Category: Revista BM

După Marea Criză a fost clar că progresul, globalizarea şi capitalismul ca model economic i-au lăsat în urmă pe cei slabi sau mai puţin adaptaţi. Valurile de nemulţumire şi indignare au adus la putere populişti chiar în cea mai înaltă funcţie din SUA. Reducerea inegalităţilor a urcat pe primul loc printre priorităţile politicienilor, dar şi a liderilor capitalişti – executivii celor mai puternice şi cunoscute corporaţii americane. Ei au avertizat că dacă nu ţine pasul cu vremurile, cu realitatea socială, dacă nu se schimbă, capitalismul de tip occidental va muri. Soluţia găsită de ei a fost „stakeholder capitalism”, un sistem în care corporaţia serveşte interesele tuturor părţilor implicate sau vizate de afacere. Lucrurile acestea se întâmplau în urmă cu doar câţiva ani.

Între timp a venit pandemia, o criză economică cum n-a mai fost alta, protecţionism, iar acum războiul din Ucraina. Nimeni nu mai vorbeşte de „stakeholder capitalism”, de reinventarea capitalismului. Acum se pune problema sfârşitului unei ere, cea a globalizării postbelice hrănite de liberalismul economic, cea în care sărăcia la nivel mondial a scăzut mai mult decât oricând în istoria umanităţii. Polii de putere economică şi geopolitică se rearanjează. Despre acest lucru scriu John Micklethwait şi Adrian Wooldridge, comentatori la Bloomberg. O carte publicată în 1919 despre „Consecinţele economice ale păcii” nu este locul de plecare evident pentru înţelegerea consecinţelor economice ale războiului din Ucraina. Acolo poate fi găsită faimoasa descriere făcută de John Maynard Keynes vieţii de huzur a londonezului din clasa mijlocie-superioară în 1913 – chiar înainte ca Marele Război să schimbe totul.

În 1913 locuitorul Londrei putea să comande prin telefon, sorbindu-şi ceaiul de dimineaţă în pat, diferitele produse de pe întregul pământ, în cantitatea pe care o consideră potrivită şi să se aştepte în mod rezonabil ca livrarea lor să fie făcută repede, la uşă; el şi-ar putea, în acelaşi moment şi prin aceleaşi mijloace, să-şi investească averea în resursele naturale şi în noile întreprinderi din orice parte a lumii şi să se îndestuleze, fără efort, din roadele şi avantajele viitoare aduse de acestea. Keynes descrie apoi modul în care acest londonez putea specula pe pieţe şi călători oriunde dorea fără paşaport sau deranjul de a schimba moneda (standardul de aur însemna că banii lui erau buni peste tot). Şi apoi celebrul economist dă lovitura de graţie intrând în capul privilegiatului londonez: el a considerat această stare de lucruri ca normală, sigură şi permanentă, cu excepţia direcţiei de îmbunătăţire ulterioară, şi orice abatere de la ea ca fiind aberantă, scandaloasă şi evitabilă.

Proiectele şi politicile militarismului şi imperialismului, ale rivalităţilor rasiale şi culturale, ale monopolurilor, restricţiilor şi excluderii, care urmau să joace rolul şarpelui acestui paradis, erau puţin mai mult decât distracţie în ziarul său preferat şi păreau să nu exercite aproape nicio influenţă asupra cursului obişnuit al vieţii sociale şi economice, a cărei internaţionalizare era aproape completă în practică. Britanicul cosmopolit al lui Keynes era complet inconştient de faptul că prima mare epocă a globalizării era pe cale să fie făcută bucăţi pe Somme. Şi că cel mai probabil şi el va zăcea în tranşee. Nu doar aristocraţii aleseseră ingnoranţa. Intelectualii făceau la fel. „Marea Iluzie” de Norman Angell, bestseller edwardian publicat în 1909, susţinea că războiul este imposibil, având în vedere interconexiunea dintre lumi. Marile afaceri din Europa şi SUA au funcţionat pe aceeaşi presupunere. Prima mare epocă a globalizării, care a început în anii 1860 şi a fost susţinută de puterea britanică şi coordonată de politica britanică, a lăsat clasele comerciale libere să facă bani – oamenii de afaceri s-au confruntat atunci cu mult mai puţine bariere decât urmaşii lor moderni atunci când a fost vorba de a muta bani, bunuri sau persoane prin lume.

Priviţi rezoluţia adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite pentru a condamna invadarea Ucrainei de către Rusia. Cea mai trâmbiţată cifră este că doar 40 de ţări nu au votat pentru acest lucru (35 s-au abţinut şi cinci au votat împotrivă), faţă de 141 de ţări care au votat pentru. Dar acele 40 de ţări, care includ India şi China, reprezintă majoritatea populaţiei lumii.

Este uşor să râdem de miopia clasei conducătoare din Occident din 1913 – pentru că nu a văzut cum ascensiunea Germaniei şi reţeaua complexă de alianţe dintre Marile Puteri ar putea transforma un asasinat de la Sarajevo într-un conflict global. Clio, muza istoriei, este întotdeauna înţeleaptă după ce faptul a fost consumat, dar generaţiile viitoare ar putea la fel de bine să-şi pună aceeaşi întrebare despre noi acum: Cum de nu şi-au dat seama? Londonezul lui Keynes, răsfăţat în patul lui, avea cel puţin o scuză: sfârşitul epocii sale de globalizare a venit cu puţine avertismente prealabile. În cazul nostru, globalizarea este supusă unui atac susţinut timp de două decenii, cu atacuri grave în 2001 (când două avioane, până acum simboluri ale modernităţii, s-au izbit de World Trade Center), 2008 (când Lehman Brothers s-a prăbuşit şi sistemul financiar global a intrat în stop cardiac) şi 2016 (când britanicii au votat să părăsească cea mai mare zonă de liber schimb din lume, iar americanii au ales preşedinte o personalitate TV nativistă). „Decuplarea” economiei globale în zone separate chinezeşti şi occidentale a prins viteză de ceva timp. Iar cea mai mare dramă dinainte de invazia Ucrainei a fost un virus care a îngheţat lanţurile de aprovizionare şi a forţat lumea să intre în hibernare. Şi totuşi, la începutul anului 2022, mulţi dintre noi erau la fel de ignoranţi ca londonezul lui Keynes. Acum, că am fost treziţi, cea mai mare parte a atenţiei noastre se concentrează asupra măcelului din Ucraina, şi pe bună dreptate. Dar, aşa cum Primul Război Mondial a contat din motive dincolo de masacrarea a milioane de fiinţe umane, acest conflict ar putea marca o schimbare de durată a modului în care funcţionează economia mondială – şi a modului în care ne trăim cu toţii vieţile, oricât de departe ar fi războiul din Europa de Est. Integrarea „inevitabilă” a economiei mondiale a încetinit, iar diverşii şerpi din paradisul nostru – de la rivalităţi etnice şi autocraţii furioase la o furie generalizată faţă de bogaţi – se strecoară acolo unde vor.

Globalizarea nu este un bine absolut. Prin natura sa, liberalismul economic exagerează atât dezavantajele capitalismului, cât şi avantajele: inegalitatea creşte, companiile îşi rup rădăcinile locale, perdanţii rămân mai în urmă şi — fără reglementări globale — problemele de mediu se înmulţesc. Cu toate acestea, liberalismul a scos, de asemenea, peste un miliard de oameni din sărăcie în ultimele trei decenii şi, în multe cazuri, a promovat libertatea politică împreună cu libertatea economică. Din această perspectivă, răspunsul la necazurile globalizării nu este abandonarea liberalismului economic, ci reproiectarea acestuia. Războiul din Ucraina ar putea marca sfârşitul unui important episod din istoria omenirii. Ar putea fi, de asemenea, momentul în care lumea liberă se adună la un loc şi creează o alta, mai unită, mai interconectată şi mai durabilă ca oricând. Valorificarea acestei oportunităţi va necesita înţelegerea atât a economiei, cât şi a istoriei.

Sfârşitul ultimei ere globale a fost deosebit de brutal. Chiar şi cu măcelul deja pornit în Flandra, comercianţii britanici, cu un simţ al umorului stoic, afişau la începutul războiului mesaje care spuneau „Deschis ca de obicei în timp ce harta Europei se schimbă”. Dar n-a rămas aşa. Războiul a oprit rapid comerţul, fluxurile de capital şi migraţia. Guvernele au intervenit în economie mai profund decât oricând. Când armele au tăcut în cele din urmă, în 1918, şi Germania a fost forţată să cadă la pace cu lumea la Versailles (în termenii cartaginezi pe care Keynes i-a denunţat atât de elocvent), Biden, Johnson şi Macron ai vremii au încercat să restabilească vechea ordine mondială de liber schimb şi armonie liberală – şi au eşuat total. Noua superputere, America, a refuzat să devină apărătorul credinţei pe care Marea Britanie o protejase cu o asemenea pricepere până în 1913. O politică de tarife agresivă cu vecinul a încetinit economia mondială şi, în cele din urmă, a produs Marea Depresiune, comerţul global s-a micşorat cu mai mult de jumătate în 1928-1933. Şerpii au continuat să se strecoare: Lenin, Mussolini şi Hitler au exploatat înfrângerea şi sărăcia pentru a crea regimuri agresive antiliberale, a căror versiune sovietică a durat şapte decenii. Situaţia pentru economia liberală era atât de proastă încât, la mijlocul anilor 1930, Keynes însuşi abandonase liberalismul pieţei libere pentru că îl considera o cauză pierdută şi făcea campanie pentru autosuficienţa naţională. Abia după cel de-al Doilea Război Mondial, integrarea economică şi-a reluat progresul – şi apoi numai în jumătatea vestică a hărţii.

Ceea ce majoritatea dintre noi astăzi considerăm globalizarea a început abia în anii 1980, odată cu sosirea Thatcherismului şi Reaganismului, cu căderea Zidului Berlinului, reintegrarea Chinei în economia mondială şi, în 1992, crearea pieţei unice europene. Odată ce politicienii s-au dat din drum, globalizarea s-a accelerat, condusă de tehnologie şi comerţ. McDonald’s Corp. a deschis restaurante în Piaţa Puşkin din Moscova în ianuarie 1990 şi chiar lângă Piaţa Tiananmen din Beijing în aprilie 1992. Dar, mai recent, atacurile asupra globalizării au luat amploare, integrarea economică a încetinit şi, în unele cazuri, s-a inversat. Dar invadarea Ucrainei de către Rusia marchează un atac mai mare şi mai hotărât decât cele precedente. Acest lucru se datorează în parte pentru că ruptura imediată este brutală. Aprovizionarea cu mărfuri de bază, de la grâu la nichel, de la titan la petrol, a fost întreruptă. Occidentul face tot ce poate pentru a „anula” Rusia din sistemul economic global – sancţionând oligarhii, expulzând băncile ruseşti din instalaţiile financiare globale şi împiedicând banca centrală a Rusiei să-şi acceseze rezervele.

Acum, că guvernele folosesc securitatea naţională ca scuză pentru campionii naţionali, oamenii de afaceri pot alege de pe un platou cu delicii oportunităţi pentru căutarea de profit nemuncit şi zdrobirea concurenţei în industrii precum energia, farma şi semiconductoarele.

Acum, chiar şi când nu sunt forţate să facă acest lucru prin lege, companiile occidentale boicotează Rusia şi îşi închid operaţiunile de acolo. Invadarea Ucrainei accelerează schimbări atât în geopolitică, cât şi în mentalitatea capitalistă, care sunt profund adverse globalizării. Schimbările în geopolitică se reduc la un singur cuvânt: China, a cărei ascensiune rapidă şi aparent inexorabilă este faptul geopolitic central al timpului nostru. Indiferent dacă liderul Chinei decide să renunţe la Putin, invazia a grăbit cu siguranţă imperativul pe termen mediu al lui Xi  Jinping de „decuplare” – izolându-şi ţara de dependenţa de Occident. Cu Xi la guvernare, China a construit o ordine economică sinocentrică prin Iniţiativa Belt & Road. China s-a alăturat Parteneriatului Economic Regional Cuprinzător (RCEP) format din 15 membri şi a solicitat să se alăture Acordului Cuprinzător şi Progresiv pentru Parteneriatul Transpacific (CPTPP), cu 11 membri, un bloc de liber schimb pe care SUA l-au inventat doar pentru a-l abandona în mod prosteşte. Pentru „haita de lupi tineri” naţionalişti chinezi din jurul lui Xi, reacţia faţă de criza din Ucraina este un alt argument puternic pentru autosuficienţă. Deci, în absenţa oricărei acţiuni decisive din partea Occidentului, geopolitica se îndreaptă definitiv împotriva globalizării – către o lume dominată de două sau trei mari blocuri comerciale.

La fel de importantă ca această schimbare geopolitică este schimbarea mentalităţii capitaliste. Dacă epoca actuală a globalizării a fost facilitată de politicieni, aceasta a fost condusă de oamenii de afaceri. Din punctul de vedere al CEO-ului de astăzi, invadarea Ucrainei de către Putin a făcut mai mult decât să dezlănţuie embargouri occidentale şi să stimuleze inflaţia. Îngroapă majoritatea ipotezelor de bază care au stat la baza gândirii afacerilor despre lume în ultimii 40 de ani. În marea bătălie intelectuală din anii 1990 dintre Francis Fukuyama, care a scris „The End of History and the Last Man” (1992), şi profesorul său de la Harvard, Samuel Huntington, care a scris „The Clash of Civilizations” (1996), directorii executivi au fost, în general, de partea lui Fukuyama. Viziunea din sala de consiliu a fost simplă: democraţia nu va câştiga întotdeauna (China i-a învăţat pe capitalişti asta atât de repede), dar economia sensibilă, de obicei, o va face. Afacerile s-ar putea baza pe o lume în care ţările s-ar specializa în avantajul lor comparativ. Comerţul şi liberul schimb ar aduce oamenii mai aproape, aşa cum a susţinut Fukuyama, mai degrabă decât să-i împartă, aşa cum a avertizat Huntington – iar afacerile care au ajuns globale şi au ţesut cele mai rentabile lanţuri de aprovizionare ar prospera. Din punctul de vedere comercial, acest pariu a dat roade spectaculoase.

În ultimii 50 de ani, multinaţionalele s-au transformat din federaţii de companii naţionale în organizaţii cu adevărat integrate, care ar putea profita din plin de globalizare (şi, desigur, de lacunele globale în impozitare şi reglementări). Comerţul mondial cu produse manufacturate s-a dublat în anii 1990 şi s-a dublat din nou în anii 2000. Presiunile inflaţioniste au fost menţinute la un nivel scăzut în ciuda politicilor monetare laxe. Chiar şi cu un val de turbulenţe politice – tarifele lui Trump, Brexit şi aşa mai departe – profiturile au rămas ridicate, deoarece costurile de input (cum ar fi energia şi forţa de muncă) au fost menţinute la un nivel scăzut. Acum, ceea ce s-ar putea numi Marea Iluzie Capitalistă este sub asalt la Kiev – la fel cum versiunea lui Norman Angell a fost mitraliată pe frontul de vest. Toate pericolele care apăreau în partea de jos a briefingului de dimineaţă al unui CEO se duc acum spre vârf.

Invadarea Ucrainei accelerează schimbări atât în geopolitică, cât şi în mentalitatea capitalistă, care sunt profund adverse globalizării. Schimbările în geopolitică se reduc la un singur cuvânt: China.

Militarismul şi rivalităţile culturale continuă să prevaleze asupra logicii economice. Împotriva unui astfel de iraţionalism persistent, directorii executivi care construiau imperii bazate pe producţia just in time (livrare rapidă la momentul portivit) se uită acum la just in case (în caz că va fi nevoie): aducerea producţiei ineficiente mai aproape de casă în cazul în care fabricile lor străine sunt blocate. Şeful uneia dintre cele mai puternice firme de investiţii din lume, cu acţiuni la aproape toate companiile occidentale importante, a vorbit în privat despre „un tsunami de recalculări” în weekendul după ce Putin a invadat Ucraina. Nici frica nu schimbă mentalitatea capitalistă. Lăcomia capătă, de asemenea, o tentă anti-globală. Directorii generali se întreabă în mod raţional cum pot profita de ceea ce Keynes a numit „monopoluri, restricţii şi excluderi”.

Acum, că guvernele folosesc securitatea naţională ca scuză pentru campionii naţionali, oamenii de afaceri pot alege de pe un platou cu delicii oportunităţi pentru căutarea de profit nemuncit şi zdrobirea concurenţei în industrii precum energia, farma şi semiconductorii. Thatcheristul de altădată, Narendra Modi, face acum ecou apelurilor lui Mahatma Gandhi pentru autosuficienţă şi impune tarife pentru industriile locale. Noul premier al Japoniei, Fumio Kishida, a creat funcţia de ministru al securităţii economice cu mandat de a interveni în securitatea cibernetică, fabricarea de cipuri şi multe altele. Macron a declarat că „statul va trebui să ia în mână mai multe aspecte ale sectorului energetic”. Biden a folosit discursul său privind starea naţiunii din 1 martie pentru a promite că „Totul, de la puntea unui portavion la oţelul de pe balustradele de pe autostradă, este făcut în America de la început până la sfârşit. Totul.“ Ambele tabere din Congres au aplaudat. Astfel, cea de-a doua eră a globalizării se estompează rapid. Dacă nu se face ceva rapid şi decisiv, lumea se va împărţi în tabere ostile, indiferent de ce se întâmplă în Ucraina.

Această lume divizată nu se va potrivi Occidentului. Priviţi rezoluţia adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite pentru a condamna invadarea Ucrainei de către Rusia. Cea mai trâmbiţată cifră este că doar 40 de ţări nu au votat pentru acest lucru (35 s-au abţinut şi cinci au votat împotrivă), faţă de 141 de ţări care au votat pentru. Dar acele 40 de ţări, care includ India şi China, reprezintă majoritatea populaţiei lumii. Construirea unei astfel de „noi ordini mondiale” va fi o muncă laborioasă. Dar alternativa este o împărţire a lumii în blocuri economice şi politice ostile, care vine direct din anii 1930. Biden, Johnson, Scholz şi Macron ar trebui să se gândească bine la modul în care istoria îi va judeca. Vor ei să fie comparaţi cu factorii de decizie de după Primul Război Mondial, care au stat impasibili în timp ce lumea s-a fragmentat şi monştrii au preluat frâiele puterii? Nu mai bine să fie ei comparaţi cu colegii lor de după al Doilea Război Mondial, liderii care au construit o lume mult mai stabilă şi mai interconectată? Nimeni nu ar înţelege semnificaţia acestei alegeri mai bine decât Keynes. El a ajuns pentru prima dată în atenţia lumii ca un denigrator al Tratatului de la Versailles – şi a oamenilor de stat neştiutori ai vremii. Dar la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a participat la ceva mult mai constructiv. În 1944, cu înfrângerea lui Hitler aparent inevitabilă, preşedintele Franklin Roosevelt a invitat puterile aliate la o conferinţă pentru a proiecta ordinea postbelică – sub egida lui Keynes şi, pe partea americană, a economistului Harry Dexter White. Bătrânul Keynes avea probleme cu inima şi o antipatie puternică pentru verile americane – „se transpiră toată ziua şi murdăria se lipeşte de faţă” – aşa că a fost încântat că conferinţa a avut loc în New Hampshire şi nu în capitala federală infernală. Hotelul Mount Washington din Munţii Albi a fost selectat parţial pentru climă, dar şi pentru că avea toate facilităţile vieţii civilizate — propria sa centrală electrică, oficiu poştal, teren de golf, biserică, salon de înfrumuseţare, frizerie, pistă de bowling şi cinema.

Acesta a fost cadrul pentru cea mai importantă conferinţă de la dezastruoasa Conferinţă de Pace de la Paris din 1919. Keynes, care nu mai era protecţionist, a jucat un rol principal în proiectarea Fondului Monetar Internaţional, a Băncii Mondiale şi a infrastructurii ordinii occidentale postbelice de stabilitate a ratelor de schimb. El a ajutat la a convinge SUA să conducă lumea în loc să se retragă în sine. El a contribuit la crearea Americii Planului Marshall. Acest proiect internaţional de la Bretton Woods a creat regimul care în cele din urmă a câştigat Războiul Rece şi a pus bazele celei de-a doua epoci a globalizării. La banchetul de închidere din 22 iulie, marele om a fost întâmpinat cu ovaţii în picioare. În doi ani era mort, dar lumea la crearea căreia a ajutat atât de mult a trăit. Acea lume nu trebuie să moară odată cu pacea Ucrainei.