vor să se destindă şi să mai facă mişcare, terenul de baschet poate să fie şi frumos, atunci când artiştii îi acordă atenţie, ca în oraşul Providence, capitala statului american Rhode Island. Un proiect lansat în 2018, MyHomeCourt, s-a concretizat în pictarea de către artişti a unor terenuri de baschet din localitate, cu aprobarea autorităţilor locale, proiectul care înviorează aceste locuri continuând şi în acest an pentru a-i bucura pe cei care vor să admire opere de artă, dar încă se tem să se ducă la muzeu, scrie Boston Globe.

     

    TIMP LIBER

    Hai la masă cu grăbire

    Ca să mai recupereze ceva din pierderile provocate de pandemie, o serie de restaurante americane consideră că e mai bine să trimită clienţii la plimbare, limitându-le timpul petrecut în local, scrie Wall Street Journal. Cei care vin să ia masa într-unul din astfel de restaurante au, de regulă, la dispoziţie nouăzeci de minute, fiind anunţaţi de limita de timp cel puţin la rezervare şi atunci când se prezintă la local. Ca urmare a limitării timpului pe care clienţii îl pot petrece în restaurant, mâncarea este adusă în acelaşi timp la toată lumea, iar unele feluri care necesită un timp mai mare de preparare trebuie comandate în avans. Măsura a fost mai mult sau mai puţin bine primită de clienţi, unii fiind deranjaţi de faptul că trebuie să se grăbească, în timp ce alţii încearcă să fie expeditivi şi se hotărăsc înainte să ajungă ce doresc.

     

     

    ARTĂ

    Tabloul care plăteşte datorii

    Atunci când rămân cu datorii apărute în urma unor probleme de sănătate, nu puţini americani au nevoie de ajutor să le plătească. Uneori acest ajutor vine din partea unor artişti, cum ar fi grupul MSCHF din New York, care a găsit trei persoane cu datorii medicale mari şi a hotărât să acţioneze. Artiştii, scrie CNN, au transformat facturile medicale ale datornicilor în tablouri înalte de aproape doi metri pe care le-au vândut la un preţ egal cu suma datorată. Iniţiativa MSCHF, „Medical Bill Art” doreşte să atragă atenţia asupra sistemului de sănătate din SUA, ţară în care mai bine de 137 de milioane de persoane au probleme în a-şi achita tratamentele, iar tablourile realizate au fost vândute iniţial unei galerii, care, la rândul său, le vinde unor persoane dispuse să împartă dreptul de proprietate asupra lor.