Germania a fost forţată să recunoască că dependenţa de energia rusească este o greşeală tragică. I s-a spus de multe ori că petrolul şi gazele naturale cumpărate de la Moscova sunt toxice sau că sunt arme geopolitice, dar n-a vrut să asculte. A insistat că Rusia îi este un partener de încredere. Acum, întreaga Europă plăteşte pentru această greşeală, Ucraina mai scump decât toţi.
Duminică, 1 februarie 1970, politicieni de rang înalt şi directori din sectorul gazelor din Germania şi URSS s-au adunat la luxosul Hotel Kaiserhof din Essen, scrie The Guardian.
Ei s-au strâns acolo pentru a sărbători semnarea unui acord pentru prima mare conductă de gaze între Rusia şi Germania, care urma să aducă combustibil din Siberia până la graniţa cu Germania de Vest, la Marktredwitz, în Bavaria. Contractul a fost rezultatul a nouă luni de negocieri intense privind preţul gazului, costul a 1,2 milioane de tone de ţevi germane care urmau să fie vândute Rusiei şi condiţiile creditelor oferite Moscovei de un consorţiu de 17 bănci germane. Conştient de riscul ca Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, adică Rusia, să ajungă în incapacitate de plată, negociatorul financiar şef al băncilor germane, Friedrich Wilhelm Christians, şi-a luat măsura de precauţie de a cere un împrumut de la guvernul federal, explicând: „Nu fac nicio săritură fără plasă, în special nu pe un trapez”.
Relaţia ar aduce beneficii ambelor părţi: Germania ar furniza maşini şi bunuri industriale de înaltă calitate; Rusia ar furniza materia primă pentru alimentarea industriei germane. Conductele de înaltă presiune şi infrastructura lor de sprijin pot lega ţările, deoarece proiectul necesită încredere, cooperare şi dependenţă reciprocă. Dar aceasta nu a fost doar o afacere comercială, aşa cum a arătat prezenţa la hotel a ministrului german al economiei, Karl Schiller. Pentru susţinătorii Ostpolitik – noua „politică estică” de apropiere de Uniunea Sovietică şi aliaţii săi, inclusiv Germania de Est, lansată în anul precedent sub cancelarul Willy Brandt – acesta a fost un moment cu consecinţe politice formidabile. Schiller, economist de pregătire, urma să o descrie ca parte a unui efort de „normalizare politică şi umană cu vecinii noştri estici”.
Sentimentul a fost lăudabil, dar pentru unii observatori a fost o mişcare posibil periculoasă. Înainte de semnare, NATO scrisese în mod discret ministerului german al economiei pentru a se interesa despre implicaţiile pentru securitate. Norbert Plesser, şeful departamentului de gaze din cadrul ministerului, a asigurat NATO că nu există niciun motiv de alarmă: Germania nu se va baza niciodată pe Rusia nici măcar pentru 10% din aprovizionarea cu gaze.
O jumătate de secol mai târziu, în 2020, Rusia va furniza mai mult de jumătate din gazul natural al Germaniei şi aproximativ o treime din tot petrolul pe care germanii l-au ars pentru a încălzi casele, pentru a alimenta uzinele de energie şi vehiculele care merg cu carburanţi. Aproximativ jumătate din importurile de cărbune ale Germaniei, care sunt esenţiale pentru combinatele sale de oţel, veneau din Rusia.
Un aranjament care a început ca o deschidere pe timp de pace faţă de un fost inamic s-a transformat într-un instrument de agresiune. Germania finanţează acum războiul Rusiei. Se estimează că în primele două luni de la declanşarea atacului Rusiei asupra Ucrainei, Germania a plătit aproape 8,3 miliarde de euro pentru energia rusească – bani folosiţi de Moscova pentru a susţine rubla şi pentru a cumpăra obuzele de artilerie care explodau în poziţiile ucrainene din Doneţk. De asemenea, se estimează că în acest timp ţările UE au plătit un total de 39 de miliarde de euro pentru energia rusească, mai mult decât dublu faţă de suma pe care au dat-o pentru a ajuta Ucraina să se apere. Ironia este dureroasă. „Timp de treizeci de ani, germanii le-au ţinut prelegeri ucrainenilor despre fascism”, a scris recent istoricul Timothy Snyder. „Când fascismul chiar a venit, germanii l-au finanţat, iar ucrainenii au murit luptând cu el.”
Germania finanţează acum războiul Rusiei. Se estimează că în primele două luni de la declanşarea atacului Rusiei asupra Ucrainei, Germania a plătit aproape 8,3 miliarde de euro pentru energia rusească – bani folosiţi de Moscova pentru a susţine rubla şi pentru a cumpăra obuzele de artilerie care explodau în poziţiile ucrainene din Doneţk. De asemenea, se estimează că în acest timp ţările UE au plătit un total de 39 de miliarde de euro pentru energia rusească, mai mult decât dublu faţă de suma pe care au dat-o pentru a ajuta Ucraina să se apere.
Când Putin a invadat Ucraina în februarie, Germania s-a confruntat cu o problemă deosebită. Respingerea energiei nucleare şi îndepărtarea de cărbune au însemnat că Germania avea foarte puţine alternative la gazul rusesc. Berlinul a fost forţat să accepte că a fost o eroare cataclismică să devină atât de dependent de energia rusească – oricare ar fi motivele din spatele ei. Ministrul de externe, Annalena Baerbock, spune că Germania nu a ascultat avertismentele venite din partea ţărilor care au suferit cândva sub ocupaţia Rusiei, cum ar fi Polonia şi statele baltice. Pentru Norbert Röttgen, fost ministru al mediului şi membru al Uniunii Creştin Democrate (CDU) a Angelei Merkel, guvernul german s-a înclinat în faţa forţelor industriei care presează pentru gaz ieftin „cu prea multă uşurinţă”, în timp ce „ignoră complet riscurile geopolitice”.
În luna februarie a acestui an, ministrul german al afacerilor economice verzi şi al acţiunii pentru climă, Robert Habeck, a declarat că instalaţiile de stocare a gazelor deţinute de Gazprom în Germania au fost „golite sistematic” în timpul iernii pentru a creşte preţurile şi pentru a exercita presiuni politice. A fost o recunoaştere uluitoare a puterii Rusiei de a perturba aprovizionarea cu energie.
„M-am înşelat”, spune simplu fostul ministru german de finanţe Wolfgang Schäuble. „Ne-am înşelat cu toţii.”
În ultimele săptămâni, chiar şi Frank-Walter Steinmeier, preşedintele german, o figură emblematică a social-democraţilor şi cel mai mare susţinător german al „punţii” comerciale dintre est şi vest, s-a căit. El admite că a interpretat greşit intenţiile Rusiei în timp ce urmărea construcţia unei noi conducte de gaz pe sub mare. „Sprijinul meu pentru Nord Stream 2 a fost în mod clar o greşeală”, a declarat el presei germane în aprilie. „Ne-am ţinut de poduri în care Rusia nu mai credea şi despre care partenerii noştri ne-au avertizat.” Aceasta este o recunoaştere extraordinară din partea unui bărbat care a acţionat ca şef de cabinet al lui Gerhard Schröder, cancelarul social-democrat din 1998 până în 2005 şi, ulterior, un lobbyist mult insultat dar generos recompensat de către Vladimir Putin. Steinmeier a fost, de asemenea, ministru de externe în timpul cancelarului Merkel şi un mare evanghelist al Wandel durch Handel, conceptul că prin comerţ şi dialog pot fi aduse schimbări sociale şi politice.
Cum a ajuns Germania să facă o asemenea gafă? Unii susţin că Merkel ar fi trebuit să vadă că Putin duce Rusia într-o direcţie autoritară când şi-a anunţat revenirea la preşedinţie în 2011. După invadarea Ucrainei de către Rusia în 2014, Germania nu a făcut nicio mişcare pentru a opri importul de gaz rusesc şi, deşi Merkel a ameninţat că va introduce sancţiuni comerciale paralizante, industria germană a convins-o să se abţină. Unii dau vina pe o judecată greşită mai persistentă în timp, formată acum 50 de ani şi bazată pe idea greşită că ţările autoritare pot fi aduse pe calea cea bună prin comerţ.
Când Putin a invadat Ucraina în februarie, Germania s-a confruntat cu o problemă deosebită. Respingerea energiei nucleare şi îndepărtarea de cărbune au însemnat că Germania avea foarte puţine alternative la gazul rusesc. Berlinul a fost forţat să accepte că a fost o eroare cataclismică să devină atât de dependent de energia rusă – oricare ar fi motivele din spatele ei.Când Putin a invadat Ucraina în februarie, Germania s-a confruntat cu o problemă deosebită. Respingerea energiei nucleare şi îndepărtarea de cărbune au însemnat că Germania avea foarte puţine alternative la gazul rusesc. Berlinul a fost forţat să accepte că a fost o eroare cataclismică să devină atât de dependent de energia rusă – oricare ar fi motivele din spatele ei.
Social-democraţii analizează acum dacă politica Ostpolitik – prezentată pentru prima dată într-un discurs de referinţă din iulie 1963 de Egon Bahr, apoi de cel mai apropiat consilier al primarului Berlinului de Vest şi viitor cancelar, Willy Brandt – a devenit deformată de-a lungul timpului, mai ales după ce şi-a asigurat marea sa realizare, căderea Zidului Berlinului.
Ceea ce este extraordinar este cât de des şi de hotărât a fost avertizată Germania de la Henry Kissinger încoace că făcea un pact pe care avea să-l regrete. Kissinger i-a scris lui Richard Nixon pe 9 aprilie 1970: „Puţini oameni, fie în Germania, fie în străinătate, îl văd pe Brandt ca fiind vândut către Est; ceea ce îngrijorează este dacă poate controla ceea ce a început.” Timp de 50 de ani Germania a purtat numeroase bătălii cu o serie de preşedinţi americani pentru a-şi apăra dependenţa sa crescândă de energia rusească. În acest proces, biroul de externe al Germaniei a dezvoltat o viziune despre anticomunismul american ca fiind naiv şi convingerea că numai Germania înţelege cu adevărat Uniunea Sovietică.
—-
De la sfârşitul anilor 1960, Republica Federală Germană a încercat să-şi deschidă propria linie directă de comunicare cu conducerea sovietică, chiar dacă interesul său pentru reunificare a creat tensiuni cu SUA. Când se confrunta cu critici din partea SUA, Germania obişnuia să citeze statutul său unic. „Nu pot să-mi imaginez că există cineva mai interesat să i se permită să continue să lucreze pentru destindere şi echilibru în Europa decât poporul german, care este forţat să trăiască în două state”, a declarat Hans-Dietrich Genscher, pe atunci ministru de externe, în Bundestagul german în ianuarie 1980, în aplauzele furtunoase ale politicienilor.
Dar după căderea Zidului Berlinului, în 1989, de ce era Germania încă atât de reticentă în a-i asculta pe ceilalţi? Un sentiment de vinovăţie pentru atrocităţile comise împotriva Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ar fi putut juca un rol. De asemenea, mândria că – prin Ostpolitik – şi-a reparat relaţiile cu Moscova. Germania, într-un fel, a devenit un dublu prizonier al trecutului său – legat atât de ororile pe care le comisese, cât şi de convingerea că răspunsul său la acele orori a fost corect.
Conflictele dintre Germania şi SUA din anii ’70 şi ’80, în care au fost implicaţi doi preşedinţi foarte diferiţi, Jimmy Carter şi Ronald Reagan, au fost unele dintre cele mai atroce bătălii transatlantice de după cel de-al Doilea Război Mondial. „Toate disputele făceau parte din efortul Germaniei de Vest de a-şi arăta independenţa în politica externă în timpul războiului rece şi asta a devenit inconfortabil pentru unii lideri americani”, spune istoricul Mary Elise Sarotte.
Carter şi cancelarul german Helmut Schmidt au avut foarte puţin respect unul pentru celălalt. Carter l-a găsit pe Schmidt capricios, în timp ce cancelarul, în autobiografia sa, l-a criticat ca fiind un predicator idealist, care nu ştia nimic despre Europa şi „nu era suficient de mare pentru acest joc”. Cei doi lideri nu s-au mulţumit doar la insulte personale, ci au fost în dezacord cu privire la chestiuni de fond – inclusiv cum să protejeze drepturile omului în Rusia. În 1979, Schmidt şi Carter s-au întâlnit pentru a adopta în comun aşa-numita decizie cu două căi, prin care NATO îşi va îmbunătăţi armele nucleare din Europa în timp ce căuta în mod activ un acord de control al armelor cu Rusia. Dar în alte privinţe abordarea lor a fost foarte diferită.
De la sfârşitul anilor 1960, Republica Federală Germană a încercat să-şi deschidă propria linie directă de comunicare cu conducerea sovietică, chiar dacă interesul său pentru reunificare a creat tensiuni cu SUA. Când se confrunta cu critici din partea SUA, Germania obişnuia să citeze statutul său unic.
Lui Schmidt nu i-a lipsit niciodată încrederea în sine, dar, la fel ca mulţi germani din acea epocă, avea un sentiment profund de ruşine care decurgea din amintirile dureroase din război. El credea, de asemenea, că stabilitatea blocului estic este în interesul Germaniei de Vest, având în vedere capacitatea nucleară a Rusiei. În autobiografia sa, el a scris că a dorit să dezvolte relaţii comerciale cu Rusia, pentru a promova „o dependenţă mai mare a sovieticilor de importurile din Europa”, conducând la rândul ei la „mai multă influenţă europeană” asupra politicilor Moscovei. Iar în urma crizei petrolului din 1973,
Schmidt a devenit convins că Uniunea Sovietică reprezintă un furnizor de energie de mai mare încredere pentru Germania decât statele din Golf.
Carter, dimpotrivă, a considerat că menţinerea comerţului este cea mai bună modalitate de a-i influenţa pe sovietici. În iulie 1978, ca răspuns la aruncarea în închisoare de către Moscova a doi dizidenţi sovietici, Aleksandr Ginzburg şi Anatoli Şcearanski, Carter a restricţionat exporturile americane de tehnologie pentru explorarea şi dezvoltarea industriilor de petrol şi gaze naturale sovietice.
Cu toate acestea, afacerile europene au mers în direcţia opusă. Chiar şi după invazia sovietică a Afganistanului în 1979, o mare delegaţie de afaceri germană a continuat cu o vizită la Moscova. Sovieticii (Soyuzgazexport) şi europenii din vest (în special Ruhrgas şi Gaz de France) au încheiat la sfârşitul anului 1980 negocierile pentru un nou proiect gigant de gaze, o conductă specială de 4.500 km care începe la zăcământul gigant Urengoy din Siberia de Vest. Se estima că această înţelegere va creşte dependenţa Germaniei de gaz rusesc de la 15% la 30%. Când miniştrii germani au analizat implicaţiile în materie de securitate, au ajuns la concluzia că nu exista niciun pericol ca Rusia să-şi folosească abuziv controlul. Raţionamentul lor a fost simplu. „Perturbarea pe termen lung ar fi împotriva interesului propriu al Uniunii Sovietice”, a decis guvernul.
Într-un apel telefonic cu Carter pe 5 martie, Schmidt şi-a explicat sprijinul pentru conductă spunându-i preşedintelui SUA: „Cei care fac comerţ între ei nu se împuşcă unii în alţii”. A fost o reafirmare a celebrei teorii a lui Norman Angell de dinainte de Primul Război Mondial, potrivit căreia noua interdependenţă a economiilor ar face războiul neprofitabil şi, prin urmare, iraţional. Potrivit unei note din jurnalul său, Carter a răspuns: „Nu este benefic pentru europeni să se aştepte să le oferim băţul şi să concureze între ei pentru a aduce cel mai mare morcov”.
În 1980, Schmidt scria: „A vorbi despre dependenţa economică a Republicii Federale de Moscova într-o măsură suficient de mare pentru a afecta politica externă indică ignoranţă sau răutate”. Având în vedere situaţia dificilă a Germaniei de acum, aceste cuvinte par iremediabil o judecată greşită.
Schmidt s-a confruntat cu un adversar mai competitiv în succesorul lui Carter, iremediabilul anticomunist Ronald Reagan. În ochii lui Reagan, comerţul german cu Rusia era în conflict direct cu securitatea Occidentului. Opinia lui Reagan s-a bazat pe o evaluare a CIA prezentată în iulie 1981, care a remarcat o tendinţă clară: din 1970 până în 1980, exporturile de gaze sovietice către Europa de Vest au crescut de la 1 miliard de metri cubi (bcm) pe an la 26,5 miliarde de metri cubi anual. CIA l-a avertizat pe Reagan că proiectul de gaze Urengoy nu numai că va accelera creşterea economică sovietică, dar va oferi sovieticilor 8 miliarde de dolari în valută, facilitând o nouă consolidare militară. Departe de a oferi Germaniei stăpânire asupra gândirii sovietice, „ar oferi sovieticilor un punct de presiune suplimentar pe care l-ar putea folosi ca parte a unei ofensive diplomatice mai ample pentru a-i convinge pe vest-europeni să accepte punctul lor de vedere asupra problemelor Est-Vest”.
În argumentele care fac ecou dezbaterilor de astăzi, ambasadorul SUA la ONU, Jeane Kirkpatrick, s-a plâns: „În discuţiile noastre constatăm în mod constant că aliaţii sunt deja semnificativ dependenţi: Franţa pentru 15% şdinţ gaz, Germania pentru 30%. Schmidt i-a asigurat pe americani că Germania „poate face faţă şase luni în cazul unei întreruperi a gazelor sovietice”. Prognoza acum este că, într-o asemenea eventualitate, Germania ar trebui să treacă direct la o formă de raţionalizare energetică.
—-
În ciuda diferitelor eforturi ale SUA de a convinge Europa să adopte o interdicţie voluntară, inclusiv oferirea de surse alternative de energie, în 1981 Ruhrgas AG şi Soyusgazexport au continuat colaborarea şi au semnat un contract pentru importuri anuale de 10,5 miliarde de metri cubi de gaz sovietic pe o perioadă de 25 de ani. Şomajul în Europa era aproape de 9% la acea vreme, iar industria europeană trebuia să-şi mărească aprovizionarea cu energie. În acelaşi timp, argumentul SUA cu privire la securitate a fost respins ca un mod voalat de promovare a industriei petroliere americane.
Când Moscova a susţinut impunerea legii marţiale în Polonia pe 13 decembrie 1981, Reagan a crezut că un astfel de eveniment şocant ar putea convinge Germania să pună în aşteptare conducta. Într-o notă privată către Margaret Thatcher, trimisă la 19 decembrie 1981, acesta a îndemnat-o să susţină sancţiuni dure împotriva sovieticilor, afirmând că „acesta ar putea fi un punct de cotitură în istoria omenirii. O provocare din interior la adresa tiraniei.” Neobişnuit pentru ea, Thatcher a şovăit, spunându-i lui Reagan că germanii „nu pot şi nu vor renunţa la proiectul gazoductului”.
SUA au răspuns intervenţiei sovietice interzicând companiilor americane să ajute la realizarea proiectului conductei. În vara anului 1982, Reagan a încercat să forţeze firmele europene să nu mai lucreze la aceasta, impunându-le sancţiuni. Astfel de sancţiuni sunt acum ceva obişnuit în arsenalul de politică externă al SUA, în special asupra Iranului, dar apoi, au fost văzute ca o incursiune în suveranitatea europeană. Thatcher a pus beţe în roate, spunând parlamentarilor britanici că „este greşit” ca „o naţiune foarte puternică să împiedice îndeplinirea contractelor existente”.
Până în noiembrie, Reagan a abandonat efortul de a impune sancţiuni. Într-o demonstraţie de forţă în care Europa a fost de partea Germaniei, superputerea mondială a pierdut. Noua conductă a început să pompeze la 1 ianuarie 1984.
Susţinătorii germani ai schimbării prin comerţ câştigaseră. Poziţia SUA faţă de Rusia a fost şi mai slăbită când Zidul Berlinului a căzut în 1989. Prăbuşirea paşnică a comunismului a fost trâmbiţată ca o justificare pentru cei care susţinuseră dialogul şi angajamentul prin comerţ. Într-un discurs adresat Fundaţiei Brandt în martie 2008, Steinmeier a exprimat clar acest punct de vedere: „Ceea ce a realizat Ostpolitik de fapt – aşa cum recunosc acum şi cei care au criticat-o la acea vreme”, a spus el, „a fost să facă pacea din Europa, în ciuda dificultăţilor, un pic mai sigură. Pentru mişcările pentru democraţie din estul Europei a creat noi posibilităţi, un nou spaţiu de acţiune. A fost un factor cheie în încheierea confruntării dintre cele două blocuri.”
Olaf Scholz, actualul cancelar al Germaniei, rămâne un adept al acestui punct de vedere, argumentând anul trecut că Ostpolitik a contribuit la căderea Uniunii Sovietice şi a pus bazele democraţiei şi aderării la UE pentru o mare parte din Europa de Est.
Co-liderul SPD, Lars Klingbeil, a insistat, de asemenea, că Ostpolitik „a fost baza pentru reunificare şi sfârşitul războiului rece. Drept urmare, în Republica Federală există un consens de zeci de ani că conflictele pot fi dezamorsate prin dialog. Nu vom lăsa să se vorbească de rău despre asta.”
Cu toate acestea, un număr de istorici şi scriitori cred că această imagine roz a Ostpolitikului este înşelătoare. „Ideea că politica de destindere a lui Willy Brandt faţă de Moscova a dus în linie dreaptă la căderea cortinei de fier şi la unitatea germană este cel puţin o simplificare excesivă”, spune istoricul Jan Behrends. Jurnalistul german Thomas Urban, autorul unei noi cărţi care critică Ostpolitik, consideră că rolul său în căderea zidului şi reunificarea Germaniei a fost exagerat: „A fost consolidarea militară realizată de Reagan şi inundarea pieţei cu petrol ieftin care a dus la prăbuşirea Uniunii Sovietice”, a spus el. Bugetul guvernului rus a devenit atât de dependent de energie pentru veniturile sale, a explicat scriitorul, încât, când preţul petrolului a scăzut la mijlocul anilor 1980, linia de salvare a Rusiei pentru capitalul extern a secat. „Gorbaciov nu mai putea finanţa războaiele de peste mări şi republicile sovietice”, a spus el. „Dar acest argument a lipsit cu desăvârşire în dezbaterea germană, în special în partea de stânga”.
Urban susţine că teoria schimbării prin Ostpolitik suferă de două concepţii greşite de bază: convingerea că schimbarea politică în Europa de Est ar putea veni doar din implicarea cu elita la putere, mai degrabă decât din mişcările civile şi, în al doilea rând, că „securitatea trebuie să fie cheia pentru orice”.
Până la începutul secolului, susţinătorii schimbării prin comerţ au fost în sărbătoare. Cancelarul Schröder, cu o încredere tot mai mare, a promovat ideea unui parteneriat strategic cu Rusia. El l-a invitat pe noul preşedinte rus, Vladimir Putin, să se adreseze Bundestagului în 2001, unde acesta şi-a cucerit audienţa ţinând discursul într-o germană fluentă şi declarând că „războiul rece s-a încheiat”.
Schröder, la momentul discursului lui Putin, a văzut o confluenţă perfectă de interese între Europa, Germania şi Rusia: pace, stabilitate, multilateralism şi creştere economică. Putin, a fost convins Schröder, „doreşte să transforme Rusia într-o democraţie”.
În acest climat politic favorabil, lobbyiştii germani proruşi, cum ar fi Klaus Mangold, preşedintele puternicului Comitet german pentru relaţii economice est-europene, au urmărit construirea a încă unei conducte de gaze, de data aceasta aducând gaz de la Vyborg pe sub Marea Baltică în Germania – primul Nord Stream. Schema a fost deosebit de controversată, deoarece ocolea Polonia, Belarus şi Ucraina, reducându-le veniturile din tarifele de tranzit şi slăbind puterea lor de negociere. Costurile de construcţie a conductei de 7,4 miliarde de euro urmau să fie suportate de companiile private germane BASF şi E.ON şi de Gazprom, colos controlat de statul rus.
De data aceasta, protestele împotriva conductei nu au venit doar din SUA, ci din statele care ieşiseră recent de sub dominaţia sovietică, precum Polonia şi Lituania. Radosław Sikorski, pe atunci ministrul polonez al apărării, a comparat în mod notoriu planul cu pactul de neagresiune Molotov-Ribbentrop din 1939 dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, care a deschis calea pentru invadarea Poloniei.
Totuşi, la 8 septembrie 2005, cu 10 zile înainte de alegerile în care social-democraţii lui Schröder au pierdut în faţa conservatorilor Angelei Merkel, contractul pentru Nord Stream 1 a fost semnat la Berlin de reprezentanţii Gazprom, E.ON şi BASF. Putin a stat alături de Schröder la ceremonia de semnare.
În ciuda diferitelor eforturi ale SUA de a convinge Europa să adopte o interdicţie voluntară, inclusiv oferirea de surse alternative de energie, în 1981 Ruhrgas AG şi Soyusgazexport au continuat colaborarea şi au semnat un contract pentru importuri anuale de 10,5 miliarde de metri cubi de gaz sovietic pe o perioadă de 25 de ani. Şomajul în Europa era aproape de 9% la acea vreme, iar industria europeană trebuia să-şi mărească aprovizionarea cu energie. În acelaşi timp, argumentul SUA cu privire la securitate a fost respins ca un mod voalat de promovare a industriei petroliere americane.
Schröder a fost de atunci remarcat pentru rolul său în crearea dependenţei Germaniei de energia rusă şi pentru că a devenit foarte bogat în acest proces. Dar distinsul fost diplomat german Wolfgang Ischinger a susţinut recent că Schröder nu ar trebui să-şi asume vina pentru că a dat aprobarea pentru Nord Stream în urmă cu 20 de ani: majoritatea politicienilor germani, a spus el pentru New York Times în aprilie, nu s-au întrebat dacă intră într-o dependenţă nesănătoasă de energia rusă. În articol, Schröder a susţinut aceeaşi idee: „Nimănui nu i-a trecut prin cap că acest lucru ar putea deveni o problemă. A fost doar o modalitate de a procura gaze pentru germani, pentru industria grea a Germaniei şi, de asemenea, pentru industria chimică, cu mai puţine probleme şi întreruperi.”
După aceea, se părea că, indiferent de eşecurile din relaţiile germano-ruse, nimic nu ar fi putut schimba încrederea în comerţ – nici „operaţiunea de aplicare a păcii” a Rusiei în Georgia din august 2008, nici întreruperea livrărilor de gaze prin conducte de către Moscova într-o dispută cu Ucraina în ianuarie 2009, nici vestea că Putin plănuia să revină la preşedinţie în 2012, înlocuindu-l pe Dmitri Medvedev, în care
Frank-Walter Steinmeier îşi pusese credinţa. În 2011, anul în care Nord Stream s-a deschis în sfârşit, exporturile comerciale totale germane către Rusia au crescut cu 34%, până la 27 de miliarde de euro.
Apoi a urmat invazia rusă a Ucrainei în februarie 2014. Iniţial, incursiunea Rusiei părea să marcheze un punct de cotitură. Condamnarea de către Merkel a fost clară: anexarea Crimeei a fost contrară dreptului internaţional. Au fost impuse sancţiuni în mod corespunzător, iar exporturile germane în Rusia au scăzut.
După invazia din 2014, mass-media germană serioasă, cum ar fi Frankfurter Allgemeine Zeitung, a publicat articole lungi care analizează opţiunile pentru modul în care Germania şi-ar putea reduce dependenţa periculoasă de energia rusă. Multe dintre propuneri, cum ar fi noi terminale de gaz lichefiat pentru a permite Germaniei să importe combustibil din alte ţări precum Qatar şi SUA, sunt aceleaşi în discuţie acum, ceea ce arată cât de puţină diversificare reală a fost realizată. Un oficial din Qatar din domeniul energiei a povestit recent cum a pierdut cinci ani încercând să pătrundă pe piaţa energetică din Germania, doar pentru a găsi ruta blocată la fiecare cotitură.
Unele sancţiuni germane asupra Rusiei au continuat mulţi ani, dar susţinătorii schimbării prin comerţ şi-au restabilit treptat terenul. Părea că nimic din ce ar putea face Rusia nu le-ar zgudui încrederea. La 4 septembrie 2015, la forumul economic de la Vladivostok, în prezenţa lui Putin, a fost semnat un acord pentru construirea gazoductului Nord Stream 2, care ar fi crescut considerabil dependenţa Germaniei de gazele naturale ruseşti. Gazprom ar fi preluat, de asemenea, activitatea de stocare a gazelor din Germania, predându-se astfel controlul rezervelor de energie germane unei puteri străine.
—-
Diverse teorii – unele murdare, altele metafizice – au fost propuse pentru a explica refuzul Germaniei de a vedea pericolul dependenţei sale de Rusia. Un argument pune vina pe politicienii SPD şi funcţionarii publici cărora li sa permis să se deplaseze fără probleme între funcţiile publice şi funcţiile oferite de Putin şi care au muncit din greu pentru a manipula mediul de reglementare al UE şi al Germaniei pentru a se potrivi intereselor Gazprom.
Apoi, este problema lobbyului industrial germano-rus, aşa cum este simbolizat de Forumul germano-rus, care a fost strâns legat şi parţial finanţat de companiile germane active în Rusia. (Forumul a fost suspendat după invazia Ucrainei.) Consiliul său de administraţie era format în principal din oameni de afaceri, adesea cu interese economice în Rusia. Preşedintele acestuia, Matthias Platzeck, fostul preşedinte SPD al Brandenburgului, părea cu adevărat şocat de invazia lui Putin: „M-am înşelat pentru că până de curând credeam că ceea ce s-a întâmplat este de neconceput”.
Istoricul Sarotte a spus că nu există dovezi clare că afacerile ar fi exercitat o influenţă mai mare în politică în Germania decât în alte ţări. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, Rusia a demonstrat o capacitate de a supune, şi în unele cazuri de a corupe, clasa politică germană. Ministrul polonez de externe Zbigniew Rau, aflat într-o vizită la Berlin la sfârşitul lunii mai, a numit Ostpolitikul german un „fiasco”. Retorica germană din jurul valorii politice a interdependenţei, a spus el, s-a rezumat la obţinerea unui avantaj competitiv prin energie ieftină.
Thomas Urban, examinând rădăcinile psihologice ale Ostpolitik, evidenţiază două emoţii în relaţia Germaniei cu Rusia: nostalgia şi vinovăţia. El a descris „amintirea lui Bismarck, care a văzut alianţa cu Rusia ca pe o ancoră a stabilităţii în Europa. Dar apoi a existat şi sentimentul de vinovăţie din cauza atacului german asupra Uniunii Sovietice din 1941, cu milioane de morţi. Însemna că era dificil să critici Armata Roşie sau represiunea sovietică, deoarece a face asta înseamnă că nu recunoşti cele mai mari crime din istorie. Orbeşte Germania faţă de partea neagră a Uniunii Sovietice. De asemenea, permite propaganda lui Putin vorbind doar despre morţii ruşi în război, şi nu despre cei care au fost ucişi în Ucraina şi Belarus”. O mare parte din credinţa Germaniei în comerţul cu Rusia s-a născut din iluzii. Aceasta l-a determinat pe Steinmeier, ca ministru de externe, de exemplu, să caute în mod constant semne de reformă, ignorând sfaturile biroului de externe conform cărora ar avea nevoie de un plan B în cazul în care încrederea Germaniei în Rusia s-ar dovedi a fi nefondată. În 2016, Steinmeier a ţinut un discurs profund sincer la Universitatea Ekaterinburg, întrebând dacă Germania şi Rusia sunt încă capabile să se asculte una pe cealaltă. El a recunoscut că anexarea Crimeei a fost un punct de cădere, dar a sperat că dialogul este încă posibil, îndemnând ambele părţi să nu-şi întoarcă spatele una celeilalte.
Era discursul unui om care simţea că valul se stinge şi care se temea că credinţa lui în dialog nu mai corespunde spiritului vremurilor mai grele. Acum, în calitate de preşedinte şi şef de stat al Germaniei, oficialii ucraineni i-au spus lui Steinmeier că palmaresul său ca promotor al intereselor ruse în Germania înseamnă că nu este binevenit la Kiev în acest moment. Nu ar fi nevoie ca el să cadă în genunchi – aşa cum a făcut Willy Brandt la Varşovia în 1970, cerându-şi scuze pentru crimele de război ale naţiunii sale – dar ar putea să reflecteze sobru asupra a ceea ce a mers prost cu politica pentru est a Germaniei atât de mult timp. Pentru că, până la urmă, trebuie încheiate nişte socoteli.
Presiunea şi a stresul de la muncă, care i-au slăbit sistemul imunitar, l-au determinat într-un final să lase jobul sigur din multinaţională pentru a deveni antreprenor. De altfel, aşa a şi ajuns să viziteze salina Praid, unde a descoperit beneficiile aduse de salinoterapie şi de unde a plecat cu ideea de a avea propria salină, mai aproape de casă. Astfel, în 2018 Cristian Chiţu, care recunoaşte că a fost nevoie de mult curaj să pornească acest proiect, „şi-a luat inima-n dinţi”, a renunţat la programul fix din corporaţie şi a început să îşi pună în practică ideea de business. Antreprenorul român a investit timp, idei şi aproximativ 60.000 de euro pentru a pune pe picioare SalRegia, activă pe piaţă începând cu 1 martie 2019. „Prin SalRegia am posibilitatea de a ajuta persoanele afectate de numeroasele probleme respiratorii să treacă mai uşor peste situaţiile dificile. Am gândit şi realizat un concept de business în care oferim sănătate, relaxare şi un loc de joacă pentru copii în acelaşi loc. Acesta a fost visul salinei SalRegia, un start către independenţă şi antreprenoriat, combinat cu satisfacţie şi plăcere.” Salina are o suprafaţă totală de 120 de metri pătraţi şi în interior au fost amenajate două camere distincte, o sală mare cu loc de joacă pentru copii care are o suprafaţă de 50 de metri pătraţi, un salon VIP care se întinde pe o suprafaţă de 20 de metri pătraţi, o zonă de recepţie şi dependinţele.În cadrul afacerii lucrează în prezent o echipă de până la zece persoane, iar anul acesta antreprenorul român caută să mai recruteze încă o persoană, care să ocupe scaunul de la recepţie.
Cristian Chiţu nu a oferit informaţii privind cifra de afaceri a companiei pe care o conduce, însă, potrivit datelor publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe, firma TMB IMPEX, care administrează activitatea SalRegia, a înregistrat afaceri de puţin peste 63.000 de lei la finalul anului 2021, în creştere cu peste 260% comparativ cu anul 2020, primul an de pandemie. „Anul 2020 a fost un an critic, pandemia ne-a prins în primul an de existenţă, când toate eforturile erau concentrate pe awareness (traducere – conştientizare), dar am reuşit să depăşim momentul, iar prin investiţii continue am reuşit să devenim un brand cunoscut şi să încheiem fiecare an pe creştere. Practic, am fost nevoiţi să investim resurse serioase în social media, începând de la site, materiale publicitare, prezenţă la târgurile de profil. De asemenea, la finalul anului 2022 ne aşteptăm la o creştere a cifrei de afaceri de 50% faţă de anul 2021”, a spus Cristian Chiţu, adâugând că una dintre cele mai mari provocări cu care s-a confruntat de când a deschis salina din Bucureşti a fost să explice potenţialor clienţi beneficiile pe care le pot aduce şedinţele de salinoterapie, în detrimentul medicamentelor tradiţionale. „Cea mai mare provocare este să demonstrăm şi să arătăm oamenilor că există alternativă 100% naturală la medicamente, care funcţionează în cele mai multe cazuri chiar mai bine decât medicamentele pentru că aerosolii salini acţionează în profunzime, la baza problemei. Spre exemplu, pentru persoanele cu afecţiuni cronice se fac trei cure pe an a cel puţin zece şedinţe de salinoterapie, iar între acestea se mai face câte o şedinţă ocazională la una – două săptămâni pentru întreţinere. Însă, pentru majoritatea cazurilor este suficientă o cură plus întreţinere”, a mai menţionat antreprenorul.
Însă, potrivit lui Cristian Săndescu, CEO al Coda Intelligence, start-up românesc specializat în dezvoltarea de soluţii software pe segmentul securităţii cibernetice, o bună parte din companii nu au neapărat o strategie de digitalizare, „lucrurile se întâmplă destul de ad-hoc”, mai ales în companiile mici şi mijlocii care răspund cu viteză foarte mare la stimuli externi precum pandemia. „Şi aici joacă un rol cheie partenerii noştri şi partenerii lor, cei care îi ajută să dezvolte sisteme informatice importante, în a alinia procesele de la nivelul clienţilor şi companiilor finale în jurul unor standarde şi a unor bune practici răspândite şi cunoscute. Însă, aceste strategii sunt destul de puţin aplicate în zona de IMM-uri.”
Ce a mai lăsat în urmă pandemia este un ecosistem de start-up-uri mult mai dezvoltat, a menţionat Daniel Rusen. „Cel mai important este că avem un ecosistem vibrant de start-up-uri. Ne aflăm într-o perioadă în care comunicaţiile şi tehnologia au depăşit sau au redus barierele de expansiune ale corporaţiilor româneşti, ale companiilor româneşti. Există mai multe oportunităţi pentru antreprenorii şi ideile româneşti să devină poveşti de succes la scară mondială. Chiar start-up-urile au acest potenţial de a ajuta economia în procesul de redresare şi de creştere economică”, consideră el.
Cătălin Iorgulescu este de părere că 2022 este un an de reaşezare, de reorganizare a vieţii, atât pentru oameni, cât şi pentru corporaţii. „Cele două crize succesive, pandemia şi războiul din Ucraina, ne-au afectat semnificativ viaţa personală, iar circuitele economice globale şi echilibrul geopolitic au fost şi acestea perturbate. În acest an, chiar şi preferinţele angajaţilor s-au schimbat, migrând de la lucrul preponderent de acasă, către alegerea unor zile în care lucrează de la birou şi socializează cu colegii. În concluzie, nu cred că vom asista la o stabilizare deplină a situaţiei în 2022, dar este un an în care încercăm cu toţii să găsim o nouă «normalitate».”
Centrul de servicii al DB Schenker din România, divizia de logistică a gigantului german Deutsche Bahn, subliniază că activitatea într-un centru de servicii de externalizare de tip global business services este întotdeauna plină de provocări, dar şi cu foarte multe împliniri şi rezultate pozitive pentru angajaţi şi companie. „Una dintre marile încercări ale organizaţiei noastre rămâne fluxul de personal, fiind într-o strânsă legătură cu identificarea candidaţilor experimentaţi într-o piaţă competitivă. Odată cu debutul pandemiei, atriţia a scăzut, însă a fost urmată de o creştere, iar în acest moment este în stagnare. Digitalizarea şi identificarea celor mai bune soluţii de automatizare, precum şi investiile în aceasta zona reprezintă, de asemenea, o provocare la nivel de centru. Ne dorim constant să găsim idei inovatoare pentru eficientizarea proceselor noastre, astfel încât să fim în pas cu era vitezei în care trăim”, spune Roxana Radu, Chief People Officer, DB Schenker GBS. Potrivit ei, anul 2022 a început în cadrul organizaţiei cu provocări legate de noul mod de lucru din viitor. „Am început 2022 ferm, cu provocările muncii hibride şi identificarea celor mai bune soluţii care să îmbine telemunca şi munca de la birou. După ce am identificat ce îşi doresc angajaţii, am conceput un sistem hribrid flexibil, care să permită colegilor să îşi desfăşoare munca de la sediul nostru sau să rămână în formatul remote”, încheie Roxana Radu.
