BusinessMagazin

Category: Revista BM

  • Mirajul Dubai. Cât costă să îţi cumperi un apartament în acest emirat şi ce fel de români au investit deja acolo. Randamentele par a fi ca în „vremurile bune” din imobiliarele româneşti

     

    Îl ştim pentru cea mai înaltă clădire de pe glob, pentru cel mai mare mall, pentru unele dintre cele mai moderne şi grandioase construcţii ale lumii, pentru opulenţă şi pentru lux. Este destinaţia visurilor multora  dintre cei care aspiră la vacanţe ieşite din tipare, iar de ceva timp a devenit şi destinaţia banilor pe care cei mai înstăriţi aleg să-i direcţioneze către investiţii imobiliare.

     

    Dubai, pentru că despre el este vorba, centrul financiar al Orientului Mijlociu, a reuşit să se transforme într-un tărâm al făgăduinţei după ce preţurile proprietăţilor au coborât puternic, sub nivelul lui 2008, când criza financiară a dus la prăbuşirea pieţei şi multe proiecte au fost anulate sau puse pe hold. Pe măsură ce economia şi-a revenit, în anii următori, proiectele au fost reluate, iar real estate-ul a intrat într-o nouă perioadă de creştere. Între 2012 şi 2014, preţurile creşteau în medie, cu 21,5% pe an, arată studiile referitoare la această piaţă. Cum însă stocul mare de unităţi nu a putut fi absorbit de piaţă într-o perioadă atât de scurtă, preţurile au început să stagneze în 2014 şi apoi să scadă semnificativ în următorii şase ani.

    A venit apoi pandemia de COVID-19 şi odată cu aceasta o scădere economică puternică, ceea ce a dus, din nou, la un trend descrescător al preţurilor, de care par să profite în prezent investitorii.

    Este o idee bună în acest moment achiziţia unei locuinţe în Dubai, unde temperaturile ridicate pot fi destul de greu de „digerat” de cei obişnuiţi cu mediul din România, unde imobiliarele vin şi cu o piaţă de „ultralux”, nevăzută la noi până acum, unde peste 85% dintre rezidenţi sunt expaţi de peste tot de pe Glob?

    Foarte interesaţi de achiziţia unei locuinţe în Dubai sunt acum investitorii care au deja un portofoliu de real estate de minimum 500.000 de euro şi doresc să-l diversifice, spune Matei Maloş, CEO al HomeFinders şi Directimo, companii specializate în consultanţă pentru cumpărarea locuinţelor noi în ansambluri rezidenţiale.

    „Cererea a crescut semnificativ în ultimele luni, mai ales în contextul geopolitic din Ucraina, în care Emiratele Arabe au fost identificate ca un refugiu mai sigur pentru depozitarea averilor. Este o piaţă în plină expansiune, deci cu perspective bune de creştere pe termen mediu şi lung. Atractive pe plan local sunt şi programele publice pentru multiple facilităţi, inclusiv fiscale, pentru atragerea investitorilor, a turiştilor, dar şi a rezidenţilor”, explică Matei Maloş.

    În acest moment, Dubaiul oferă yield-uri (randamente) cu circa 2% peste piaţa din Bucureşti, dar mai scăzute, spre exemplu, în comparaţie cu piaţa de locuinţe de vacanţă din România, arată estimările Homefinders. Totuşi, o investiţie în imobiliare în Dubai la această oră este fără îndoială rentabilă, venind uneori cu randamente nete de 5-6% la închirierea pe termen lung a unei locuinţe, respectiv de 7-8% pentru închirierea pe termen scurt. Ce trebuie ştiut este că închirierile nu se pot face fără contribuţia unui agent imobiliar. Momentul este propice pentru cumpărare şi din perspectiva preţurilor. Piaţa locuinţelor din Dubai a înregistrat anterior două perioade de scădere a preţurilor: prima în 2008, generată de criza financiară, iar a doua în 2015, pe fondul supraofertei acumulate.

    „La sfârşitul anului 2021, preţurile erau cu aproximativ 20% mai mici faţă de 2015. Astăzi toată oferta a fost absorbită de piaţă, cele mai multe oferte bune având termene de livrare începând cu 2024. Să ţinem cont şi de faptul că preţurile din Dubai n-au înregistrat încă ritmul de creştere pe care alte pieţe europene l-au avut deja sau unde preţurile continuă să crească, în contextul inflaţionist actual.” Chiar dacă poate fi lesne văzut ca un rai al investiţiilor, Dubaiul nu vine totuşi fără unele riscuri la pachet. La fel ca peste tot, şi aici există multe oferte slab calitative, proiecte cu întârzieri şi costuri ascunse. „Plus că reglementările privind protecţia consumatorului ar putea fi şi acestea îmbunătăţite. Foarte mulţi dintre investitori se pare că au fost atraşi de astfel de capcane, ce pot fi evitate printr-o documentare aprofundată şi prin înţelegerea pieţei”, mai spune Matei Maloş.

    În rândul riscurilor pot fi adăugate şi condiţiile climatice, care pot fi dificile pe parcursul verii. Dubaiul este totuşi un oraş artificial, cu foarte puţine spaţii de promenadă în adevăratul sens al cuvântului. La fel ca în multe zone din SUA, de exemplu, lumea circulă foarte rar pe jos, viaţa se desfăşoară foarte mult în spaţii închise, în contextul în care temperaturile ajung la 40 de grade dimineaţa. Din acest motiv, emiratul are în curs de dezvoltare şi primul cartier indoor (la interior) la nivel global, cu peste 10.000 de locuinţe, în care vremea să poată fi controlată. Adaptarea este posibilă, însă modul în care se poate realiza depinde de stilul de viaţă cu care fiecare este obişnuit. „Să nu uităm totuşi că Dubaiul este o destinaţie turistică preferată pentru sezonul rece din Europa. În cazul în care locuinţa cumpărată acolo este una de vacanţă, fiind folosită în cea mai mare parte a timpului cu scopul de a fi închiriată şi de a genera astfel venituri pasive de la distanţă, atunci această problemă devine aproape inexistentă.” Bugetele medii la care se găsesc astăzi oferte pe piaţă sunt cuprinse între 200.000 şi 500.000 de euro pentru o locuinţă în Dubai. Desigur, există şi locuinţe care pornesc de la 1.000 euro pe metru pătrat, în cartierele mai vechi ale oraşului, însă preţurile pentru proprietăţile noi şi atractive sunt mai mari. Proprietăţile pe care le recomandă consultanţii sunt în câteva cartiere calitative, apropiate de centrul emiratului. „De exemplu, dacă am face o comparaţie puţin forţată între zonele premium/de lux din Bucureşti, precum Floreasca sau Herăstrău, cu zonele Marina sau Downtown din Dubai, preţurile pe metru pătrat în cazul celor din urmă sunt cu circa 60-70% mai mari decât la noi, pe segmentul de piaţă respectiv.”

    Totodată, trebuie avut în vedere că piaţa de ultralux lipseşte în Bucureşti, aceasta ajungând la zeci de milioane de euro în Dubai, în cele mai exclusiviste clădiri şi proiecte rezidenţiale. „Ţinând cont de specificul Dubaiului, unde dezvoltările sunt realizate sub formă de mici oraşe conectate între ele printr-o foarte bună infrastructură rutieră, devin criterii esenţiale următoarele aspecte: cine este dezvoltatorul principal al cartierului şi ce experienţă are în dezvoltarea comunităţilor, precum şi integrarea operatorilor de servicii şi facilităţi.” Din acest punct de vedere, surprizele pot apărea oricând. Există multe clădiri care arată spectaculos în exterior, dar în interiorul cărora se pot găsi spaţii comerciale abandonate sau care arată înfricoşător. Aşa cum în România există perspective incerte asupra preţurilor viitoare şi a valorii chiriei pentru anumite zone foarte căutate din cauza carenţelor grave de infrastructură, şi în Dubai există zone cu perspective incerte. Motivele sunt legate de structura comunităţilor, calitatea serviciilor şi facilităţile care vor exista.

    „Dubaiul s-a dezvoltat miraculos în ultimii 50 de ani, fiind construit în deşert de la zero în această perioadă. Astăzi este un important centru financiar şi hub comercial, fiind totodată denumit «noua Elveţie» (în ceea ce priveşte depozitarea averilor, din care un procent semnificativ merge către produse imobiliare). Pentru potenţialul său şi planurile de dezvoltare, emiratul reprezintă o piaţă atractivă pentru numeroşi investitori, inclusiv americani, arabi, mai nou şi israelieni. Aproximativ 20% dintre investitori sunt ruşi şi ucraineni. Iar în ultimii ani, am observat şi o creştere a interesului investitorilor români pentru Dubai.” În contextul geopolitic actual, emiratul s-a poziţionat ca un teritoriu neutru, piaţa de imobiliare fiind aici în plină expansiune. Facilităţile fiscale, precum TVA zero pentru proprietăţile rezidenţiale şi zero taxe pe venit, încurajează investiţiile. Acesta oferă în plus drept de rezidenţă şi reşedinţă fiscală pentru investiţii începând de la 185.000 de euro. „Până în 2050, Dubai îşi propune să ajungă la o populaţie de 6 milioane de locuitori, dublu faţă de cât are acum, ceea ce implică o creştere semnificativă a cererii de locuinţe, pe termen mediu şi lung”, adaugă Matei Maloş de la HomeFinders şi Directimo.

    Potrivit unui studiu realizat de cele două companii în martie 2022, în urma unor cercetări de teren şi a peste 20 de interviuri cu principalele companii de dezvoltare imobiliară, property management, agenţii imobiliare şi brokeri de credite din Dubai, peste 85% dintre locuitorii emiratului sunt expaţi ce reprezintă peste 180 de naţionalităţi. Anual, sunt lansate zeci de proiecte rezidenţiale care sunt absorbite rapid. 90% din vânzări se fac în faza de off-plan, cel puţin în rândul dezvoltatorilor cu reputaţie bună. În majoritatea cazurilor, aproximativ 50% din preţul achiziţiei se plăteşte după livrare, în contextul sistemului care nu încurajează finanţarea realizată de către cumpărători/investitori şi practic obligă dezvoltatorii să asigure un procent semnificativ din finanţare prin aport direct de capital. Costurile de întreţinere sunt totuşi destul de mari, arată acelaşi studiu, ajungând, de pildă, pentru un apartament de 50 de metri pătraţi, să fie cuprinse între 80 şi 250 de euro pe lună, fără utilităţi, adică electricitate, internet şi altele. În plus, costurile cu aerul condiţionat nu sunt deloc de neglijat, mai ales în perioadele cu temperaturi extrem de ridicate, care durează cam jumătate de an, din aprilie până în octombrie. „Creditele imobiliare pot fi contractate pentru proprietăţile finalizate sau aproape de finalizare. Ceea ce nu se poate finanţa este suma plătită ca avans pentru achiziţia un proiect off-plan. Clienţii pot opta pentru rate fixe sau variabile, însă ratele variabile sunt disponibile doar prin procesul complex de finanţare care necesită documentaţie deplină şi analiză bancară completă, similar cu procesul din România. Produsele cu rate fixe sunt tip «credit cu buletinul»”, se arată în acelaşi studiu.

    Trecut modest, viitor opulent

    Dintr-un sătuc pescăresc, aşa cum era în urmă cu un secol, Dubaiul a crescut exploziv şi a devenit un important centru comercial internaţional şi un nod de transport major pentru pasageri şi marfă, dar şi una dintre cele mai râvnite destinaţii turistice din Orientul Mijlociu. În decembrie 1971, Emiratele Arabe Unite au ieşit de sub protectoratul britanic şi au devenit stat independent.

    Ce simplifică şi mai mult procesul achiziţiei unei locuinţe în Dubai este că nici măcar nu este nevoie ca viitorul cumpărător să călătorească acolo pentru procesul de aprobare a creditului, însă va fi necesar să fie prezent la semnarea contractului de credit şi deschiderea contului în persoană. În Dubai nu se plătesc taxe pentru veniturile din chirii, pentru achiziţia de proprietăţi noi, majoritatea agenţiilor imobiliare nu percep comisioane. Costurile cu mobilarea sunt şi ele mai reduse, deoarece, în majoritatea cazurilor, apartamentele au atât mobilierul de bucătărie, inclusiv electrocasnicele, cât şi dulapurile incluse. În plus, pentru închirierea pe termen lung, este uzual ca apartamentele să se închirieze nemobilate. „Conform discuţiilor cu brokeri imobiliari din Dubai, există şi multe similitudini cu piaţa locală din Bucureşti. Site-urile de anunţuri imobiliare din Dubai conţin peste 50.000 de oferte promovate, din care estimările sunt că peste 70-80% sunt false sau neactualizate. Acest lucru se poate vedea şi pe piaţa locală, prin promovări online ale anumitor produse care nu mai există demult în portofoliul dezvoltatorilor”, arată cercetarea.

     

    Paşaport pentru investiţii exotice

    O metodă prin care antreprenoarea Nicoleta Manea, cofondator al agenţiei imobiliare ANG Luxury Properties, lansată în 2011, doreşte să îi familiarizeze pe români cu privire la oportunităţile din Orient este cea a evenimentelor. Compania sa a organizat, în martie anul acesta, o întâlnire cu potenţialii investitori, în care au fost prezentate proprietăţi din cadrul unui proiect rezidenţial aflat în construcţie, din portofoliul dezvoltatorului indian Sobha, activ pe piaţa luxury din Dubai. „În cadrul proiectului Sobha cumpără foarte mulţi europeni, cele mai multe vânzări fiind în Londra”, spune Nicoleta Manea.

    Pentru a facilita investiţiile investiţiile clienţilor de aici în proprietăţi din emirat, au încheiat o colaborare cu o agenţie de acolo. Nicoleta Manea susţine că Dubaiul e o piaţă sigură, mai ales că, raportându-ne la vremurile pe care le trăim, acolo pandemia nu a făcut ravagii din punct de vedere economic. În plus, ea spune că acolo tot ce înseamnă bani este garantat de guvern. „Tu dacă vrei să îţi cumperi un apartament la ei nu dai banii la dezvoltator. Banii se pun într-un cont escrow. Abia după ce e finalizată construcţia dezvoltatorul are acces la banii respectivi. Şi atunci nu există niciun fel de risc.” În plus, adaugă antreprenoarea, piaţa din Dubai este cel mai uşor de accesat, iar dacă vrei să cumperi un apartament acolo ai nevoie doar de paşaport, de număr de telefon, de adresă de e-mail şi de adresa efectivă unde stai în România ca să îţi poată fi trimis contractul. „Taxe nu sunt. Pe lângă asta poţi să faci şi plata prin transfer. Blocarea unui apartament se face prin intermediul unui link, 2% şi cam atât. Totul e foarte simplu la ei. Evident, au şi ei drafturi de contract pe care ţi le pun la dispoziţie, dar e mult mai facil decât la noi.” Potrivit ei, românii au bani de investit. Ce ne lipseşte însă nouă ca mentalitate, mai ales în cadrul acestor evenimente, este, în opinia sa, rapiditatea de a lua decizia unei investiţii, apartamentele epuizându-se foarte repede. „Românii iau decizia, dar parcă mai vor să fumeze o ţigară, să stea zece minute să se gândească, de aceea prin intermediul evenimentelor de acest tip vrem să educăm piaţa.” Ea povesteşte că atunci când lansezi un proiect în Dubai spre exemplu, acolo vin 1.000 de oameni şi fac licitaţie ca să cumpere, iar cine se mişcă cel mai repede câştigă. „La noi lansarea proiectului înseamnă doar să vină un om în faţă la pupitru, să povestească trei cuvinte şi cam atât. Şi la noi în România, dacă înţelegi oportunitatea şi investeşti încă dintr-un stadiu super incipient poţi oricând să-ţi dublezi banii.”

    De aceea, pe viitor, ANG Luxury Properties are în plan organizarea unor evenimente  similare şi la Oradea şi Cluj, deoarece „sunt mulţi oameni cu bani şi acolo, care deja au cumpărat apartamente în Dubai şi vor să mai facă achiziţii”, dar şi în afara ţării, pe pieţe precum Franţa sau Luxemburg. În principiu, ea notează că românii care fac o achiziţie în Dubai cumpără pentru închiriat, dar există totuşi un amestec, sunt împărţiţi în două categorii. „Cei care vor să închirieze şi iau apartamente mici, cu un dormitor, şi cei care cumpără de trei camere şi se gândesc să îl ţină pentru când merg în vacanţe, se gândesc să nu mai meargă la hotel pentru că deja au destul de multe facilităţi aici.” Acestora li se adaugă şi categoria de investitori care vor să facă exit, ca peste un an-doi să revândă, „pentru că în Dubai creşterea preţurilor când vrei să faci un exit e între 30 şi 100%”. Povesteşte, de exemplu, că s-au cumpărat unele apartamente cu 300.000 de euro în urmă cu doi ani şi acum, în acelaşi proiect, valorează peste 800.000 de euro. „Creşterea este foarte mare.” Printre cei care au cumpărat prin intermediul agenţiei există atât oameni de peste 50 de ani, „foarte deschişi”, cât şi persoane tinere, care au diferite businessuri, deopotrivă pe diverse funcţii, de la doctori şi avocaţi la oameni cu diferite poziţii în top managementul din companiile locale. Nicoleta Manea spune că în momentul de faţă preţurile în Dubai sunt bune, iar randamentul, care depinde de apartamente şi de sezon, şi recuperarea banilor sunt puţin mai rapide decât la noi deoarece în primul rând ai posibilitatea să închiriezi mult mai repede. Potrivit ei, randamentul anual este de circa 12-16%, în timp ce în România e de 7-10%. „În sezon apartamentele pot fi închiriate şi cu 250 de euro pe noapte – e un randament bun. Dar recuperezi banii cam între şase şi opt ani. De aceea sunt importante poziţiile-cheie în care cumperi. În general recomandăm clienţilor noştri să fie aproape de Downtown.” Cât despre lunile în care se pot face bani în Dubai din apartamente închiriate, ea spune că în ultimii ani s-a mai schimbat şi clima, acum fiind cam trei luni în care nu vin turiştii clasici, „dar să nu uităm că este totuşi un pol investiţional foarte mare, sunt foarte multe businessuri care se dezvoltă, astfel încât sunt mulţi oameni de business care fac afaceri acolo. Plus că ei au aer condiţionat chiar şi pe străzi.” Potrivit ei, în high-season, închirierea unui apartment într-o locaţie foarte bună, cum e JBR Beach, e 4.000 de euro pe săptămână, dar în săptămâna cu Revelionul se plătesc şi 14.000 de euro. „Cumva se amortizează lunile foarte călduroase, în care poate nu e chiar atât de mare cererea.” Antreprenoarea aminteşte şi de Business Bay, o altă zonă din Dubai, orientată preponderent pe business, după cum o arată şi numele. „Dacă achiziţionezi un apartament în zona respectivă, e închiriat cu siguranţă tot timpul anului de oameni care vin să facă business în Dubai. Ei nu se cazează pe Palmier. Se cazează în Downtown, să fie aproape de centrul de interes, dar clădirile de birouri sunt acolo.” Din punct de vedere al dimensiunii, Manea spune că studiourile au cam între 45 şi 48 de metri pătraţi, iar apartamentele de două camere încep de la 51 de metri pătraţi şi se duc până la 57 de metri pătraţi. Există, de asemenea, şi varianta de un dormitor plus studio, în sensul că sunt două camere principale şi există şi o extra cameră mai mică pe post de birou, iar acelea încep de la 67 de metri pătraţi şi se duc până la 73 de metri pătraţi. „În general primele care se epuizează sunt cele micuţe, pentru că au şi preţuri mai bune, dar pentru investitorii care iau în considerare să stea la un moment dat acolo, când se duc în vacanţă, clar sunt recomandate cele de la trei camere în sus.” Preţurile încep, potrivit ei, de la 190.000 de euro în cazul apartamentelor mai mici, în timp ce apartamentele de două camere ajung pe la 250.000, cele de trei camere au un preţ de pornire de 325.000 de euro, pentru patru camere – „depinde, desigur, de poziţie, de vedere şi nu numai”, trebuie să scoţi din buzunar de la  600.000 de euro în sus, iar o vilă ajunge la 1-12 milioane. „Preţurile sunt foarte bune pentru poziţie, pentru facilităţile pe care le oferă şi încă un lucru frumos la ei este că atunci când cumperi un apartament în Dubai toate lucrurile fixe, precum bucătăria împreună cu electrocasnicele, tot ce ţine de dressinguri, există deja. Tu îţi mai pui patul, canapeaua şi obiectele de decor, ceea ce e un lucru bun, mai ales că mobilierul e ieftin în Dubai.” În vederea închirierii, agenţia pune la dispoziţia investitorilor şi servicii de property management, în care e inclus „absolut tot, în sensul că vine un om, face poze, se ocupă de tot ce înseamnă curăţenie când e cazul şi postează inclusiv anunţurile pe Airbnb sau în ce sistem vrea el să închirieze. Pe scurt, omul nu trebuie să facă absolut nimic”. Pentru clienţi, adaugă ea, e mai simplu să ştie că o companie care are un renume în piaţă colaborează cu un dezvoltator pentru care garantează. „Adică dacă eu spun că tu îţi iei nişte bani cumpărând acolo, înseamnă că aşa este. De-asta după primele plăţi, după primul an, tu deja poţi să îl închiriezi atunci când e gata. Planurile de plăţi sunt foarte bune în Dubai, plăteşti o anumită parte până e gata proiectul şi o altă parte după ce proiectul e finalizat, încă trei ani după.”

    În Dubai, taxa lunară de property management e cam 20% din venit. „În România sunt mai mici taxele de property management. În funcţie de valoarea apartamentului sunt între 100 şi 300 de euro pe lună. La un apartament de 500 de euro/lună luăm 100, dacă e 800 de euro luăm 150-200, depinde de valoare.” În Dubai, în schimb, spune că este rentabil să închiriezi pe noapte, iar preţurile sunt diferite. „Dacă un studio e între 100 şi 150 de euro pe noapte, în high season poate chiar mai mult, un apartament mai mare este între 200 şi 250 de euro pe noapte – se aliniază hotelurilor de 5 stele. Şi am observat că sunt foarte multe familii care se duc şi la hoteluri de top, cunoscute, dar parcă preferă să stea la etajul 70, cu o vedere faină şi să aibă o serie de facilităţi, mai ales în cazul familiilor cu copii.” Toate aceste blocuri spune că au şi piscine, aşa că, dacă nu vrei să te deplasezi, „ai realmente tot ce îţi trebuie acolo”. De aceea, recomandarea sa este întotdeauna spre apartamente de cel puţin trei camere. Ce înseamnă însă luxul în Dubai? La fel ca în cazul oricărui proiect imobiliar, cel mai mult contează locaţia. „În primul rând facilităţile şi poziţia, acestea sunt obiectivele comune. La noi, dacă sunt proiecte cu piscină, deja e ceva extraodinar, însă acolo e ceva normal.” Din punctul său de vedere faptul că ei au nişte zone – parcările spre exemplu – foarte bine puse la punct, care nu se văd, este un avantaj faţă de ceea ce este la noi. În plus, chiar dacă sunt în mijlocul deşertului, au extrem de multă zonă verde, plantată de ei. „Apoi, în proiectul ăsta, Sobha, de la tine de la bloc până la mall, ţinând cont că e o lagună acolo, ai un water taxi care îţi e pus la dispoziţie. Zonele comune, cum sunt lobby-urile, reprezintă ceva întâlnit în toate blocurile. În ceea ce priveşte finisajele, şi noi avem finisaje de bună calitate. În Dubai, nu toţi dezvoltatorii pun accent pe acest aspect, Sobha e unul dintre dezvoltatorii luxury de acolo.”

    A doua casă pentru antreprenorul-investitor român

    Emiratul Dubai nu este deloc străin antreprenorului Ştefan Mandachi, fondatorul lanţului de restaurante Spartan şi proprietarul hotelului Mandachi Hotel & Spa, cunoscut şi pentru protestul său inedit referitor la infrastructură, prin construcţia unui metru de autostradă în Suceava, dar şi pentru implicarea în mai multe cauze sociale, printre care şi ajutorarea refugiaţilor ucraineni. „Din 2013 vin de mai multe ori pe an în Dubai. Dubai este un soi de a doua casă pentru mine. Mă inspiră oraşul, mă inspiră disciplina, ordinea. Am ales Dubai pentru că este predictibil în primul rând. Am certitudini ca investitor. Cetăţeanul este respectat, investitorul e respectat. Admir leadershipul de aici, strategia de ţară şi filosofia clasei politice. Măsurile haotice şi absurde împotriva HoReCa m-au făcut să caut alte pieţe. Prigoana nejustificată împotriva industriei a fost un alt factor important să deschidem Mandachi Dubai”, povesteşte el pentru Business MAGAZIN. Mandachi a anunţat în vara anului trecut înfiinţarea unui birou imobiliar acolo, dedicat exclusiv investitorilor români, care îşi doresc investiţii cât mai sigure în domeniul imobiliarelor. Din punct de vedere birocratic, lucrurile se desfăşoară mai simplu în Dubai  decât acasă: „În primul rând, eu am ca partener un asociat cu care mă cunosc din 2006, de când eram în liceu. Contează enorm să ai încredere în colaborator. Apoi, un avocat bun îţi desluşeşte multe căi. Procedurile sunt pro-antreprenor. La ei eşti încurajat să investeşti, spre deosebire de România. Taxele sunt mult mai mici. Impozitele la fel.”

    MandachiDubai.com vinde imobile începând cu 300.000 euro şi ţinteşte clienţi  care cumpără imobile premium: „Avem multe cereri de apartamente de 80.000 – 150.000 euro, dar nu e în targetul nostru. Asociatul meu, Marius Pîslariu de la MandachiDubai a condus o echipă care a intermediat vânzarea de imobile de mai multe milioane de euro. Sunt clienţi care caută imobile doar de la 1 milion în sus. Noi oferim servicii complete, de la transport VIP de la aeroport până la înmânarea certificatului de proprietate.” Clienţii lor caută investiţii sigure, dar şi clienţi care vor să revândă. Şi, pentru că, „în Dubai creşterea este spectaculoasă”, după cum observă antreprenorul, el nu vrea să se oprească la real estate şi plănuieşte să îşi aducă şi brandurile din HoReCa aici: „Vrem să deschidem şi restaurante Spartan în Emirate şi să dezvoltăm mai multe francize, inclusiv hoteliere”.

    Răzvan Pascu, un antreprenor cunoscut pentru activitatea lui în domeniul turismului, se numără şi el printre cei care au ales să parieze pe potenţialul imobiliar din Dubai, devenind ulterior el însuşi consultant pentru cei interesaţi de această piaţă.

    „Nu am luat în calcul să ne mutăm acolo, ci am cumpărat ca o investiţie. A contat foarte mult sistemul de plată în rate pe durata construcţiei – plăteşti 50% pe perioada construcţiei şi apoi restul pe durata a încă doi ani după ce construcţia este gata, când te poţi folosi deja de apartament”, spune el.

    Răzvan Pascu a cumpărat trei apartamente cu o valoare totală de 1,4 milioane de euro, la etajele 2, 19 şi 31 ale unui proiect rezidenţial aflat în construcţie. Potrivit lui, în Dubai preţurile depind foarte mult de etajul la care se află şi de priveliştea pe care o oferă. „De anul trecut până acum, preţurile au mai crescut cam cu 10%. Consider că e o oportunitate foarte bună de investit acolo, îţi scoţi investiţia rapid.” Atractivitatea emiratului vine şi ca urmare a faptului că Dubaiul a crescut foarte mult din punct de vedere turistic, mai ales în ultimii doi ani, pentru că a gestionat foarte bine pandemia, este de părere Răzvan Pascu.

     

    Sky is the limit, nu doar când vine vorba de construcţiile arabe

    Până în prezent putem vorbi de proprietăţi în valoare de peste 50 de milioane de euro cumpărate de investitori români în Dubai, iar valoarea acestor investiţii va continua să crească. „Considerăm că numărul investitorilor autohtoni în această regiune va creşte cu siguranţă în viitor, când se va ajunge la un total de ordinul a proprietăţi de sute de milioane de euro, cumulat, achiziţionate de investitori români”, observă Ionuţ Nicolescu, preşedintele companiei de consultanţă imobiliară, activă şi pe segmentul vânzărilor de apartamente SVN Romania. Din punctul lui de vedere, putem vorbi cu siguranţă de un trend în ceea ce priveşte investiţiile imobiliare în Dubai şi nu doar din partea investitorilor români, ci şi din partea investitorilor străini în general, în special din zona Europei. „Este cu siguranţă o tendinţă care se manifestă la nivel european – încă de ceva mai multă vreme comparativ cu România. În plus, conflictul din Ucraina schimbă fluxurile financiare la nivel global iar Dubaiul se numără printre câştigători din acest punct de vedere.”

    El adaugă că Dubaiul a devenit o piaţă atractivă de investiţii în special pentru investitorii din anumite pieţe regionale din Europa, precum cei din România, unde în prezent se înregistrează rezultate mai slabe pe segmentul de investment în rezidenţial în contextul conflictului din Ucraina: „Dubai a căpătat astfel un interes crescut, atât pentru plasamente financiare, cât şi ca potenţial de obţinere a unui randament anual sau a unui profit de revânzare, fiind o piaţă cu o expunere internaţională, de dimensiuni foarte mari”. Totuşi, la fel ca în cazul oricărei investiţii, riscurile nu lipsesc nici când vine vorba despre însoritul emirat: „Există şi potenţiale riscuri şi dificultăţi care pot fi întâlnite pe acest segment de business şi investitorii trebuie să fie atenţi şi în privinţa acestora. Portofoliile vor fi mai dificil de administrat comparativ cu investiţiile locale, în Bucureşti şi împrejurimi, şi chiar dacă Dubaiul reprezintă un oraş cosmopolit, diferenţele culturale există – ca de altfel în orice alt stat – şi acestea pot reprezenta impedimente pentru anumiţi investitori.” În ceea ce priveşte profilul investitorului român în proprietăţi imobiliare, acesta nu diferă de cel care investea şi în România în astfel de active: „Vorbim de persoane cu resurse financiare, care doresc să îşi diversifice portofoliile şi au testat deja piaţa imobiliară, ştiu că se pot obţine randamente atractive din închirierea unei proprietăţi sau din revânzarea sa după o anumită perioadă de timp”. Investitorii români sunt atraşi de preţurile proprietăţilor, care sunt în general mai mari comparativ cu cele ale proprietăţilor din Bucureşti, dar diferenţele nu sunt uriaşe, mai ales dacă le comparăm cu proprietăţi de pe segmentul de lux din Bucureşti. Yield-urile potenţiale sunt atractive (notă: randament anual potenţial care ar putea fi obţinut din închirierea proprietăţii achiziţionate), fiind cuprinse în medie între 7% şi 10% pe an în euro, în funcţie de momentul tranzacţiei, dar la sume mai mari de regulă comparativ cu cele de pe piaţa locală. În plus, potenţialul de revânzare trebuie luat de asemenea în calcul, după cum punctează reprezentantul SVN Romania. „Dubaiul este o piaţă imobiliară internaţională, cu expunere globală, ceea ce facilitează potenţialul de business. Este un oraş foarte cosmopolit, cu o populaţie de peste trei milioane de persoane – dintre care peste 85% sunt expaţi, cu o vârstă medie tânără, de aproximativ 30 de ani, şi cu un potenţial real de dublare în următorul deceniu”, spune Nicolescu. Din punctul lui de vedere, această piaţă va continua să crească, concomitent şi numărul  investitorilor români şi vom  observa şi o diversificare şi o îmbunătăţire a serviciilor de brokeraj pe acest segment, unde există cu siguranţă loc de îmbunătăţiri. „Dubaiul va continua să crească, atât macroeconomic, cât şi demografic şi turistic, deci potenţialul de investiţie va continua la rândul său să crească, de la potenţiali noi expaţi până la o creştere a preţurilor proprietăţilor imobiliare”, spune Nicolescu. Prin urmare, sky is the limit, şi nu doar când vine vorba despre etajul în care v-aţi putea alege şi următoarea proprietate pentru investiţie.

    Avantaje vs.  dezavantaje pentru investiţii imobiliare în Dubai

    Avantaje:

    ►Œ Principalul avantaj este reprezentat de expunerea globală şi de volumul general de disponibilităţi financiare în zona respectivă. Când vorbim de potenţiali parteneri sau chiriaşi sau cumpărători din aproape orice ţară de pe Glob, este evident că potenţialul de business este mult mai ridicat. În plus, perspectivele şi dezvoltarea continuă a Dubaiului reprezintă un alt punct major de atracţie pentru potenţialii investitori.

    ► Faptul că Dubaiul reprezintă un oraş foarte cosmopolit şi faptul că este o destinaţie turistică de top la nivel global reprezintă alte două puncte principale de atracţie.

    ►Ž Calitatea construcţiei este ridicată, dezvoltarea urbanistică este la un cu totul alt nivel, iar alte elemente specifice Dubaiului şi Emiratelor – spre exemplu, o rată a infracţionalităţii foarte redusă – fac ca această zonă să prezinte numeroase elemente atractive pentru potenţialii investitori.

     

    Dezavantaje

    Œ► Clima: Dubai are un climat deşertic şi două sezoane – iarna şi vara. Verile din Dubai încep, în general, în ultima săptămână din aprilie şi se încheie în prima săptămână din octombrie. Această perioadă este caracterizată de temperaturi extrem de ridicate, vânturi fierbinţi şi umiditate mare.  

    ► Un alt dezavantaj ar putea fi reprezentat de administrarea unui portofoliu într-un alt stat, foarte diferit din punct de vedere cultural, investitorul român fiind în unele cazuri unul de tip tradiţional, care doreşte să fie aproape de investiţiile sale.

    ►Ž Calitatea serviciilor la care va apela, de la brokeraj la administrare, va fi determinantă din acest punct de vedere. Este loc de îmbunătăţiri şi când vine vorba despre reglementările privind protecţia consumatorului.

     

    „Cererea a crescut semnificativ în ultimele luni, mai ales în contextul geopolitic din Ucraina, în care Emiratele Arabe au fost identificate ca un refugiu mai sigur pentru depozitarea averilor. Este o piaţă în plină expansiune, deci cu perspective bune de creştere pe termen mediu şi lung.”

    Matei Maloş, CEO, HomeFinders şi Directimo

     

    „Dacă am face o comparaţie puţin forţată între zonele premium/de lux din Bucureşti, precum Floreasca sau Herăstrău, cu zonele Marina sau Downtown din Dubai, preţurile pe metru pătrat în cazul celor din urmă sunt cu circa 60-70% mai mari decât la noi, pe segmentul de piaţă respectiv.”

    Nicoleta Manea, cofondator, ANG Luxury Properties

     

    „Avem multe cereri de apartamente de 80.000 – 150.000 euro, dar nu e în targetul nostru. Asociatul meu, Marius Pîslariu de la MandachiDubai, a condus o echipă care a intermediat vânzarea de imobile de mai multe milioane de euro. Sunt clienţi care caută imobile doar de la 1 milion în sus. Noi oferim servicii complete, de la transport VIP de la aeroport până la înmânarea certificatului de proprietate.” 

    Ştefan Mandachi, fondator, Spartan, Mandachi Hotel & Spa

    „Considerăm că numărul investitorilor autohtoni în această regiune va creşte cu siguranţă în viitor, când se va ajunge la un total de ordinul a proprietăţi de sute de milioane de euro, cumulat, achiziţionate de investitori români.”  

    Ionuţ Nicolescu, preşedinte, SVN Romania

  • Globul de sticlă în care trăiau corporatiştii din noua generaţie se va sparge

    Pentru cei care au trecut prin anii ’90 – prăbuşirea economiei, inflaţie de 300%, creşterea continuă a cursului leu/dolar, salarii mici, închiderea de fabrici, ameninţarea intrării în incapacitate de plată, căderea fondurilor mutuale şi a băncilor, criza din 2008 – ceea ce se întâmplă acum este „piece of cake”. Ei au acum 50-60-70-80 de ani şi sunt mai aproape de sfârşitul carierei profesionale, decât de începutul acesteia. Pentru cei care şi-au început cariera în perioada 2008-2012, ceea ce s-a întâmplat atunci a fost doar o introducere. Când eşti tânăr, ce se întâmplă în jur sunt doar experienţe de viaţă, pentru că nu poţi să faci comparaţii. Ei nu au avut ce pierde, pentru că nu au acumulat nimic. Pentru cei care şi-au început cariera în 2012 şi acum deja au 10 ani de muncă şi de business este pentru prima dată când se confruntă cu o criză adevărată. Cei doi ani de COVID nu se pun, pentru că am înregistrat o cădere economică doar în trimestrul II din 2020, apoi economia şi-a revenit imediat. Ultimul deceniu a fost cea mai bună perioadă economică din istoria României, cu o creştere a PIB-ului de la 130 de miliarde de euro la 240 de miliarde, cu o creştere a salariului mediu de 2,4 ori, cu o inflaţie de 23% în toată această perioadă şi cu o creştere a cursului valutar de numai 14%. Această generaţie a trăit într-o creştere continuă a nivelului de trai, cu o creştere a salariilor în fiecare an sau la fiecare schimbare de job, cu city breakuri, cu Starbucksul lângă birou şi cu perspectiva menţinerii acestui trend de creştere. În faţa lor nu existau semne de întrebare, având în vedere că firmele erau pe urmele lor. După atacarea Ucrainei de către Rusia situaţia s-a schimbat dramatic, iar ceea ce însemna o revenire economică după perioada COVID se îndreaptă acum spre o recesiune mondială şi naţională, după care urmează o perioadă de stagflaţie, caracterizată prin creştere economică zero, inflaţie mare, creşteri salariale nule şi în final scăderea puterii de cumpărare. Noi, cei care am prins anii ’90, ştim la ce putem să ne aşteptăm. Mişu Negriţoiu, 71 de ani,  care din anii ’80 a văzut şi a simţit toate crizele, crede că următorul deceniu va fi greu, iar cei mai influenţaţi vor fi tinerii, ce vin din urmă cu filosofii de viaţă diferite, care probabil nu îşi vor mai găsi răspunsuri. „Echilibrele macroeconomice sunt suspendate şi sunt atâtea necunoscute încât mă întreb dacă macroeconomia mai contează”, menţionează Negriţoiu. După căderea comunismului şi după anii ’90, în care regimul politic de atunci nu ştia încotro să ducă România, după 2000, odată cu aderarea la NATO şi Uniunea Europeană, România a intrat în cercul globalizării, ceea ce a permis o creştere de la 40 de miliarde de euro la 240 de miliarde de euro în numai două decenii. Deglobalizarea, noul model economic despre care se vorbeşte acum, nu va fi în avantajul României, crede Negriţoiu. În acest context, inflaţia va rămâne ridicată o lungă perioadă de timp, dobânzile vor creşte, creşterile salariale se vor opri undeva, activităţile economice vor încetini, iar starea de bine de acum, cu care trăiau corporatiştii din oraşele mari, s-ar putea să se schimbe. Vasile Iuga, cel care a condus ani de zile operaţiunile PWC în România, crede că insecuritatea pe care o resimţim acum nu se va termina mai devreme de cinci ani. România a fost o câştigătoare a globalizării, dar întrebarea este legată de viitor, dacă în noul model economic acest ritm de creştere se poate menţine. Scăderea puterii de cumpărare prin inflaţie, prin creşterea dobânzilor la credite, prin lipsa rezultatelor economice în propriile companii, va declanşa o stare de nemulţumire în rândul acestei generaţii, care apoi se va îndrepta către stat, către guvern, să ceară socoteală. Pentru cei care au peste 60 de ani, pensia este şi va fi principalul indicator la care se raportează. În anii ’90, când eram tineri, majorările de pensii de care beneficiau bunicii şi părinţii noştri păreau dintr-un alt film. Acum, când trebuie să iei tu pensia, contează mai mult creşterile care se anunţă în breaking newsuri la televizor. Şi în acest mod se va pune o presiune pe cei care vor fi activi, pe cei care muncesc şi care, până la urmă, vor trebui să plătească aceste pensii. Dacă economiile nu vor creşte, pensiile şi majorările de pensii nu pot fi plătite decât prin creşterea impozitelor şi taxelor, ceea ce la un moment dat se va întâmpla.  Iar cei mai afectaţi vor fi cei din noua generaţie. Dacă Vasile Iuga are dreptate că această criză va dura patru sau cinci ani, presiunea financiară şi psihică la care vor fi supuşi cei din noua generaţie va fi destul de mare. Globul de sticlă în care au trăit până acum se va sparge.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • La munte, la mare… sau în Emirate?

    Într-un univers paralel cu discuţiile referitoare la inflaţie, la creşterea preţurilor şi la reducerea, în consecinţă, a numărului de produse din coşul de cumpărături, o altă problemă se pune pentru un procent mai redus al populaţiei. O problemă, pe care, de data aceasta, ne-ar plăcea să o avem cu toţii: ce fac cu banii? Răspunsul vine, aşa cum observă majoritatea analiştilor din domeniu, dintr-o investiţie preferată şi în vremuri de pace, dar şi de război de români: imobiliarele. Când oamenii văd că lumea devine mai periculoasă, au tendinţa să economisească mai mult, nu mai puţin – iar activele imobiliare reprezintă alegerea principală atât când vine vorba de conservarea averii, cât şi de sporirea acesteia.

    Excesul de lichiditate post-COVID şi teama devalorizării cauzate de inflaţie conturează un nou trend: investiţiile în (cel puţin) o a doua locuinţă. Din discuţiile Business MAGAZIN avute cu mai mulţi experţi în real estate reiese că tot mai mulţi români aleg să treacă de la garsoniera pentru închiriere din marile oraşe, către locuinţele de vacanţă – de unde şi dezvoltările care să satisfacă această cerere de pe litoral şi chiar şi de pe Valea Prahovei. Un trend care, recunoaştem, ne-a surprins şi pe noi este însă al românilor care investesc în locuinţe tocmai în (mult prea) însoritul Dubai. Cine sunt ei şi ce îi atrage acolo, vă invităm să citiţi în materialul de copertă al ediţiei curente.

    Ioana Matei, Editor, Business MAGAZIN


     

     

  • Creaturi mai degrabă negative din mitologia scandinavă, trolii pot ajunge să fie nişte uriaşi blânzi atunci când beneficiază de imaginaţia unui artist

    Creaturi mai degrabă negative din mitologia scandinavă, trolii pot ajunge să fie nişte uriaşi blânzi atunci când beneficiază de imaginaţia unui artist. Mai precis, sculptorul danez Thomas Dambo creează troli uriaşi care sunt apoi instalaţi în special în zone de pădure sau în natură, în diverse locuri de prin lume.

    Pentru asamblare, trolii necesită o echipă întreagă, artistul apelând pentru această sarcină la voluntari de prin partea locului. Uriaşele statui sunt alcătuite din sute de piese mici, la rândul lor confecţionate din lemn reciclat, crengi sau alte deşeuri, artistul considerând că astfel transformă gunoiul altora în ceva care protejează pământul. Trolii realizaţi de Dambo au legătură cu specificul zonei în care sunt amplasaţi şi reprezintă atracţii turistice, multă lume dorind să-şi facă selfie-uri cu ei.

  • Odată cu întoarcerea la sălile de fitness, unii constată că preferinţele lor s-au schimbat, dorindu-şi alt tip de exerciţii

    Odată cu întoarcerea la sălile de fitness, unii constată că preferinţele lor s-au schimbat, dorindu-şi alt tip de exerciţii, scrie Wall Street Journal. Mai precis, cei care s-au întors la sălile de fitness din SUA se simt obosiţi după doi ani de pandemie şi doresc să participe la ore mai relaxante, care să-i ajute să mai scape de stres, fiind interesaţi mai degrabă de cum se simt, decât de cum arată. Se doresc de asemenea şi programe mai uşoare care să-i ajute pe oameni să-şi revină încet la formă, combinate cu lecţii de yoga şi meditaţie, iar pe lângă multe săli s-au amenajat spaţii de recuperare, prevăzute printre altele cu fotolii de masaj.


     

     

  • Peisajul vulcanic al unei zone se poate dovedi o sursă de inspiraţie foarte bună atunci când o firmă de arhitectură trebuie să proiecteze ceva spectaculos

    Peisajul vulcanic al unei zone se poate dovedi o sursă de inspiraţie foarte bună atunci când o firmă de arhitectură trebuie să proiecteze ceva spectaculos, aşa cum o arată un proiect al Heatherwick Studio pentru un centru artistic care va fi construit în oraşul Haikou, din provincia Hainan a Chinei. Centrul pentru Arte ale Spectacolului ce va cuprinde o operă, un teatru şi o sală de concerte, are forma a trei conuri vulcanice, în conformitate cu relieful zonei, şi va avea o capacitate de 3.800 de spectatori, conform Dezeen. Pe lângă cele trei instituţii, centrul va avea şi spaţii accesibile publicului neparticipant la spectacole, iar construcţia ar trebui să înceapă anul acesta.


     

     

  • Cum vor muzeele să obţină fonduri noi şi să-şi refacă finanţele afectate de pandemie

    Ca să obţină fonduri noi şi să-şi refacă finanţele afectate de pandemie, muzeele apelează la ultimele noutăţi în materie de tehnologie, adresându-se celor care şi-ar dori să-şi alcătuiască sau extindă colecţia de artă, dar nu o pot face din cauza disponibilităţii lucrărilor.

    Acestea decid, spre exemplu, să colaboreze cu galerii de artă, care, la rândul lor, au parteneriate cu firme care creează reproduceri digitale ce pot fi afişate pe ecrane LED pentru a fi expuse acasă sau unde se doreşte, însoţite de jetoane nefungibile, scrie New York Times.  Astfel, cei care vor să deţină tablouri pe care nu le-ar putea găsi pe piaţă fiindcă fac parte din colecţiile muzeelor pot achiziţiona un exemplar al lucrării în ediţie limitată. Un exemplu ar fi dealerul de artă Unit London, care a colaborat cu o firmă din Florenţa, Cinello, pentru crearea unor reproduceri digitale ale unor picturi deţinute de Pinacoteca Ambrosiana sau Uffizi, printre care „Portretul unui muzician” de Leonardo da Vinci sau „Madonna cu sticletele” a lui Rafael. S-au realizat câte nouă reproduceri din fiecare, cu preţuri de până la 550.000 de dolari, muzeele deţinătoare ale operelor de artă primind jumătate din suma obţinută din vânzări.

    Muzeul Belvedere din Viena a preferat să nu vândă reproducerea întreagă a unei lucrări, alegând în schimb să împartă tabloul „Sărutul” al lui Gustav Klimt în 10.000 de imagini mici corespunzătoare câte unui NFT, la preţul de 1.850 de euro bucata. British Museum a încheiat un acord cu o platformă de NFT-uri, LaCollection, prin care vinde reproduceri digitale ale unor lucrări aparţinând unor artişti ca J.M.W Turner şi Katsushika Hokusai, la preţuri de până la 40.000 de dolari.

     

  • Ce puteţi citi în mini-vacanţa: Sunt înconjurat de idioţi

    „Sunt înconjurat de idioţi” are ceea ce s-ar numi un „titlu care vinde”. Dincolo de acesta nu se ascunde, cum probabil ne-am aştepta, o jignire adusă  vreunei persoane sau firii umane, ci din contră, o perspectivă simplă pentru nevoia înţelegerii acesteia.

     

    E uşor de înţeles de ce ai pune mâna pe raft pentru o astfel de carte după o perioadă atât de neagră pentru relaţiile umane cum am trăit în ultimii doi ani. Din fericire, când o şi citeşti, nu găseşti în aceasta un aliat în disputele cu şeful, colegii sau prietenii de care te-ai înstrăinat, ci o unealtă de a reechilibra lucrurile şi poate de a da o şansă în plus celor care pur şi simplu nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu tine. Sau poate un reminder că e normal ca lucrurile să nu funcţioneze aşa cum vrei tu, atunci când depind de altcineva. Frustrările acumulate intern, „măştile” pentru modelarea comportamentului în relaţiile cu ceilalţi sau gândurile negative precum cele din titlul cărţii nu fac decât să amplifice problemele pe termen lung.

    Din perspectiva funcţionării unei organizaţii, cartea oferă încă o perspectivă argumentată a faptului că cea mai bună echipă este cea care cooperează, iar asta înseamnă, evident, comunicare – nimic nou (şi totuşi nimic mai greu) până acum. „Vei fi un bun comunicator dacă ai abilităţi sociale dezvoltate. Pentru mine, abilităţile sociale ţin de înţelegerea modului în care propriile acţiuni le influenţează pe ale altora”, spune autorul, Thomas Erikson. Potrivit unui studiu citat de el, chiar dacă 95% dintre oameni cred că sunt conştienţi de felul în care acţiunile lor îi afectează pe cei din jur, doar 10-15% sunt real conştienţi în legătură cu acest lucru. Ceilalţi trebuie să depună eforturi active pentru a face asta – mai cu seamă fiindcă, potrivit unui alt studiu citat de autor – odată cu maturitatea, vine şi dificultatea de a schimba ceva în felul în care acţionăm sau reacţionăm în anumite situaţii. După ce ajungem la 24-25 de ani, nu prea ne mai dezvoltăm personalităţile, motiv pentru care de la an la an devine mai greu să ne modelăm comportamentul. În acest context, lectura cărţii lui Erikson poate fi un punct de plecare pentru înţelegerea că e nevoie de muncă dacă ne dorim să fim mai buni în relaţiile cu ceilalţi (– şi cine nu îşi doreşte asta, mai ales dacă vorbim despre lideri?).

    Ceea ce el propune este metoda DISA/DISC (abrevierea vine de la cuvintele „dominanţă, inspiraţie, stabilitate, analiză/conformare), folosită de consultanţi deseori pentru analiza comportamentului uman. Erikson şi-a început viaţa de scriitor cu un roman poliţist ce îl avea ca personaj principal pe Alex King, un consultant în management şi analiză comportamentală  ce ar fi ajutat poliţia să îi identifice pe răufăcători folosind această unealtă de analiză a comportamentului (reinterpretată prin patru culori: roşu, galben, verde şi albastru).

    Fiindcă nu a găsit suficient material pe această temă – Erikson a decis să scrie el cartea ce avea să îl îndepărteze de adrenalina romanelor poliţiste (ulterior a scris „Sunt înconjurat de psihopaţi”, dar despre asta într-o ediţie viitoare…)

    Aşa cum deseori am învăţat – prin proprie  experienţă, lecturi sau terapie – comportamentele noastre sunt rezultate ale personalităţilor formate dintr-o combinaţie de moştenire genetică şi mediul în care ne-am dezvoltat. Autorul crede că mai puţin de 50% din felul în care suntem este generat de părinţi pe linie genetică, iar restul vine din felul în care am crescut, de la anii petrecuţi în şcoală, interacţiunile din copilărie şi aşa mai departe.

    Sistemul DISA/DISC analizează aceste comportamente, respectiv felul în care acţionează persoanele extroverte vs. persoanele introvertite şi cele orientate pe oameni vs. cele orientate pe rezolvarea de sarcini. Apoi, pare că există patru trăsături esenţiale de comportament: dominantă (identificată cu roşu în acest sistem), axată pe inspiraţie (galben), cei axaţi pe stabilitate (verde) şi cei care au un comportament analitic (albastru) .

    Lucrurile nu sunt însă atât de simple când vine vorba de interpretarea comportamentului uman – fiindcă statistic, doar 5% din populaţie se identifică cu doar una dintre culori – în 80% dintre cazuri, este vorba despre o combinaţie între cele două.

    Evident, cea mai mare provocare vine atunci când se confruntă două dintre comportamentele opuse: „roşii” sunt orientaţi pe rezolvarea sarcinilor şi extrovertiţi, având un comportament greu de înţeles pentru „verzi”, care sunt orientaţi pe oameni şi introverţi. Cele două părţi trebuie să se întâlnească undeva la mijloc pentru a reuşi să convieţuiască, indiferent de mediul în care se află.

    Chiar dacă, per ansamblu, toată lumea este conştientă de modul diferit în care reacţionăm în anumite situaţii – în momentele de tensiune pare că uităm acest lucru. Când avem mai multe tipuri de culori într-o organizaţie, de pildă, vom avea mereu puncte de vedere diferite. Totuşi, liderul trebuie să fie cel cu competenţa necesară pentru  a gestiona toate aceste diferenţe.

    O altă concluzie a cărţii este că, deşi ştim cu toţii că fiecare poartă diferite măşti în diferitele contexte în care ne aflăm şi am putea crede că dezvăluirea eului autentic ar putea fi interpretată​ drept vulnerabilitate, o persoană cu abilităţi sociale sau un bun lider ar face exact contrariul. „Provocarea este să fii cât se poate de mult tu însuţi, astfel încât să nu trebuiască să porţi o mască. Dacă te adaptezi prea mult şi pentru o perioadă prea lungă de timp persoanelor din jurul tău, acest lucru va leza propria ta personalitate. Ar putea să îţi ofere reacţii fizice la stres. Te poate îmbolnăvi pe termen de lung”, spune autorul.

    După cum precizează şi el, cartea în sine nu reprezintă o soluţie magică – sau ştiinţifică – pentru înţelegerea comportamentului uman, ci ne prezintă – într-un limbaj cât se poate de simplu (şi cu grafice uşor de înţeles), un mesaj care ne scapă deseori: nu putem să ne aşteptăm ca ceilalţi să fie ca noi şi, puşi în situaţia de a convieţui, indiferent de context, trebuie să alegem soluţia de mijloc. O carte nu este suficientă pentru a ne transforma în psihologi sau maeştri ai comportamentului uman – însă poate fi un prim pas pentru a ne face să nu ne mai simţim neînţeleşi şi să spunem uneori, poate, „Sunt înconjurat de idioţi”.

     

    Carte de vizită Thomas Erikson:

    ♦— Originar din Suedia, Thomas Erikson este un expert axat pe studiul comportamentului uman, cu experienţă în ceea ce priveşte dezvoltarea abilităţilor de leadership.

    ♦— Ar fi pregătit mai bine de 5000 de directori executivi.

    ♦— A scris mai multe cărţi populare axate pe comunicare şi pe comportamentul uman, deşi primul său roman a fost unul poliţist.

    ♦— „Înconjurat de idioţi” a devenit un bestseller tradus în 42 de limbi, care s-a vândut în peste 3 milioane de copii.

  • Cum să-ţi dresezi oligarhul, metoda Putin. Ce s-a întâmplat cu bogaţii care nu au vrut să se supună

    Rusia a cunoscut mai multe generaţii de oligarhi, oameni de afaceri superbogaţi ale căror interese se împletesc cu cele ale statului. Putin a ajuns la conducere cu ajutorul lor, iar primul lucru pe care l-a făcut pentru a-şi consolida puterea a fost supunerea păturii superbogate sau înlocuirea oligarhilor rebeli sau prea independenţi cu o specie nouă, loială lui.

    Câţiva dintre baronii preşedintelui rus sunt prieteni din copilăria sau din tinereţea acestuia. Sancţiunile cu care Occidentul încearcă să-l oblige pe Putin să înceteze războiul din Ucraina pun la încercare tocmai loialitatea acestor oligarhi. Episodul Crimeea a arătat că efortul este inutil. Despre oligarhii lui Putin scrie National Public Radio, o organizaţie media din SUA.

    În vara anului 2000, 21 dintre cei mai bogaţi bărbaţi ai Rusiei şi-au aliniat limuzinele antiglonţ în curtea palatului Kremlin şi au intrat în impunătoarea cladire pentru o întâlnire istorică. În deceniul precedent, aceşti bărbaţi se ridicaseră spre culmile succesului aparent din nimic, strângând averi spectaculoase pe măsură ce ţara şi totul în jurul lor se scufunda în haos. Prin afaceri dubioase, corupţie totală şi chiar crimă, aceşti „oligarhi” rapace – aşa cum au ajuns să-i numească ruşii şi să fie cunoscuţi în toată lumea – au preluat controlul asupra unei mari părţi a economiei Rusiei şi, din ce în ce mai mult, a democraţiei ruse imature. Dar acum, noul preşedinte ales al naţiunii, Vladimir Putin, avea să le spună, faţă în faţă, cine este cu adevărat la conducere.

    „Vreau să vă atrag atenţia asupra faptului că dumneavoastră aţi construit acest stat, în mare măsură, prin structurile politice sau semipolitice aflate sub controlul dumneavoastră”, a spus Putin în şedinţa ţinută cu uşile închise. „Nu are rost să dăm vina pe reflexia din oglindă. Aşa că haideţi să trecem la subiect, să fim deschişi şi să facem ceea ce este necesar pentru a face relaţia noastră civilizată şi transparentă.“

    Putin le-a oferit oligarhilor o înţelegere: plecaţi-vă în faţa autorităţii mele, aveţi grijă să nu-mi staţi în cale şi vă puteţi păstra vilele, superiachturile, avioanele private şi corporaţiile de miliarde de dolari (corporaţii care, cu doar câţiva ani înainte, fuseseră deţinute de guvernul rus). În următorii ani, oligarhii care au abandonat acest acord şi l-au subminat pe Putin vor fi aruncaţi într-o închisoare din Siberia, vor fi forţaţi să fugă în exil sau vor muri în circumstanţe suspecte. Loialii rămaşi – şi cei noi care s-au îmbogăţit în timpul lungii domnii a lui Putin – au devenit maşini de făcut bani pentru preşedinte şi pentru aliaţii acestuia.

    „Aceşti indivizi s-au îmbogăţit în detrimentul poporului rus”, a arătat Casa Albă într-un comunicat recent prin care a anunţat sancţiuni împotriva a peste zece oligarhi din anturajul lui Putin. „Ei stau în fruntea celor mai mari companii din Rusia şi sunt responsabili pentru furnizarea resurselor necesare invadării Ucrainei de către armata lui Putin.”

    A ajuns la putere în mare măsură datorită eşalonului iniţial de oligarhi, care s-au îmbogăţit ostentativ prin contracte de privatizare croite special pentru ei în timpul preşedinţiei lui Boris Elţîn. Aceşti oligarhi au creat şi au finanţat ceea ce a devenit partidul politic al lui Putin, Unitate, predecesorul a ceea ce se numeşte acum Rusia Unită. Ei au proiectat victoria uluitoare a preşedintelui Boris Elţîn la alegerile prezidenţiale din 1996.

    Fără această victorie, Elţîn nu l-ar fi putut numi niciodată pe Putin ca premier, poziţie care s-a dovedit a fi rampa de lansare a acestuia spre poziţia de preşedinte al ruşilor. Oligarhii au contribuit şi la ascensiunea ultrarapidă a lui Putin. Doi dintre ei, Vladimir Gusinschi şi Boris Berezovschi, şi-au folosit posturile de televiziune şi ziarele pentru a-l transforma pe Putin dintr-un nimeni într-o figură cunoscută.

    Însă Putin a fost un politician mai viclean decât au crezut iniţial. Când campania pentru alegerile prezidenţiale din 2000 a lui Putin s-a încins, el a început să se folosească de ura ruşilor faţă de oligarhi şi de afacerile corupte care i-au îmbogăţit. Cu puţin timp înainte de ziua alegerilor, Putin a fost întrebat de un post de radio ce părere are despre oligarhi. Dacă prin oligarhi, a spus el, înţelegem că sunt aceia care „ajută la fuziunea puterii şi a capitalului, nu vor mai exista oligarhi de acest fel ca o clasă”.

    Dar, odată ajuns la putere, Putin nu a eliminat oligarhia. El i-a vizat doar pe oligarhii care i-au ameninţat puterea. L-a luat la ţintă mai întâi pe Vladimir Gusinschi, oligarhul dintr-o specie mai rar întâlnită care şi-a construit cea mai mare parte a averii pornind de la zero, în loc ca  doar să preia industriile extractive care aparţineau cândva guvernului.

    La mijlocul anilor 1980, Gusinschi era un şofer de taxi cu vise destrămate de a regiza piese pentru scena teatrului din Moscova. Când Uniunea Sovietică a început să permită antreprenoriatul la sfârşitul anilor 1980, Gusinschi a realizat o mică avere făcând şi vânzând brăţări de cupru, care se pare că au avut un mare succes în rândul consumatorilor ruşi. La începutul anilor 1990, a intrat în afaceri cu clădiri pe piaţa imobiliară în plină dezvoltare a Moscovei şi a deschis o bancă. În 1993 avea suficienţi bani pentru a înfiinţa un ziar şi primul post privat de televiziune din Rusia, NTV.

    Tolerat sub Elţîn, NTV a difuzat programe – inclusiv un spectacol satiric de păpuşi  critic la adresa Kremlinului. Când prezentatorii de ştiri NTV – şi păpuşile – au început să-l critice şi să-şi bată joc de noul preşedinte ales, Putin şi-a arătat mâna de fier. În 2000, agenţi înarmaţi în camuflaj şi măşti de schi au percheziţionat birourile NTV. Guvernul susţinea că Gusinschi a furat 10 milioane de dolari printr-un acord de privatizare. Oligarhul a fost închis şi apoi a fugit în străinătate. O companie energetică controlată de stat, Gazprom, a ajuns să cumpere NTV printr-o preluare ostilă. Liniştit în sfârşit, Putin nu mai trebuia să-şi facă griji că păpuşile îşi bat joc de el.

     

    La începutul anilor 2000, un alt oligarh, Mihail Hodorkovschi, a trecut limita cu Putin şi a plătit, de asemenea, un preţ mare. Hodorkovschi, un magnat cu maxilar pătrat construit ca un fundaş avansat, pensionar, era atunci cel mai bogat om din Rusia, cu o avere estimată la aproximativ 15 miliarde de dolari.

    Şi-a făcut banii în mare parte printr-un contract corupt cu administraţia Elţîn, în cadrul unei scheme cunoscute sub numele de „împrumuturi pentru acţiuni” prin care statul efectua privatizări cedând active bănoase în schimbul unor finanţări, o bună parte din bani ducându-se în campania electorală a preşedintelui (oligarhilor). Hodorkovschi a reuşit să cumpere un pachet de 78% din compania petrolieră Yukos, controlată de stat, pentru doar 310 milioane de dolari, chiar dacă atunci participaţia avea o valoare estimată la 5 miliarde de dolari.

    Hodorkovschi s-a dovedit a fi un baron al petrolului capabil şi a adus management şi transparenţă în stil occidental imperiului său. Aşa cum fac corporaţiile în Statele Unite, el a cheltuit generos pentru lobby şi contribuţii la campanii electorale pentru politicienii din legislatura Rusiei. El a finanţat partidele politice de opoziţie. Oligarhul a mers până într-acolo încât a dat de înţeles că ar putea candida pentru funcţia de preşedinte. Pe măsură ce imperiul său a crescut, el a devenit din ce în ce mai puternic. În februarie 2003, Hodorkovschi l-a contestat pe Putin într-o întâlnire televizată, făcând acuzaţii de corupţie la o companie petrolieră de stat. Între timp, Hodorkovschi analiza o fuziune cu compania petrolieră americană Exxon Mobil. Putin şi aliaţii săi au urât toate acestea.

    În 2003, agenţi mascaţi au luat cu asalt avionul privat al lui Hodorkovschi în timpul unei opriri de realimentare şi l-au arestat sub ameninţarea armei. Autorităţile l-au acuzat de fraudă şi evaziune fiscală. L-au închis în Siberia, unde avea să lâncezească pentru următorul deceniu. Guvernul i-a preluat imperiul petrolier şi a predat cheile unuia dintre asociaţii apropiaţi ai lui Putin, Igor Secin, un personaj proeminent în anturajul lui Putin şi astăzi. El conduce ceea ce a devenit una dintre cele mai mari şi importante companii din Rusia.

     

    Igor Secin este una dintre figurile de frunte ale unei noi generaţii de oligarhi, care au acumulat bogăţie şi putere sub Putin: silovarhii, care se traduce aproximativ prin „oameni de forţă”. Majoritatea sunt militari sau foşti ofiţeri KGB, cum a fost Putin însuşi. Secin, care are un doctorat în economie, se zvoneşte că a servit ca ofiţer KGB în Africa de Est în anii 1980.

    În timp ce clasa iniţială de oligarhi a apărut în timpul erei „terapiei de şoc” şi a privatizărilor rapide în anii 1990, silovarhii şi-au făcut averea după ce Putin a venit la putere, în mare parte prin contracte guvernamentale şi renaţionalizări ale industriilor extractive şi prin corupţiei pură, ca pe timpuri. Asemenea lui Putin, majoritatea silovarhilor înjură epoca reformelor lui Gorbaciov şi Elţîn, când Rusia şi-a pierdut imperiul şi a văzut o serie de intelectuali liberali şi prooccidentali luând cârma guvernului şi economiei.

    Secein a lucrat pentru Putin timp de zeci de ani. În anii 1990, când Putin a servit ca viceprimar în Sankt Petersburg, Secin a fost asistentul lui Putin. Mai târziu, a fost viceprim-ministru al lui Putin. Un document din 2008 al ambasadei SUA, divulgat de Wikileaks, spunea că „Secin avea o prezenţă atât de ascunsă încât se glumea că el ar putea să nici nu existe de fapt, ci mai degrabă să fi fost un fel de mit urban, un bau-bau inventat de Kremlin pentru a insufla frica”. Unii din Moscova îl numeau „Darth Vader”. Secein este acum preşedinte şi CEO al companiei petroliere controlate de stat Rosneft, care este cea mai mare corporaţie din Rusia, aceasta producând aproximativ 6% din ţiţeiul mondial şi având aproximativ 300.000 de angajaţi.

    În autobiografia sa, Persoana întâi‟, Putin a scris: „Am mulţi prieteni, dar doar câţiva oameni îmi sunt cu adevărat apropiaţi. Nu au plecat niciodată. Nu m-au trădat niciodată şi nici eu nu i-am trădat. Din punctul meu de vedere, asta contează cel mai mult”.

    Ceea ce ne aduce la un alt subgrup important de oligarhi, care sunt prieteni cu Putin, dar care nu au slujit în armată, poliţie sau în aparatul de securitate rus. Un prim exemplu al acestui tip de oligarh – de ceea ce Putin ar numi prieten ‒ este Arcadi Rotenberg.

    În anii 1960, Arkadi Rotenberg, în vârstă de doisprezece ani, se ducea forţat de părinţii săi la un curs de arte marţiale. Aceştia nu ştiau că era ca şi cum i-ar fi dat fiului lor biletul de loterie câştigător. La acel curs de judo, Rotenberg s-a cunoscut cu un alt tânăr, Vladimir Putin. Rotenberg şi Putin s-au împrietenit uşor.

    Ani de zile s-au luptat între ei în sală şi au călătorit la turnee de judo în jurul oraşului lor natal, Leningrad (acum Sankt Petersburg). Cei doi erau cunoscuţi drept năzdrăvani şi neastâmpăraţi, făcând mici răutaţi cum ar fi să spargă baloane la parade trăgând cu praştia în ele.

    În 2000, Arkadi şi fratele său, Boris, erau comercianţi mărunţi de petrol. Dar apoi s-a întâmplat ceva fantastic: unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Arkadi a devenit preşedintele Rusiei. În acelaşi an, Putin a creat un nou monopol de stat al băuturilor alcoolice, Rosspirtprom, prin fuzionarea a peste o sută de fabrici de băuturi alcoolice. Rosspirtprom controla aproximativ 30% din piaţa de vodcă din Rusia. Putin l-a pus pe Arkadi la conducerea gigantului.

    Un an mai târziu, Putin şi-a instalat propriul lacheu în consiliul de administraţie al Gazprom, o mare companie de gaze naturale controlată de stat. Arkadi şi Boris au văzut acolo o oportunitate. Au pus pe picioare o nouă bancă, SMP Bank, şi au început să achiziţioneze companii de construcţii, de gaze şi conducte care ar putea deservi Gazprom. De atunci, fraţii Rotenberg au devenit cei mai mari beneficiari ai unui guvern cu înclinaţie spre atribuirea de contracte fără licitaţie. Guvernul de la Moscova a oferit miliarde şi miliarde de dolari familiei Rotenberg pentru a construi lucruri precum conducte, drumuri şi poduri. În mod curios, se ştie că ei cer tarife exagerate pentru aceste proiecte, dar Kremlinul pare să nu fie deranjat. Dovezile sugerează că ar putea fi din cauză că cineva din Kremlin îşi primeşte partea.

    Stanislav Markus, un economist la Universitatea din Carolina de Sud, care studiază oligarhii ruşi, crede că prietenii lui Putin pun deoparte pentru acesta o cotă din banii încasaţi de la stat. „Asta îl face pe Vladimir Putin unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă”, a spus Markus. „Nimeni nu ştie exact cât de bogat, dar acesta este unul dintre procesele cheie prin care este construită averea lui.”

     

    O mare parte din banii care au ajuns la oligarhi şi la Putin – pe care istoricul Timothy Snyder îl numeşte „oligarhul şef” – au fost ascunşi în conturi şi active din afara Rusiei. „Există la fel de multă bogăţie financiară deţinută de ruşi bogaţi în străinătate – în Regatul Unit, Elveţia, Cipru şi centre similare offshore – cât cea a întregii populaţii ruse”, arată un studiu din 2017 al economiştilor Filip Novokmet, Thomas Piketty şi Gabriel Zucman.

    Deşi este greu de văzut unde exact ajung banii – şi cât de mulţi sunt de fapt ai lui Putin – este uşor de observat că oligarhii loiali se înfruptă liber din contractele guvernamentale foarte grase. În 2014, când Putin a devenit încântat că Rusia găzduieşte Jocurile Olimpice de iarnă la Soci, guvernul său a cheltuit fără să se uite la preţ pentru pregătirea evenimentului sportiv. Cei mai mari câştigători ai acestor eforturi financiare? Arkadi şi Boris Rotenberg. Un profil al lui Arkadi făcut în 2017 de The New Yorker a constatat: „În total, companiile controlate de Rotenberg au primit contracte în valoare de şapte miliarde de dolari — echivalentul costului total al Jocurilor Olimpice de iarnă anterioare, de la Vancouver, din 2010”. Au fost bani veniţi la timp. La scurt timp după Jocurile Olimpice de la Soci, Putin a invadat pentru prima dată Ucraina, anexând Peninsula Crimeea. Desigur, Ucraina a blocat singura intrare terestră în zonă, care se afla la graniţa de sud. Căutând să unească Rusia cu noile sale teritorii, Putin a decis că trebuie construit un pod de 15 km peste strâmtoarea Kerci. Având în vedere că era o zonă de război cu multe provocări logistice şi politice, mulţi antreprenori au fost reticenţi în a intra în proiect. Dar nu şi Arkadi Rotenberg. Compania sa a preluat proiectul de miliarde de dolari, în ciuda durerilor de cap politice pe care le-a reprezentat, şi l-a finalizat în 2018. „Un miracol s-a împlinit”, a spus Putin când a văzut podul construit.

    Administraţia Obama i-a sancţionat pe fraţii Rotenberg pentru a-i pedepsi pe ei şi pe Putin pentru invadarea Crimeei. „Arkadi Rotenberg şi Boris Rotenberg au sprijinit proiectele de suflet ale lui Putin, primind şi executând contracte cu preţuri mari pentru Jocurile Olimpice de la Soci şi pentru Gazprom”, a explicat Departamentul Trezoreriei SUA. „Amândoi fraţii au acumulat cantităţi enorme de bogăţii de când Putin conduce Rusia”. Şi naţiunile europene i-au sancţionat pe cei doi oligarhi. De exemplu, Italia a confiscat conacele de milioane de dolari ale lui Arkadi din Sardinia şi Tarquinia.

    Sancţiunile n-au făcut decât  să-i apropie pe fraţii Rotenberg de prietenul lor, de puterea de la Kremlin. Legislativul rus a încercat chiar să adopte o lege, numită „legea Rotenberg”, care urmărea să despăgubească cetăţenii cărora le-au fost deposedate bunurile de către guverne străine. Proiectul nu a trecut. Cu toate acestea, familia Rotenberg a fost compensată cu generozitate sub forma unor contacte cu statul profitabile, care au devenit şi mai mari după ce aceştia au fost luaţi la ţintă de sancţiuni străine.

  • Cum să-ţi dresezi oligarhul, metoda Putin. Ce s-a întâmplat cu bogaţii care nu au vrut să se supună

    Rusia a cunoscut mai multe generaţii de oligarhi, oameni de afaceri superbogaţi ale căror interese se împletesc cu cele ale statului. Putin a ajuns la conducere cu ajutorul lor, iar primul lucru pe care l-a făcut pentru a-şi consolida puterea a fost supunerea păturii superbogate sau înlocuirea oligarhilor rebeli sau prea independenţi cu o specie nouă, loială lui.

    Câţiva dintre baronii preşedintelui rus sunt prieteni din copilăria sau din tinereţea acestuia. Sancţiunile cu care Occidentul încearcă să-l oblige pe Putin să înceteze războiul din Ucraina pun la încercare tocmai loialitatea acestor oligarhi. Episodul Crimeea a arătat că efortul este inutil. Despre oligarhii lui Putin scrie National Public Radio, o organizaţie media din SUA.

    În vara anului 2000, 21 dintre cei mai bogaţi bărbaţi ai Rusiei şi-au aliniat limuzinele antiglonţ în curtea palatului Kremlin şi au intrat în impunătoarea cladire pentru o întâlnire istorică. În deceniul precedent, aceşti bărbaţi se ridicaseră spre culmile succesului aparent din nimic, strângând averi spectaculoase pe măsură ce ţara şi totul în jurul lor se scufunda în haos. Prin afaceri dubioase, corupţie totală şi chiar crimă, aceşti „oligarhi” rapace – aşa cum au ajuns să-i numească ruşii şi să fie cunoscuţi în toată lumea – au preluat controlul asupra unei mari părţi a economiei Rusiei şi, din ce în ce mai mult, a democraţiei ruse imature. Dar acum, noul preşedinte ales al naţiunii, Vladimir Putin, avea să le spună, faţă în faţă, cine este cu adevărat la conducere.

    „Vreau să vă atrag atenţia asupra faptului că dumneavoastră aţi construit acest stat, în mare măsură, prin structurile politice sau semipolitice aflate sub controlul dumneavoastră”, a spus Putin în şedinţa ţinută cu uşile închise. „Nu are rost să dăm vina pe reflexia din oglindă. Aşa că haideţi să trecem la subiect, să fim deschişi şi să facem ceea ce este necesar pentru a face relaţia noastră civilizată şi transparentă.“

    Putin le-a oferit oligarhilor o înţelegere: plecaţi-vă în faţa autorităţii mele, aveţi grijă să nu-mi staţi în cale şi vă puteţi păstra vilele, superiachturile, avioanele private şi corporaţiile de miliarde de dolari (corporaţii care, cu doar câţiva ani înainte, fuseseră deţinute de guvernul rus). În următorii ani, oligarhii care au abandonat acest acord şi l-au subminat pe Putin vor fi aruncaţi într-o închisoare din Siberia, vor fi forţaţi să fugă în exil sau vor muri în circumstanţe suspecte. Loialii rămaşi – şi cei noi care s-au îmbogăţit în timpul lungii domnii a lui Putin – au devenit maşini de făcut bani pentru preşedinte şi pentru aliaţii acestuia.

    „Aceşti indivizi s-au îmbogăţit în detrimentul poporului rus”, a arătat Casa Albă într-un comunicat recent prin care a anunţat sancţiuni împotriva a peste zece oligarhi din anturajul lui Putin. „Ei stau în fruntea celor mai mari companii din Rusia şi sunt responsabili pentru furnizarea resurselor necesare invadării Ucrainei de către armata lui Putin.”

    A ajuns la putere în mare măsură datorită eşalonului iniţial de oligarhi, care s-au îmbogăţit ostentativ prin contracte de privatizare croite special pentru ei în timpul preşedinţiei lui Boris Elţîn. Aceşti oligarhi au creat şi au finanţat ceea ce a devenit partidul politic al lui Putin, Unitate, predecesorul a ceea ce se numeşte acum Rusia Unită. Ei au proiectat victoria uluitoare a preşedintelui Boris Elţîn la alegerile prezidenţiale din 1996.

    Fără această victorie, Elţîn nu l-ar fi putut numi niciodată pe Putin ca premier, poziţie care s-a dovedit a fi rampa de lansare a acestuia spre poziţia de preşedinte al ruşilor. Oligarhii au contribuit şi la ascensiunea ultrarapidă a lui Putin. Doi dintre ei, Vladimir Gusinschi şi Boris Berezovschi, şi-au folosit posturile de televiziune şi ziarele pentru a-l transforma pe Putin dintr-un nimeni într-o figură cunoscută.

    Însă Putin a fost un politician mai viclean decât au crezut iniţial. Când campania pentru alegerile prezidenţiale din 2000 a lui Putin s-a încins, el a început să se folosească de ura ruşilor faţă de oligarhi şi de afacerile corupte care i-au îmbogăţit. Cu puţin timp înainte de ziua alegerilor, Putin a fost întrebat de un post de radio ce părere are despre oligarhi. Dacă prin oligarhi, a spus el, înţelegem că sunt aceia care „ajută la fuziunea puterii şi a capitalului, nu vor mai exista oligarhi de acest fel ca o clasă”.

    Dar, odată ajuns la putere, Putin nu a eliminat oligarhia. El i-a vizat doar pe oligarhii care i-au ameninţat puterea. L-a luat la ţintă mai întâi pe Vladimir Gusinschi, oligarhul dintr-o specie mai rar întâlnită care şi-a construit cea mai mare parte a averii pornind de la zero, în loc ca  doar să preia industriile extractive care aparţineau cândva guvernului.

    La mijlocul anilor 1980, Gusinschi era un şofer de taxi cu vise destrămate de a regiza piese pentru scena teatrului din Moscova. Când Uniunea Sovietică a început să permită antreprenoriatul la sfârşitul anilor 1980, Gusinschi a realizat o mică avere făcând şi vânzând brăţări de cupru, care se pare că au avut un mare succes în rândul consumatorilor ruşi. La începutul anilor 1990, a intrat în afaceri cu clădiri pe piaţa imobiliară în plină dezvoltare a Moscovei şi a deschis o bancă. În 1993 avea suficienţi bani pentru a înfiinţa un ziar şi primul post privat de televiziune din Rusia, NTV.

    Tolerat sub Elţîn, NTV a difuzat programe – inclusiv un spectacol satiric de păpuşi  critic la adresa Kremlinului. Când prezentatorii de ştiri NTV – şi păpuşile – au început să-l critice şi să-şi bată joc de noul preşedinte ales, Putin şi-a arătat mâna de fier. În 2000, agenţi înarmaţi în camuflaj şi măşti de schi au percheziţionat birourile NTV. Guvernul susţinea că Gusinschi a furat 10 milioane de dolari printr-un acord de privatizare. Oligarhul a fost închis şi apoi a fugit în străinătate. O companie energetică controlată de stat, Gazprom, a ajuns să cumpere NTV printr-o preluare ostilă. Liniştit în sfârşit, Putin nu mai trebuia să-şi facă griji că păpuşile îşi bat joc de el.

     

    La începutul anilor 2000, un alt oligarh, Mihail Hodorkovschi, a trecut limita cu Putin şi a plătit, de asemenea, un preţ mare. Hodorkovschi, un magnat cu maxilar pătrat construit ca un fundaş avansat, pensionar, era atunci cel mai bogat om din Rusia, cu o avere estimată la aproximativ 15 miliarde de dolari.

    Şi-a făcut banii în mare parte printr-un contract corupt cu administraţia Elţîn, în cadrul unei scheme cunoscute sub numele de „împrumuturi pentru acţiuni” prin care statul efectua privatizări cedând active bănoase în schimbul unor finanţări, o bună parte din bani ducându-se în campania electorală a preşedintelui (oligarhilor). Hodorkovschi a reuşit să cumpere un pachet de 78% din compania petrolieră Yukos, controlată de stat, pentru doar 310 milioane de dolari, chiar dacă atunci participaţia avea o valoare estimată la 5 miliarde de dolari.

    Hodorkovschi s-a dovedit a fi un baron al petrolului capabil şi a adus management şi transparenţă în stil occidental imperiului său. Aşa cum fac corporaţiile în Statele Unite, el a cheltuit generos pentru lobby şi contribuţii la campanii electorale pentru politicienii din legislatura Rusiei. El a finanţat partidele politice de opoziţie. Oligarhul a mers până într-acolo încât a dat de înţeles că ar putea candida pentru funcţia de preşedinte. Pe măsură ce imperiul său a crescut, el a devenit din ce în ce mai puternic. În februarie 2003, Hodorkovschi l-a contestat pe Putin într-o întâlnire televizată, făcând acuzaţii de corupţie la o companie petrolieră de stat. Între timp, Hodorkovschi analiza o fuziune cu compania petrolieră americană Exxon Mobil. Putin şi aliaţii săi au urât toate acestea.

    În 2003, agenţi mascaţi au luat cu asalt avionul privat al lui Hodorkovschi în timpul unei opriri de realimentare şi l-au arestat sub ameninţarea armei. Autorităţile l-au acuzat de fraudă şi evaziune fiscală. L-au închis în Siberia, unde avea să lâncezească pentru următorul deceniu. Guvernul i-a preluat imperiul petrolier şi a predat cheile unuia dintre asociaţii apropiaţi ai lui Putin, Igor Secin, un personaj proeminent în anturajul lui Putin şi astăzi. El conduce ceea ce a devenit una dintre cele mai mari şi importante companii din Rusia.

     

    Igor Secin este una dintre figurile de frunte ale unei noi generaţii de oligarhi, care au acumulat bogăţie şi putere sub Putin: silovarhii, care se traduce aproximativ prin „oameni de forţă”. Majoritatea sunt militari sau foşti ofiţeri KGB, cum a fost Putin însuşi. Secin, care are un doctorat în economie, se zvoneşte că a servit ca ofiţer KGB în Africa de Est în anii 1980.

    În timp ce clasa iniţială de oligarhi a apărut în timpul erei „terapiei de şoc” şi a privatizărilor rapide în anii 1990, silovarhii şi-au făcut averea după ce Putin a venit la putere, în mare parte prin contracte guvernamentale şi renaţionalizări ale industriilor extractive şi prin corupţiei pură, ca pe timpuri. Asemenea lui Putin, majoritatea silovarhilor înjură epoca reformelor lui Gorbaciov şi Elţîn, când Rusia şi-a pierdut imperiul şi a văzut o serie de intelectuali liberali şi prooccidentali luând cârma guvernului şi economiei.

    Secein a lucrat pentru Putin timp de zeci de ani. În anii 1990, când Putin a servit ca viceprimar în Sankt Petersburg, Secin a fost asistentul lui Putin. Mai târziu, a fost viceprim-ministru al lui Putin. Un document din 2008 al ambasadei SUA, divulgat de Wikileaks, spunea că „Secin avea o prezenţă atât de ascunsă încât se glumea că el ar putea să nici nu existe de fapt, ci mai degrabă să fi fost un fel de mit urban, un bau-bau inventat de Kremlin pentru a insufla frica”. Unii din Moscova îl numeau „Darth Vader”. Secein este acum preşedinte şi CEO al companiei petroliere controlate de stat Rosneft, care este cea mai mare corporaţie din Rusia, aceasta producând aproximativ 6% din ţiţeiul mondial şi având aproximativ 300.000 de angajaţi.

    În autobiografia sa, Persoana întâi‟, Putin a scris: „Am mulţi prieteni, dar doar câţiva oameni îmi sunt cu adevărat apropiaţi. Nu au plecat niciodată. Nu m-au trădat niciodată şi nici eu nu i-am trădat. Din punctul meu de vedere, asta contează cel mai mult”.

    Ceea ce ne aduce la un alt subgrup important de oligarhi, care sunt prieteni cu Putin, dar care nu au slujit în armată, poliţie sau în aparatul de securitate rus. Un prim exemplu al acestui tip de oligarh – de ceea ce Putin ar numi prieten ‒ este Arcadi Rotenberg.

    În anii 1960, Arkadi Rotenberg, în vârstă de doisprezece ani, se ducea forţat de părinţii săi la un curs de arte marţiale. Aceştia nu ştiau că era ca şi cum i-ar fi dat fiului lor biletul de loterie câştigător. La acel curs de judo, Rotenberg s-a cunoscut cu un alt tânăr, Vladimir Putin. Rotenberg şi Putin s-au împrietenit uşor.

    Ani de zile s-au luptat între ei în sală şi au călătorit la turnee de judo în jurul oraşului lor natal, Leningrad (acum Sankt Petersburg). Cei doi erau cunoscuţi drept năzdrăvani şi neastâmpăraţi, făcând mici răutaţi cum ar fi să spargă baloane la parade trăgând cu praştia în ele.

    În 2000, Arkadi şi fratele său, Boris, erau comercianţi mărunţi de petrol. Dar apoi s-a întâmplat ceva fantastic: unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Arkadi a devenit preşedintele Rusiei. În acelaşi an, Putin a creat un nou monopol de stat al băuturilor alcoolice, Rosspirtprom, prin fuzionarea a peste o sută de fabrici de băuturi alcoolice. Rosspirtprom controla aproximativ 30% din piaţa de vodcă din Rusia. Putin l-a pus pe Arkadi la conducerea gigantului.

    Un an mai târziu, Putin şi-a instalat propriul lacheu în consiliul de administraţie al Gazprom, o mare companie de gaze naturale controlată de stat. Arkadi şi Boris au văzut acolo o oportunitate. Au pus pe picioare o nouă bancă, SMP Bank, şi au început să achiziţioneze companii de construcţii, de gaze şi conducte care ar putea deservi Gazprom. De atunci, fraţii Rotenberg au devenit cei mai mari beneficiari ai unui guvern cu înclinaţie spre atribuirea de contracte fără licitaţie. Guvernul de la Moscova a oferit miliarde şi miliarde de dolari familiei Rotenberg pentru a construi lucruri precum conducte, drumuri şi poduri. În mod curios, se ştie că ei cer tarife exagerate pentru aceste proiecte, dar Kremlinul pare să nu fie deranjat. Dovezile sugerează că ar putea fi din cauză că cineva din Kremlin îşi primeşte partea.

    Stanislav Markus, un economist la Universitatea din Carolina de Sud, care studiază oligarhii ruşi, crede că prietenii lui Putin pun deoparte pentru acesta o cotă din banii încasaţi de la stat. „Asta îl face pe Vladimir Putin unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă”, a spus Markus. „Nimeni nu ştie exact cât de bogat, dar acesta este unul dintre procesele cheie prin care este construită averea lui.”

     

    O mare parte din banii care au ajuns la oligarhi şi la Putin – pe care istoricul Timothy Snyder îl numeşte „oligarhul şef” – au fost ascunşi în conturi şi active din afara Rusiei. „Există la fel de multă bogăţie financiară deţinută de ruşi bogaţi în străinătate – în Regatul Unit, Elveţia, Cipru şi centre similare offshore – cât cea a întregii populaţii ruse”, arată un studiu din 2017 al economiştilor Filip Novokmet, Thomas Piketty şi Gabriel Zucman.

    Deşi este greu de văzut unde exact ajung banii – şi cât de mulţi sunt de fapt ai lui Putin – este uşor de observat că oligarhii loiali se înfruptă liber din contractele guvernamentale foarte grase. În 2014, când Putin a devenit încântat că Rusia găzduieşte Jocurile Olimpice de iarnă la Soci, guvernul său a cheltuit fără să se uite la preţ pentru pregătirea evenimentului sportiv. Cei mai mari câştigători ai acestor eforturi financiare? Arkadi şi Boris Rotenberg. Un profil al lui Arkadi făcut în 2017 de The New Yorker a constatat: „În total, companiile controlate de Rotenberg au primit contracte în valoare de şapte miliarde de dolari — echivalentul costului total al Jocurilor Olimpice de iarnă anterioare, de la Vancouver, din 2010”. Au fost bani veniţi la timp. La scurt timp după Jocurile Olimpice de la Soci, Putin a invadat pentru prima dată Ucraina, anexând Peninsula Crimeea. Desigur, Ucraina a blocat singura intrare terestră în zonă, care se afla la graniţa de sud. Căutând să unească Rusia cu noile sale teritorii, Putin a decis că trebuie construit un pod de 15 km peste strâmtoarea Kerci. Având în vedere că era o zonă de război cu multe provocări logistice şi politice, mulţi antreprenori au fost reticenţi în a intra în proiect. Dar nu şi Arkadi Rotenberg. Compania sa a preluat proiectul de miliarde de dolari, în ciuda durerilor de cap politice pe care le-a reprezentat, şi l-a finalizat în 2018. „Un miracol s-a împlinit”, a spus Putin când a văzut podul construit.

    Administraţia Obama i-a sancţionat pe fraţii Rotenberg pentru a-i pedepsi pe ei şi pe Putin pentru invadarea Crimeei. „Arkadi Rotenberg şi Boris Rotenberg au sprijinit proiectele de suflet ale lui Putin, primind şi executând contracte cu preţuri mari pentru Jocurile Olimpice de la Soci şi pentru Gazprom”, a explicat Departamentul Trezoreriei SUA. „Amândoi fraţii au acumulat cantităţi enorme de bogăţii de când Putin conduce Rusia”. Şi naţiunile europene i-au sancţionat pe cei doi oligarhi. De exemplu, Italia a confiscat conacele de milioane de dolari ale lui Arkadi din Sardinia şi Tarquinia.

    Sancţiunile n-au făcut decât  să-i apropie pe fraţii Rotenberg de prietenul lor, de puterea de la Kremlin. Legislativul rus a încercat chiar să adopte o lege, numită „legea Rotenberg”, care urmărea să despăgubească cetăţenii cărora le-au fost deposedate bunurile de către guverne străine. Proiectul nu a trecut. Cu toate acestea, familia Rotenberg a fost compensată cu generozitate sub forma unor contacte cu statul profitabile, care au devenit şi mai mari după ce aceştia au fost luaţi la ţintă de sancţiuni străine.