BusinessMagazin

Category: Revista BM

Care sunt motivele pentru care tinerii nu vor să mai facă copii. Unul dintre motive este că nu mai vor să îşi piardă cei mai frumoşi ani din viaţă sacrificându-se pentru un copil

Pentru că suntem încă mulţi care nu avem copii, se vorbeşte adesea în redacţie despre acest aspect. Şi în afara jobului, deoarece aproape toate prietenele mele au cam 27-35 de ani (parte din generaţia Millennials), în ultima vreme am început să dezbatem destul de des subiectul copiilor. Iar majoritatea dintre ele nu-şi doresc să devină părinţi. Cifrele sunt şi ele grăitoare. Un raport al Pwe Research Center, citat de Fortune, arată că 44% dintre persoanele cu vârste între 18 şi 49 de ani spun că e improbabil că vor avea copii. Acelaşi articol menţionează că pentru 61% dintre mileniali, unul dintre principalele motive pentru care nu fac copii este că nu îşi permit.

Dacă pentru părinţii multora dintre noi, poate cu lipsuri în copilărie, soluţia de a repara această nedreptate pe care au trăit-o a fost să facă la rândul lor copii şi să se dedice bunăstării noastre, pentru ca noi „să nu răbdăm”, ca în cazul lor, ei bine, pentru generaţia mea soluţia e să nu mai facem deloc copii. Suntem egoişti? Poate. Sau, dacă e să răspund foarte sincer, da. Pentru că în viziunea mea, şi nu sunt singura, a avea copii nu ar trebui să însemne un sacrificiu de două decenii a celei mai bune perioade din viaţă – căci la vârsta la care să zicem că i-ai face – 27-35, plus 18 ani (şi nu e ca şi cum la 18 ani îi dai afară pe uşă) sunt anii în care nu mai eşti nici un puşti fără bani, şi nici nu ai atâtea probleme de sănătate încât să nu mai poţi, de exemplu, să călătoreşti în orice condiţii, să pierzi nopţile ş.a.m.d. Sunt, probabil, pentru majoritatea, cei mai buni ani.

Ei bine, pentru mulţi să aibă copil înseamnă să se abandoneze pe ei în aceşti cei mai buni ani din viaţă, să renunţe la ieşiri, la concedii, la o maşină mai bună, să stea în living pentru a-i da copilului dormitorul, să renunţe la o geacă nouă pentru a-i lua copilului rechizite etc. Şi asta pentru că un copil se îmbolnăveşte des iar medicamentele sunt scumpe, cursurile de balet, de limbi străine, de canto etc. sunt scumpe, bonele – nu mai zic, aşa că pentru mulţi dintre părinţii români, unica soluţie rămâne, în continuare, cea a sacrificiului de sine, dacă e să ne gândim că din 5 milioane de angajaţi, 1,5 milioane, adică mai mult de 30%, primesc salariul minim pe economie, potrivit ZF.

În plus, multe dintre sacrificiile financiare pe care generaţiile anterioare le-au făcut pentru copii au venit la pachet cu neîmplinirile emoţionale legate de relaţiile defectuoase în care s-au complăcut tot „de dragul copiilor”. Să nu mai vorbim de violenţa domestică îndurată din motive similare, mai ales că divorţul nu era la modă, iar mersul la psiholog nici atât.

Să demontăm şi replica cunoscută printre români, aceea de a avea pe cineva care „să-ţi aducă un pahar de apă la bătrâneţe”. Şi în acest caz tot de sacrificiu vorbim. Tăvălugul abandonului de sine se perpetuează şi după ce ţi-au crescut copiii, pentru că urmează părinţii. Dacă pentru copii ai avut problema lipsei banilor pentru bonă, după ce aceştia cresc, trebuie să ai grijă de părinţi. Pentru că la noi serviciile destinate vârstnicilor care au nevoie de îngrijire specializată sunt puţine şi foarte scumpe pentru un om obişnuit, iar la stat nu te înduri să îţi laşi părintele. Vorbim de oameni cu alzheimer, cu paralizii şi nu numai. Ba chiar există şi multe cazuri în care un angajat se împarte deja între copil, job şi părinte.

Aşa că, în loc să facem copii pentru a ne asigura că primim acel pahar de apă, poate vrem să investim în pensii private, din care să ne putem permite o îngrijire specializată când şi dacă vom avea nevoie de ea.

Pe de altă parte, unii, chiar dacă ar lua în calcul să devină părinţi, amână momentul pentru când le va merge mai bine, financiar vorbind, iar când ajung în acel punct, dacă ajung, încep să apară riscurile asupra sănătăţii, poate nu mai pot face copii, aşa că renunţă.

Nu în ultimul rând, noile generaţii de potenţiali părinţi au început să ia foarte serios în calcul şi evenimentele mondiale, să se gândească dacă vor să aducă un copil într-o lume dominată de război, incertitudine şi probleme majore de mediu.

Din păcate, cei care nu vor copii sunt încă stigmatizaţi: 65% dintre respondenţii sondajului realizat de Fortune au spus că simt presiunea socială de a se căsători şi de a face copii, iar 76% cred că societatea se aşteaptă ca statutul de părinte să îţi aducă fericire şi împlinire.

Departe de a visa la o lume ideală, sper doar că pe viitor, dacă nu putem să facem copii într-o lume în care să nu existe război şi alte nenorociri, măcar să putem avea cu toţii, şi noi, şi ei, o viaţă demnă.

Andra Stroe, jurnalist, BUSINESS Magazin

(andra.stroe@businessmagazin.ro)

December 7, 2022
Povestea antreprenorului crescut cu cartea în mână, care la vârsta de 18 ani a primit cadou o afacere. Ce idei de viitor are pentru afacerea pornită de tatăl lui

Dan Vidraşcu a crescut, la propriu, odată cu businessul editurii Litera. L-a ajutat pe tatăl său să vândă primele volume în Chişinău, la manifestaţiile antiruse, iar la majorat primea deja cadou sucursala afacerii din România. Microbul pionieratului în piaţa cărţii nu l-a ocolit nici pe el şi se transpune acum într-o nouă nişă odată cu lansarea Voxa, prima aplicaţie românească de streaming pentru audio-books Şi e-books de pe piaţa locală.

Noi am tot aşteptat să vină un jucător internaţional, să apară o piaţă digitală şi în România, iar când am văzut că lucrul acesta nu se întâmplă şi s-ar putea să mai dureze o lungă perioadă pentru că sunt jucători care încep să se extindă internaţional dar bineînţeles că se duc spre ţări cu potenţial mult mai mare decât cel de aici atunci am decis că e cazul să luăm noi iniţiativa şi să producem o aplicaţie în care să începem să le oferim românilor acest serviciu”, descrie Dan Vidraşcu, CEO al platformei Voxa şi co-CEO al editurii Litera modul în care au decis să intre şi pe piaţa de carte digitală.

Lansat în noiembrie anul trecut, proiectul Voxa a fost demarat cu un an înainte – perioada necesară pregătirii catalogului de audiobookuri, cât şi dezvoltării aplicaţiei – şi deja pare să se bucure de succes. Voxa oferă în prezent acces la 45.000 de cărţi digitale, dintre care 10.000 sunt audiobookuri şi 35.000, e-bookuri. „10.000 sunt în limba română, 35.000 sunt în limba engleză, în condiţiile în care, până la apariţia Voxa, în urmă cu un an, nu exista piaţă de carte digitală în limba română nici măcar editurile importante nu produceau nici e-bookuri, nici audiobookuri. Catalogul acesta, probabil până spre finalul anului viitor, se va duce spre jumătate de milion de cărţi.”

Anul acesta, peste 130.000 de români au ascultat audiobookuri în această platformă, reprezentând un total de peste 1,5 milioane de ore: „Ţinând cont că este primul an, este un rezultat peste aşteptările noastre ceea ce demonstrează că exista un gol, piaţa era pregătită şi, pur şi simplu, nu exista ofertă. Atât timp cât există apetitul, este responsabilitatea noastră, a antreprenorilor, să acoperim cererea respectivă”. Iar responsabilitatea este mare şi din perspectiva costurilor – în contextul în care acei early adopters din piaţa locală ascultau deja cărţi în format digital de pe platformele internaţionale, iar Voxa trebuia să ofere o experienţă similară: „A fost mult mai scump şi mai complex decât ne-am fi imaginat, iar în continuare urmează un drum mai dificil dacă vrei să faci tehnologie la un nivel ridicat”.

Aplicaţia a costat astfel peste 1 milion de euro, iar toată investiţia direcţionată în Voxa se ridică la 1,5 milioane de euro până în acest moment. „Am avut o rundă de finanţare pe platforma Seedblink anul trecut, înaintea lansării şi încă o rundă anul acesta, după ce ne-am lansat, iar de acolo am luat câteva sute de mii de euro, pe care i-am inclus în bugetul companiei şi din care am acoperit o bună parte din cheltuieli. Vom avea nevoie de investiţii şi în continuare pentru că piaţa este încă la început, iar jucătorul cel mai important trebuie să îşi asume rolul de a educa, de a explica, nu de a-şi promova brandul, ci de a promova produsul în sine, conceptul de audiobook.”

În procesul de lansare au discutat şi cu celelalte edituri importante din piaţă, iar multe au decis să li se alăture chiar de la început, altele au fost mai reticente, fiindu-le teamă de o diferenţă importantă a pieţei din România faţă de trendurile internaţionale, o teamă ce s-a dovedit a fi falsă – „Românii sunt perfect conectaţi cu tot ce se întâmplă în lume şi singurul motiv pentru care în România nu se consuma carte în acest format venea dintr-o lipsă, oferta era inexistentă”.

După succesul înregistrat în România, se gândesc deja şi la expansiunea internaţională: „Sunt ţări în regiune, unele chiar cu o piaţă editorială mai dezvoltată decât a noastră, unde, din diverse motive, principalul fiind lipsa unor platforme internaţionale care să fi intrat acolo, niciun antreprenor local nu a avut iniţiativa de a crea o asemenea aplicaţie. Ungaria este un astfel de exemplu – din punctul de vedere al editorialului de piaţă digitală, este la nivelul la care era România în 2020”. Pentru expansiune vor mai avea nevoie de câteva runde de finanţare fiindcă lansarea într-o altă ţară vine cu multe alte provocări – o altă limbă, o aplicaţie care are nevoie de o serie de modificări, birou local, tot catalogul trebuie reluat etc.

Avizi de dezvoltare (personală)

Întrebat ce ascultă românii, Dan Vidraşcu observă că, piaţa digitală de carte fiind una la început, trendul cărţilor „ascultate” sau citite în format de e-book îl urmează pe cel al cărţilor tipărite. Astfel, categoria cărţilor de dezvoltare personală a câştigat cotă de piaţă şi este pe un trend ascendent peste tot în lume – poate în România chiar uşor mai pronunţat decât în alte ţări. „Trebuie să ţinem cont că România, per ansamblu, a trecut printr-un şoc uriaş: în anii 90, am început de la zero. Încă simţim efectele acestei tranziţii, în condiţiile în care majoritatea ţărilor europene nu au simţit acest şoc; e multă coerenţă acolo, oamenii au fost expuşi la cărţi de dezvoltare personală istoric, de mulţi ani, la noi, ele au cam lipsit. Încercând să ne adaptăm şi noi la ritmul tot mai alert al vieţii, avem nevoie de ghidaj, de sfaturi, de interpretări, pe care, de multe, ori le găsim în aceste cărţi. Iar dacă sunt bune, acestea pot fi într-adevăr foarte utile”, observă Dan Vidraşcu.

Sunt unele cărţi scrise de specialişti, de cele mai multe ori psihologi, oameni cu multă experienţă, care reuşesc să extragă concepte complexe de multe ori şi să le explice într-un limbaj pe care să-l înţeleagă un om care nu vrea neapărat să se specializeze în domeniul respectiv şi să îşi organizeze mai bine viaţa. „Cred că avem un aer de superioritate fals uneori şi ar trebui să ne extragem din tipul acesta de interpretare – eu nu sunt de acord nici cu ideea că românii sunt foarte descurcăreţi. Pentru mine, o ţară care nu este foarte prosperă nu are cum să aibă o populaţie care să fie foarte descurcăreaţă. Aş zice că germanii sunt puţin mai descurcăreţi decât noi, gândindu-mă la perspectiva ţării respective. A fi descurcăreţ, dacă nu se bazează pe o educaţie bine pusă la punct, cred că nu este suficient pentru a face faţă în lumea asta un pic complicată – de aceea sunt încrezător în perspectiva de dezvoltare a pieţei editoriale din România, care este în continuare relativ mică, dar cred că va fi tot mai mare.”

De altfel, crezul lui Dan Vidraşcu este că nu putem să ne dezvoltăm şi să creştem fără o piaţă editorială tot mai diversă şi mai mare – oamenii îşi iau în general înţelepciunea de la cărţi şi de la profesori, iar profesorii, în general, nu fac altceva decât să îţi explice cărţi sau să îţi recomande cărţi pe care să le citeşti. „Totul se învârte în jurul cărţii, aşa că prosperitatea noastră ca ţară este strâns legată de cât de matură e piaţa editorială şi calitatea catalogului editorial pe care îl avem. De altfel, cele mai mari economii ale lumii au, de cele mai multe ori, o piaţă editorială uriaşă – iar asta nu are legătură neapărat cu populaţia. Germania, de exemplu, care este lider în Europa, are o piaţă de carte enormă, de aproximativ două miliarde de euro, iar Statele Unite reprezintă cea mai mare piaţă editorială din lume – cu o valoare de 30 de miliarde de dolari. Dacă vrem prosperitate, dacă vrem să fim mai descurcăreţi şi să devină şi ţara descurcăreaţă, trebuie să citim puţin mai mult.”

Businessul cu cărţi, cadou de majorat

Felul în care Dan Vidraşcu şi-a propus să revoluţioneze piaţa digitală a cărţilor în România este oarecum similar cu felul în care tatăl său a făcut pionierat în piaţa de carte, prin lansarea Litera în Chişinău, în 1989. „Microbul de antreprenor era puternic infiltrat în el, iar la prima oportunitate pe care sistemul comunist, care începea să se destrame, i-a oferit-o, şi-a creat o entitate semiprivată, un fel de agenţie-cooperativă şi a făcut o editură.” Îşi aminteşte că i-a fost alături tatălui său chiar de atunci: „Începuse mişcarea aceasta de eliberare de sub jugul ruşilor, se organizau multe mitinguri şi mergeam unde se desfăşurau acestea cu o maşină şi vindeam din portbagaj primele cărţi ale editurii. Evident, cartea cea mai vândută era un abecedar fiindcă asta căutau oamenii – se trecuse de la alfabetul chirilic la alfabetul latin, iar societatea trecea prin nişte schimbări masive –asta era cea mai vândută carte atunci. Dacă mă gândesc acum – este şi foarte conectată cu numele editurii: de la o literă plecam şi vindeam un alfabet, ceea ce, dacă mă gândesc acum, este o invenţie extraordinară – ca printr-un număr de simboluri, să transmiţi lucruri atât de complexe. La bază, e un număr mic de piese din care se compune complexitatea care se creează prin mesaj”.

Mai târziu, la majorat, când Dan Vidraşcu era deja la Bucureşti la facultate, cadoul tatălui a fost reprezentat de actele sucursalei editurii din România. Aşa a apărut Litera, care a crescut de la an la an, ajungând anul trecut la o cifră de afaceri de 20 de milioane de euro şi aproximativ 230 de angajaţi. Noul capitol din cariera sa de de antreprenor se leagă însă, mai ales, de dezvoltarea Voxa, pentru care previzionează o cifră de afaceri de 1 milion de euro până la finalul acestui an şi de dublare pentru anul viitor. Ce urmează pe termen lung? „Nu avem nişte obiective clar definite pentru partea editorială, dacă ne gândim nu sunt foarte mulţi jucători care să facă edituri mari în industria noastră cel puţin istoric, e posibil ca la un moment dat să se întâmple nişte consolidări regionale, dar aş spune că acesta este un plan B.

Vedem în continuare foarte multe oportunităţi, credem că suntem într-o ţară în care am plecat cu o piaţă editorială foarte mică şi care creşte de la an la an, dar creşte într-un ritm foarte lent. Piaţa este de aproximativ 100 de milioane de euro cam acesta este şi nivelul pieţei de carte din Ungaria, de exemplu. Cred că românii vor citi tot mai mult, e rolul nostru, al editurilor, antreprenorilor, să aducem toată producţia internaţională importantă, să o producem şi, bineînţeles, să susţinem scriitorii locali şi să îi publicăm.” În business s-a implicat treptat toată familia – atât fratele său mai mic, cât şi soţia, iar tatăl este în continuare activ. „Sunt foarte mulţi colegi pe care îi avem lângă noi – de peste 14-16 ani.” În 2010, plecând de la distribuţia foarte strânsă pe care o aveau şi de numărul mic de librării, împreună cu Ion Sturza, şi-au propus să facă un Amazon local – rezultatul a fost Elefant.ro, pentru care Dan Vidraşcu a fost CEO vreme de şapte ani.

5 întrebări pentru Dan Vidraşcu:

1. Ce ascultă românii?
Pentru că piaţa de carte digitală este foarte la început, nu putem să spunem că există anumite trenduri importante doar în formatul digital; criteriul principal este trendul din piaţa de print luăm hiturile, luăm cărţile care se bucură de cel mai mare succes şi pe acestea le promovăm cu prioritate şi în format digital. Tot ce înseamnă ficţiune comercială, chiar şi upmarket, se pretează perfect formatului de audiobook, iar acolo vedem consum foarte mare mă refer la romanele de dragoste, la thrillere, cărţi cu detectivi; cărţile de dezvoltare personală reprezintă o categorie dominantă şi pe Voxa, dar şi în majoritatea celorlalte platforme. Un titlu popular este, de pildă, „De ce nu mi-a spus asta nimeni până acum?” de Dr. Julie Smith. Din zona de thrillere, avem de doi ani „Pacienta tăcută”, care a vândut peste 100.000 de exemplare în România. Cartea autobiografică a lui Michelle Obama a avut un foarte mare succes, iar recent ea şi-a lansat şi o carte nouă, „Lumina din noi”, care apare şi în România odată cu lansarea internaţională şi care are toate premisele să fie importantă.

2. Ce înseamnă bestseller?
Este o dilemă veche de când e lumea şi, cu cât o piaţă este mai dinamică iar noi ne dorim o piaţă editorială mai dinamică, fiindcă asta înseamnă mai mulţi oameni care citesc cu atât topurile ajung să fie dominate de o literatură mai comercială pentru că acolo este un public mult mai numeros, este firesc. Rolul editurii este ca tot timpul să aducă o doză de echilibru printr-o pondere în propriul catalog şi de cărţi foarte serioase, care au o viaţă limitată, dar pe care ţi le asumi. Acestea nu pot fi susţinute decât din vânzările pe care le ai pe acele volume comerciale. Acestea nu ar trebui privite cu un aer uşor superior e o categorie extrem de competitivă şi foarte complicată, este foarte greu să scrii o carte care să aibă mare succes, chiar dacă aceasta este definită ca fiind de natură comercială, mulţi încearcă şi foarte puţini reuşesc. Sunt colecţii unde o carte, de exemplu de literary fiction, care vinde de 2.000 – 3.000 de exemplare pe an înseamnă un rezultat extraordinar, când ne ducem în categoria de genre fiction şi ne uităm la un thriller sau la un roman de dragoste, cu potenţial comercial mare, dacă nu vinde 5.000 – 7.000 de exemplare în primul an, considerăm că nu este un rezultat foarte bun. Un bestseller în România înseamnă să vinzi de la 5.000 6.000 de exemplare în sus sunt foarte puţine cărţi care depăşesc 10.000 de exemplare vândute pe an.

3. Cum citesc noile generaţii?
Cred că ar trebui să depăşim ideea că avem o nouă generaţie care este cumva mai rătăcită toţi „bătrânii” înţeleg doar parţial noile generaţii. Cred că tinerii sunt mai deştepţi ca oricând pentru că sunt expuşi la o cantitate enormă de informaţii – sigur, foarte multă e şi proastă – dar, per ansamblu, viteza cu care poţi accesa foarte multă informaţie foarte importantă, de calitate, este absolut uluitoare. Tinerii citesc, se informează, există şi foarte multe materiale video, de foarte bună calitate, care sunt importante în ciclul de educaţie – dacă părinţii au grijă să creeze copiilor tabietul acela de a şi citi, indiferent de format – aşteptările mele sunt foarte optimiste. Uitându-mă chiar şi în ansamblu, la noi ca civilizaţie, la progresul pe care îl avem, la avansul ştiinţei – acesta se bazează doar pe tineri care acum 10 ani au fost foarte buni în facultate, şcoală, iar acum descoperă vaccinul împotriva COVID într-un an. Copilului trebuie să îi fie insuflată dorinţa de a citi, de a se informa, iar acesta este rolul părinţilor şi al profesorilor.

4. Tu ce citeşti (şi cum)?
Eu alternez foarte mult: în maşină, ascult audiobookuri de cele mai multe ori, când merg spre birou (când mă întorc spre casă ascult un podcast cu ştirile zilei). Prin natura meseriei, noi primind foarte multe manuscrise, citesc foarte mult în format digital; acasă citesc foarte mult în format print, când călătoresc, citesc e-bookuri, nu vreau să car titluri print după mine şi tot timpul îmi place să alternez cărţile. Alternez foarte mult şi tipurile de lectură pentru că sunt manuscrise pe care le evaluez, primite de la agenţii noştri literari, dar citesc tot timpul şi ficţiune, pentru că e o formă extrem de intimă de a cunoaşte alţi oameni, de a înţelege cum gândesc alţi oameni, poate cea mai intimă formă de a face acest lucru. Citesc şi dezvoltare personală fiindcă este esenţial să înţeleg şi cum mă poziţionez eu în comunicarea cu toţi oamenii din echipele noastre, dar şi în felul în care putem să comunicăm eficient produsele, serviciile pe care le lansăm, precum şi relaţia cu publicul larg. Chiar dacă deja ai aflat unele lucruri, este bine să ţi le repete cineva uneori toată viaţa. Din ficţiunea pe care am citit-o în ultimii ani, mi-a plăcut foarte mult Javier Marias, un autor spaniol pe care îl publicăm noi de câţiva ani; îmi place mult Mario Vargas Llosa, de pe linia francezilor, Sartre, Camus (ei erau autorii mei preferaţi în facultate şi au rămas foarte sus pe listă); în rest, încerc să fiu foarte conectat cu piaţa editorială – este dinamică – sunt tot timpul trenduri noi, publicul se schimbă, gusturile se schimbă, în România uneori chiar într-un ritm ceva mai alert – cel puţin în ultimii ani – este important să fii foarte aproape de gusturi, de tendinţe şi să ştii ce cărţi să aduci.

5. Ţi-ai dorit vreodată să faci altceva?
Am avut un workshop zilele trecute chiar în Voxa şi una dintre întrebări cerea să spui ceva reprezentativ despre tine. Mi-am dat seama că eu nu am făcut niciodată decât ce mi-a plăcut – de fiecare dată când am mai făcut un pas în lateral, elementul esenţial era cartea, într-o altă formă, iar în continuare, cred că va fi mult mai mare componenta de digital, rolul editurii este să transfere înţelepciunea într-o anumită formă închegată, să o disemineze.

December 7, 2022
Tranzacţiile-fulger făcute de fraţii Pavăl îi fac cei mai mai puternici români într-un domeniu care nu are nicio legătură cu afacerea iniţială

În 2018 Dragoş şi Adrian Pavăl făceau prin Dedeman primii paşi pe piaţa de birouri. Cumpărau birourile The Bridge într-o tranzacţie-record de
200 de milioane de euro. La aproape cinci ani de atunci, în birourile AFLATE acum ÎN proprietatea Pavăl Holding lucrează peste 35.000 de corporatişti angajaţi ai IBM, Orange, Thales sau Bitdefender.

Dedeman, proiectul de suflet al lui Dragoş şi Adrian Pavăl este primul business antreprenorial românesc care în 2016 trecea pragul de 1 miliard de euro cifră de afaceri. Retailul în România este dominat aproape exclusiv de jucători străini, mai puţin partea de bricolaj, unde Dedeman s-a impus puternic printr-o extindere constantă a reţelei, atât în oraşe mari cât şi în oraşe mai mici. În 2017 fraţii Pavăl aveau să demareze un amplu proces investiţional.

Primul pas – birourile AFI Park din Bucureşti, portofoliul de cinci clădiri amplasate în imediata vecinătate a mallului AFI Cotroceni. Cu toate că a fost declarată „semnată”, israelienii au retras clădirile de la vânzare şi „dealul” de 90 mil. euro a fost anulat. La doar un an, tot în zona de vest a Capitalei, fraţii Pavăl parafau cea mai mare tranzacţie pe piaţa office – 200 mil. euro pentru cele trei clădiri ale proiectului The Bridge dezvoltat de Forte Partners. Tranzacţia era parafată cu toate că doar prima din cele trei clădiri era gata, a doua era în construcţie iar a treia nici măcar nu era demarată. La aproape cinci ani de atunci, fraţii Pavăl au ajuns să deţină integral colţul dintre Splaiul Independenţei şi Şos. Orhideea prin achiziţia Orhideea Towers, odată cu întreg portofoliul CA Immo.

În primăvara lui 2019 fraţii Pavăl făceau şi prima mutare în afara Bucureştiului – cumpărau de la NEPI şi Ovidiu Şandor birourile The Office din Cluj, proiect evaluat la acea vreme la 130 mil. euro.

A urmat Dacia One, un proiect-emblemă pe Calea Victoriei, aproape de CBD dar cu o componentă istorică – fostul Casino Victoria, fosta Legaţie Germană din perioada interbelică.

Acum Bitdefender, Thales, MassMutual, BAT, London Stock Exchange, NN sunt doar câteva nume care intră în portofoliul de chiriaşi ai Pavăl Holding odată cu achiziţia portofoliului de birouri al CA Immo din România.

Fraţii Pavăl au achiziţionat numai proiecte de birouri închiriate integral, cu portofolii care includ companii de tip „blue chip“ – chiriaşi internaţionali sau locali pentru care de obicei proprietarii de birouri „se bat“ pentru a-i avea în clădire.

Spre exemplu, în cea mai recentă tranzacţie, principalul chiriaş al U Center este compania Endava alături de booking.com.

În premieră, numele Karinei Pavăl, fiica de 29 de ani a lui Dragoş Pavăl, a apărut menţionat şi citat în cea mai mare tranzacţie realizată de fraţii Pavăl pe piaţa de birouri, cea în care cumpără cu 377 mil. euro birourile CA Immo din România.

Ea s-a născut în septembrie 1993 la Bacău. A studiat la Londra, întâi la Queen Mary University of London şi apoi la University of Cambridge, unde a absolvit un master în finanţe şi real estate. După terminarea studiilor, s-a întors în România, pentru a se implica în businessul familiei.

În proiectul The Bridge, primul din zona Orhideea din Capitală şi cel care a dus în prim-plan piaţa de centru-vest a Bucureştiului, chiriaşul-cheie era BCR, iar ulterior au venit cei de la IBM şi Molson Coors. Acum prin preluarea portofoliului CA Immo, Pavăl Holding deţine şi Orhideea Towers, clădirea din faţa The Bridge unde sunt companii precum Bitdefender, Thales, MassMutual şi Finastra.

Prin achiziţia portofoliului, Pavăl Holding consolidează puternic prezenţa românilor pe piaţa locală de birouri, care până acum era puternic dominată de fonduri internaţionale.

„Cu siguranţă putem vorbi despre o nouă etapă în dezvoltarea pieţei din România. O investiţie 100% românească, care este şi cea mai mare făcută vreodată în România de un investitor pe segmentul de clădiri de birouri, transmite un sentiment de stabilitate şi în acelaşi timp încurajeaza investiţiile noi. În plus, este un motiv extraordinar de mândrie să vedem cum un jucător local şi-a crescut treptat portofoliul până în punctul în care devine al doilea proprietar de clădiri de birouri din piaţă. Investiţiile în acest segment de piaţă înregistrează în continuare cea mai mare lichiditate, acestea putând depăşi 60% din tranzacţiile ce vor fi înregistrate în 2022“, a spus Răzvan Iorgu, managing director, CBRE România.

CBRE a consiliat CA Immo în procesul de vânzare a portofoliului său de clădiri de birouri din România, compus din şapte proprietăţi de clasă A, situate în Bucureşti, către Pavăl Holding, care a preluat şi echipa de management. Grupul deţinut de fraţii Pavăl a devenit astfel cel de-al doilea cel mai mare proprietar de clădiri de birouri de pe piaţa locală.

„Prin această achiziţie reconfirmăm încrederea noastră în potenţialul pe termen lung al sectorului imobiliar, securizând clădiri performante de birouri, de clasa A, în locaţii ireplicabile din Capitală“, a spus Karina Pavăl, vicepreşedinte, Pavăl Holding, într-un comunicat al avocaţilor de la KPMG Legal-Toncescu referitor la tranzacţie.

În primele nouă luni ale anului 2022, pe piaţa de investiţii din România au fost încheiate tranzacţii cu un volum total de 650 mil. euro, cu 16% mai mult faţă de aceeaşi perioadă din 2021, potrivit celor mai recente date de la CBRE Research.

Se estimează că până la sfârşitul anului 2022, volumul total al tranzacţiilor va ajunge la 1,2 mld. euro, cu aproximativ 30% mai mult decât anul trecut.

Atenor a încheiat în vara lui 2021 procesul de vânzare a proiectului Dacia One către Pavăl Holding, într-o vânzare cu un impact financiar de 50 mil. Euro. Încheierea tranzacţiei a avut loc după livrarea, construcţia şi renovarea clădirilor şi după ce chiriaşii au ocupat birourile. Proiectul include două clădiri – una istorică de 1.500 mp şi una nouă de 13.500 mp.

Dacia One este închiriat integral de către companii precum ING Tech, avocaţii de la Nörr, care vor ocupa Casa Cesianu – componenta istorică, sediul Legaţiei Germane în perioada interbelică şi ESS – Expert Service Supply, restaurantul.

December 7, 2022
Fotbalul se transformă, iar Qatar este doar începutul

Qatarul a demonstrat că poate face ce vrea în fotbal doar cu puterea banilor la cel mai înalt nivel, fără să i se opună nimeni relevant. E o dovadă că în cel mai popular sport din lume s-a ajuns ca banii să vorbească, nu jucătorii sau fanii lor. Fotbalul este de mult timp mai mult decât un sport, dar acum se transformă într-o demonstraţie de forţă geopolitică şi financiară şi chiar într-un spectacol de canibalism al organizaţiilor care patronează competiţiile internaţionale. Qatar este doar începutul.

Nu a fost genul de publicitate de dinainte de turneu la care au sperat organizatorii, scrie The Economist într-o analiză despre transformările din fotbalul competiţional. Pe 20 noiembrie, fotbaliştii din Qatar au înfruntat Ecuadorul şi au pierdut, în primul meci al Cupei Mondiale din 2022, cel mai mare eveniment din calendarul sportiv global. Cu toate acestea, cu doar 13 zile înainte, Sepp Blatter, fost preşedinte al FIFA, organizaţia care conduce fotbalul mondial, a declarat unui ziar elveţian că, în opinia sa, aducerea competiţiei pentru Cupa Mondială în Qatar a fost o „greşeală”. În 2010, când domnul Blatter a scos cardul din plic şi a anunţat public victoria Qatarului – spre uimirea generală – a fost forţat, de dragul diplomaţiei, să adopte o linie destul de diferită. Fotbalul, a anunţat el atunci, merge pe „tărâmuri noi”; ideea era de a face ca fotbalul să devină popular şi în locuri mai exotice. Dar pentru mulţi, Qatarul a fost o limită. S-au ridicat stoluri de acuzaţii de corupţie şi dare de mită; cu toate acestea un raport comandat de FIFA şi publicat în cele din urmă în 2014 a pus pe oferta Qatarului sigiliul de aprobare al organizaţiei, cu doar câteva rezerve. Sportul rege este o afacere notoriu de opacă şi ceea ce s-a întâmplat exact s-ar putea să nu se ştie niciodată pe deplin.

Conducătorii Qatarului şi poate şi cei 1,3 milioane de fani aşteptaţi la Cupa Mondială puteau spera că, pe măsură ce meciurile se înmulţesc şi febra fotbalului îi cuprinde pe toţi, discuţiile se vor îndrepta mai degrabă către chestiunile de pe teren decât spre cele din afara lui. Qatar a cheltuit generos pentru a se asigura că turneul este un succes, construind şapte stadioane, un aeroport extins şi zeci de hoteluri. Dar dacă aşa se întâmplă, va fi doar o amânare temporară. Decizia de a organiza cea mai mare manifestare a fotbalului într-un petrostat minuscul, autocratic, cu o mulţime de bani, dar fără o tradiţie fotbalistică anume, este doar cel mai clar exemplu al modului în care banii şi ideile noi zguduie nivelurile superioare ale celui mai popular sport din lume. În ultimii ani, scandalurile de corupţie au zguduit fotbalul. Chiar domnul Blatter a demisionat în 2015 în timpul unei investigaţii americane asupra FIFA, iar ulterior a i-a fost interzis accesul în poziţii din administraţia fotbalului de către comitetul său de etică. Apoi, pandemia de COVID-19 a înrăutăţit finanţele deja fragile ale multor cluburi de top, care se chinuie să plătească salariile enorme cerute de jucătorii de top. Anul trecut a adus ascensiunea şi căderea temporară a unui plan pentru o „European Super League” (ESL) separată a cluburilor de elită, construită pe modelul închis, asemănător unui cartel, al sportului profesionist american. Fondurile speculative şi investitorii din America şi Orientul Mijlociu au investit în cluburi europene precare din punct de vedere financiar şi de aceea sunt dornici să înghesuie şi mai multe jocuri într-un calendar deja plin. Se vorbeşte chiar printre investitori şi administratorii sportului despre o serie de noi superturnee, dintre care unele sunt concepute în mod explicit pentru a concura Cupa Mondială în sine. Banii au fost una dintre principalele atracţii oferite de Qatar. Echipa sa este campioană asiatică, dar puţini au considerat-o pretendentă la trofeul suprem. De fapt, naţionala nu s-a calificat niciodată la o Cupă Mondială până acum (a jucat de data aceasta pentru că ţara gazdă se califică automat). Dar este o forţă financiară şi o ţară dornică să se promoveze ca modernă şi dezvoltată. Cifrele exacte sunt rare, dar Cupa Mondială actuală este aproape sigur cea mai scumpă care a fost organizată vreodată. Se spune că numai stadioanele au costat 6,5 miliarde de dolari. O mare parte din planul de dezvoltare economică mai larg de 300 de miliarde de dolari numit Qatar 2030 a fost conceput ţinând cont de nevoile Cupei Mondiale (un nou sistem de metrou ultramodern, de exemplu, deserveşte câteva dintre noile stadioane). Această frenezie a construcţiilor i-a făcut pe mulţi să nu se simtă confortabil. Numărul mare de muncitori străini din Qatar sunt adesea trataţi dur în cadrul sistemului de lucru kafala („sponsorizare”), aceştia neputând să-şi schimbe locul de muncă sau să părăsească ţara fără acordul angajatorului. Oamenii au fost munciţi până la epuizare pentru a pregăti infrastructura necesară competiţiei; mulţi au murit la locul de muncă. Echipa daneză s-a angajat să joace într-un tricou roşu monocrom care ascunde emblema echipei şi logoul producătorului de echipament. Hummel, compania în cauză, a spus că „nu-şi doreşte să fie vizibilă” la turneu. Unul dintre celelalte seturi de echipament este negru, „culoarea de doliu”. În octombrie, echipa Australiei a lansat un videoclip în care critică Qatarul pentru presupuse încălcări ale drepturilor omului. Nimic din toate acestea nu pare să inverseze tendinţa de creştere a numărului de evenimente sportive mari care vor avea loc în autocraţii. Mai mulţi jucători, printre care Bruno Fernandes de la Manchester United şi Nico Schlotterbeck de la Borussia Dortmund, s-au plâns de calendarul turneului. Cupa Mondială are loc de obicei în iunie sau iulie. Reprogramarea acestuia pentru noiembrie a fost necesară pentru a evita căldura arzătoare a verilor din Qatar. Turneul se poziţionează astfel stânjenitor în mijlocul sezonului profitabil al cluburilor europene. Jürgen Klopp, managerul lui Liverpool, a rezumat starea de spirit pentru mulţi: „Voi urmări meciurile oricum, dar acum este diferit”. Banii – atât lipsa lor în prezent, cât şi dorinţa de a avea mai mulţi în viitor – se aflau şi în spatele planului pentru ESL. A fost gândit ca un concurs anual care ar pune în competiţie cluburile europene de top, la fel ca Liga Campionilor. O duzină de cluburi de elită de pe tot continentul, inclusiv Arsenal, Juventus şi Real Madrid, au anunţat planul în aprilie 2021. Pe fondul unei reacţii furioase din partea fanilor şi politicienilor, l-au abandonat câteva zile mai târziu, deşi retragerea lor a fost doar temporară. În octombrie, Barcelona, Juventus şi Real Madrid au reînviat ideea, cu o nouă echipă de conducere şi o ofensivă de relaţii publice. Susţinătorii ESL au, de asemenea, un caz în faţa Curţii Europene de Justiţie care contestă monopolul UEFA asupra organizării fotbalului competiţional internaţional din Europa. Un verdict urmează să fie emis la începutul anului viitor. ESL ar fi funcţionat în sistemul „closed shop” (prăvălie închisă) familiar fanilor sporturilor americane (sistem specific lumii anglo-saxone în care angajatorul nu poate angaja decât oameni sindicalizaţi). Celor 12 membri fondatori ai ESL li s-ar fi garantat locuri permanente în competiţie, oricât de prost s-ar descurca. Ideea a fost o anatemă pentru mulţi fani obişnuiţi cu meritocraţia tăioasă a fotbalului european actual, unde orice club poate, cel puţin teoretic, să aspire să se califice în Liga Campionilor şi unde echipele care au luat-o pe arătură şi s-au împotmolit pot avea nevoie de ani de zile pentru a ieşi de acolo. Dar o astfel de competiţie este mai puţin atractivă pentru investitori şi pentru cluburile însele: în cazurile lor sunt de preferat reguli care să garanteze rentabilitatea cheltuielilor din ce în ce mai mari.

Deşi FIFA guvernează Cupa Mondială, care îi aduce 90% din VENITURI, şefii săi se plâng că UEFA câştigă mult mai mulţi bani: 14 miliarde de dolari în timpul ultimului ciclu al Cupei Mondiale între 2015 şi 2018, comparativ cu doar 5,7 miliarde de dolari pentru FIFA în aceeaşi perioadă. Asta, în principal, mulţumită Ligii Campionilor. FIFA este disperată să se diversifice, inclusiv prin crearea altor competiţii.

Atât de multe cluburi din primele două ligi ale Spaniei s-au chinuit financiar după pandemie încât, în decembrie 2021, au convenit să cedeze 8,2% din profituri în următorii 50 de ani către CVC, un fond privat de private capital cu sediul în Luxemburg, dar cu rădăcini americane. Pe parcursul verii, FC Barcelona a vândut 25% din drepturile media asupra jocurilor sale spaniole către Sixth Street, o altă firmă de capital privat americană, până în 2047. Clubul speră să peticească găurile lăsate de ani de management financiar defectuos. Iar în ianuarie mai multe cluburi spaniole se vor întoarce în Orientul Mijlociu: Arabia Saudită a plătit 240 de milioane de euro pentru a găzdui şase ediţii ale Supercopa, un mini turneu anual spaniol.

Reacţia împotriva ESL nu a descurajat organismele de conducere ale fotbalului, care sunt dornice să lanseze noi formate proprii. FIFA şi UEFA sunt implicate în lupte acerbe cu privire la viitorul turneelor de vară. Deşi FIFA guvernează Cupa Mondială, care aduce 90% din veniturile sale, şefii săi se plâng că UEFA câştigă mult mai mulţi bani: 14 miliarde de dolari în timpul ultimului ciclu al Cupei Mondiale între 2015 şi 2018, comparativ cu doar 5,7 miliarde de dolari pentru FIFA în aceeaşi perioadă. Asta, în principal, mulţumită Ligii Campionilor. FIFA este disperată să se diversifice, inclusiv prin crearea altor competiţii. UEFA îşi păzeşte cu gelozie poziţia. O înghesuială de mai multe concursuri ar strânge mai mulţi bani, dar ar impune administratorilor să găsească mai mult spaţiu într-un calendar aglomerat. „Amicalele” internaţionale sau meciurile pentru spectacol au fost aproape abandonate, iar căile de calificare pentru turnee mari au fost scurtate. Din 2024, „pauzele internaţionale”, în timpul cărora jucătorii de club sunt redirecţionaţi către sarcini internaţionale, vor fi mai puţine, dar mai lungi, comprimând într-un timp scurtat jocuri, dar reducând şi timpul petrecut de jucători în călătorii. Turneele care determină campionii continentali, precum Euro şi Cupa Africii pe Naţiuni, ar putea fi toate programate pentru aceeaşi vară, în loc să fie repartizate pe un ciclu de patru ani. Acest lucru ar elibera spaţiu de o lună pentru un turneu nou şi profitabil în fiecare a doua vară. „Va fi o luptă”, spune Simon Kuper, unul dintre autorii „Soccernomics”, o carte despre aspectul de business al jocului.

rei idei acaparează discuţiile. Prima este organizarea Cupei Mondiale o dată la doi ani, nu la patru. A doua, pe care consiliul de conducere al FIFA a aprobat-o cu puţin timp înainte de pandemie, este de a consolida un turneu deja existent de mijloc de sezon numit Cupa Mondială a Cluburilor, o variantă mondială a Ligii Campionilor. Premii uimitoare în bani urmau să fie oferite – în schimbul unei cote de 49% din profit – de către un consorţiu condus de SoftBank, o firmă japoneză cu înclinaţie pentru pariuri mari şi riscante, şi de Arabia Saudită, care spera să găzduiască turneul rezultat. A treia idee, şi cea care este cel mai probabil să se concretizeze, este o extindere a Ligii Naţiunilor, un turneu introdus în 2018 de UEFA în locul amicalelor. FIFA doreşte ca alte continente să adopte formatul şi ca echipele cele mai bune să organizeze o „Ligă a Naţiunilor Mondială” la fiecare patru ani, sub controlul său. UEFA a răspuns invitând ţările din America de Sud să se alăture Ligii Naţiunilor Europene din 2024, eliminând astfel FIFA. Oricare plan ar face din Liga Naţiunilor un rival direct al Cupei Mondiale. Cupa Mondială în sine este destinată să crească în continuare. Turneul din Qatar cuprinde 32 de echipe, de două ori mai multe decât în anii 1970. Evenimentul din 2026, găzduit de America, Canada şi Mexic, va include 48. Acest lucru va însemna mai multe meciuri între cei care n-au speranţă la locuri de frunte, dar va direcţiona şi o cotă mai mare din venituri către cele 211 federaţii naţionale de fotbal din lume.

Între timp, ofertele pentru Cupa Mondială din 2030 sunt deja pregătite. Arabia Saudită, un rival geopolitic îndârjit al Qatarului, doreşte să găzduiască o Cupă Mondială proprie. În teorie, criteriile de eligibilitate ar trebui să împiedice o altă ţară din Orientul Mijlociu să acţioneze ca gazdă pentru următoarele două turnee. Dar Arabia Saudită şi-a legat oferta de cele ale Greciei şi Egiptului, în speranţa că oferta comună va fi considerată europeană sau africană. Regatul spune că va plăti pentru a construi stadioane în ambele ţări. Decizia nu trebuie să fie luată până în martie 2024. Dar o lecţie desprinsă din povestea Qatarului este că ar fi o îndrăzneală să pariezi împotriva unei alte Cupe Mondiale pe timp de iarnă într-un stat autocratic din deşert într-un viitor nu prea îndepărtat. În fotbal, ca şi în multe altele, banii vorbesc.

December 6, 2022
Out-in-Europe. „Crema Catalana” a Italiei sau ce să faci în extrasezon în oraşul de pe Coasta de Coral

Alghero este unul dintre principalele oraşe din Sardinia, unde locuiesc circa 40.000 de oameni. Însă, deşi aterizezi pe pământ italian, mulţi dintre localnici nu vorbesc italiana şi nici măcar sarda. Acest oraş este o mică enclavă catalană – limba este diferită de cea vorbită în Barcelona, datorită dominaţiei spaniole din trecut.

Anul acesta, oraşul cu deschidere la Marea Mediterană s-a bucurat de un sezon lung, care a ţinut din martie până la sfârşitul lunii octombrie, iar astfel a înregistrat cel mai mare număr de turişti de până acum, potrivit actorilor locali din HoReCa. Cu toate acestea, oraşul situat pe Coasta de Coral, atrage vizitatori şi în extrasezon, fie pentru istorie, fie pentru faimosul homar „alla catalana”, fie pentru menjar blanc, fie pentru potgorii precum Tenute Sella e Mosca.

Am vizitat Italia în toate anotimpurile şi de fiecare dată mi-a plăcut, pentru că, făcând excepţie de la peisajele cu nisip fin, marea interminabilă ce „loveşte” munţii înalţi aflaţi în depărtare, drumuri întortocheate şi spectaculoase, case colorate şi accesorizate neaşteptat ori străduţe foarte înguste – mai înguste decât strada Sforii din Braşov – m-am simţit de-a locului. Pentru mine, Italia este sinonimă cu „acasă”, chiar dacă nu am locuit niciodată acolo şi nici măcar nu cunosc, câtuşi de puţin, italiana. Iar, aşa cum spunea acum câţiva ani un prieten „faci ce faci şi tot acasă te întorci”, căci la un moment dat te apucă dorul. Recent, am simţit şi eu nevoia de „vita bella”, aşa că am dat o fugă de 4 zile până „acasă”, iar de data aceasta am ales Sardinia.

Recunosc, vremea a fost un factor care m-a influenţat major, dar, în final, socoteala nu s-a potrivit cu cea din „târg” – Alghero. Sardinia este o insulă cu o suprafaţă mai mare decât a Israelului sau, mai aproape de noi, mai mare decât a Sloveniei. Totuşi, deşi are o suprafaţă de circa 24.000 de kilometri pătraţi, vizibilă pe harta Europei, şi peste 1,5 milioane de locuitori, din avion îţi dă impresia că este o insulă pustie. Asta pentru că are multe sate mici şi izolate, ba chiar şi oraşe, iar, conform statisticilor, este una dintre regiunile italiene cu cea mai mare densitate a populaţiei. În ultimii ani, insula a atras tot mai mulţi turişti, nu doar în capitală – Caliagri – ci şi în oraşe mai mici, care au investit în dezvoltarea infrastructurii aeroportuare, cum este cazul oraşului Alghero. Oraşul Alghero, spun localnicii, e cel mai bine să-l vizitezi în luna mai sau în luna octombrie, când la toate porţile caselor florile au prins deja culorile puternice de fucsia, roşu, portocaliu sau galben, palmierii sunt încărcaţi de fructe, mistralul „hibernează”, pe plaje nu e îmbulzeală, iar apa mării e numai bună pentru o baie relaxantă. Eu am ajuns însă, după jumătatea lunii noiembrie. Iniţial, pronoza meteo arăta temperaturi de 16-18˚ şi cer senin, apoi, înainte să-mi fac bagajul am văzut că va ploua şi va fi uşor mai rece. Cu toate acestea, a fost una dintre cele mai frumoase vacanţe pe care le-am avut până acum. Când am aterizat, ploua mărunt, dar s-a înteţit cât am stat o oră la coadă la verificarea paşapoartelor sau cărţilor de identitate, pentru că aeroportul Alghero – Fertilia este mititel – comparativ cu cel din Oradea sau Iaşi – şi erau doar două ghişee. Timpul s-a scurs mai repede, în cazul meu, pentru că erau trei fetiţe care se jucau – n-am înţeles ce, dat fiind că vorbeau în italiană – însă mi-au captat atenţia. Drumul de la aeroport până în centrul oraşului Alghero durează mai puţin de jumătate de oră, iar timpul trece repede, mai ales că vei fi uimit de cum se „strecoară” maşinile printre copacii înalţi, numiţi pini mediteraneeni sau pini umbrelă. Autobuzul spre oraş trece o dată la o oră, iar biletul costă 1,3 euro şi trebuie să-l cumperi, musai, de la un automat din aeroport, căci de la şofer nu se poate. Alghero, deşi micuţ, este un oraş cochet şi îngrijit. Noi am stat în zona San Giovanni, considerată una dintre cele mai bune din oraş, datorită poziţionării. Este aproape de mare, la 5 minute de mers pe jos de port, la 10-15 minute de mers pe jos de centrul istoric şi de parcul central şi, în plus, are spital, şcoală şi biserică în apropiere. „Această parte a oraşului este preferată de oamenii care vor să fie aproape de plajă, dar şi pentru că, deşi nu este în centrul oraşului, ai multe lucruri necesare în apropiere. Astfel, este o zonă foarte scumpă, dar preţurile pot să difere de la o stradă la alta. În apropiere, chiar în faţa mării, este un palat nou construit şi pentru o cameră de 40 de metri pătraţi, recent, preţul era 360.000 de euro, similar cu cele dintr-un oraş mare, cum este Barcelona”, mi-a povestit proprietara de la aparthotelul la care am stat. Grazia, o gazdă foarte comunicativă şi de ajutor, mi-a spus că sezonul acesta a fost extrem de lung şi plin de turişti, numai ea primind peste 1.000 de turişti. „Am început activitatea în martie şi am terminat în ultima zi din octombrie. În general, turiştii noştri sunt din ţările în care operează companii low-cost şi au zbor direct”, a completat ea. Din România, mai exact din Bucureşti, eu am zburat cu Wizz Air, iar biletul dus-întors a fost 20 de euro, dar trebuie ţinut cont că este extrasezon. În prima seară, am ieşit să mă plimb pe faleză, după ce ploaia se oprise, iar mistralul „călca” mai moale pedala de acceleraţie. Marea „cânta” mai încet decât la prima vedere, iar sunetul era relaxant. De altfel, mirosul sărat şi curat al Mediteraneenei echivala cu vacanţa. Pe nisipul ud trecea atunci doar un câine, urmat, la câţiva metri distanţă, de stăpânul său, un bărbat de vreo 40 de ani, care mergea agale. Cel mai probabil, ne-am sincronizat cu ieşirea de seară. În mai puţin de 10 minute, aşa cum spunea şi Grazia, am ajuns în port, arhiplin de bărci, vapoare sau vase de croazieră, ancorate, ce poposeau după lungul sezon turistic. Estimez că erau peste 50, dar cel mai corect este să spun că erau greu de numărat, datorită faptului că erau foarte multe. Numărul mare este explicat de faptul că economia oraşului se bazează pe turism, comerţ şi servicii. De asemenea, doarece Alghero este situat pe Coasta de Coral, coralul este o mare parte a economiei. Însă, faima coralului şi numărul mare de turişi din Alghero au atras şi comerciaţi neloiali, mulţi dintre ei din Napoli, care vând produse similare coralului, dar din plastic, spun localnicii. Astfel, un necunoscător este uşor de păcălit, mai ales că diferenţa este dată în principal de nuanţă, coralii reali fiind mai degrabă culoarea portocaliu, pe când cei care imită acest produs au culoarea mai apropiată de roşu. Alghero mai este renumit pentru restaurantele sale cu fructe de mare, pentru vinuri şi gastronomie. Cel mai faimos fel de mâncare este homarul „alla catalana”. Cea mai faimoasă delicatesă din Sardinia însă, este Casu Marzu, tradus literal ca „brânză putredă”, deşi nu este deloc putredă. Este făcută cu lapte de oaie nepasteurizat şi fără substanţe chimice, astfel încât să atragă o muscă de brânză (Philiophila Casei), care îşi depune ouăle pe brânză, astfel încât acestea să formeze mici coconi, iar larvele se hrănesc cu brânză, dându-i o aromă foarte puternică. Eu auzisem de faimosul desert „menjar blanc” din Alghero, iar Grazia a fost atât de prietenoasă că a doua zi la micul dejun a pregătit asta. Bonus, a făcut şi zabaglione. În plus, deşi ea susţinea că nu are talent în bucătărie, a pregătit cea mai bună tartă cu caise pe care am mâncat-o vreodată, cu care ne-a aşteptat în prima zi. Bineînţeles, tot în prima zi am cumpărat şi panettone, căci nu gustasem până atunci „la mama lui acasă” în preajma sărbătorilor. Tot în prima seară, după ce am poposit puţin în port, am făcut o plimbare prin centrul său istoric, unde micile buticuri cu haine făcute de artizani locali, cu bijuterii din corali sau cu accesorii evidente în vitrine, aşezate pe străduţe paralele şi perpendiculare, făceau casă bună cu restaurantele tradiţionale din Piazza Civica (străzile au denumirea şi în italiană şi în catalană, dar numai în această parte a oraşului). Tot în centrul vechi este Catedrala Santa Maria, gotică, catalană, din secolul al XVI-lea, care are vedere la Piazza del Duomo. De acolo se auzea sâmbătă seara sunetul inconfundabil al unei orgi. „S-a organizat un concert şi sunt toate locurile date”, mi-a spus un localnic, care vorbea puţină engleză. Concerte de orgă au loc de câteva ori pe an, mi-a povestit ulterior Grazia. Am revenit a doua zi, iar catedrala, aşa cum citisem anterior, era impresionantă, interiorul fiind în stil renascentist şi baroc. Anexat la catedrală, la turnul-clopotniţă se poate ajunge printr-o uşă gotică din Via Principe Umberto şi de acolo poţi avea o privelişte complexă cu oraşul, din ce am auzit. Însă, singurul om care era duminică la prânz acolo, nu vorbea deloc engleză şi nici nu înţelegea, astfel că nu am ajuns în turn. Dacă mergi drept pe strada din faţa catedralei, al cărei nume nu-l mai reţin, ori pe cea din dreapta, vei ajunge în turnurile de veghe – Torre di San Giacomo, Torre della Polveriera, Torre di Sant’Elmo. Eu am fost acolo la prânz şi se vedea splendid Capo Caccia în depărtare, marea, portul şi întregul oraş. Aceste ziduri (cunoscute ca bastioni) au fost construite în secolul al XVI-lea şi merg de la Porta a Mare (una dintre porţile lui Alghero) până la Piazza Sulis, unde se află Turnul Sulis. Nu departe de Alghero şi în zona Capo Caccia, se află Grotta di Nettuno, unul dintre cele mai faimoase locuri de vizitat în această parte a Sardiniei. Peştera cu stalactite şi stalagmite incredibile creează un spectacol uluitor, mi-a povestit Grazia, dar în această perioadă a fost greu de accesat din cauza ploii. Tot aproape se găseşte şi Rezervaţia Naturală Le Prigionette, o rezervaţie de tuf mediteranean, iar lângă sunt câteva situri arheologice, cum ar fi Nuraghe di Palmavera, un sat nuragic care datează de acum 3.500 de ani. La cele din urmă obiective turistice nu am putut să ajung pentru că nu închiriasem maşină, iar mijloace de transport în comun care să ducă până acolo nu sunt.

Pentru prânz am optat să mergem la un restaurant din centrul istoric, pentru că era aproape şi ploia dădea iar semne că urmează să se dezlănţuie. Erau multe restaurante şi cafenele drăguţe, dar cea mai faimoasă este Caffé Costantino, la parterul Palazzo d’Abis, aşa că am mers acolo. Am optat pentru o porţie de paste carbonara – Italia fiind singurul loc în care mănânc paste – şi am gustat Ichnusa, bere de la tejghea, nefiltrată, foarte consumată în Sardinia. La final, nu m-am putut hotărî asupra desertului, aşa că am ales atât saedas, cât şi crema catalana, iar amândouă au fost delicioase. Grazia mi-a recomandat şi restaurantul Nautilus, aflat într-o locaţie excelentă, cu vedere la port, unde servesc fructe de mare, preparate foarte bine, dar pentru că eu nu sunt fan, nu i-am călcat pragul. De altfel, ea mi-a spus şi despre faptul că Alghero găzduieşte nişte podgorii grozave, cea mai cunoscută fiind Tenute Sella e Mosca, fondată în 1899. Am plecat cu umbrela, prin ploie, către casă, căci nu părea să se oprească prea curând. Pe străzi, mai erau puţini oameni, foarte grăbiţi, iar şcolile şi o parte din magazine se închiseseră din cauza ploii, mi-a spus apoi Grazia. În toată alergătura mea, am văzut însă două femei trecute de 60 de ani, care purtau o eşarfă neagră pe cap. Am citit apoi că se numesc „muccadori” şi unele femei mai în vârstă le poartă, mai ales când merg la biserică, obicei care a fost adus în Sardinia de arabi, care, de fapt, au stăpânit peste insulă de ceva vreme. „Sunt mulţi emigranţi, din Maroc, Senegal şi nordul Africii, care lucrează în principal ca zilieri în sezonul estival. De asemenea, sunt mulţi români care lucrează în Alghero şi au grijă de persoane vârstnice”, mi-a spus Grazia în dimineaţa următoare, când am întrebat-o. Majoritatea localnicilor sunt catolici, dar au şi ortodocşi. Alghero este situat în provincia Sassari şi a fost fondat în anul 1102 de către familia genoveză Doria ca port fortificat. Această familie a condus oraşul cu o mică întrerupere între 1283-1284 când a fost condus de familia Pisano. În anul 1353 Alghero a fost capturat de Aragon. Această perioadă a fost urmată de dominaţia Spaniei pană în anul 1702. După multe dominaţii, Sardinia a devenit parte a domniei Piemontului în 1847 şi una dintre primele regiuni care au făcut parte din Italia unită în 1861.

Oraş colorat, în vârful munţilor situat

Într-una din zile am fost la Bosa (se citeşte Boza – n. red.), un oraş pe care l-am văzut în multe postări pe Instagram, datorită clădirilor colorate, a castelului de pe deal şi a râului care curge chiar prin mijloc. A meritat să ajung în oraşul pitoresc chiar dacă am mers o oră cu autobuzul – biletul costă 3,7 euro – şi drumul de pe coasta de nord de la Alghero la Bosa e spectaculos, deşi periculos, din cauza porţiunilor abrupte care se înalţă deasupra mării. Sincer, deşi a plouat şi acolo la fel ca în Alghero, nu ar trebui să-l ratezi dacă se întâmplă să vizitezi Sardinia. Tot în Bosa se află conacul restaurat Casa Deriu, deschis ca muzeu cu camere mobilate şi o galerie de artă. Eu nu am ajuns fizic la niciuna dintre locaţii, dar am văzut castelul de pe istoricul Ponte Vecchio de Bosa, considerat unul dintre cele mai frumoase poduri din Italia, care trece peste râul Temo. În Bosa nu sunt multe de făcut şi m-a amuzat cum închideau localnicii geamul când treceam cu paşi grăbiţi pe străzile înguste prin ploaie, dar am înţeles că găzduieşte câteva festivaluri foarte interesante, cel mai mare fiind Carnavalul. De asemenea, este renumită pentru producţia de Malvasia, un vin de desert.„Bosa a început să primească tot mai mulţi turişti în ultimul an, în schimb Alghero a început să primească mai mulţi turişti după al Doilea Război Mondial şi primii noştri turişti au fost din Anglia, apoi Germania, Olanda şi Franţa, astfel ne-am obişnuit cu ei”, mi-a povestit apoi Grazia.Am citit că Bosa a fost fondată în vremea fenicienilor şi a prosperat în timpul Imperiului Roman. Apoi, în Evul Mediu a fost invadată de piraţii arabi de mai multe ori, până când în cele din urmă, în secolul al XII-lea, familia Malaspina au construit un castel pe deal, care sa dovedit vital în apărarea oraşului.

De ce să vizitezi Sardinia?

„Sardinia este o insulă spectaculoasă, în mare parte sălbatică, care oferă vizitatorilor peisaje încântătoare, o bogăţie culturală şi tradiţii extraordinare şi un patrimoniu arheologic unic în felul său. Este un loc care poate satisface orice preferinţă turistică. Iubitorii vieţii de noapte şi ai jet setului nu pot rata Porto Cervo, pasionaţii de arheologie pot merge pe urmele construcţiilor preistorice, cei care doresc excursii prin care să intre în contact cu natura pot explora potecile masivului Gennargentu. Apoi, desigur, există o apă cristalină la fiecare latitudine”, a spus Alfredo Durante Mangoni, ambasadorul Italiei la Bucureşti, într-un interviu acordat pentru Business Magazin.

De asemenea, el a completat că bucătăria sardă este bogată şi variată, foloseşte brânzeturi, miere, icre sărate, şofran, ulei, dar şi pâine şi preparate din carne de vânat şi peşte. „O bucătărie sănătoasă şi echilibrată, pe deplin atribuită dietei mediteraneene, care contribuie în parte la explicarea longevităţii acelei populaţii”, a subliniat el. În Sardinia trăiesc unii dintre cei mai longevivi italieni. Cu toate acestea, ambasadorul Italiei la Bucureşti, precizează că îi place şi bucătăria românească şi nu poate refuza micii, sarmalele şi, din în când, o porţie de papanaşi. Celor care vor să descopere Italia, ambasadorul le propune Lunigiana, o zonă care şerpuieşte între partea de nord a Toscanei, provincia La Spezia din Liguria şi zona Apeninilor din Emilia. „Lunigiana istorică se caracterizează şi astăzi printr-o unitate culturală profundă, care se reflectă şi în tradiţii şi gastronomie, trecând graniţele administrative dintre cele două regiuni italiene. Acest pământ oferă o bogăţie de târguri şi castele medievale, peisaje muntoase şi împădurite şi este, de asemenea, bine conectat cu principalele oraşe din partea de centru-nord a Italiei. Pentru a-l cita pe Chef Devoto, în Lunigiana vizitatorii vor putea descoperi la masă – momentul pentru noi toţi de maximă convivialitate – «mâncăruri autentice care se nasc respectând reţetele din trecut şi care îşi găsesc o nouă expresie şi vitalitate tocmai în marca sustenabilităţii»”, a mai spus Alfredo Durante Mangoni, ambasadorul Italiei la Bucureşti. Grazia mi-a recomandat să vizitez Langhe, o zonă deluroasă aflată la sud şi la est de râul Tanaro, din Piemont, adică din nordul Italiei. Ea spune că Langhe este renumit pentru vinurile, brânzeturile şi trufele albe. De altfel, un oraş pe care îl vizitează mereu cu plăcere, spune ea, este Torino. ■

December 6, 2022
Petru Ruşeţ, Siemens Energy România: Programul de investiţii energetice din România, susţinut prin fonduri europene, este de departe cel mai mare care s-a derulat vreodată în această ţară, într-o perioadă de zece ani.

Cu siguranţă, dacă cele 18 miliarde de euro din programele finanţate de UE cu accent pe investiţii în energie vor fi atrase de România, Siemens Energy ar putea lua în considerare extinderea domeniului său de activitate în această ţară şi prin capacităţi de producţie. Programul de investiţii energetice din România, susţinut prin fonduri europene, este de departe cel mai mare care s-a derulat vreodată în această ţară, într-o perioadă de zece ani.

December 5, 2022
În ce mai investim: CTP N.V.

Logistică

CTP N.V. este cel mai mare proprietar, dezvoltator şi manager de parcuri industriale şi logistice din Europa în funcţie de suprafaţa brută închiriabilă, circa 9,9 milioane de metri pătraţi, şi cel mai mare de clasă A din România.

Compania are o valoare brută a activelor de peste 12 miliarde de euro, 640 de angajaţi şi peste 700 de chiriaşi în cele 10 pieţe în care este prezentă, iar până în 2023 plănuieşte să-şi extindă portofoliul la 10 milioane de metri pătraţi suprafaţă închiriabilă.

Înfiinţată acum 22 de ani, CTP N.V. s-a listat pe 25 martie 2021 pe Bursa Euronext din Amsterdam printr-un IPO sub simbolul CTPNV, încheind prima şedinţă de tranzacţionare la un preţ de 14 euro pe acţiune şi o capitalizare de circa 5,5 miliarde de euro.

Remon Vos, olandezul care a dezvoltat CTP şi care este şi principalul acţionar, a vândut la listare 15,4% din companie pentru 854 de milioane de euro, rămânând cu o participaţie de 83%.

După o creştere de peste 20% în lunile care au urmat, astăzi acţiunile companiei se tranzacţionează la circa 10,5 euro, în scădere cu 44% de la începutul anului, emitentul având o valoare bursieră de 4,8 miliarde de euro.

Spre comparaţie, AEX, principalul indice bursier de la Amsterdam, înregistrează un declin de 10% în aceeaşi perioadă, conform calculelor realizate de ZF pe baza datelor de la Investing.com.

La începutul acestui an CTP N.V. a încheiat o emisiune de obligaţiuni verzi pe patru ani în valoare de 700 de milioane de euro în cadrul programului său de obligaţiuni pe termen mediu (EMTN) în valoare de 8 miliarde de euro. Cererea totală pentru această emisiune a atins un vârf de aproximativ 1,3 miliarde de euro, ceea ce reflectă reputaţia pe care CTP şi-a construit-o în rândul investitorilor în obligaţiuni verzi la scurt timp după ce compania a intrat pe pieţele de capital pentru finanţare.

CTP N.V. deţine şase parcuri industriale în jurul Bucureştiului, respectiv CTPark Bucharest North, CTPark Bucharest West, CTPark Bucharest, CTPark Chitila, CTPark Mogoşoaia, CTPark Bucharest South.

În România, CTP deţine o suprafaţă totală de peste 2,1 mil. mp. de depozite de clasa A în 15 oraşe: Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Deva, Oradea, Piteşti, Sibiu, Timişoara, Turda, Târgu-Mureş, Caransebeş, Ineu şi Salonta. Până la finalul anului, portofoliul dezvoltatorului este aşteptat să depăşească 2,5 mil. mp.

CTP N.V. a încheiat primele nouă luni din 2022 cu un profit net de 596 de milioane de euro, în urcare cu 87,5% comparativ cu aceeaşi perioadă din 2021. Veniturile nete din chirii au crescut cu 36,8% de la an la an, până la 328,2 milioane de lei, potrivit calculelor realizate de Business Magazin pe baza datelor din raportul financiar trimestrial.

„Continuăm să vedem o cerere puternică din partea chiriaşilor, deoarece aceştia caută să dezvolte rezilienţa lanţurilor de aprovizionare regionale şi naţionale prin operaţiuni de nearshoring/friend shoring, precum şi prin menţinerea unor niveluri mai ridicate de stocuri aproape de principalele lor pieţe. Pieţele CEE s-au dovedit a fi rezistente şi au proiecţii de creştere economică mai ridicate”,

Remon Vos, CEO şi cel mai mare acţionar al CTP N.V.

Acesta este un material informativ şi nu reprezintă o recomandare sau o ofertă de investiţie. Performanţele anterioare nu reprezintă o garanţie a realizărilor viitoare. Este recomandată documentarea temeinică înainte de a investi.

December 5, 2022
Profil de investitor: Când investeşti în domeniul în care lucrezi

Investitori mici şi mari, profesionişti şi debutanţi deopotrivă, care activează în domenii dintre cele mai diverse, pun pe tapet strategii de investiţii şi lecţii învăţate în timp pentru a întări zicala „bursa este pentru toţi” şi a mări rândurile investitorilor din piaţa locală. Toate sfaturile sunt adunate în seria de materiale „Profil de investitor” găzduită de Business Magazin.

La 27 de ani, Ştefan Surcel are un portofoliu la bursă în valoare de aproximativ 150.000 de euro. Nu s-a grăbit să-şi cumpere un apartament, aşa cum ar proceda probabil mulţi români care dispun de această sumă, ci îşi direcţionează economiile tot pe bursă. Domeniul preferat? Real estate.

„Am început să investesc când aveam 20 de ani, în 2015. Aveam la acel moment nişte sume de bani mai mici şi făceam mai degrabă un fel de trading zilnic sau săptămânal. Nu eram neapărat un investitor pasiv şi cu nişte investiţii mari, ci încercam doar să obţin nişte venituri extra. Am mai avut şi pierderi, dar cred că reuşeam atunci să mai câştig câte 200 de euro pe lună”, povesteşte Ştefan Surcel cum a început să investească la bursă.

Ştefan este de loc din Craiova, unde a studiat la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor (FEEA). La Academia de Studii Economice din Bucureşti a învăţat doar o parte dintr-un semestru.Spune că mereu s-a educat în sfera economică, iar dacă începuturile lui în lumea bursei au însemnat să mai facă un ban în plus din trading, astăzi nu se mai uită neapărat la câştigul imediat, ci mai degrabă la creşterea averii personale pe termen lung.

„Mă uit la bursă ca la un instrument cu care pot obţine un randament de 10%-12% pe an, cel puţin istoric cam pe acolo este media. Vreau să fie efectiv ca un instrument de economisire şi multiplicare pe termen lung. Adaug din venitul activ pe care îl am în fiecare lună şi la final de fiecare şase luni-un an, în cazul în care am nişte bonusuri sau nişte sume mai mari acumulate, le investesc şi pe acelea de regulă tot la bursă”, explică el.

În perioada în care jongla bani puţini şi ţintea doar să obţină 10-20 de dolari pe zi profit, Ştefan stătea mai mult în faţa ecranului, analizând grafice. Cumpăra şi vindea ore mai târziu. „Încercam să fac un scalping de procente”. Acum este mai degrabă o pasiune. Nu mai alocă atât de mult timp studierii graficelor, ci doar citeşte raportările financiare, datele macro şi îşi lasă poziţiile deschise.

„Cred că dacă ai un loc de muncă full-time care îţi consumă o oarecare parte din timp este greu să faci consecvent activitatea asta de trading. Aş recomanda celor care au un loc de muncă cu normă întreagă să vadă bursa ca pe o zonă de investiţii pe bază de fundamente”, constată el.

ŞTEFAN SURCEL, 27 de ani

PROFESIE: economist

OCUPAŢIE: consultant imobiliar

INVESTEŞTE: pentru creşterea averii personale

Acum şapte ani, Ştefan a făcut prima lui depunere în contul de tranzacţionare, cam 100 de dolari, însă prima sumă de bani cu care a încercat să facă trading a fost de aproximativ 5.000 de dolari. Îşi aduce aminte că prima acţiune cumpărată a fost producătorul de automobile Ford, prin platforma eToro. De altfel, şi astăzi investeşte prin brokeri externi precum eToro şi XTB, întrucât experienţa de a cumpăra i se pare facilă. „

Ok, poate nu ai cele mai bune comisioane, dar este destul de facil să îţi faci un cont, nu este birocraţie prea multă, adică doar dai o poză de buletin şi semnezi o declaraţie. În schimb, la brokeri români, cum era şi TradeVille când eram şi eu la BVB, mi se părea destul de birocratic. Cred că am semnat atunci vreo 20 de hârtii”, susţine investitorul.

Între timp, pandemia de coronavirus i-a stimulat şi pe brokerii români să înlesnească accesul la piaţă, astfel că deschiderea unui cont poate fi acum posibilă la unii dintre aceştia cu un selfie cu buletinul, iar contractul poate fi semnat online.

La Bursa de la Bucureşti, Ştefan Surcel a deţinut la un moment dat doar acţiuni ale Băncii Transilvania, însă după ce le-a vândut nu a mai tranzacţionat acţiuni româneşti. De ce?, l-am întrebat.

„Cred că ce nu m-a cucerit până acum la Bursa de la Bucureşti este că nu am văzut nişte companii care ar putea fi relevante la nivel european sau global în care să devin acţionar. Cred că pur şi simplu îmi plac companiile mai de o anvergură globală decât companiile din România. Ce nu îmi mai place este că în toate companiile din energie statul este acţionar majoritar şi cumva ştiu că statul nu este neapărat cel mai bun manager. Nu investeşte în tehnologizare şi decapitalizează companiile an de an cerând dividende. Desigur, este şi acesta un avantaj, dacă statul cere dividende stai şi tu atârnache aşteptând să primeşti”, afirmă acesta.

Decapitalizarea anuală, spune Ştefan, nu este cea mai sustenabilă variantă pentru o companie pe termen lung. „Toate companiile de energie româneşti au fost ca nişte vaci de lapte pe care toate guvernele le-au muls până acum, mai ales în anii electorali.”

Am fost curios să aflu în ce companii i-ar plăcea lui Ştefan să aibă ocazia să investească la Bursa de Valori Bucureşti dacă ar fi listate. Retailerul de bricolaj Dedeman, retailerul online eMag şi reţeaua de cafenele 5togo, „companii pe care le avem prezente în viaţa noastră de zi cu zi”, sunt primele nume care i-au venit în minte.

„Piaţa din SUA este infinit mai mare decât piaţa din România, dar cred că ea s-a dezvoltat tocmai pentru că americanul de rând a avut şansa să ia parte la povestea companiilor pe care le folosea în viaţa de zi cu zi. În România este încă destul de mică piaţa de capital”, spune investitorul.

Pe de altă parte, acesta recunoaşte că Bursa de la Bucureşti a dovedit în ultimii ani că a fost una dintre bursele care a oferit cele mai mari randamente. „Cred că ar trebui să-mi reîntorc atenţia şi către BVB. O companie la care mă uit acum şi care face parte din sectorul meu de activitate este One United Properties”, continuă el.

Dacă am adus în discuţie domeniul de activitate, Ştefan Surcel este agent imobiliar în cadrul companiei de consultanţă imobiliară Cushman & Wakefield Echinox. Asta îl ajută şi când vine vorba de evaluarea companiilor în care investeşte, având în vedere că real estate-ul este aria din care îşi alege cea mai mare parte a emitenţilor.

„Principala piaţă pe care tranzacţionez este cea din SUA şi mai sunt companii din Europa tot din real estate unde sunt acţionar, de exemplu dezvoltatorii de spaţii logistice – WDP este listată în Belgia şi CTP în Olanda. Sunt concentrat pe segmentele imobiliar şi logistică, la care mă pricep mai bine prin prisma locului de muncă, dar şi puţin pe tehnologie”, spune el.

Aşa ajungem şi la cele mai mari deţineri ale sale, care valorează împreună circa 150.000 de euro. În ordinea ponderii, portofoliul lui este format din CTP NV (33,9%), UiPath (24,7%), Xiaomi Inc. (15,5%), Warehouses de Pauw – WDP (11,7%), XPO Logistics (10,6%) şi Boeing (3,5%). Pe lângă bursă, investitorul mai deţine participaţii în companii nelistate, dar care se gândesc să se listeze, prin platforme de crowdfunding, cum ar fi SeedBlink.

„Aş spune că sunt un investitor cu un apetit de risc mediu. Îmi place să nu fiu foarte investit într-o singură companie, ci să-mi împart portofoliul de regulă cam între cinci şi 10 companii. Prefer companiile relativ stabile din real estate şi cresc apetitul pentru risc cu societăţile inovative din IT”, afirmă el.

Ştefan Surcel a încheiat anul 2021 cu un randament de 9,9%, cel mai mare aport avându-l tradingul pe UiPath, prima companie pornită din România şi care a ajuns pe Wall Street. Lui Ştefan, apropo de risc, UiPath este compania care i-a adus unele dintre cele mai mari câştiguri, dar şi cele mai mari pierderi.

„Cred că le-am marcat într-o singură zi când mi s-au lichidat nişte poziţii fiindcă au atins stop-loss, care era undeva la 40%. Cred că au fost aproape 9.000 de dolari pierduţi atunci pe UiPath. Am marcat şi pierderi mari, am marcat şi profituri mari. Sincer niciuna dintre variante nu este neapărat bună on the long run. Şi profiturile mari îţi denaturează un pic percepţia despre tine şi despre cât de bun eşti”, mărturiseşte el.

De altfel, când are parte de scăderi, investitorul acumulează pe emitenţii care au pierdut din valoare. În 2022 valoarea portofoliului i s-a diminuat cu aproximativ 30% din cauza fluctuaţiilor de preţ ale acţiunilor, dar nu a vândut aproape nimic, deci nu a marcat efectiv nicio pierdere. Închide poziţii doar dacă marchează un profit convingător sau dacă este vorba de o companie despre care i se schimbă părerea. Ba chiar spune că aceasta este o perioadă bună de acumulare.

„Chiar vorbeam cu un coleg despre UiPath, care a intrat destul de puternic pe acţiune când ajunsese pe la 10 dolari. Acum acţiunile sunt la 13 dolari, deci are deja un profit de 30%. Sunt multe companii acum pe care le poţi cumpăra la discount”, spune Ştefan, care susţine că nu a fost nesigur pe el niciodată.

„Chiar şi acum sunt pe anumite investiţii destul de jos cu valoarea faţă de momentul la care am cumpărat. De exemplu, la UiPath sunt chiar cu o medie destul de sus a acţiunilor faţă de unde se află ele în prezent. Chiar şi aşa, nu am de gând să renunţ la bursă ca variantă de zonă unde să îmi plasez banii.”

În perioada pandemiei, care a adus scăderi în pieţele de capital, Ştefan a acumulat pe deţinerile din real estate. La disponibilităţile financiare de atunci, era investit aproximativ în proporţie de 80%. „În criza COVID-19 am învăţat că este bine să ai stomacul tare într-o perioadă de scăderi şi dacă ai capital este bine să cumperi. Dacă aş fi prins şi criza din 2008 ar fi fost o lecţie bună”, adaugă el.

În privinţa domeniului IT&C, investitorului îi plac companiile care sunt în linia întâi. La UiPath tocmai asta l-a atras. „Sunt lideri de piaţă pe partea de RPA (robotic process automation n.red.), cred că au o poziţie bună, cifrele care cresc de la an la an, cred că va fi o companie care va evolua bine.” De asemenea, se bucură la dividende, dar acesta nu este neapărat un criteriu definitoriu în alegerea unei investiţii.

În ceea ce priveşte real estate-ul, Ştefan urmăreşte ca emitenţii în care investeşte să aibă un istoric de profitabilitate şi o creştere susţinută. Se uită la echipele care coordonează businessurile la nivelul României, „poate le şi cunosc personal pe câte unele”, dar şi la piaţa pe care acestea o pot accesa. Spre deosebire de mulţi români, acesta a ales să nu-şi cumpere un apartament sau o casă, ci să îşi pună economiile în companii din real estate.

„În dizertaţia mea am scris că în real estate valoarea clădirilor fluctuează în fiecare zi, doar că nu avem noi instrumente să urmărim asta. Dacă cumperi acum două camere la Piaţa Unirii s-ar putea să fie luni în care să nu existe tranzacţii şi preţurile să scadă. Tu ca proprietar însă nu stai să verifici în fiecare zi. La bursă totul este mult mai flashy şi ai grafice cu roşu, cu verde, care îţi dau emoţii, dar nu-i neapărat mai riscant sau imobiliarele nu sunt neapărat mai sigure”, susţine el.

Ştefan sfătuieşte tinerii sau pe oricine vrea să devină investitor să îşi aleagă companii sau segmente de activitate pe care le înţeleg şi să nu vadă bursa ca fiind un loc accesibil doar celor cu sume mari de bani. El a început cu sume mici şi a acumulat treptat, iar acum o vede atât ca pe o modalitate de multiplicare a averii, cât şi ca pe un instrument de economisire. De asemenea, consideră că este important ca un investitor să se educe permanent şi să treacă toate informaţiile prin filtrul personal, nu să investească pe bază de zvonuri şi recomandări. În fond, emoţiile personale sunt una dintre cele mai bune călăuze.

„Trebuie să te obişnuieşti cu emoţiile pe care ţi le generează bursa. Ai nişte emoţii atunci când câştigi şi vezi că faci nişte bani din trei click-uri, dar ai nişte emoţii şi atunci când vezi că pierzi. Eu vorbeam cu un coleg din birou şi l-am convins şi pe el să se uite la bursă ca la un instrument de investiţii şi săracul nu mai doarme. A investit 250 de euro şi se uită toată ziua, că a crescut cu 2%, ca a scăzut cu 3%. Este important, până să ajungi să ai un portofoliu mai mare, să treci prin toată etapa asta de emoţii, să vezi ce simţi, să te obişnuieşti cu fluctuaţia unui portofoliu”, conchide Ştefan Surcel.

DICŢIONARUL INVESTITORULUI

1. Scalpingul este o strategie de tranzacţionare pe termen scurt care presupune deschiderea mai multor tranzacţii şi închiderea lor în momentul în care acestea au un profit mic, aşadar câştigurile se fac mai degrabă din volumul tranzacţiilor, decât din valoarea lor. Scalpingul este o strategie rareori folosită de traderii începători şi necesită disciplină, întrucât o pierdere mare ar putea şterge numeroase câştiguri mici obţinute. Faţă de investitori, care tind să îşi păstreze tranzacţiile deschise pentru luni sau ani de zile, sau de traderi, care îşi păstrează tranzacţiile deschise zile sau săptămâni, scalperii le păstrează deschise doar câteva secunde sau minute. Scalpingul se bazează aproape în întregime pe analiză tehnică, se face cel mai adesea pe instrumente derivate şi cu levier mare.

2. Stop-loss (SL) şi take-profit (TP) sunt tipuri de ordine de tranzacţionare folosite de traderi pentru a-şi limita pierderea sau pentru a-şi asigura profitul pe o poziţie existentă, fiind un mod de a-şi controla expunerea la risc. Acestea sunt ordine cu instrucţiuni de a închide o poziţie prin cumpărarea sau vânzarea unui titlu pe piaţă atunci când acesta atinge un anumit preţ, cunoscut sub numele de stop price. De exemplu, stabilirea unui ordin stop-loss cu 10% sub preţul la care ai cumpărat o acţiune va limita pierderea la 10% prin vânzare. Aşadar, stop-loss va fi executat automat atunci când piaţa merge în direcţia opusă poziţiei tale. Similar, take-profit va fi executat automat atunci când preţul atinge ţinta ta de profit.

3. Stop-limit sunt ordine similare cu cele stop-loss, însă presupun vânzarea sau cumpărarea la un preţ limită specificat (limit price) atunci când titlul atinge un anumit preţ (stop price). În acest caz, există aşadar două preţuri specificate. Este posibil ca ordinele stop-limit să nu fie executate, în timp ce un ordin stop-loss va fi întotdeauna executat, presupunând că există cumpărători sau vânzători pentru titlul respectiv. Dezavantajul, ca în cazul tuturor ordinelor limită, este că tranzacţia nu se va executa garantat dacă titlul nu atinge limit price în perioada de timp specificată.

ÎN CE MAI INVESTIM

Logistică

CTP N.V. este cel mai mare proprietar, dezvoltator şi manager de parcuri industriale şi logistice din Europa în funcţie de suprafaţa brută închiriabilă, circa 9,9 milioane de metri pătraţi, şi cel mai mare de clasă A din România. Compania are o valoare brută a activelor de peste 12 miliarde de euro, 640 de angajaţi şi peste 700 de chiriaşi în cele 10 pieţe în care este prezentă, iar până în 2023 plănuieşte să-şi extindă portofoliul la 10 milioane de metri pătraţi suprafaţă închiriabilă.

Înfiinţată acum 22 de ani, CTP N.V. s-a listat pe 25 martie 2021 pe Bursa Euronext din Amsterdam printr-un IPO sub simbolul CTPNV, încheind prima şedinţă de tranzacţionare la un preţ de 14 euro pe acţiune şi o capitalizare de circa 5,5 miliarde de euro. Remon Vos, olandezul care a dezvoltat CTP şi care este şi principalul acţionar, a vândut la listare 15,4% din companie pentru 854 de milioane de euro, rămânând cu o participaţie de 83%.

După o creştere de peste 20% în lunile care au urmat, astăzi acţiunile companiei se tranzacţionează la circa 10,5 euro, în scădere cu 44% de la începutul anului, emitentul având o valoare bursieră de 4,8 miliarde de euro. Spre comparaţie, AEX, principalul indice bursier de la Amsterdam, înregistrează un declin de 10% în aceeaşi perioadă, conform calculelor realizate de ZF pe baza datelor de la Investing.com.

La începutul acestui an CTP N.V. a încheiat o emisiune de obligaţiuni verzi pe patru ani în valoare de 700 de milioane de euro în cadrul programului său de obligaţiuni pe termen mediu (EMTN) în valoare de 8 miliarde de euro. Cererea totală pentru această emisiune a atins un vârf de aproximativ 1,3 miliarde de euro, ceea ce reflectă reputaţia pe care CTP şi-a construit-o în rândul investitorilor în obligaţiuni verzi la scurt timp după ce compania a intrat pe pieţele de capital pentru finanţare.

CTP N.V. deţine şase parcuri industriale în jurul Bucureştiului, respectiv CTPark Bucharest North, CTPark Bucharest West, CTPark Bucharest, CTPark Chitila, CTPark Mogoşoaia, CTPark Bucharest South. În România, CTP deţine o suprafaţă totală de peste 2,1 mil. mp. de depozite de clasa A în 15 oraşe: Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Deva, Oradea, Piteşti, Sibiu, Timişoara, Turda, Târgu-Mureş, Caransebeş, Ineu şi Salonta. Până la finalul anului, portofoliul dezvoltatorului este aşteptat să depăşească 2,5 mil. mp.

CTP N.V. a încheiat primele nouă luni din 2022 cu un profit net de 596 de milioane de euro, în urcare cu 87,5% comparativ cu aceeaşi perioadă din 2021. Veniturile nete din chirii au crescut cu 36,8% de la an la an, până la 328,2 milioane de lei, potrivit calculelor realizate de Business Magazin pe baza datelor din raportul financiar trimestrial.

„Continuăm să vedem o cerere puternică din partea chiriaşilor, deoarece aceştia caută să dezvolte rezilienţa lanţurilor de aprovizionare regionale şi naţionale prin operaţiuni de nearshoring/friend shoring, precum şi prin menţinerea unor niveluri mai ridicate de stocuri aproape de principalele lor pieţe. Pieţele CEE s-au dovedit a fi rezistente şi au proiecţii de creştere economică mai ridicate”,

Remon Vos, CEO şi cel mai mare acţionar al CTP N.V.

Acesta este un material informativ şi nu reprezintă o recomandare sau o ofertă de investiţie. Performanţele anterioare nu reprezintă o garanţie a realizărilor viitoare. Este recomandată documentarea temeinică înainte de a investi.

December 5, 2022
Povestea românului care a revoluţionat una dintre cele mai mari industrii ale lumii. Ce reuşeşte să facă prin produsul lui este căutat de milioane de oameni din toată lumea

Ţi s-a întâmplat să nu nimereşti măsura potrivită pentru tine atunci când ai comandat haine online? Ai fi vrut să ai o soluţie simplă la îndemână care să îşi zică exact ce măsură să comanzi şi să scapi astfel de toate complicaţiile cu returul produsului? Un start-up local, numit Esenca, a gândit şi dezvoltat o astfel de soluţie, bazată pe un modul de inteligenţă artificială, care din două poze îţi poate identifica măsurătorile corpului cu o precize de 5 milimetri. O astfel de soluţie nu le permite clienţilor doar să îşi comande online măsurile potrivite la haine, ci extinde şi businessul croitorilor şi designerilor vestimentari în mediul online.

„Am construit un model de inteligenţă artificială care din două poze şi câteva informaţii de la utilizator reuşeşte să extragă peste 100 de măsurători ale corpului uman cu o precizie de 5 milimetri. Aceasta este precizia acceptată în croitorie şi, folosindu-ne de aceste măsurători, reuşim să le potrivim practic cu tabelele de mărime ale produselor şi să extragem de acolo recomandările de mărimi pentru utilizatori“, a explicat Mihai Petre, cofondator al Esenca, în cadrul emisiunii ZF IT Generation.

Soluţia Esenca se integrează direct în pagina de produs a magazinului. „Deci nu trebuie să descarci nicio aplicaţie. Funcţionează pe orice telefon, pe orice browser. Tot ce trebuie să faci este să deschizi aplicaţia, iar apoi urmezi instrucţiunile asistentului virtual, din nou, făcut de noi, care îţi spune du-te mai în spate, aşază-te în felul ăsta, ridică mâinile, întoarce-te ş,a.m.d., eşti în permanenţă ghidat, faci două poze, una frontală, una laterală, după care gata – ai practic recomandări de mărimi şi de stil pentru toate articolele de pe magazinul online.” În total, start-up-ul a dezvoltat practic trei produse, în funcţie de nevoile pe care le au clienţii, fie că sunt magazine online de fashion, designeri sau chiar producători de costume, echipamente de protecţie sau uniforme.

„Pentru magazinele «ready to wear», adică cele care vând haine pe măsurători normale – S, M, L, XL, nu este nevoie neapărat să faci poze, ci îţi poţi introduce doar înălţimea, greutatea şi poţi răspunde la câteva întrebări, iar AI-ul nostru poate să-ţi facă o recomandare. De ce? Pentru că hainele practic nu sunt atât de complexe. În schimb, pentru croitori avem nevoie de o precizie foarte mare, de aceea le cerem utilizatorilor să facă poze. Şi mai avem şi o soluţie intermediară între cea pentru croitori şi cea pentru magazine «ready to wear», şi anume pentru magazine «made to order» sau pentru haine de protecţie, uniforme ş.a.m.d.”, a punctat cofondatorul Esenca. Soluţiile Esenca sunt oferite pe model SaaS (Software as a Service), iar costul minim al unui abonament pentru soluţia de bază, numită easy body fit, este de 60 dolari pe lună şi le oferă magazinelor online posibilitatea ca 200 dintre clienţii lor să folosească soluţia. În funcţie de complexitatea aleasă, costul unei soluţii Esenca poate ajunge şi la câteva mii de dolari.

Lansate anul trecut, soluţiile Esenca sunt folosite în prezent de 25 de clienţi care comercializează produse online prin intermediul platformei de e-commerce Shopify în principal pe pieţele din Europa de Vest şi SUA, plus o serie de alţi clienţi din Orientul Mijlociu şi Asia de Sud-Est. „În 2020 eram în discuţii cu un client din România pentru un «proof of concept». Între timp, am şi lansat şi integrat soluţia pe platforma acestuia şi am atras mai mulţi clienţi din Europa de Vest – Austria, Franţa, etc. Totodată, am reuşit să lansăm produsele noastre pe Shopify, o platformă pentru magazine online, şi de acolo am reuşit să atragem peste 25 de clienţi. Deci în momentul acesta avem peste 25 de clienţi care au instalat aplicaţia şi o utilizează prin intermediul Shopify, însă în total sunt mai mulţi clienţi pentru că, deşi ne-am axat pe Europa de Vest şi Statele Unite ale Americii prin această platformă de e-commerce, noi am fost contactaţi de mai mulţi clienţi şi din alte ţări, adică din Orientul Mijlociu, din Asia de Sud-Est, India, şi avem clienţi şi din acele zone – nu numai magazine online, ci şi croitori şi agenţii digitale pentru care am făcut practic «white labeling», adică ei vând mai departe produsul nostru“, a spus Mihai Petre. El a adăugat că echipa Esenca lucrează acum la un nou produs – o soluţie pentru o cabină virtuală de probă care va ajuta cumpărătorii să „probeze online” articolele vestimentare pe care doresc să le achiziţioneze.

„Am reuşit să scoatem pe piaţă prima versiune de «virtual try on», care chiar funcţionează şi pe care am testat-o recent la o conferinţă de profil unde am prezentat-o în faţa competitorilor. Soluţia se referă la construirea unui model 3D al utilizatorului din măsurătorile pe care le obţinem, iar după putem pune haine pe acest model astfel încât utilizatorul să vadă efectiv cum arăta hainele respective pe el – diferite dimensiuni, diferite materiale, ş.a.m.d., şi să poată lua cea mai informată alegere atunci când cumpără”, a subliniat el.

CITITI MATERIALUL INTEGRAL AICI

December 5, 2022
Ce părere au liderii de business din România despre ei: ambiţioşi, workaholici, rezistenţi la ideile noi din cauza fricii de eşec, iar la pensie vor să devină consultanţi

La Gala Business Magazin din acest an „Cei mai admiraţi lideri de business din România”, când am aniversat 18 ani de la lansarea revistei (şi rezistăm în continuare), am făcut pe loc un sondaj, ca să mai destindem atmosfera, prin care i-am întrebat pe liderii din business prezenţi în sală ce părere au despre ei.

Care este principala calitate? Ambiţia, de departe (68%), iar pe locul doi a ieşit empatia cu 26% (toţi angajaţii vor ca şefii lor să-i înţeleagă ca un psiholog), iar pe locul trei a ieşit inteligenţa, cu 21%, apoi la egalitate carisma şi sângele rece. Educaţia şi talentul sunt două calităţi care nu sunt în prim-plan.

La polul opus, care este principalul defect al liderilor din România? Workaholismul, la egalitate cu rezistenţa la idei noi (30%).

Care credeţi că este cea mai mare temere a liderilor? Teama de eşec, cu 33% şi cine le ia locul, cu 27%.

La acest sondaj au răspuns cam 200 de persoane care erau prezente la Gala Business Magazin, dar rezultatul este reprezentativ pentru ceea ce s-a întâmplat în businessul din România.

Ambiţia a fost cea mai mare calitate pe care au avut-o liderii români, într-o societate şi într-o economie care începeau să crească. Când au venit multinaţionalele, managerii români trebuia să muncească dublu, de foarte multe ori chiar şi în locul expaţilor, pentru a demonstra că sunt buni.

Workaholismul este mai degrabă văzut ca o calitate decât ca un defect.

Atingerea ţintelor de business era şi este un must, iar teama de eşec este foarte puternic înrădăcinată în mintea liderilor. Nimeni nu vrea să se confrunte în carieră cu un eşec despre care să se vorbească în piaţă.

Când au venit multinaţionalele, salariile oferite managerilor, liderilor români angajaţi au fost mari şi foarte mari comparativ cu salariile medii din companii şi din economie. Aşa că fiecare a tras la maximum pentru a nu pierde aceşti bani şi nici pachetele de bonus.

La începutul anilor 2000, dacă aveai un salariu de 1.000 de dolari pe lună net faţă de un salariu mediu de 150 de dolari, puteai să-ţi iei într-un an de zile un apartament. Aşa că toată lumea a tras ca să aibă rezultate.

La polul opus, rezistenţa la idei a început să-şi facă loc pe piaţă. Decât să înregistrezi un eşec, decât să-ţi pierzi jobul, mai bine încerci să aperi rezultatele pe care le ai cu idei validate de piaţă. Foarte puţini îşi asumă riscuri, mai ales dacă firma nu este a lor.

Eşecul în business, eşecul cu un business pe care îl începi atârnă greu în mintea multora dintre noi şi de aceea, când se pune problema unor idei noi, a unor proiecte noi, mai toată lumea se împotriveşte.

Rezistenţa la idei noi vine şi cu teama că cineva le va lua locul dacă eşuează, ceea ce, de cele mai multe ori, este perfect adevărat. Aşa că fiecare, după ce preia o poziţie, ridică garduri, sapă şanţuri de apărare şi încearcă să se baricadeze, ceea ce nu este de condamnat.

La întrebarea unde credeţi că veţi fi peste ani sau ce vreţi să faceţi în momentul în care ajungeţi la pensie, pe primul loc la răspuns a ieşit – consultanţă, în România. La polul opus, aproape nimeni nu vrea să fie la catedră, doar 3% au menţionat acest lucru. Liderii din business nu prea vor să dea mai departe cunoştinţele pe care le au, poate şi din teama că cineva le va „fura” cunoştinţele şi apoi le va lua locul.

Poate peste ani noile generaţii de lideri se vor apleca şi asupra acestei idei, de a fi profesori, de a împărtăşi ceea ce au învăţat ei, astfel încât cei care vin din spate să nu o ia de la zero şi să se confrunte cu aceleaşi probleme.

Toată lumea se plânge că şcoala românească e teoretică, că studenţii nu ştiu nimic când vin într-o companie, dar nici liderii nu sunt dispuşi sau poate nu au timp să devină profesori. Cei mai mulţi vor să fie consultanţi după ce ies la pensie. Aşa că trebuie să ne pregătim să fim o naţie de consultanţi, ceea ce începe să se întâmple în acest moment.

Toţi cei care ştiu să facă un Power Point, toţi cei care ştiu să urmeze un sumar, toţi cei care ştiu să jongleze cu cifrele se fac consultanţi. Unii chiar nu au avut nicio poziţie executivă. Mai greu este cu implementarea Power Pointului, de care se feresc toţi.

Chiar dacă sondajul a fost făcut ad-hoc la Gală, rezultatele reflectă, până la urmă, părerea liderilor din business despre ei. (cristian.hostiuc@zf.ro)

December 5, 2022