BusinessMagazin

Category: Revista BM

  • Un artist american reînvie clădirile încărcate de istorie din Los Angeles prin intermediul miniaturilor

    În această din urmă categorie se înscrie artistul american Chris Toledo, căruia i-au plăcut din totdeauna căsuţele miniaturale. Inspirat de arhitectura vechilor clădiri din Los Angeles, acesta a început să creeze miniaturi la scara 1:12 ale interioarelor clădirilor istorice ale oraşului, pentru a le imortaliza. Fiecărui proiect încearcă să-i dea un aer de clădire locuită ca să pară viu celor care îl admiră, o parte din miniaturile sale putând fi văzute la expoziţii dedicate ori achiziţionate de cei interesaţi.

  • Ce lecţii de leadership putem învăţa din „Cei doi papi”

    „Abia acela este un lider adevărat, cel care nu îşi doreşte să fie lider”, una dintre primele replici ale filmului, dezvăluie faptul că acesta urmează să ofere şi o meditaţie asupra leadershipului – a calităţilor necesare unui lider, a tipurilor de lider, precum şi a „martiriului” pe care trebuie să-l îndure cei care au responsabilităţile uriaşe de a reprezenta instituţii, companii, echipe de oameni. Această frază denotă modestia necesară preluării unui astfel de rol – celui care aspiră la acest statut, la titulatură, îi pot scăpa de fapt adevăratele calităţi de care are nevoie fişa postului unui conducător: dorinţa de îmbunătăţire constantă, atenţia la ceilalţi şi preocuparea că niciodată nu face suficient pentru ei.
    Acţiunea filmului începe în aprilie 2005, când cardinalul Jorge Mario Bergoglio (Jonathan Francis), arhiepiscopul Buenos Airesului, este chemat la Vatican după moartea Papei Ioan Paul al II-lea pentru alegerea unui nou papă. Cardinalul german Joseph Ratzinger este ales Papa Benedict al XVI-lea (Anthony Hopkins), iar Bergoglio primeşte al doilea număr de voturi. La şapte ani după alegerea noului papă, liderul se confruntă cu un cutremur al bisericii catolice, cauzat de dezvăluirile legate de abuzurile sexuale ale unora dintre reprezentanţii acesteia, precum şi de problemele financiare ale instituţiei. În acest context, Benedict îl invită pe argentinianul Bergoglio să traverseze globul pentru a discuta cu el la reşedinţa sa de vară, castelul Gandolfo. Bergoglio solicitase şi el în scris ca Papa să îi permită să-şi părăsească postul de arhiepiscop. Benedict nu îl lasă să facă acest lucru şi, pare că de fapt, vârsta, stresul şi conflictele bisericii îl determină ca la rândul său ia în calcul o demisie – neobişnuită pentru un papă, care de obicei este înlocuit doar la moartea sa.
    Modalităţile diferite de conducere devin evidente pe parcursul filmului, odată cu convingerile exprimate în discuţiile celor doi, dar şi cu modul în care sunt construite personajele lor în relaţia cu cei din jur. Bergoglio este adeptul modestiei proclamate – este un om al poporului, vorbeşte prietenos cu grădinarii şi şoferii, dansează tango şi ascultă ABBA. Este genul acela de lider care stă în mijlocul angajaţilor, capabil să discute cu ei despre ultimul meci de fotbal, dar să îşi exprime şi convingerile. Pe de altă parte, Benedict este un lider rece, care obişnuieşte să se izoleze – mănâncă de fiecare dată singur, de exemplu – pentru a nu dezvălui nicio vulnerabilitate şi a păstra aparenţa instituţiei ale cărei ziduri vrea să le păstreze intacte.
    Dincolo de modestie, o altă lecţie de leadership care răsare din film reiese dintr-o replică a lui Benedict: „Să fii papă înseamnă să fii un martir cu o sentinţă pe viaţă” – chiar dacă se referă la funcţia papală, cred că nu greşim dacă spunem că toate rolurile de conducere presupun asumarea unor sacrificii care, de ce nu, te pot influenţa pe viaţă.
    Totuşi, o altă lecţie importantă este de fapt premisa de la care a pornit filmul: faptul că atunci când nu mai poţi, există opţiunea de a găsi pe cineva care să îţi poată prelua responsabilităţile şi de a aduce o viziune nouă în organizaţia care poate de asta are nevoie. 

    Cei doi papi
    Producţie şi distribuţie: Netflix

    Regizor: Fernando Meirelles

    Actori principali: Anthony Hopkins, Jonathan PrYce
    Scenariu: Anthony McCarten (filmul se bazează pe piesa sa de teatru „The Pope”)
    Buget: 40 mil. euro

  • Mobilizare în stil chinezesc: spitalul construit în Wuhan pentru pacienţii cu coronavirus, livrat în 10 zile

    Spitalul, cu o suprafaţă de 60.000 de metri pătraţi, a fost construit de 7.000 de muncitori în doar zece zile. Clădirea are un sistem de ventilaţie specializat, numeroase saloane pentru izolare şi 30 de saloane de terapie intensivă, potrivit cotidianului guvernamental Yangtze Daily. Doctorii de la noua unitate medicală din Wuhan pot comunica prin intermediul unui sistem video cu experţi de la spitalul central al armatei chineze, cu sediul la Beijing. Armata chineză a trimis acolo 1.400 de doctori. 

  • O româncă a pornit un business bazat pe amintirile de neuitat din copilărie

    „Întotdeauna mi-am dorit să dezvolt un business legat de fashion. În domeniul confecţiilor piaţa este destul de fragmentată, iar costurile de intrare sunt relativ mici. Am ales calea mai anevoioasă din dorinţa de a aduce pe piaţă un produs care să îmbine designul şi calitatea”, descrie Corina Blidar motivele pentru care a pornit afacerea Never Oblivion. Lansată în 2018 în urma unei investiţii de 50.000 de euro, aceasta se axează pe producţia în România a unor articole de îmbrăcăminte din fire nobile, pe care le vinde pe o platformă online, cât şi prin parteneriate cu alte magazine. Dacă primul an de funcţionare a afacerii a fost unul de aşezare a bazei de clienţi, previziunile antreprenoarei pentru anul în curs sunt optimiste, ea aşteptând ca Never Oblivion să genereze o cifră de afaceri de 250.000 de euro. Corina Blidar povesteşte că a început să lucreze în firma părinţilor din al doilea an al Facultăţii de Management al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. S-a ocupat iniţial de resursele umane, apoi de relaţia cu furnizorii, iar ulterior a activat în zona de management în firmă. În 2009, a ales calea bankingului, unde a început pe postul de consilier şi a continuat pe cel de membru în Consiliul de Supraveghere, rol din care spune că a lucrat cu o echipă care a adus pe piaţa românească o serie de noutăţi. Apoi, a investit în companii diverse, de la catering la materiale de construcţii.

    În ceea ce priveşte dezvoltarea proiectului Never Oblivion, Corina Blidar spune că aceasta a început cu un plan de afaceri adaptat la nevoile pieţei: „Am discutat cu designeri şi producători pentru a găsi formula corectă în abordarea designului şi alegerea materialelor. Stabilirea unui flux de fabricaţie ţinând cont de toate restricţiile, de la producătorul de fire, transport, transpunerea designului în program de operare, producţie mostre, ajustări, producţia de bază, marketing, parteneriate”. Poziţionarea afacerii este, spune antreprenoarea, peste magazinele fast fashion, iar bonul mediu a fost în primul an de aproximativ 700 de lei. Ea adaugă că profilul clienţilor cărora li se adresează este al femeii care are nevoi de haine uşoare, potrivite pentru orice vreme, care nu se şifonează şi nu înţeapă: „Femeia care preferă o garderobă practică, femeia care călătoreşte mult, are încredere în ea, este liberă, non-conformistă, veselă şi independentă”. Provocările unui astfel de business se leagă de termenele de timp între idee, design şi producţia finală, care sunt, potrivit ei, relativ mari: „Este necesară o mai atentă programare a termenelor. Încercăm să nu avem timpi morţi în procesul de fabricaţie, dar pot apărea multe lucruri neprevăzute. De exemplu, chiar înainte de a lansa colecţia de iarnă, fabrica de fire nu a livrat o anumită culoare şi a trebuit amânată producţia acelui produs. Pentru a respecta termenele încercăm o cât mai corectă previzionare a potenţialelor întârzieri”.

    În prezent, în companie lucrează cu doi angajaţi, care se ocupă mai ales de aspecte logistice şi administrative, iar pentru producţie lucrează cu mai mulţi colaboratori, antreprenori sau persoane fizice autorizate, indiferent că vorbim despre designeri, contabilitate, promovare, relaţii publice. „Producătorii sunt specializaţi, în funcţie de maşini, pe o anumită grosime a firului, de aceea lucrăm cu mai mulţi colaboratori”, explică antreprenoarea. De altfel, observă şi ea problema generalizată de la nivelul pieţei muncii, „de a găsi omul potrivit la locul potrivit şi de aceea am ales să lucrăm cu specialişti pe fiecare domeniu, cu intenţia ca pe măsură ce creştem să putem internaliza aceste servicii colaterale”. În ceeea ce priveşte planurile de recuperare a investiţiei, ea îl descrie pe primul an de funcţionare drept „unul de sacrificiu şi de căutare de oportunităţi”, de stabilire a nişei de clientelă şi de creare a unei baze de clienţi, precum şi unul axat pe încheierea şi dezvoltarea de parteneriate strategice. „Evoluţia brandului o văd prin parteneriate cu magazine multibrand, online şi brick and mortar din România şi din Europa. În funcţie de materializarea planurilor de dezvoltare se poate acoperi investiţia iniţială, dar cu focus susţinut pe dezvoltarea gamei de produse.” Planurile de dezvoltare a afacerii anul acesta vizează elemente definitorii pentru viitorul brandului: „Pe lângă clientela deja targetată vom face campanii de educare pentru lărgirea masei de clienţi. Vom lărgi sortimentul de produse printr-o colecţie capsulă dedicată bărbaţilor, care sunt din ce în ce mai interesaţi de produse nişate care îi scot din linia conservatoare. Vom explora noi modalităţi de a face parteneriate cu branduri din alte domenii – marochinerie, bijuterii”. De asemenea, adaugă că nu se vor limita la piaţa locală: „Cred că vom căpăta o vizibilitate pe piaţă internă suficientă încât să ne extindem şi către piaţa internaţională”.

  • Povestea Klarei Rotschild, creatoarea de modă evreică care a îmbrăcat elitele maghiare în timpul Cortinei de Fier

    Klara Rotschild a devenit un fel de Coco Chanel a Estului. Iar liderii populişti ai Ungariei de azi caută să se folosească de numele ei, scrie Balkan Insight. Mai recent, guvernul premierului Viktor Orban a descoperit moda ca instrument de relaţii cu publicul, înfiinţând Agenţia Naţională de Modă şi Design în 2018 ca subsidiară a Agenţiei pentru Turism din Ungaria. Agenţia încearcă să sporească profilul industriei de modă din Ungaria, iar mulţi dintre cei mai renumiţi designeri cu care lucrează se vor inspira, fără îndoială, de la Rotschild.

    „În primul rând, aceasta este povestea de succes a unei femei care a supravieţuit în două regimuri politice şi a dictat moda în spatele Cortinei de Fier”, spune lldikó Simonovics, curatorul unei expoziţii Rotschild la Muzeul Naţional al Ungariei. Simonovics ştie multe despre creatoarea de modă deoarece i-a studiat ani de zile viaţa. Rotschild nu a dus lipsă de clienţi cu nume mari: Jovanka Broz, soţia liderului iugoslav Iosip Broz Tito – personaj care stârneşte nostalgii chiar şi acum în fosta Iugoslavie, împărăteasa egipteană Farah Diba, soţia şahului iranian şi celebritatea hollywoodiană de origine maghiară Zsa Zsa Gábor, cunoscută şi ca prinţesa Sári von Anhalt. Născută într-o familie de evrei în 1903, Rotschild şi-a creat o carieră uimitoare, aparent netulburată de deceniile de agitaţie politică şi război din Ungaria. Ea a dat tonul modei pentru societatea înaltă a regimului conservator-naţionalist al lui Horthy din anii 1930-1940 şi a îmbrăcat elita comunistă după 1956. Deviza ei: „Fiecare femeie vrea să arate bine, iar eu o pot ajuta”. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ea a fost cruţată de deportare şi de camerele de gazare ale Holocaustului. Salonul ei nu a intrat în atenţia infamelor legi ale Ungariei care îi privau pe evrei de proprietăţile lor. Ungaria lui Miklós Horthy a fost aliata Germaniei lui Adolf Hitler. Rotschild a creat rochia de nuntă pentru mireasa lui István Horthy, fiul regentului Ungariei.

    Legenda spune că Rotschild era în căutarea unei locaţii pentru o prezentare de modă când trupele germane se pregăteau să invadeze Budapesta în decembrie 1944. Politica nu a deranjat-o pe Rotschild. După război, experienţa ei în materie de modă a fost foarte solicitată de noua elită comunistă. „Ea i-a găsit întotdeauna pe «influencerii» din vremea ei, iar aceştia îi cumpărau rochiile“, povesteşte Simonovics. „Unii ar numi-o oportunistă, dar dacă faci haute couture, trebuie să fii în termeni buni cu elita regimului în care trăieşti, altfel nu vei avea clienţi.”
    Crearea unui brand a fost surprinzător de uşor de făcut. Deşi nu avea nicio legătură cu familia Rothschild, binecunoscută în lumea finanţelor internaţionale, numele ei a fost asociat cu luxul şi stilul şi a deschis uşi din afara Ungariei. „Numiţi-mă regina modei”, a spus ea odată, când a fost întrebată despre relaţiile sale cu lumea finanţelor. În regimul comunist, salonul ei, Salon de Rochii Deosebite pentru Femei, a fost naţionalizat în 1949, dar i s-a permis ulterior să-l „conducă”. Spre deosebire de majoritatea ungurilor, ea a putut să călătorească în străinătate, vizitând spectacole de modă la Paris (se spune că Rotschild călătorea la Paris şi de două ori pe an) şi chiar să cumpere câteva modele străine cu bani de la stat, pe care le-a recreat cu o tuşă maghiară. Adora parfumurile şi atât salonul său, cât şi prezentările de modă erau învăluite întotdeauna în cele mai noi arome franţuzeşti. Liderii politici au remarcat rapid valoarea ei de marketing unică. Când soseau demnitari străini, o vizită la salonul lui Klara era adesea inclusă în programul oficial. Jovanka Broz, soţia lui Tito, i-a vizitat salonul împreună cu soţia liderului comunist al Ungariei János Kádár şi s-a îndrăgostit instantaneu de creaţiile Klarei. De atunci a rămas o clientă fidelă. Unii spun că aceasta a fost chiar cel mai frecvent client.

    „A existat chiar şi un manechin pentru croieli făcut după dimensiunile doamnei Broz”, spune una dintre fostele modele ale lui Rotschild într-un videoclip care însoţeşte expoziţia de la Muzeul Naţional. „Ori de câte ori selecta o rochie, noi o ajustam la dimensiunile ei. Avea în jur de 100 de kilograme, iar când a mai pus ceva greutate pe ea, o pernă a fost ataşată de manechin pentru a-i extinde dimensiunile.“ Jovanka Broz era cunoscută ca „Jackie Kennedy a Estului“. Despre liderii politici din Ungaria cu greu se putea spune că sunt în pas cu moda, dar diplomaţii, avocaţii, medicii, artiştii şi emigranţii au constituit o clientelă suficient de mare pentru a menţine afacerea vie. Unii veneau cu avioanele personale şi comandau rochii pentru un sezon complet. Alţii alegeau doar câteva.

    O rochie Klara Rotschild era scumpă. „Costa între 200 şi 800 de dolari şi o rochie de seară în jur de 1.000 de dolari”, a explicat Rotschild într-un documentar TV rar, realizat de televiziunea austriacă ORF. La acea vreme, salariatul mediu din Ungaria câştiga în jur de 80 de dolari pe lună. Asta însemna că rochiile Rotschild erau mult peste mână pentru majoritatea oamenilor dintr-o societate care pretindea că se bazează pe egalitate. „Doar să trec pe lângă salonul ei şi să văd rochiile în vitrina era pentru mine o experienţă artistică”, spune o femeie în vârstă la expoziţie. „Nu ne-am gândit niciodată că putem avea suficienţi bani pentru a cumpăra o rochie de-a ei.” În Ungaria, după ce tancurile sovietice au zdrobit revolta populară antisovietică din 1956, Rotschild a ajuns să simbolizeze socialismul cu faţă umană, în ciuda tiraniilor comunismului. Creaţiile ei evocau o societate în care fetele sunt frumoase şi viaţa este mai colorată decât în restul blocului comunist estic. „Femeile trebuia să fie bine îmbrăcate, feminine şi oarecum distante”, a spus unul dintre modelele sale prezentând imagini rare la expoziţie.

    Chiar şi scandalurile i-au făcut mai mult bine decât rău deoarece Rotschild a ştiut să folosească puterea bârfei pentru a-şi face numele celebru. La începutul carierei sale, un tânăr playboy maghiar a insultat-o şi a bătut-o când aceasta s-a dus să strângă bani pentru costume făcute de tatăl ei. Klara a apelat la justiţie pentru despăgubiri şi a câştigat. Cazul a ajutat-o să devină faimoasă. Mai târziu, în 1968, când actriţa de la Hollywood de origine maghiară Zsa Zsa Gábor a refuzat să o plătească, şi-a găsit alţi clienţi şi nu s-a sfiit să mânjească numele acesteia prin intermediul mass-media. „A fost o maestră a croitoriei, dar a fost şi un salesman perfect, care ştia imediat ce model se potriveşte mai bine clientului“, a spus Simonovics.

    Chiar şi după ce numele său a devenit o marcă, Rotschild a „vânat” în mod activ clienţi. Când a aflat că legendele de la Hollywood Elizabeth Taylor şi Richard Burton se aflau în oraş, a trimis-o pe vânzătoarea sa la hotelul lor şi le-a invitat pe cele două celebrităţi de film la salonul ei. Faptul că Rotschild însăşi nu ştia un cuvânt în engleză sau germană nu a fost un obstacol. Hainele ei vorbeau de la sine. Viaţa creatoarei de modă s-a încheiat tragic. În vârstă de 73 de ani, temându-se de bătrâneţe şi suferind de probleme dentare, s-a sinucis sărind de la fereastra bucătăriei din apartamentul ei. Salonul Rotschild a primit un nou manager, dar nu a mai ajuns niciodată la faima pe care i-a adus-o doamna Rotschild.

    Nu există planuri de reînnoire a brandului Rotschild în Ungaria, însă regimul Orban pare că are un ochi bun pentru modă – cel puţin în termeni politici. „Politica a mers mereu mână în mână cu moda“, spune Simonovics. „Imaginea noastră, hainele pe care le purtăm fac parte din imaginea unei ţări.”

  • Povestea farmacistului care a transformat Coca-Cola într-una dintre cele mai iubite băuturi de pe planetă

    Dacă nu ar fi întâlnit omul potrivit la locul potrivit, Poate că Asa Griggs Candler ar fi rămas un simplu farmacist. A avut însă norocul de a-şi fi intersectat destinul cu cel al lui John Stith Pemberton, inventatorul Coca-Cola, de la care a cumpărat cunoscuta reţetă care avea să îl transforme într-unul dintre cei mai importanţi magnaţi din istoria Statelor Unite, după ce a pus bazele imperiului cunoscut astăzi în toată lumea drept The Coca-Cola Company.

    Asa Griggs Candler s-a născut pe 30 decembrie 1851 în Villa Rica, Georgia, în familia Marthei şi a lui Samuel Charles Candler, şi a avut zece fraţi. În 1888, pe când lucra ca farmacist, Asa Griggs Candler l-a întâlnit pe John Stith Pemberton (8 iulie 1831 – 16 august 1888), inventatorul Coca-Cola, care crease în mai 1886 o versiune timpurie a celebrei băuturi. Intrigat de băutura dulce, carbonatată a lui Pemberton, antreprenorul i-a oferit acestuia suma vehiculată la 1.750 de dolari (circa 47.000 de dolari la valoarea din prezent a monedei) pentru a cumpăra reţeta.

    Unele surse menţionează suma de 2.300 de dolari ca fiind adevărata valoare a tranzacţiei. Grav bolnav şi în pragul falimentului, Pemberton a acceptat, cu toate că anticipase succesul pe care îl va avea băutura şi dorise să lase reţeta moştenire fiului său, care a preferat însă banii.
    Patru ani mai târziu Candler a fondat The Coca-Cola Company. În anul următor, brandul a devenit marcă înregistrată şi a început distribuţia primelor dividende către acţionari.

    Până în 1895 compania distribuia Coca-Cola pe tot teritoriul Statelor Unite, iar în 1899 a început exportul în Cuba, doi ani mai târziu businessul extinzându-se în Europa. Antreprenorul a lansat de asemenea faimosul „contract de un dolar”, prin care vindea dreptul de a îmbutelia Coca-Cola în SUA pentru doar un dolar. La început, compania a promovat băutura drept un remediu pentru durerile de cap, dar şi ca o soluţie pentru ameliorarea oboselii psihice şi fizice.

    În 1903 Candler a decis să scoată cocaina din frunzele de coca înainte de a le amesteca cu băutura şi să vândă extractul de cocaină companiilor farmaceutice. În 1911 compania a investit 1 milion de dolari în publicitate. După patru ani, Root Glass Co. a creat sticla iconică a brandului. În 1916, când antreprenorul a fost ales primar al Atlantei, s-a retras din managementul afacerii. În timpul mandatului, el a depus eforturi considerabile pentru a reconstrui peste 1.500 de locuinţe distruse în marele incendiu din Atlanta din anul 1917. De asemenea, a făcut mai multe împrumuturi personale pentru a extinde reţeaua de apă şi canalizare, precum şi infrastructura oraşului. Candler a fost, de asemenea, şi un cunoscut filantrop, dotând numeroase şcoli, universităţi şi spitale cu cele necesare.

    În 1917 reprezentanţii businessului au decis să scadă cu 50% cantitatea de cafeină din băutură. Doi ani mai târziu fondatorul a cedat un procent majoritar din acţiunile pe care le deţinea în companie celor cinci copii ai săi (patru fii şi o fiică), care la rândul lor le-au vândut unui grup de investitori condus de omul de afaceri american Ernest Woodruff.

    În 1926 antreprenorul a suferit un accident vascular cerebral, iar pe 12 martie 1929 a murit în spitalul Wesley Memorial Hospital din Atlanta, Georgia.În 2018 The Coca-Cola Company a avut venituri de 31,85 de miliarde de dolari şi o echipă de circa 60.000 de angajaţi. În prezent compania deţine în jur de 500 de branduri răspândite în peste 200 de ţări.

  • OPINIE Bogdan Roşu, director general Next Capital: „Noua presiune antreprenorială: cum mă dezvolt atunci când piaţa muncii şi-a pierdut elasticitatea şi nu mai ţine pasul cu oportunităţile de afaceri?”

    Criza prezentă este mult mai puţin evidentă şi este bine mascată de creşteri de PIB consecutive, de un nivel de şomaj derizoriu, de un consum vesel si molipsitor, de un capital privat aparent disponibil şi ieftin şi, deci, de un „spirit” optimist aproape fără rezerve.

    Cine are curaj să pună la îndoială că România e pe val”? „Trăim bine” pare să fie sloganul de ţară al ultimilor ani. Dar asta doar la suprafaţă, întrucât criza există şi este foarte profundă, iar modul în care se manifestă este că nu te lasă, ca antreprenor, să îţi realizezi adevăratul potenţial, să treci la următorul nivel. Multe companii antreprenoriale şi-au atins nivelul de maturitate, au acumulat capital propriu, au produse şi servicii competitive pentru care există cerere fermă, însă nu mai pot creşte pentru că… nu au cu cine. Nu au suficient de mulţi oameni – sau suficient de bine pregătiţi, ori măcar dispuşi să înveţe sau să se reconvertească profesional. Indiferent de domeniu, este din ce în ce mai greu să găseşti angajaţi pentru orice tip de post. Mulţi dintre antreprenorii care timp de ani de zile şi-au construit şi dezvoltat companiile pot ajunge în blocaje tocmai pentru că nu găsesc resursele umane necesare care să preia noi proiecte sau noi activitîţi cerute de piaţa respectivă. Iar asta înseamnă că se produce mai puţin, că se generează mai puţină avuţie şi chiar mai puţine taxe faţă de potenţialul momentului. Lăsăm bani pe masă, cu alte cuvinte.
    Soluţii? Ar fi câteva, care împreună ne-ar putea ajuta… În primul rând, s-ar putea face o restructurare serioasă a aparatului de stat, supracapacitat şi căpuşat de fini şi „pile” în ultimii ani şi care concurează neloial cu mediul privat prin prisma salariilor foarte mari oferite, de multe ori fără vreo ecuaţie de eficienţă. Oamenii restructuraţi care ar ieşi din acest sistem ar avea oportunităţi să îşi găsească un rol în sistemul privat, fie ca angajaţi, fie ca noi antreprenori. În acelaşi timp, „sistemul public” ar putea funcţiona foarte bine în continuare, cu mai puţină birocraţie şi mai multă digitalizare. Acest lucru este totuşi puţin probabil să se întâmple într-o manieră semnificativă într-un electoral. Şi atunci…
    …o altă soluţie ar fi relaxarea proceselor de atragere de forţă de muncă de afară. Acest lucru a început să se întâmple, încă mult prea timid prin prisma numărului de permise de muncă acordate, dar şi a spectrului foarte restrâns de domenii astfel deservite. Sunt companii care facilitează aducerea de muncitori de pe alte continente (în principal Asia) care activează cu succes în turism în baza limbii engleze fluente şi respectiv în construcţii, unde comunicarea este de multe ori suplinită de îndemânare. Domeniile în care suntem departe de a fi găsit soluţii prin prisma forţei de muncă de afară sunt însă şi cele mai dureroase: servicii medicale, învăţământ şi chiar IT. Nu există însă o strategie de ţară prin care să fie ţintite ţări cu o cultură latină, mult mai apropiată decât a noastră, din America Centrală şi America de Sud, cărora ar trebui să le putem crea programe speciale cu condiţii facile de imigrare şi integrare pentru acoperirea necesarului de forţă de muncă în anumite sectoare, dar şi pentru a mai tempera sporul demografic negativ. În plus, fondul problemei este dat nu doar de procesele birocratice foarte greoaie, dar, mai ales, de o deschidere limitată a noastră, ca popor, de a primi cu braţele deschise şi de a integra străini. Cea mai realistă soluţie, 100% la îndemâna antreprenorilor români, este însă externalizarea unor activităţi. Afacerile trebuie să aibă oameni potriviţi şi suficienţi numeric pentru obiectul principal de activitate, cel care le creează avantajul competitiv în piaţă, iar orice alt proces secundar poate fi externalizat. Indiferent că vorbim despre servicii de finanţare şi gestiune a creanţelor (#factoring), de servicii de vânzări de tip telesales/telemarketing şi door 2 door sau de servicii suport clienţi, de gestiune a contabilităţii, HR sau chiar IT, din ce în ce mai mulţi antreprenori încep să înţeleagă beneficiile colaborării cu firmele specializate din piaţă şi aleg să lucreze cu astfel de parteneri. Acestea s-au dezvoltat mult în ultimii ani şi şi-au creat o foarte bună reputaţie, nu doar în România, ci şi pe alte pieţe, de unde le vin proiecte. Ele nu au un secret anume, însă specializarea le permite să ajungă la niveluri de expertiză şi eficienţă foarte ridicate, bazate atât pe expunerea la multe domenii, cât şi pe economies of scale, astfel încât să poată acoperi întregul spectru de servicii care formează cererea. Productivitatea aceasta miraculoasă se bazează pe combinaţia optimă dintre angajaţi bine pregătiţi şi motivaţi, tehnologii de ultimă generaţie, inclusiv RPA (robotic process automation), şi un management modern şi flexibil, adaptat profilului şi dinamicii angajaţilor şi clienţilor.
    Ca antreprenor, dacă nu ai suficienţi oameni, nu îi poţi „produce” pur şi simplu, însă îţi poţi reconfigura procesele interne. Anumite fluxuri se pot externaliza, iar resursele umane interne astfel eliberate îşi pot asuma alte roluri, mai relevante pentru obiectul principal de activitate al afacerii respective.

  • Cele mai mari boli care au decimat planeta. Prima a omorât aproape jumătate din populaţia lumii, în timp ce a doua a făcut până la 50 de milioane de victime

    Moartea Neagră din secolul al XIV-lea şi Gripa Spaniolă din 1918 au fost cele mai mari pandemii cu care s-a confruntat omenirea. 

    Prima a exterminat o treime până la jumătate din populaţia planetei, în timp ce a doua a făcut  până la 50 de milioane de victime, cel mai probabil mai multe decât Primul Război Mondial. Cele două tragedii au în comun, pe lângă anvergura uriaşă, şi faptul că ambele au apărut într-un moment sensibil pentru economia planetei.

    Situaţia coronavirusului scăpat se sub control din China a adus în spaţiul public mai multe discuţii, multe în contradictoriu, atât pe tema unei posibile pandemii, cât şi pe tema implicaţiilor economice ale unei pandemii moderne. În acest moment nu există studii comprehensive care să arate aceste consecinţe, însă istoricii au analizat, în măsura în care le-au permis informaţiile, implicaţiile de natură economică ale pandemiilor cu care s-a confruntat omenirea.

    Între 1347 şi 1352, Moartea Neagră a ucis mai mult de 20 de milioane de oameni în Europa, după unele estimări, iar după alte estimări, circa 50  de milioane de oameni, reprezentând 60% din populaţia Europei de circa 80 de milioane de locuitori la vremea aceea. O treime până la jumătate din întreaga populaţie a planetei secolului al XIV-lea a pierit în urma pandemiei, iar populaţia marilor oraşe – Paris, Hamburg, Londra – s-a înjumătăţit.

    Molima a izbucnit în Asia şi s-a răspândit în Europa pe nave comerciale. La vremea respectivă, nimeni nu ştia ce a provocat ciuma. Mulţi ani mai târziu, s-a descoperit că sursa au fost bacteriile de la şobolani negri şi de la purici. Şobolanii infectaţi şi puricii infectaţi au fost transportaţi la bordul navelor comerciale către Veneţia, Messina şi alte porturi europene. Din aceste oraşe, ciuma s-a răspândit cu rapiditate în toată Europa.
    „Atât de letală a fost boala, încât au fost cunoscute cazuri de persoane care mergeau să se culce bine şi mureau înainte să se trezească din somn. Atât de rapid s-a răspândit aceasta de la o persoană la alta, încât un medic francez avea impresia că o persoană bolnavă ar putea infecta întreaga lume”, scrie Barbara Tuchman în volumul „A Distant Mirror – The Calamitous 14th Century”. Ciuma a avut un efect important asupra relaţiei dintre domnii care deţineau o mare parte din pământul din Europa şi ţăranii care lucrau pământul. Pe măsură ce oamenii au murit, a devenit din ce în ce mai greu să fie găsiţi muncitori care să dea cu plugul, să recolteze sau să producă bunuri şi să presteze diverse servicii. Astfel, ţăranii au început să pretindă plăţi mai mari pentru munca pe care o prestau, în vreme ce suveranii încercau să împiedice salariile să crească.

    O lege din Anglia anului 1349 a încercat să forţeze lucrătorii să accepte aceleaşi venituri pe care le-au primit în 1346. O lege similară, Statutul muncitorilor, a fost emisă în 1351. Aceasta spunea că fiecare şomer sănătos sub 60 de ani trebuie să muncească pentru oricine voia să-l angajeze. Lucrătorii care au încălcat Statutul muncitorilor erau amendaţi şi umiliţi în public. În 1360, pedepsele au devenit mai grave – muncitorii care cereau salarii mai mari erau în pericol să fie trimişi în închisoare şi, dacă evadau, erau  marcaţi pe frunte cu litera „F” de la „Fugitiv”. Deşi populaţia aptă de muncă a scăzut dramatic din cauza ciumei, suprafeţele de pământ şi uneltele nu s-au schimbat. De asemenea, unele animale de fermă au murit atunci când stăpânii sau îngrijitorii lor au murit. Deoarece lucrătorii rămaşi aveau mai multe instrumente şi mai mult pământ pentru a fi lucrat, au devenit mai productivi.

    „Când lucrătorii sunt mai productivi, angajatorii sunt dispuşi să plătească venituri mai mari. Statutul muncitorilor şi legile similare din alte ţări nu erau foarte eficace şi unii lorzi găseau anumite portiţe pentru a plăti mai mult lucrătorii – le ofereau un fel de bonusuri care constau în alte bunuri sau beneficii. Alţi proprietari de pământ au început să plătească ilegal salarii mai mari. Forţa de muncă devenise foarte scumpă şi astfel salariile au crescut”, notează istoricul Stephen Broadberry în cartea „British Economic Growth, 1270-1870”.

    Înainte de Moartea Neagră, numărul mare al populaţiei a împiedicat salariile să crească. Majoritatea ţăranilor nu au avut în vedere părăsirea satelor lor pentru a lucra în altă parte. După pandemie, muncitorii au cerut salarii mai mari şi condiţii de muncă mai bune. Mulţi domni au fost de acord cu aceste cerinţe, iar cei care nu au au fost de acord au aflat repede că alţi lorzi sunt de acord. Boierimea a început să-şi dea seama că are mai puţin control asupra ţăranilor şi a început să schimbe ceea ce producea.

    Deoarece agricultura necesita mai mulţi muncitori pentru producţie, mulţi stăpâni de pământuri s-au orientat către producţia de carne de oaie şi lână din creşterea oilor, activitate care necesita mai puţină forţă de muncă, în vreme ce cererea pentru produsele acestea era foarte mare, notează istoricul David Routt, în volumul „The Economic Impact of the Black Death”. Pe măsură ce veniturile ţăranilor au crescut, oamenii au putut să cumpere mai multe legume, fructe şi haine şi producţia acestor bunuri a crescut. În cele din urmă, ţăranii au devenit liberi să se îndepărteze de moşiile deţinute de domni, în vreme ce unii erau chiar capabili să-şi cumpere propriul teren.

    Economia europeană era pe un val de creştere atunci când Ciuma Neagră a izbucnit. A sosit aproape de sfârşitul unei perioade a Evului Mediu în care viaţa urbană a reînviat (circa 1000-1300), comerţul de lungă distanţă a fost resuscitat, afacerile şi producţia înfloreau, agricultura de tip feudal a ajuns la maturitate, iar populaţia a crescut. Moartea Neagră a intervenit simultan cu o stagnare economică şi, într-o oarecare măsură, după stingerea epidemiei a fost oferit un impuls economiei europene. În zona de comerţ şi fabricaţie, know-how-ul dobândit în perioada premergătoare molimei a dat naştere unei concurenţe mai mari, care a răsplătit practicile de afaceri mai bune şi preocupările semnificative şi mai eficiente. Sensibilitatea mai mare la piaţă şi reducerea costurilor au răsplătit în cele din urmă consumatorul european cu o gamă mai largă de bunuri la preţuri mai bune. Privită dintr-o altă perspectivă, Moartea Neagră a fost o tragedie, dar, în cele din urmă, a diminuat impedimentele economice şi a deschis noi oportunităţi, mai notează Routt.

    A doua mare pandemie cu care s-a confruntat planeta a fost aşa-numita Gripă Spaniolă care a izbucnit în 1918. Momentul a fost unul cum nu se poate mai inoportun – marile economii globale se confruntau cu impactul puternic social, psihologic şi economic al Primului Război Mondial. Epidemia de gripă din 1918-1919 a ucis cel puţin 40 de milioane de oameni în întreaga lume şi 675.000 de persoane în Statele Unite, depăşind cu mult numărul de morţi din SUA în cele două războaie mondiale, Coreea şi Vietnam la un loc.

    Pe lângă virulenţa sa extraordinară, epidemia din 1918-1919 a fost unică şi prin faptul că un număr disproporţionat de victime au fost bărbaţi şi femei cu vârste cuprinse între 15 şi 44 de ani, ceea ce a dus la rate de deces extrem de mari în zona persoanelor apte de muncă.
    „Am analizat impactul acestui şoc asupra creşterii economice ulterioare folosind date despre statele americane pentru perioada 1919-1930. Analizând numeroşi factori, inclusiv veniturile iniţiale, densitatea, urbanizarea, capitalul uman, climatul, compoziţia sectorială a producţiei, geografia şi moştenirea sclaviei, rezultatele indică un efect pozitiv al epidemiei de gripă asupra creşterii veniturilor pe cap de locuitor în SUA în timpul anilor 1920”, scrie Elizabeth Brainerd, în volumul intitulat „The Economic Effects of the 1918 Influenza Epidemic”. Statistica vine şi confirmă cercetarea studiului: SUA au înregistrat între 1920 şi 1928, până la Marea Criză, o creştere economică de 42%. Construcţiile noi aproape s-au dublat, iar piaţa bursieră a crescut cu 20% pe an. Toată lumea, de la magnaţii industriali până la minerii de cărbune, şi-a investit economiile în acţiuni la bursă. PIB-ul arată o creştere constantă anuală, în 1923 înregistrând o creştere reală de aproape 13%.
    Thomas Garret, economist la Federal Reserve Bank, banca centrală a SUA, realizează o analiză în 2007 asupra posibilelor implicaţii ale unei pandemii moderne în economia globală, plecând de la experienţele Gripei Spaniole din 1918. „Costurile financiare potenţiale şi impactul numărului de decese cauzate de o pandemie de gripă modernă sugerează un cost iniţial de câteva sute de miliarde de dolari şi sute de mii până la câteva milioane de decese. Informaţiile despre pandemia de gripă din 1918 sunt acum utilizate pentru a formula o listă cu efectele economice posibile ale unei zile moderne de pandemie de gripă şi modalităţi posibile de atenuare a gravităţii oricărei pandemii viitoare”, notează Garret. Având în vedere corelaţia dintre densitatea populaţiei şi mortalitatea cauzată de gripă, oraşele vor avea rate de mortalitate mai mari decât zonele rurale. Cu toate acestea, continuă economistul, comparat cu 1918, zonele urbane şi rurale sunt mai conectate astăzi. De asemenea, populaţia urbană are un acces mai larg la servicii medicale de calitate prin comparaţie cu populaţia rurală. Carantinele instaurate ar putea cauza pierderi pentru business pe termen scurt. Unele întreprinderi ar putea suferi pierderi de venituri care să depăşească 50%, estimează economistul. „Alte afaceri, cum ar fi cele care oferă servicii şi produse de sănătate, pot experimenta o creştere a afacerilor (cu excepţia cazului în care s-ar instaura o carantină completă). De asemenea, ar putea exista o creştere temporară a salariilor pentru angajaţii rămaşi în unele industrii. Autorul concluzionează că nu au fost realizate până acum studii aprofundate în ceea ce priveşte efectele economice ale unei pandemii moderne, însă, având în vedere că lumea este mai conectată ca niciodată, cu siguranţă aceasta s-ar răspândi mai repede”, mai notează Garret în raport.

  • De ce nu economisesc românii?

    „Am văzut în cadrul cercetării că mulţi români consideră că momentul pensionării este prea departe pentru a se gândi la economisirea pe termen lung. Oamenii cu vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani nu se gândesc să economisească pentru un moment care va veni peste 40 de ani. Este vorba de o educaţie care lipseşte”, spune Monica Alexandru, sociolog în cadrul companiei de cercetare ISRA Center. Aproape 2 din 3 români (60%) susţin că nu pot economisi nimic din ce câştigă, potrivit unui studiu sociologic realizat de ISRA la solicitarea Asociaţiei pentru Pensiile Administrate Privat (APAPR).

    Acest procent este în creştere faţă de nivelul de 51% din 2018, potrivit studiului în cadrul căruia au fost intervievaţi peste 1.100 oameni în 2019 şi peste 900 în 2018. Trebuie însă remarcat că studiul a intervievat persoane care câştigă un salariu net de peste 2.500 lei lunar, adică la nivelul salariului mediu. De aceea, faptul că doar o treime susţin că economisesc în mod activ este cu atât mai îngrijorător, cu cât mulţi dintre români câştigă salariul minim, atrage atenţia sociologul. „Dacă ne uităm la cei care câştigă peste 2.500 de lei, nu sunt atât de mulţi oameni. Foarte mulţi români sunt plătiţi cu salariul minim, potrivit statisticilor.

    Când doar o treime dintre cei cu venituri de peste 2.500 de lei spun că pot economisi, ce pot spune cei cu salariul minim?”, întreabă retoric Monica Alexandru. Îngrijorarea este validă, în contextul în care datele de la Inspecţia Teritorială a Muncii pe 2018 arată că 1,4 milioane de români sunt plătiţi cu salariul minim. În acest context rămâne întrebarea: câţi români pot de fapt să economisească dincolo de cheltuielile zilnice, de nevoi, şi de banii pe care îi îndreaptă către consum?

    „Am făcut experimente în discuţii de grup şi i-am întrebat ce fac cu banii în cazul în care primesc nişte bani sau iau de la un prieten. Oamenii spun că îi cheltuie imediat, plătesc facturile, cheltuielile, datoriile anterioare chiar şi cumva economisirea pică mereu în plan secundar”, mai spune Monica Alexandru. Chiar dacă salariul minim a crescut constant în ultimii ani, atitudinea oamenilor a continuat să se înrăutăţească, astfel încât 34% au spus în 2019 că economisesc cu regularitate o parte din venit, faţă de 45% în 2018.

    Unul dintre elementele acestui paradox este conştientizarea românilor faţă de conceptul pensiei private, complementare pensiei de stat, ca metodă de economisire pe termen lung. Un studiu realizat de analiştii financiari de la CFA Society România arată că pensia Pilon I poate substitui venituri echivalente cu doar 31,8% din ultimul salariu câştigat înainte de a ieşi din piaţa muncii – acesta fiind standardul la care se raportează nivelul pensiei. Prin economisirea Pilon II, care există în România doar de puţin mai bine de un deceniu, oamenii îşi mai pot acoperi încă 13,6%, ajungând cu economisirea prin Pilon I şi Pilon II la o rată de înlocuire de 40,6% din ultimul salariu.

    Iar românii par să înţeleagă asta din ce în ce mai mult, astfel încât studiul arată că doar 50% dintre respondenţi susţineau în 2019 că la vârsta pensionării se vor baza în primul rând pe pensia de la stat, în scădere faţă de 56% în 2018. În acelaşi timp, a crescut numărul celor care se bazează în primul rând pe alte resurse, în afara pensiei de stat Pilon I, reprezentând 38% în 2019 versus 36% în 2018. De unde îngrijorarea în legătură cu sistemul public de pensii? Studiul arată că 53% dintre intervievaţi sunt de acord cu faptul că „sistemul pensiilor de stat este nesigur”. Îngrijorările oamenilor însă diferă. Un procent de 41% susţin că ideea de pensie este atât de îndepărtată încât nu se gândesc acum la această perioadă. „Ne-am uitat şi pe vârste şi există diferenţe. Cu cât te apropii mai mult de momentul pensionării, cu atât eşti mai preocupat. Nu avem o măsurare exact, dar cert este că de la 35 de ani în sus responsabilitatea cu care administrezi veniturile creşte. Până la 35 de ani vorbim de oameni care nu au intrat de mult timp în piaţa muncii”, spune sociologul.

    Un procent de 44% dintre cei intervievaţi sunt de părere că sistemul public de pensii nu le oferă siguranţa şi confortul viitorului. Mai mult de jumătate dintre respondenţi, adică 53%, se uită spre dimensiunea demografică a problemei şi cred că sistemul pensiilor de stat este nesigur pentru că numărul celor care contribuie este în scădere. Un procent comparabil, de 50%, se gândesc la faptul că acesta este nesustenabil şi că guvernul plăteşte pensiile Pilon I din împrumuturi. În ceea ce priveşte Pilonul II, al pensiilor administrate privat, acesta a fost lansat în mai 2008 şi a livrat până acum un randament mediu anualizat de 8,35% pentru cei 7,46 milioane de participanţi, reprezentând un câştig net de peste 12,8 miliarde lei (2,68 mld. euro).

    Astfel, peste 2,1 milioane de români au ajuns deja la sume de peste 10.000 de lei în conturile lor de pensii Pilon II, după ce în 2019 administratorii au obţinut un randament mediu de 11,8%, potrivit datelor APAPR. Însă chiar şi la acest nivel, cei care administrează economiile românilor consideră că au încă de a face cu o piaţă mică. „Activele cumulate sunt în continuare foarte mici. Trebuie să creştem baza de active pentru a da importanţă economisirii prin Pilonul II”, spune Radu Crăciun, preşedinte al APAPR şi director al BCR Pensii, unul dintre cei şapte administratori din piaţă. Fondurile private de pensii investesc banii românilor în diverse clase de active, precum cele listate la bursă, pentru a obţine randamente, iar avantajul României în prezent este decuplarea de la turbulenţele globale, ceea ce permite fondurilor să livreze mai mulţi bani în conturile românilor.

    „România este cumva în alt film, din fericire pentru noi. Pe de o parte ştim că Europa se confruntă cu randamente negative, în timp ce în România randamentele sunt decente. În al doilea rând, bursa românească a crescut mai mult decât bursele europene, deci din acest punct de vedere este o idee foarte bună deocamdată să investeşti în România. Marea problemă este că bursa începe să fie prea mică. Ritmul în care creştem depăşeşte ritmul în care creşte bursa. Soluţia ar fi noi listări la bursă, dar şi noi clase de active în care să putem investi, ceea ce se şi întâmplă”, crede Crăciun. Iar Pilonul II produce deja rezultate tangibile pentru oameni, 800.000 dintre participanţi având deja peste 20.000 de lei în conturi. Potrivit studiului, nivelul de încredere a crescut cu câteva procente în 2019, precum şi nivelul de familiaritate, însă acest lucru se datorează şi unor mari campanii de promovare a Pilonului II, derulate în ultimul deceniu.

    Acum, Radu Crăciun susţine că administratorii vor să îi convingă pe oameni să economisească şi prin mai puţin cunoscutul Pilon III, cel al pensiilor facultative. „Vrem să derulăm anul acesta o campanie de promovare pentru Pilonul III, pentru că noi credem că românii vor economisi şi prin această variantă”, a declarat Radu Crăciun. Aceasta este necesară pentru că Pilon III, lansat în mai 2007, are doar 501.000 participanţi şi active nete de 524 milioane euro, cu un randament mediu anualizat de 6,46%. „În ceea ce priveşte Pilonul III, la români nu este vorba de încredere, ci de familiaritate. Oamenii nu pot economisi printr-un instrument pe care nu îl cunosc.

    Pentru Pilonul II au fost mai multe informaţii în public, ceea ce a crescut claritatea acestei variante de economisire”, crede sociologul Monica Alexandru. Studiul ISRA arată că 7% dintre respondenţi intenţionează să contribuie la Pilonul III în următorul an, deşi acesta nu este încă perceput ca o alternativă pentru suplimentarea veniturilor la vârsta pensionării. Per total, dincolo de sumele cumulate deja în Pilonul II şi Pilonul III, adevărata relaţie dintre români şi economii poate fi ilustrată printr-un număr simplu: doar 11% dintre români au bani puşi depoarte pentru vârsta pensionării. 

  • Creditarea a prins viteză. Dar depozitele cresc mai repede

    România a devenit în ultimii ani codaşa Europei în privinţa gradului de intermediere financiară, având printre cele mai scăzute ponderi în PIB ale creditelor şi activelor bancare. Deşi inflaţia a fost în ascensiune, BNR a decis să nu majoreze dobânda-cheie în 2019, de la nivelul de 2,5%, pentru a nu descuraja creditarea, şi a mizat pe controlul lichidităţii din piaţa interbancară. În condiţiile în care ascensiunea economiei dă semne de temperare la nivel european, dar şi pe plan local, în timp ce deficitul bugetar şi deficitul de cont curent sunt pe o pantă ascendentă în România, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a susţinut că se poate gândi un program de stimulare a creditării sănătoase care să preia o parte din locomotiva creşterii PIB, având în vedere şi nivelul foarte scăzut al intermedierii financiare.
    Cea mai mare problemă pe plan local este în plan fiscal, impunându-se o corecţie a deficitului bugetar, dar care să nu fie brutală, ci tolerată de economie, în opinia guvernatorului BNR. Deficitul bugetar a depăşit anul trecut pragul de 3% din PIB, ajungând la 4,64% din PIB. În anii care au precedat criza financiară şi economică care a început să se facă simţită pe piaţa românească din 2009, expansiunea creditului a contribuit la rate înalte de creştere economică, însă a generat şi vulnerabilităţi economice, mare parte din stocul de credite neperformante fiind acordat în anii de boom economic 2007 şi 2008. Creditele în valută – vândute de bancheri în condiţii relaxate în perioada de boom, când primeau finanţare ieftină de la băncile-mamă din străinătate – au înregistrat cea mai mare rată de neperformanţă. Totodată, neperformanţa ridicată din sectorul IMM-urilor a fost generată şi de valul de insolvenţe din economie din anii de criză.
    Ritmul mediu de creştere a creditării private la nivelul întregului sistem bancar românesc a dat semne de revigorare în ultimii ani, pentru ca în 2019 să urce până la 7,6%, cel mai mare avans din ultimul deceniu, iar soldul împrumuturilor a ajuns la 267,6 mld. lei. Comparativ, în 2018 viteza medie de creştere a creditării a fost de 6,6%. Creditul privat total a început anul 2019 cu o creştere anuală surprinzătoare de 8,4%, pentru ca la finalul lunii februarie ritmul anual să încetinească uşor, la 8%, iar în martie să coboare până la 7,7%, pas de creştere care s-a menţinut şi în aprilie şi mai. Ulterior, viteza creditării s-a mai temperat, coborând în luna iunie la 7,1%. După primele 9 luni din 2019, creditarea creştea cu un ritm mediu de 7,7%, iar până la finele anului trecut creşterea medie a creditului privat a ajuns la 7,6%. Accelerarea ritmului mediu anual al creditului neguvernamental la 7,6% în 2019, cel mai ridicat nivel din 2009, a fost determinată de redinamizarea investiţiilor, majorarea veniturilor populaţiei, climatul pozitiv din pieţele financiare şi nivelul accesibil al costurilor reale de finanţare, apreciază Andrei Rădulescu, director analiză macroeconomică în cadrul Băncii Transilvania.
    În ultimul trimestru din 2019 s-a observat un proces de decelerare a creditării în contextul semnalelor de maturitate ale ciclului economic postcriză şi al perspectivelor de rebalansare a politicii economice interne, explică economistul de la banca din Cluj. Creditele în lei au continuat să fie „pe val”, în timp ce împrumuturile în valută au revenit în teritoriul pozitiv, după mai mulţi ani de declin. Creditele în lei au avansat în 2019 cu un ritm de 10,5% an/an, în timp ce avansul împrumuturilor în valută a fost de 2,3% an/an. La sfârşitul anului trecut ponderea creditului în lei în totalul creditului privat a fost de 67,6%, cel mai ridicat nivel din ultimele două decenii.
    Creditele în lei au devenit atractive în ultimii ani, odată cu scăderea dobânzilor la creditele noi acordate companiilor şi populaţiei până aproape de costul împrumuturilor în valută, după relaxarea politicii monetare de către BNR. Analizând structura pe monede în luna decembrie 2019, se observă că împrumuturile în lei şi-au continuat avântul înregistrând o creştere de 9,3% faţă de decembrie 2018, în timp ce creditele în valută au avut un avans modest, de doar 1,3%, potrivit datelor anunţate de BNR. Creditele pentru populaţie în lei au continuat să fie motorul principal crescând cu ritmuri de două cifre, de 13,7%. În schimb, împrumuturile pentru companii în lei au avansat în decembrie cu doar 3,2%. Soldul creditului denominat în valută a urcat în decembrie 2019 cu 1,3% faţă de aceeaşi lună din 2018, în condiţiile în care creditele populaţiei în valută au scăzut cu 8,1%, în timp ce împrumuturile companiilor în valută au crescut cu 8,7%.
    Şi BNR a remarcat revigorarea mai accentuată a creditării pe segmentul persoanelor fizice. „Segmentul populaţiei a rămas principalul motor al creşterii activelor bancare în ultimul an. Persistenţa vulnerabilităţilor structurale asociate societăţilor nefinanciare cu privire la disciplina la plată şi sănătatea financiară laxe, intenţia mai redusă a managerilor de firme bancabile să intre în relaţii mai extinse cu băncile, gradul de pregătire a salariaţilor din bănci, procedurile bancare de creditare, precum şi finanţarea firmelor autohtone de la entităţi nerezidente au limitat activitatea băncilor din România de creditare a companiilor nefinanciare. Mai mult, randamentele ajustate la risc ale creditării populaţiei (în special în ceea ce priveşte creditul de consum) sunt superioare altor linii de business şi cel mai probabil vor continua să orienteze modelul de afaceri al băncilor din România primordial pe segmentul retail”, susţine BNR în raportul asupra stabilităţii financiare.
    Pe de altă parte, finanţarea importantă a firmelor autohtone de către băncile nerezidente având filiale în România, în condiţii asemănătoare de rată a dobânzii comparativ cu ceea ce este practicat la nivel local, generează vulnerabilităţi macroeconomice asupra stabilităţii financiare din România, menţinând un nivel redus de intermediere financiară concomitent cu majorarea datoriei externe private, fără efecte favorabile  semnificative la nivel microeconomic (al debitorilor), potrivit BNR. Împrumuturile acordate populaţiei în lei şi valută reprezintă mai mult de jumătate din soldul total al creditelor private din bilanţurile bancherilor, echivalentul a 143 mld. lei. Finanţările pentru populaţie în moneda naţională înregistrau la finele lunii decembrie o creştere anuală de 13,7%, până la un sold de 108,7 mld. lei. Pe de altă parte, împrumuturile în valută pentru persoane fizice au avut un declin de -8,1%, la 34,3 mld. lei.
    Pe segmentul companiilor, creditarea a rămas modestă, dar ritmul de creştere s-a mai revigorat. Împrumuturile în lei pentru firme aveau în ultima lună de anul trecut o creştere de doar 3,2%, la 72,2 mld. lei, în timp ce creditele corporate în valută sunt în creştere de 8,7%, la aproape 52,3 mld. lei. Orientarea băncilor către creditarea robustă a populaţiei este în viziunea BNR o caracteristică a modelului de afaceri bancar, fiind sprijinită de randamentele ajustate la risc superioare celor obţinute din creditarea societăţilor nefinanciare.
    Împrumuturile acordate sectorului privat în lei înregistrează o creştere anuală de 9,3%, soldul creditelor în lei ajungând la sfârşitul lunii decembrie 2018 la 181 mld. lei, conform BNR. Împrumuturile private în valută au revenit în 2019 în teritoriu pozitiv, după declinul din 2018. În luna decembrie 2019, stocul creditelor în valută a ajuns la echivalentul a 86,6 mld. lei. Revenirea pe plus a creditării în valută a fost influenţată în special de împrumuturile acordate companiilor nefinanciare, dar şi de efectul statistic al creşterii cursului de schimb leu/euro. Românii au continuat în 2019 să se orienteze şi spre credite cu dobânzi fixe. Ponderea creditelor noi cu dobânzi fixe a depăşit 25% în cazul împrumuturilor ipotecare şi s-a îndreptat spre 80% la creditele de consum, potrivit BNR. Românii au început din a doua parte a anului 2017 să se orienteze mai mult către creditele cu dobândă fixă şi au continuat şi în 2018 şi în 2019.
    Din 2019, BNR a limitat gradul de îndatorare al populaţiei, după modelul aplicat înainte de 2007, când România nu era în Uniunea Europeană. Practic, încă de la începutul anului 2019 au început să se aplice noile reguli privind restricţionarea creditării populaţiei prin limitarea gradului de îndatorare în cazul creditelor de consum şi ipotecare, după ce decizia a fost adoptată de Consiliul de Administraţie al BNR în toamna anului 2018. BNR a limitat gradul de îndatorare al populaţiei la un nivel mai scăzut. În cazul împrumuturilor în lei, gradul maxim de îndatorare a fost stabilit la 40% din venitul net, în timp ce pentru creditele în valută este de 20%, atât pentru împrumuturile ipotecare, cât şi pentru cele de consum. Însă, pentru fiecare bancă, un procent de 15% din totalul creditelor se poate excepta de la această limitare, în anumite condiţii.
    În urma aplicării acestei limitări, gradul de îndatorare a înregistrat o diminuare importantă. Astfel, gradul de îndatorare median pentru creditele noi, acordate în perioada martie-septembrie 2019, a fost de 36%, în scădere cu 9 puncte procentuale faţă de situaţia din 2018, potrivit BNR. Comparativ cu anul 2018, proporţia creditelor nou-acordate debitorilor cu grad de îndatorare peste 45% a scăzut de la 49% la 13% în perioada martie-septembrie 2019. Creditul nou-acordat populaţiei s-a majorat cu 7%, în termeni anuali, în perioada octombrie 2018 – septembrie 2019, atingând cea mai ridicată valoare din ultimii 10 ani, de 27,2 mld. lei, creşterea fiind susţinută în principal de avansul creditului de consum negarantat (+17%), conform datelor BNR. Deşi împrumuturile ipotecare standard au crescut cu 12% în perioada analizată, această evoluţie a fost contrabalansată de dinamica segmentului Prima casă, care a scăzut cu 34% în contextul strategiei guvernamentale de reducere treptată a plafonului anual de garanţii alocate acestui program.
    În scenariul central, Banca Transilvania anticipează decelerarea ritmului anual al creditului neguvernamental la 5,7% în 2020 şi 5% în 2021, urmată de redresare la 5,1% în 2022. Deşi au avansat cu viteză mai mare, creditele private totale nu au reuşit anul trecut să prindă din urmă depozitele, care cresc cu o viteză mai mare, de 9,5%, soldul economiilor populaţiei şi companiilor la bănci ajungând la sfârşitul anului 2019 la 367,7 mld. lei. În decembrie 2019, depozitele companiilor şi populaţiei au crescut cu 11,5% faţă de aceeaşi lună din 2018, cel mai mare avans fiind înregistrat de soldul depozitelor în valută. În termeni reali, depozitele s-au majorat cu 7,2%. Cea mai mare creştere a fost înregistrată de soldul depozitelor în valută, care a urcat cu 15,3%, la echivalentul a 126 mld. lei. Din această sumă, mai bine de 70% reprezintă economiile populaţiei în valută, care s-au majorat cu 16,5%, la aproape 91,3 mld. lei, în timp ce depozitele deschise de companii au crescut cu 12,3%, la 34,7 mld. lei. În acelaşi timp, soldul depozitelor în lei a urcat cu 9,7%, la 241,7 mld. lei, împărţit în proporţii echilibrate între populaţie, cu economii de 131 mld.  lei (+9%), şi firme, cu depozitele de 110 mld. lei (+10,5%).