BusinessMagazin

Category: Revista BM

  • Cine este fondatorul lanţului de magazine care a cumpărat reţeaua de supermarketuri aflate la fiecare colţ de stradă

    La aproape 40 de ani Jean Joseph Delhaize a decis să renunţe la cariera de profesor şi să intre într-o lume nouă: antreprenoriatul. Rezultatul? Unul dintre cele mai mari lanţuri de retail din lume, care îi poartă numele.

    Născut în familia unor comercianţi de vin şi cărbune, putem spune că spiritul de afaceri al lui Jean Joseph Delhaize a fost moştenit din familie. Cu toate acestea, după absolvirea studiilor de ştiinţele comerţului, nu calea antreprenoriatului a fost prima aleasă, el preferând iniţial o carieră pedagogică.

    După câţiva ani de predat contabilitate la Royal Athenaeum of Brussels, în 1867 a decis, împreună cu fratele său, Auguste, de profesie veterinar, să deschidă propriul business, punând astfel bazele Delhaize frères et Cie, în Charleroi. Pentru a-şi minimiza costurile, cei doi au ales să elimine intermediarii şi să centralizeze singuri comenzile, punând bazele unei întregi reţele de distribuţie care să le deservească filialele.

    În 1871 antreprenorii au mutat headquarterul la Bruxelles, cooptându-i şi pe ceilalţi doi fraţi, Édouard şi Adolphe, precum şi pe cumnatul lor. Treptat, şi alţi membri ai familiei au renunţat la profesiile pe care le aveau pentru a se alătura afacerilor lui Jean Joseph, aşa că, în 1874, businessul devenise o afacere de familie cu zece unităţi, iar un an mai târziu se dublase, atingând, în 1880, borna 100.

    În 1883 compania şi-a mutat din nou sediul central, de data aceasta în Molenbeek, unde avea mai multe depozite de mari dimensiuni, amplasate strategic în proximitatea unei intersecţii de căi ferate, facilitând astfel transportul mărfurilor.

    Jean Joseph Delhaize, care nu s-a căsătorit niciodată, a murit în 1898, an în care lanţul Delhaize atinsese un număr de 400 de unităţi. La doi ani de la moartea fondatorului, retailerul, care începuse să producă bunuri sub branduri proprii, ajungea la un număr de 17 fabrici.

    O bornă importantă în istoria businessului a fost atinsă în 2016, când a avut loc fuziunea dintre compania olandeză Ahold, fondată în 1887, şi Delhaize, formând un grup unitar.

    În prezent, lanţul de retail înregistrează, la nivel internaţional, un număr săptămânal de 60 de milioane de clienţi şi funcţionează cu peste 7.600 de magazine fizice. În România, businessul a intrat în anul 2000, când a achiziţionat un pachet majoritar din acţiunile retailerului Mega Image, majorându-şi ulterior participaţia de la 51 la 70%, pentru ca în 2004 să înglobeze integral reţeaua.

    Carte de vizită

    Jean Joseph Delhaize, cofondator, Delhaize

    1. S-a născut pe 3 iunie 1829 în Ransart, Belgia;

    2. A studiat ştiinţele comerţului;

    3. Şi-a început cariera ca profesor de contabilitate;

    4. În 1867 a devenit antreprenor, odată cu lansarea lanţului de retail Delhaize;

    5. A murit pe 13 august 1898.

  • Patinaj, dar nu pe gheaţă. Ce sport de iarnă prinde avânt în România

    În paralel cu „cei trei grei” ai sporturilor de iarnă – schiul, snowboardul şi patinajul pe gheaţă – în România încep să se contureze timid noi sporturi de sezon – prelungit, în ultimii ani, şi în lunile de primăvară. Unul dintre ele este patinajul pe zăpadă, care a câştigat, momentan, doar câteva sute de a
    depţi, însă are potenŢial de creştere. Ce investiţii minime sunt necesare pentru a-l practica?

     

     

    Patinajul pe zăpadă s-a născut în Germania anilor ’30 şi a fost uitat până la începutul anilor ’90, când a început în schimb să câştige popularitate în Statele Unite. Însă adevărata evoluţie a patinelor a venit în anii 2014 – 2015. De atunci a început să aibă tot mai mulţi adepţi în Europa şi în Asia. În România, acest sport a apărut în anul 2017,  însă a fost mai puţin mediatizat”, povesteşte Theo Grecu, care se numără printre cei aproximativ 500 de români practicanţi, unul dintre cei doi reprezentanţi de anul acesta ai României la campionatul mondial de patinaj pe zăpadă, în Italia, unde a obţinut locul 5 la proba de SnowCross şi locul 7 la proba de Freestyle, şi brand ambassador în România pentru Tomsen Sports, brandul care produce patinele cu care poate fi practicat. Deşi în prezent este consultant IT „pentru o companie ce deţine o aplicaţie utilizată de diverse businessuri la nivel global în departamentele financiare”, asta după ce a activat aproape şapte ani în HoReCa, alţi patru în contabilitate şi încă cinci în consultanţă de business, el şi-a găsit întotdeauna timp şi pentru sport, care l-a pasionat încă din copilărie, aşa că a făcut la nivel de performanţă şi karate, volei, golf şi nu numai.

     

    Un sport pentru toate vârstele

    E patinajul pe zăpadă un sport greu de învăţat? Theo Grecu spune că nu, şi asta „deoarece mişcările sunt foarte simple şi intuitive”, aşa că procesul de învăţare este unul foarte rapid, astfel încât oricine, chiar şi fără experienţă sportivă, poate învăţa în mai puţin de două ore, notează el. „Am putea spune că este chiar mai uşor decât mersul pe bicicletă şi după 3 – 4 ieşiri la pârtie oricine poate să devină pasionat, şi astfel să se bucure şi să se distreze cu familia şi prietenii.” El susţine că patinajul pe zăpadă poate fi practicat deopotrivă de copii şi adulţi, chiar şi de persoanele mai în vârstă. „Am putea spune că intervalul de vârstă este între 5 şi 70Ă de ani.”

    Pe lângă patinele de zăpadă speciale, care seamănă cu clăparii de schi însă au o rigiditate mai scăzută pentru a oferi un confort şi mobilitate mai ridicate, echipamentul necesar e unul clasic, de munte, şi constă în pantaloni şi geacă de schi, mănuşi, ochelari şi cască. „Patinele au o bază specială asemănătoare cu cea a schiurilor – au canturi laterale de fier pentru control şi frânare. Costul unei astfel de perechi de patine de zăpadă este între 350 şi 600 de euro, la care se adaugă protecţiile de cauciuc (walkers), care costă 40 de euro şi recomandăm achiziţia acestora pentru a proteja baza patinelor când faceţi pauză la restaurant/ toaletă sau când vă deplasaţi în afara pârtiei”, precizează el.

    Legat de locul în care poate fi desfăşurat, Theo Grecu spune că acest sport poate fi practicat pe toate pârtiile din România şi nu numai – inclusiv pe pârtiile cu grad de dificultate ridicat, cu singura menţiune că nu vor putea fi folosite în zăpada mare din afara pârtiilor, „powder”, adică zăpada de peste 30 de centimetri, fără să fie bătătorită de ratrac. „Iar patinele pot fi închiriate în România la pârtiile Şureanu, Bucovina, Rânca, Şugaş Băi şi Sinaia cota 1400 la preţuri modice.” Este însă un sport sezonier şi depinde de condiţiile meteo şi stratul de zăpadă la pârtii. „În afara sezonului de iarnă, patinele pot fi folosite pe simulatoare indoor, pârtii artificiale şi pârtii indoor, însă în România la momentul actual ştim doar un simulator indoor funcţional.” Pentru cei care vor să încerce patinajul pe zăpadă în afara pârtiei, Theo Grecu spune că o pot face şi pe simulatorul indoor de la Hype Arena, situat în incinta Romexpo. La capitolul pârtii, România are, potrivit ZF, un total de 218 pârtii de schi, care însumează 189 de kilometri.

     

    O nişă în creştere

    Deoarece în România comunitatea este în formare, Theo Grecu notează că este greu să vorbim la momentul actual despre o categorie de sportivi profesionişti. Evenimentul anual, la care a participat şi el, şi care adună profesionişti din mai multe colţuri ale lumii este compus din două competiţii: SnowCross, competiţie în cadrul căreia participanţii trebuie să parcurgă un traseu cu jaloane şi obstacole cât mai rapid, şi Freestyle, care presupune parcurgerea unui traseu cu două rampe de sărituri şi un obstacol „box” cât mai artistic şi făcând trickuri.

    Deoarece numărul practicanţilor de patinaj pe zăpadă este în creştere, Grecu spune că, „după semnalele din acest an, preconizăm că în 2024 comunitatea se va dubla sau chiar tripla”.

    „Anul acesta ne-a dovedit că românii sunt deschişi şi dornici să încerce lucruri noi. Oamenii sunt tot mai atraşi de sporturile de iarnă şi de munte, ceea ce ne face să fim foarte încrezători că în următorii ani se va auzi tot mai mult despre acest nou sport.”

    Pe lângă clasicul schi şi popularele snowboard şi patinaj pe gheaţă, Theo Grecu spune că nu doar patinajul pe zăpadă, ci şi schiul de tură adună de la an la an tot mai mulţi practicanţi în ţara noastră. „Am observat în ultimii 5-10 ani că tot mai mulţi oameni au schimbat schiul cu snowboard şi în ultima perioadă oamenii au început să dea snowboardul sau schiul pe patine. Totodată, în ultimii ani au apărut tot felul de noi echipamente pentru ca lumea să se distreze la pârtie, de la trotinete de zăpadă la biciclete de zăpadă – sno go sau snow skate – o combinaţie între snowboard şi skate, şi nu numai.” 

    „Anul acesta ne-a dovedit că românii sunt deschişi şi dornici să încerce lucruri noi. Oamenii sunt tot mai atraşi de sporturile de iarnă şi de munte, ceea ce ne face să fim foarte încrezători că în următorii ani se va auzi tot mai mult despre acest nou sport.” Theo Grecu​

  • „Anonimul Veneţian” de la TNB, o romanţă cu parfum de smirnă şi portocale

    Acest spectacol nu este un teatru oarecare cu şi despre doi soţi care s-au iubit odată şi acum sunt în pragul divorţului. Este pur şi simplu o poezie, iar povestea lor miroase ca un parfum intens, obsesiv şi elegant, ce are ca note de bază durerea smirnei, iar ca note de vârf, jovialitatea mandarinelor mediteraneene.

    de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de teatru

    O romantică din fire, m-am lăsat purtată de afrodisiacul aer al cupidonianului  interval 14 februarie – 8 martie şi mi-am îndreptat în această perioadă atenţia de spectator însetat şi spre spectacole ce au avut ca temă l’ amour éternel. Cu gândul la opera „La Bohème” în regia lui Franco Zeffirelli care s-a repus în scenă în an centenar la Teatro alla Scala în Milano exact în luna martie, mi-am zis să intru puţin în atmosferă de city break cultural italian şi să merg să văd ca preludiu sau prolog o romanţă teatrală la Teatrul Naţional Bucureşti: „Anonimul veneţian”. Ştiam subiectul din filmul de cinematecă din 1970 cu acelaşi nume, în regia lui  Enrico Maria Salerno, după un scenariu al lui Giuseppe Berto. Nu ştiu dacă vi se întâmplă să atribuiţi esenţe de parfum unor senzaţii, însă povestea aceasta miroase ca un parfum intens, dar elegant, ce are ca note de bază durerea smirnei şi ca note de vârf jovialitatea mandarinelor mediteraneene.  Eram foarte curioasă să văd cum este jucată povestea cuplului pe o scenă de teatru. Vă spun sincer că spectacolul de la Naţional, avându-i ca protagonişti pe Ioan Andrei Ionescu şi Ilinca Goia, este mult peste ecranizarea de acum 50 de ani. Spectacolul are şi nişte recorduri impresionante, cu care nu foarte mulţi se pot lăuda. A avut premiera în 2014 şi a avut până în acest moment peste 150 de reprezentaţii. Şi credeţi-mă că sala era plină şi de data aceasta. Coordonarea scenică poartă semnătura lui Ion Caramitru.

    Vă spun cu cea mai mare sinceritate că acest spectacol nu este un teatru oarecare. Este pur şi simplu o poezie. O poezie în trei strofe şi un epilog, una mai sensibilă decât cealaltă. Prima strofă e interpretată de cei doi în partea dreaptă a scenei, pe marginea unui debarcader imaginar, de unde pleacă şi se întorc amintirile lor grele din trecut, exact ca debitul dezlănţuit al valurilor, ce plesnesc obstacolul nimerit în calea furiei lor. E o strofă plină de acuze aruncate pe ambele sensuri, cu brutalitate în obrazul celuilalt. Un dialog al reproşurilor tăioase, al frustrărilor, al nodurilor în gât, strânse de-a lungului anilor petrecuţi împreună. Este o expresie vulcanică a neputinţei de a ierta la infinit greşelile partenerului.

    A doua strofă e recitată de cei doi pe mediana verticală a scenei, la o masă micuţă, intimă. Exact locul de mediere şi echilibru dintre două forţe, dintre două personalităţi pasionale. Unele versuri sunt dintr-o cafenea, altele dintr-un bistrouaş sau trattoria. Aici sunt degustate amintirile frumoase, blânde, suave, calde, simple şi gustoase ca o porţie de spaghetti, dar mâncată hulpav, pe stomacul gol, înainte de cel mai fierbinte amor.  O altă interpretare a zicalei “dragostea trece prin stomac”. Apoi, strofa a treia este cântată pe două ritmuri diferite, într-un mic iatac, în partea stângă a scenei. Amintirile carnale, detaliile amorului orgasmic se dezlănţuie pe acordurile retrojazz din “Love for Sale” (Billie Holiday), la un pahar de whiskey blues, sorbit printre sughiţuri, pe marginea patului, într-o luptă mută cu gelozia stârnită de trupurile străine, impersonale, reci, care au temporizat incandescenţa corpului unitar al celor doi protagonişti, până la extincţia relaţiei lor. Relaţiei lor lumeşti, consumată pe coordonatele concrete ale unui timp şi spaţiu. Ceea ce va transcende însă lumea detaliilor, ceea ce va rămâne în timp, conexiunea autentică, iubirea în esenţa ei atemporală va dăinui în magia “flautului fermecat” sau oboiului magic din Concertul in Re minor, atribuit compozitorului Alessandro Marcello, în cazul de faţă.

    Pentru epilog, trebuie să mergeţi să vedeţi spectacolul şi pentru asta am stat de vorbă şi cu actorul Ioan Andrei Ionescu, care este absolut captivant pe rol. Ai senzaţia că îşi joacă propria viaţă pe scenă. Este un joc autentic impresionant care m-a făcut să-i adresez câteva întrebări foarte directe.

    Anonimul Veneţian se joacă pe 26 martie, 12, 23 şi 28 aprilie de la ora 20:00, la TNB, sala Atelier. Preţ bilet 40 lei

     

    Interviu cu actorul Ioan Andrei Ionescu

    Cum te reinventezi în mai bine de 150 de reprezentaţii ale aceluiaşi spectacol şi aproape 10 ani de la premieră?

    Spectacolul acesta are o caracteristică esenţială fără de care valoarea lui s-ar prăbuşi. Autenticitatea. După ultimul spectacol, Ilinca Goia m-a întrebat îngrijorată dacă am vreo supărare personală, dacă nu cumva am ceva de împărţit cu ea, actriţa. Evident că nu. Suntem prieteni şi parteneri de scenă de mai bine de nouă ani în acest spectacol. Dar în scenă e de datoria mea să valorific orice mic detaliu, accident sau umoare, a mea sau a ei. Le iau personal, cum se zice. E un scop în sine. Aşa descopăr vulnerabilităţi noi, riscuri noi, drumuri noi, fără să mă desprind de logica personajului.

    Care sunt ingredientele unui spectacol pentru ca el să se bucure de o astfel de longevitate? (Sunt puţine spectacole care se joacă în aceeaşi distribuţie de atâţia ani.)

    În primul rând povestea. Un spectacol are nevoie de o poveste coerentă care să trateze într-o logică personală, identificabilă teme importante din realitatea umană. Apoi abordarea echilibrată. Nu poţi povesti fără umor o temă serioasă şi nici nu poţi face comedie din orice. Ar fi păcat. Implicarea. Dedicarea cu care îţi faci temele. Ca regizor, actant, artist scenograf etc. Şi ar mai fi câte ceva… dar nu mai ştiu eu cum să aşez cuvintele fără să supăr „luminile rampei”.

    A influenţat în vreun fel criza bărbatului de la 40 de ani rolul pe care îl joci în spectacol? Ai văzut relaţia dintre cei doi cu alţi ochi în acest deceniu?

    Până să joc acest rol nu aveam nicio criză. Abia mai târziu, când viaţa m-a aruncat în vârtejurile ei, am început să aduc din „crizele” mele şi pe scenă. Sau poate a fost invers?! Poate că experimentul acestui spectacol-disecţie a invadat şi încet, încet a acaparat părţi importante din personalitatea mea impunând criza? Cine mai ştie?! E bine oricum. Tata a traversat în tinereţe Dunărea. Povestea cum a fost prins de un vârtej. Ştia teoria. Din vârtej nu înoţi în afară. Te zbaţi degeaba. Îl laşi să te sugă la fundul apei, ca să poţi să împingi pământul dur şi să ieşi la apă lină. Dar ce faci când apele sunt fără fund? Sau, poate, suntem noi prea nerăbdători?

    Vorbeşte-mi puţin de parteneriatul scenic cu Ilinca Goia în acest spectacol.

    Ilinca este un rezoneur extrem de sensibil, cu o aparenţă de impenetrabilă armură. Un partener extrem de generos şi de loial. Am înţeles amândoi la timp că surpriza întâlnirii pe scenă trebuie păstrată vie. Ne place să ne surprindem, să ne menajăm arta şi să creştem împreună spectacolul. Comunicăm foarte uşor. E plăcut, reconfortant chiar.

    Teatru, film sau serial TV?

    Întâmplarea şi întâlnirile m-au împins mai degrabă către teatru. În facultate visam mai degrabă la film. Nu de alta, dar copilăria mi-a fost marcată de filmele de cinematecă. Le urmăream cu sufletul la gură din postura de infractor inocent. Intram apoape zilnic la filme odată cu puhoiul care tocmai părăsea sala, strecurandu-mă şi ascunzându-mă de plasatoare în spate sau printre scaune. Abia aşteptam să treacă pauza şi să apară primii plătitori de bilet. Era o poveste întreagă înainte de poveştile de pe pânză. Seriale? Dacă echipa e frumoasă, bineînţeles. Doar e meseria mea. În România sunt din ce în ce mai multe seriale bune şi foarte bune. Unele, mai bune decât multe filme de lungmetraj.

    Dacă ai face un exerciţiu de imaginaţie, care crezi că sunt asemănările dintre succesul şi longevitatea unui spectacol şi acelea ale unei companii?

    În primul rând, identitatea de brand. Asta vine din autenticitate. Cât de cinstit te raportezi la ce / cine eşti, la ce vrei, la ce poţi şi la problemele pe care le întâmpini. De aici vin de la sine determinarea şi anduranţa absolut necesare unui spectacol şi, cred eu, şi unui business. În al doilea rând structura, arhitectura. Pe de o parte a produsului  – fie că vorbim de cel artistic sau de cel de business, pe de altă parte, structura companiei în sine. Legăturile Iogice şi eficiente, uşor de înţeles între niveleuri (dramaturgia, regia, light designul, actorii/actanţii sunt ingrediente care cred că au corespondent fiecare în câte un departament din orice companie de succes). Şi un lucru esenţial: publicul. Sau cui mă adresez cu produsul meu. Bine, asta vine şi din identitatea ta şi din departamente specializate, instrumente pe care un teatru le are, dar cel mai adesea publicul atrage alt public, nu neapărat reclama. Şi brandul. Cine e “starul”, cine e actorul principal? Evident că sunt spectacole care creează staruri. Ar mai fi de discutat, poate, capacitatea de inovaţie, de reinventare permanentă, nevoia de a fi la curent cu piaţa / publicul în timp real. Dar peste toate acestea, cele mai importante cred că sunt relaţiile şi experienţele pe care le avem în cadrul echipei. Ce bucurie a apartenenţei şi recunoaşterii stârnesc valorile comune, dar şi cât farmec, bună acceptare şi inovaţie în relaţiile dintre membrii echipei provoacă diferenţele dintre noi. În teatru cred că e, până la urmă, ca în business, ca în viaţă. La sfârşit, când se trage cortina, mergi mai departe cu ce ai trăit, cu gustul lăsat de relaţiile pe care le-ai avut, cu ce s-a născut în situaţiile de joc sau cu amintirea celor alături de care ai plonjat din intuiţie în aventura numită viaţă. Gustul pentru viaţă, pentru bucuria vieţii, rămâne cea mai importantă parte din experienţa noastră. Aş spune că scopul teatrului e chiar teatrul, scopul celui care face business e chiar “a face”, aşa cum scopul vieţii e chiar viaţa însăşi.  

    Ce înseamnă spectacol-studiu coordonat de Ion Caramitru? Cum a fost lucrul cu el pentru acest spectacol?

    Pentru mine e ca un pariu pe care îl joc. Un pariu al adevărului. Ion Caramitru a făcut studiu de actorie pe personajul meu.  A întors la nesfârşit fiecare silabă, căutând prin mine „tonul perfect”. Iar eu, cu fiecare spectacol, m-am simţit dator să demitizez această idee. E un dublu studiu, de ambele părţi, care continuă. Poate de aici şi longevitatea…

    În ce alte spectacole te mai pot vedea spectatorii în acest moment?  

    Sunt acum 6 titluri pe care aş putea să le menţionez, dar aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre cea mai recentă premieră a mea de la TNB, „Zorro, un pustnic pe trotuar”. Un spectacol şi un rol care mi-au cerut să-mi deschid uşa vulnerabilităţii mai mult decât în oricare act artistic de până acum. M-aş bucura să vedeţi acest spectacol. Un spectacol aparte. Un spectacol cu un personaj delicat şi puternic în acelaşi timp. E un spectacol răsplătit de ecouri în presa de specialitate şi care îşi aşteaptă publicul. E un spectacol despre vulnerabilitate si recompunerea puterii de a fi, de a iubi. O poveste în care fiecare ne regăsim şi empatizăm. Un one man show cu o poveste pe care acum doar doi ani încă nu eram pegătit să o spun, să o mărturisesc (Toma Dănilă – regie şi adaptare scenică a textului celebrei Margaret Mazzantini). Vă invit să îl vedeţi pe 25 martie, de la ora 20:00, la TNB, sala Pictura.

  • Care este cea mai căutată meserie din România şi ce sunt dispuse să facă firmele ca să găsească angajaţi

    Pe o piaţă în plină expansiune, încă „pe minus” la capitolul specialişti, companiile din IT&C apelează la măsuri de criză pentru a suplimenta locurile libere  Inclusiv angajarea oamenilor fără experienţă. Ce alte tendinţe se remarcă în industria locală de tehnologie?

    Piaţa locală de IT se confruntă în continuare cu un deficit de aproximativ 600.000 de specialişti. Nevoia este atât de mare încât, de cele mai multe ori, firmele din industrie sunt dispuse să angajeze inclusiv persoane fără experienţă, care să fie ulterior specializate la locul de muncă. Aceasta este o practică la care apelează inclusiv htss, prin intermediul academiei noastre interne de IT”, spune Delia Mandache, chief people & transformation officer în cadrul High-Tech Systems & Software (htss), companie specializată în furnizarea de soluţii software de business, cu afaceri de 32,1 mil. euro la finalul anului 2022.

    Astfel, ea consideră că situaţia disponibilizărilor din ţările dezvoltate este diferită de cea din economiile emergente, cum este şi cazul României.

    Totuşi, nu exclude ca şi pe plan intern să existe cazuri specifice ale unor companii de IT care să recurgă, mai devreme sau mai târziu, la concedieri. „Totuşi, dacă acest lucru se va întâmpla, credem că specialiştii disponibilizaţi vor primi imediat noi oferte de muncă din plan local, tocmai datorită acestui deficit de specialişti. Aşadar, chiar dacă vor exista concedieri, specialiştii IT disponibilizaţi vor fi absorbiţi cu uşurinţă de piaţă, astfel încât impactul economic la nivel naţional, dacă va exista, va fi unul minim.”

    De asemenea, chiar şi în contextul restructurărilor masive din pieţele internaţionale, spune că pachetele salariale ale specialiştilor din industria de IT&C nu sunt încă afectate. „Din contră, eficientizarea vine de cele mai multe ori cu taskuri noi pentru angajaţi, ceea ce implică o creştere salarială. În 2023, într-o piaţă în creştere, companiile IT se luptă cu inflaţia, costurile de personal şi taxele. Conform celor mai recente informaţii oferite de INSSE (Institutul Naţional de Statistică), salariul mediu net în IT a fost de aproximativ 9.500 de lei la finalul anului 2022, o valoare destul de mare dacă o comparăm cu restul salariilor din România. Aşa cum am menţionat, industria tech locală este în plină expansiune, doar anul trecut au fost fondate peste 10.000 de companii de IT la noi în ţară, iar numărul lor este în continuă creştere. Cererea fiind atât de mare, ne bazăm nu doar pe tinerii absolvenţi, ci şi pe specialiştii  proveniţi din reconversie profesională, precum şi pe faptul că industria IT este considerată a fi atât appealing, cât şi de viitor”, subliniază Delia Mandache.

    În ceea ce priveşte compania din care face parte, chiar dacă în ultimele luni unele dintre cele mai mari companii de tehnologie – în special jucători din Statele Unite, precum Amazon sau Microsoft – au anunţat disponibilizări în masă, strategia de resurse umane a htss rămâne una de creştere. Astfel, dacă la finalul anului 2021 compania înregistra un număr de 400 de angajaţi, pentru finalul acestui an reprezentanţii htss vizează o creştere cu 50% a numărului de specialişti IT. „Până la finalul acestui an ne-am propus să ajungem la 600 de angajaţi. Aşadar, departamentul nostru de resurse umane este în continuă căutare de programatori IT. Ne uităm atât după specialişti cu experienţă cât şi după programatori aflaţi în primii ani ai carierei. În funcţie de nivelul de pregătire, viitorii noştri colegi vor beneficia de programe speciale de training, în cadrul propriei noastre academii IT, cu ajutorul căreia ne asigurăm că echipa noastră asimilează tehnologiile emergente precum inteligenţa artificială sau machine learning, tehnologii pe care le folosim în dezvoltarea produselor proprii”, adaugă ea.

     

    Loc de creştere

    La capitolul creştere generală a pieţei, Dragoş Andrei Niculai, chief technology officer (CTO) în cadrul htss, spune că, potrivit estimărilor Gartner, piaţa globală de IT&C va ajunge la 4,2 trilioane de dolari în 2023, de la 3,7 trilioane de dolari în 2019, ceea ce reprezintă o rată de creştere anuală compusă (CAGR) de 5,3%. „În comparaţie, se aşteaptă ca rata de creştere a pieţei IT&C din ţările dezvoltate să fie uşor mai mare, cu o CAGR de 6,1%. Acest lucru sugerează că este probabil ca piaţa IT&C din ţările dezvoltate să depăşească media globală în ceea ce priveşte creşterea.”

    În ceea ce priveşte piaţa locală, el consideră că România este încă în urmă în ceea ce priveşte dimensiunea pieţei de IT&C, comparativ cu alte ţări dezvoltate, astfel că piaţa naţională de tehnologie va continua să crească în următorii ani. „Ţara noastră face progrese semnificative şi se aşteaptă ca în anii următori să recupereze decalajul faţă de alte ţări dezvoltate. În general, potenţialul de dezvoltare al pieţei de IT&C din România este ridicat, iar estimările pentru anii următori anunţă o continuare a ritmului de creştere accelerată.”

    Practic, specialiştii din industrie estimează că piaţa de IT&C îşi va continua creşterea rapidă în următorii doi ani, iar această creştere va fi determinată de cererea tot mai mare de cloud computing, big data, inteligenţă artificială şi IoT. De asemenea, pentru a susţine o creştere accelerată până în 2025, industria IT&C trebuie să continue să se concentreze asupra investiţiilor în tehnologii emergente, cum ar fi inteligenţa artificială (AI), IoT şi cloud.

    „Pentru a rămâne în faţa concurenţei şi pentru a dezvolta noi tehnologii şi produse, este nevoie de investiţii mai mari şi mai multe în cercetare şi dezvoltare. Organizaţiile trebuie să aibă acces la date şi analize pentru a înţelege mai bine nevoile clienţilor şi pentru a dezvolta noi produse şi servicii. Pe de altă parte, organizaţiile trebuie să investească în măsuri mai bune de securitate cibernetică pentru a-şi proteja datele şi sistemele de atacuri rău intenţionate. Automatizarea, de asemenea, poate contribui la reducerea costurilor şi la îmbunătăţirea eficienţei, ceea ce va ajuta industria IT să crească şi mai mult”, a explicat Dragoş Andrei Niculai.

     

    Dezvoltări ramificate

    Potrivit lui, realitatea augmentată (AR) va deveni din ce în ce mai populară în 2023, cu o serie de aplicaţii atât pentru consumatori, cât şi pentru organizaţii. Astfel, AR va fi alimentată de algoritmi avansaţi de viziune computerizată şi de învăţare automată, precum şi de hardware puternic, cum ar fi reţelele 5G şi ecranele de înaltă rezoluţie.

    La rândul său, automatizarea proceselor cu roboţi software (RPA) va deveni din ce în ce mai importantă anul acesta, cu o gamă de roboţi care vor fi utilizaţi într-o varietate de industrii. Practic, RPA va fi alimentată de algoritmi avansaţi de inteligenţă artificială şi de învăţare automată. De asemenea, vehiculele autonome vor deveni din ce în ce mai frecvente în 2023. Acestea vor fi alimentate de algoritmi avansaţi de inteligenţă artificială şi de învăţare automată, precum şi de senzori şi camere de înaltă precizie.

    Pe de altă parte, tehnologia bazată pe Internet of Things (IoT) va permite utilizatorilor să îşi controleze locuinţele de oriunde din lume, printr-o serie de dispozitive şi aparate conectate care pot fi controlate de la distanţă, a adăugat Niculai.

     

    „Farmacia viitorului”

    Înfiinţată în 2012, compania românească High-Tech Systems & Software şi-a dezvoltat rapid portofoliul de produse şi de clienţi datorită preocupării pentru inovare, portofoliul businessului înregistrând în prezent peste 1.000 de clienţi în 11 ţări. Printre cele mai căutate soluţii htss se numără telemedica – soluţie de telemedicină; omnimedica – soluţie software pentru clinici şi spitale; shiftin – software de planificare automată a turelor de lucru  – sau mindclass – platformă de e-learning.

    „Obiectivul major pentru acest an este să devenim din ce în ce mai vizibili în plan internaţional cu serviciile oferite de High-Tech Systems & Software. Suntem prezenţi în 11 ţări din Europa Centrală şi de Est şi vizăm atât noi pieţe, cât şi extinderea operaţiunilor în ţările în care suntem deja prezenţi. În ceea ce priveşte piaţa locală, ne propunem o strategie de consolidare, produsele noastre adresând deja un număr semnificativ de verticale, în unele dintre acestea fiind chiar lideri de piaţă, cum este cazul pieţei de software pentru farmacii, acolo unde avem o cotă de piaţă de 38%.”

    Din perspectiva dezvoltării în zona de tehnologie, unul dintre obiectivele htss pentru anul în curs este de a finaliza migrarea către cloud – atât a companiei cât şi a clienţilor pe care îi are, dar şi inovarea tehnologică a produselor din zona de healthcare, people management şi din alte domenii. „Ne dorim să trecem de la statutul de furnizor de POS la cel de farmacie a viitorului, îmbinând tehnologia proprie cu diverse alte inovaţii care includ recunoaştere facială, vending machines, dispensing machines, iBeacons şi afişaje digitale care să stimuleze personalizarea la POS, precum şi integrarea între POS şi alte surse de date despre clienţi, pentru a impulsiona cross-sellingul. Noua soluţie de gestiune pentru farmacii va veni cu funcţionalităţi integrate de servire a clientului şi în zona de retail şi executare a strategiei de business în magazinele proprii, cu deservirea şi păstrarea clienţilor angro independenţi. Vom pune la dispoziţia farmaciilor noi procese complexe de raportare, tablou de bord, matrice de date, analize de previzionare, analize prescriptibile, interogare ad-hoc şi analiză, analize OLAP multidimensionale, precum şi analize predictive. Nu în ultimul rând, modulul de e-commerce reprezintă un adevărat portal de farmacie online, cu o componentă de configurare a magazinului online, care va permite farmaciilor să implementeze politici moderne de atragere a clienţilor din mediul virtual”, încheie Niculai.  

  • Cum sfidează războiul o companie ucraineană

    Aşa cum armata de pisici care-i însoţeşte pe militarii ucraineni este sfidarea supremă la adresa invadatorilor ruşi, compania care o hrăneşte, Kormotech, este un exemplu al modului în care businessul ucrainean sfidează războiul.

    2023 este al 20-lea an de existenţă al Kormotech. Producătorul ucrainean de mâncare pentru câini şi pisici a trecut prin multe crize, dar niciuna ca războiul de acum, care distruge vieţi de oameni şi de animale şi afaceri deopotrivă. Însă Kormotech este de neoprit şi avansează pe propriul front. N-a încetat să hrănească câinii şi pisicile ucrainenilor, chiar şi animalele de pe linia frontului, şi a cucerit peste 30 de pieţe străine, scrie The New York Times. Anul trecut a început frumos. Afacerile erau în plină expansiune, liniile de producţie din Ucraina funcţionau 24/7, iar vânzările erau proiectate să crească, aşa cum era normal, cu două cifre. „Aveam un buget de invidiat”, îşi aminteşte aproape visător Rostislav Vovk, directorul executiv şi fondatorul companiei. Starea de spirit era excelentă, ceea ce era evident la întânirea directorilor din chiar ziua de dinainte de începerea războiului. A doua zi dimineaţa, sirenele sunau isteric. Rusia îşi pornise invazia. Vovk şi-a convocat din nou managerii la un hotel din apropiere, căutând să evite sediul central al companiei, aflat la etajul şapte al unei clădiri expuse cu ferestre mari din Liov. Aveau un plan pentru ceea ce înainte era considerat un risc foarte puţin probabil de a se materializa – agresiunea rusească –, care rapid s-a dovedit complet inadecvat. „Nu eram pregătiţi”, spune Vovk. A închis fabrica. Materiile prime nu puteau intra în ţară, iar exporturile nu puteau ieşi. Personalul din partea de est, asediată, a ţării trebuia evacuat. Angajaţii se înrolau în armată. Şi cea mai mare piaţă de export a companiei, Belarus, era un aliat apropiat al lui Vladimir Putin, preşedintele rus. În prima săptămână de invazie a fost totul ca o ceaţă. Orice decizie care era luată trebuia regândită a doua zi. Asemenea liderilor a zeci de mii de companii din toată Ucraina, Vovk şi echipa sa s-au confruntat brusc cu o responsabilitate nouă şi copleşitoare: organizarea unei afaceri prin haosul şi pericolul războiului. Pentru mulţi, sarcina s-a dovedit imposibilă. Înainte de invazie, sectorul privat al Ucrainei, inclusiv uriaşele sale industrii siderurgice şi agricole, reprezentau 70% din Produsul Intern Brut al ţării, aminteşte Elena Voloşina, şefa pe Ucraina a International Finance Corporation, o ramură a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. 83% dintre companii au suferit pierderi legate de război, a spus ea. 40% au înregistrat daune directe, precum o fabrică sau un magazin lovit de rachete, în timp ce 25% au ajuns în ceea ce este acum teritoriul ocupat. Anul trecut, economia Ucrainei s-a prăbuşit cu aproape o treime, o distrugere care a redus capacitatea ţării de a lupta împotriva forţelor armate ruse. Kormotech, cu 1.300 de angajaţi în întreaga lume, nu produce arme sau drone. Nu este implicată în furnizarea de energie electrică, transport sau apă proaspătă necesară în oraşele devastate. Dar asigură locuri de muncă, produce venituri, aduce valută prin exporturi şi contribuie la veniturile fiscale de care guvernul de la Kiev are nevoie disperată pentru plata soldaţilor, pentru a repara liniile electrice şi a cumpăra echipament medical.

    Un an mai târziu, Vovk şi echipa sa de conducere au motive să sărbătorească din nou. Oamenii s-au întors la birourile lor, pregătindu-se pentru cea mai nouă întâlnire anuală – oameni dar şi unii dintre câinii lor, care sunt obişnuiţi ai birourilor şi pe care sunt încercate adesea produsele noi ale companiei. În ciuda şanselor reduse, afacerile au crescut mai mult decât era de aşteptat. Kormotech a avut câteva obstacole de trecut. Fabrica se află în afara Liovului, spre vest, lângă graniţa cu Polonia, în una dintre cele mai sigure părţi ale Ucrainei. Cele două linii de producţie din Prîlbîci au putut fi repuse în funcţiune la mai puţin de două săptămâni de la începerea războiului.

    O decizie anterioară de a construi o fabrică în Lituania, care s-a deschis în 2020 şi funcţionează nonstop, s-a dovedit a fi un avantaj. Ar putea continua să producă şi să livreze fără probleme tone de produse sub mărcile Club 4 Paws, Optimeal, Miau şi Gav ale Kormotech. După un început confuz şi dezordonat, Vovk şi managerii săi s-au reorganizat. Compania, care îşi vinde produsele în 35 de ţări, inclusiv  în Statele Unite şi Europa, a avut puţin mai mult spaţiu de manevră decât altele deoarece a evitat modelul de business just-in-time care elimină stocurile de rezervă – un mod de a reduce costurile care a devenit o piedică pentru atât de multe companii din întreaga lume în timpul pandemiei. Kormotech a păstrat constant produse pe stoc în depozitele sale – suficiente pentru cel puţin o lună şi jumătate în Ucraina, două luni în alte ţări din Europa şi două luni şi jumătate în Statele Unite. Cu toate acestea, lanţul de aprovizionare al Kormotech a fost întrerupt. Înainte de război, aproximativ jumătate dintre materiile prime, cum ar fi carnea şi pasta de pui, proveneau din străinătate. După începerea invaziei, întârzierile la trecerea frontierei şi creşterea preţurilor de import i-au forţat pe manageri să caute producători interni. Au găsit doi, dar care nu mai produseseră mâncare pentru animale de companie înainte. Aşa că au fost învăţaţi ce să facă.

    Katerina Kovaliuk, directoarea de imagine a Kormotech, a subliniat că standardele pentru hrana pentru animale de companie pot fi adesea mai exigente decât cele pentru alimentele destinate oamenilor. În timpul unui tur recent al fabricii din Liov, a ales de pe bandă câteva bucăţi dintr-o mâncare specială pentru pisici şi şi-a îndemnat invitaţii să le guste, dar nu înainte de a le face poftă mâncând chiar ea două bucăţele.  „Sunt bune. Au gust de carne fără sare.”

    S-a dovedit rapid că alegerea unor producători locali a fost bună. Aceştia, cu fabrici la nici  65 de kilometri de Prîlbîci, nu doar că sunt mai ieftini, dar nici nu trebuie plătiţi în valută preţioasă. În loc să cumpere 500 de tone de materie primă din străinătate, compania cumpără acum doar 100 de tone.

    Kormotech şi-a intensificat, de asemenea, achiziţiile de cereale şi porumb din Ucraina. Războiul şi blocada rusă au provocat o scădere drastică a exporturilor de cereale, creşterea preţurilor la alimente şi au mărit riscul apariţiei unei crize alimentare globale. Dar perturbările de pe pieţe înseamnă şi că afacerile autohtone precum Kormotech pot cumpăra la reducere.

    Fabricarea produselor a fost una dintre greutăţi. Livrarea lor în străinătate a fost alta. Când Ucraina le-a interzis bărbaţilor sub 60 de ani să părăsească ţara, ministerul comerţului a oferit scutiri pentru şoferii profesionişti.

    Dar aşteptarea la graniţe se poate prelungi de la câteva zile la câteva săptămâni. Şi cu porturile maritime blocate în mare parte, exportul rămâne o problemă costisitoare şi dificilă.

    „Nimeni nu ştia unde să meargă sau cum”, povesteşte Vovk. Primul camion trimis în Azerbaidjan a costat mai mult de 8.000 de dolari, când înainte de război costul era de aproximativ 2.000 de dolari.

    Cererea internă pentru produsele Kormotech a rămas constantă, dar găsirea de noi pieţe de export a fost o altă provocare. Belarus, care a permis Rusiei să organizeze atacuri de pe teritoriul ei, a reprezentat 25% din piaţa de export a companiei. Echipa de management a decis să se retragă de acolo, dar trebuia să înlocuiască aceşti clienţi. Lanţurile de supermarketuri, în special din ţările baltice şi Polonia, au fost mai mult decât dispuse să înlocuiască mărfurile ruseşti cu cele ucrainene. „Pentru prima dată în viaţa mea, «Made in Ukraine» a fost un atu”, a spus Vovk. Înainte de război, când compania apărea la expoziţiile internaţionale de produse pentru animale de companie, a explicat el râzând, oamenii nu erau atât de familiarizaţi cu produsele Ucrainei şi întrebau dacă literele „u” şi „k” se refereau la UK, de la United Kingdom (Marea Britanie). Chiar şi aşa, bunăvoinţa are limite. Cumpărătorii doreau asigurări că produsele Kormotech vor continua să vină. Aşadar, compania a oferit garanţii, a înfiinţat un depozit în Polonia cu stocuri de rezervă pentru cele 650 de produse diferite, a externalizat o parte din producţie către unităţi din Germania şi Polonia şi a întocmit planuri de ultimă instanţă pentru mutarea producţiei din Ucraina. Creşterea enormă atât pe pieţele europene, cât şi pe cele americane înseamnă că vânzările companiei sunt de aşteptat să crească la 155 de milioane de dolari în acest an, de la 124 de milioane de dolari anul trecut. Principalul obstacol în calea extinderii este capacitatea.

    Kormotech a abandonat planurile pentru o nouă fabrică, de 92 de milioane de euro, din cauza incertitudinii şi a dificultăţilor în a obţine finanţare. Dar a investit 5 milioane de euro în fabrica de la Prîlbîci şi 7 milioane de euro în Lituania. Multe afaceri nu au avut succesul Kormotech, fie pentru că instalaţiile lor au fost deteriorate, fie pentru că cererea pentru produsele lor a dispărut atunci când oamenii au fugit din ţară, precum şi din cauza inflaţiei groaznice şi a veniturilor reduse. Vovk a spus că exodul a milioane de mame şi copii a distrus afacerile unui prieten de-al său care avea o fabrică de scutece.

    O analiză a Camerei Americane de Comerţ din Ucraina şi a McKinsey a constatat că doar 15% dintre companiile din Ucraina au crescut anul trecut, în timp ce aproape jumătate au înregistrat scăderea vânzărilor.

    Alţii s-au adaptat mutându-se în locuri precum Liov sau modificându-şi producţia pentru a satisface noile cerinţe din vremuri de război, cum ar fi croitoresele de lenjerie intimă care au trecut la cusut veste antiglonţ. Sectorul mare şi mobil al tehnologiei informaţiei din Ucraina a rămas, de asemenea, puternic.

    Fabricarea produselor a fost una din greutaţi. Livrarea lor în străinătate a fost alta. Când Ucraina le-a interzis bărbaţilor sub 60 de ani să părăsească ţara, ministerul comerţului a oferit scutiri pentru şoferii profesionişti.

    Afacerile încă se chinuie să se adapteze. Atacurile ruseşti asupra reţelelor electrice ale Ucrainei au determinat Kormotech să cumpere două generatoare la 150.000 de euro bucata, versiuni de dimensiuni mari ale micilor unităţi colorate care bâzâie zgomotos lângă fiecare magazin şi cafenea de pe străzile din Liov. Acum, ruşii îşi intensifică atacurile cu rachete. Într-o zi, din cauza alertelor de raid aerian 200 de muncitori din fabrica de lângă Liov au petrecut mai mult de jumătate din tura de 12 ore într-o zonă de depozitare asemănătoare unui tunel, lată de aproximativ trei paşi, care poate servi ca adăpost antiaerian. Raidurile nu s-au potolit şi muncitorii trebuie să facă de mai multe ori pe săptămână acelaşi exerciţiu. Într-unul recent, Vira Protsik, care în mod normal împachetează cutii, stă aşezată pe una dintre băncile de lemn care acoperă peretele lung de 30 de metri. „Este un pic plictisitor”, crede ea despre pauzele forţate. Este deja a doua alertă din acea zi. „Nu mai vreau să merg în adăpost. Aş prefera să lucrez.” Kormotech, o afacere de familie ajunsă la a doua generaţie, este deja la a patra criză. Prima a fost criza financiară din 2009. A doua a fost în 2014, când prima invazie rusească a făcut ca vânzările se ducă în jos cu 30% şi a forţat compania să se orienteze spre pieţe străine. A treia a fost pandemia de Covid. Compania a ieşit din toate mai puternică şi mai rezistentă. Va trece şi războiul şi Kormotech se asigură că Ucraina va învinge. Într-un interviu pentru petfoodprocessing.net, Vovk spune că 57% dintre angajaţii săi luptă într-un fel sau altul pentru eliberarea ţării. Pe lângă salariile primite ca soldaţi de la guvern, aceşti angajaţi continua să-şi primească salariile de la Kormotech. Pentru hrănirea armatei de pisici a Ucrainei este nevoie de bani. Vovk vine la servici cu câinele său. Dar asta nu înseamnă că nu-i pasă şi de alte animale. În a doua sau a treia zi de război, a decis alături de directorii săi să lanseze iniţiativa Save Pets of Ukraine, o altă responsabilitate compleşitoare. Cea mai mare migraţie umană forţată de după cel de-Al Doilea Război Mondial a lăsat în urmă sute de mii de câini şi pisici abandonate, pe străzi, în sălbăticie sau în adăposturi.  Save Pets of Ukraine a ajutat până acum peste 250.000 de animale cu hrană, vaccinuri şi, când s-a putut, adăpost. A distribuit peste un milion de kilograme de mâncare gratuită pentru câini şi pisici şi-i ajută şi pe cei care au grijă de ele, o atenţie deosebită fiind acordată celor din zona de contact şi de pe linia frontului. Animalele rănite trebuie îngrijite şi toate trebuie evacuate în zone sigure. Este o misiune grea şi de aceea a mobilizat şi alte organizaţii de profil, din Ucraina şi din străinătate. “Compania noastră nu are nevoie de niciun ajutor, dar sper ca lumea să afle de Save Pets of Ukraine deoarece acolo chiar avem nevoie de donaţii”, a spus Vovk. “Trebuie să ajutăm animalele.”  

  • Care este oraşul cel mai des asociat cu cel de-Al Doilea Război Mondial şi unde în trecut era un loc al adunărilor naziste. Cum şi-a rescris acesta istoria şi cum se trăieşte aici acum

    Oraşul cel mai des asociat cu cel de-Al Doilea Război Mondial este Nürnberg. În trecut un loc al adunărilor naziste, dar şi un loc în care victimele acestui regim şi-au găsit dreptatea prin condamnarea naţional-socialiştilor, astăzi, Nürnbergul este un oraş viu, plin de viaţă, unde arhitectura medievală cu influenţe bavareze s-a dezvoltat în comuniune cu capitalismul, care a luat forma magazinelor, restaurantelor, hotelurilor şi nu numai. Încărcat de istorie, Nürnbergul nu îşi neagă trecutul, ci îşi învaţă turiştii de ce istoria nu ar trebui să se mai repete.

    Încă din liceu, deşi nu am învăţat prea multe despre ce s-a întâmplat în cel de-al Doilea Război Mondial, am deprins totuşi curiozitatea de a cunoaşte cât mai multe despre ce s-a întâmplat în acele vremuri. Curiozitatea aceea nu s-a stins nici până astăzi şi, pentru că oraşul care îmi apărea de fiecare dată în minte atunci când venea vorba despre cel de-al Doilea Război Mondial era Nürnbergul, şi asta pentru că în decurs de doar câţiva ani a trecut de la unul dintre cele mai importante oraşe ale Germaniei interbelice la căderea sa, mi-am propus să îl descopăr printr-o vizită la faţa locului.

    Nürnbergul se afla deja pe lista mea încă din adolescenţă, însă am reuşit să îl bifez abia luna aceasta. Către oraşul bavarez se zboară din Bucureşti cu o cursă directă a Wizz Air, care are un program de zbor potrivit pentru a face acolo un city-break. Am plecat joi de pe Otopeni, iar după un zbor de două ore am aterizat, în jurul prânzului.

    Am plecat de acasă cu impresia că voi găsi un oraş gri, nu neapărat din punctul de vedere al arhitecturii, cât din perspectiva atmosferei pe care aş fi găsit-o în oraşul măcinat de războiul secolului trecut. Spre surprinderea mea, oraşul este, în fapt, o combinaţie armonioasă între nou şi vechi, cu un centru istoric care aminteşte de regiunea bavareză în care se află, cu clădiri de birouri din sticlă şi hoteluri care se înalţă asupra oraşului orbind în zilele cu soare trecătorii. În prima zi am reuşit să văd o parte din centrul istoric, unde se ajunge trecând prin zidurile fostei cetăţi.

    Rigoarea germană se vede la fiecare pas, şi îndrăznesc să spun acest lucru pentru că Nürnbergul, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, a fost distrus în proporţie de 90%, iar, ulterior, reconstruit. Arhitectura clădirilor a fost păstrată pentru a reaminti de ceea ce era Nürnbergul înainte de atacul aliaţilor, iar atenţia la detalii a celor care l-au reclădit este impresionantă. Cu greu faci distincţia între ce a fost construit cu secole în urmă şi ce a fost reconstruit în urmă cu 60-70 de ani.

    Dacă în prima zi am reuşit să văd o parte din centrul istoric, în cea de-a doua zi am am ajuns la Castelul din Nürnberg. Cu o mică curte interioară, zidurile clădirilor te plasează în timp, cândva în Bavaria Evului Mediu. Multe clădiri, atât din interiorul curţii castelului, dar şi din restul oraşului, poartă mici steaguri, desene sau obloane ale ferestrelor desenate în roşu şi alb, acestea fiind culorile steagului local. Castelul tronează asupra oraşului, având o panoramă asupra întregului Nürnberg, care, de acolo de sus, nu pare deloc mic.

    Pe lângă steagul alb-roşu, Nürnbergul se mândreşte şi cu o reţetă locală de cârnaţi – doar se află în Bavaria. M-am oprit să iau masa în Handwerkerhof, o mică zonă medievală aflată la unul din turnurile vechii cetăţi. Am ales un restaurant mic, cu specific local, decorat în stil vechi bavarez, unde am ales din meniu o porţie de cârnaţi făcuţi după reţeta locală. Nu mi-au displăcut, dar nici nu prea m-au încântat. În zilele ce au urmat, am mai încercat preparatele tradiţionale, însă nu mă declar încântată de reţetele specifice locului.

    O incursiune în trecutul nu foarte îndepărtat

    A treia zi am dedicat-o istoriei naziste a oraşului, mergând să vizitez Tribunalul din Nürnberg. Cunoscută pentru celebrele procese de la Nürnberg, în timpul cărora au fost aduşi în faţa întregii lumi membrii conducerii politice, militare şi economice a Germaniei Naziste pentru crimele de război şi crime împotriva umanităţi, pentru care au şi fost puşi sub acuzare, Camera 600 din tribunal găzduieşte şi astăzi curtea de judecată. Tribunalul are şi o zonă transformată în muzeu, care pune la dispoziţia turiştilor atât informaţii referitoare la modul de desfăşurare a proceselor, cât şi date despre cel de-al Doilea Război Mondial. Cum era o zi de sâmbătă, mi s-a permis accesul, însă există zile în care sala nu este deschisă vizitatorilor pentru că se ţin procese. De altfel, procesele de la Nürnberg au avut o influenţă semnificativă asupra a ceea ce a însemnat dreptul penal internaţional.

    Vizitarea sălii proceselor şi a muzeului m-au copleşit. Un sentiment similar m-a încercat şi la Memorialul Durerii, însă acum nu era un sentiment de empatie faţă de cei acuzaţi, ci faţă de victimele lor.

    Am lăsat în urmă tribunalul, care fusese principalul motiv pentru care Nürnbergul se afla pe lista oraşelor unde îmi doream să ajung, şi am pornit către locul de întâlnire al naziştilor – Zeppelinfeld. O suprafaţă cât un stadion era cândva locul în care naziştii din toată ţara se întâlneau, astăzi fiind un mic stadion şi o pistă de curse asupra cărora mai tronează o ruină din ciment care abia aduce aminte de zidurile fostului loc de întâlnire. Nürnbergul a fost ales ca loc de desfăşurare a congreselor naziştilor datorită originii sale, care, în accepţiunea nazistă, confirma statutul de rasă ariană. Cu mult înainte, conducătorii Imperiului Roman aleseseră la rândul lor zona în care se află astăzi Nürnbergul pentru construirea unei cetăţi lângă răul Pegnitz, care astăzi străbate oraşul.

    La câteva minute distanţă se află centrul de documentare a locurilor în care se întruneau naziştii. Tot aici poţi găsi un muzeu şi o construcţie imensă, care ar fi trebuit să fie de două ori mai înaltă decât Colosseumul din Roma, însă lucrările au fost abandonate odată cu căderea regimului nazist. Construcţia ar fi trebuit să fie noul loc de întâlnire al naziştilor. Astăzi e doar o clădire uriaşă neterminată, dar care se impune prin mărimea sa.

    Oraşul nu îşi neagă trecutul şi îşi învaţă turiştii despre ce a însemnat nazismul, dar şi cât de importante sunt drepturile omului, existând chiar şi o stradă pietonală unde sunt inscripţionate acestea.

    Nürnbergul este dovada vie a faptului că istoria poate fi schimbată, poate într-o versiune mai bună, însă urmele vor rămâne mereu acolo.

    Cea de-a doua zi s-a sfârşit printr-un tur al bisericilor din oraş, cât şi al fostei primării, o clădire care a fost construită încă 1332, distrusă în cel de-al Doilea Război Mondial şi reconstruită în 1956.

    Cu toate că Nürnbergul s-a aflat pe lista mea de oraşe pe care mi-aş dori să le vizitez, recunosc că nu m-aş mai întoarce prea curând. Este un oraş al liniştii şi ordinii, unde haosul nu se instalează deloc. Paradoxal, sunt de părere că haosul îşi are propria ordine, iar pentru cineva care caută echilibrul, întotdeauna o doză de haos e chiar necesară. E un oraş căruia nu am ce să îi reproşez, tocmai de aceea mi-a dat sentimentul că am văzut tot ce trebuia, nu am de ce să mă mai întorc momentan. Poate, însă, vârsta vine cu schimbări ale percepţiei şi mă voi găsi în Nürnberg mai repede decât cred.  

  • Ce sunt răstăuţele şi cum au fost transformate într-o afacere profitabilă de o româncă din Baia Mare

    Răstăuţele sunt mai popular cunoscute ca tăiţei. Cu toţii îi ştim şi cei mai mulţi îi şi consumăm. Ei bine, undeva în Baia Mare, Anca Vălean şi-a asumat rolul de „responsabil răstăuţe”, fiind cea care a plămădit o afacere cu un produs la care puţini s-ar fi gândit, dar care dă savoare mâncărurilor cu care este compatibil. Răstăuţe Maramureşene, brandul de pe eticheta produselor fabricate în atelierul pe care l-a întemeiat, are în spate o poveste care merge înapoi în copilărie.

    De mic copil făceam împreună cu bunica răstăuţe pentru supa de duminică. În fiecare săptămână, bunica întindea o «pătură de răstăuţe» subţire ca foiţa de ziar, pe care o lăsa la uscat şi pe urmă o tăia fie pătrăţele, fie fidea. Anii au trecut şi în viaţa noastră a apărut o fetiţă căreia ne-am dorit să-i oferim o alimentaţie cât mai naturală”, povesteşte Anca Vălean.

    Şi aşa s-a întors la tradiţia din familia ei şi a început să facă, la rândul său, răstăuţele cu care fusese obişnuită. Având grădină la ţară, la bunici, a hotărât să îmbunătăţească pastele cu legume care mai de care mai colorate şi mai pline de vitamine. Şi practic aşa a luat naştere proiectul Răstăuţe maramureşene, ca o afacere de familiei în care Ancăi, absolventă de administraţie publică la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi în prezent angajată în corporaţie, îi este alături soţul ei, Corneliu Vălean, absolvent de inginerie alimentară la Universitatea de Nord din Baia Mare şi ajutor ocazional în atelierul de tăiţei. Pasiunea pentru aluaturi, legume şi culori rămâne însă în sarcina Ancăi. „Căutăm constant informaţii noi de la omologii noştri din alte ţări cu o tradiţie în materie de paste, pentru a putea oferi clienţilor noştri un produs de excepţie produs în România. În momentul de faţă de atelier ne ocupăm noi doi şi avem un angajat care ne ajută pe partea de producţie.” Anca şi Corneliu au început atelierul de paste artizanale cu o investiţie proprie de aproximativ 4.000 de euro, iar pe măsură ce au primit comenzi au reinvestit tot profitul în dotarea continuă a atelierului, în cursuri de perfecţionare în producţia de paste, dar şi în cursuri de educaţie antreprenorială.

    „Unul dintre cele mai ambiţioase proiecte la care am participat anul trecut a fost provocarea de a asigura într-un termen foarte scurt peste 3.000 de pachete cadou în perioada Crăciunului pentru o multinaţională din judeţ”, îşi aminteşte Anca Vălean.

    Provocările sunt în general şi mai multe, cele mai mari în acest moment fiind menţinerea preţului şi a calităţii în pofida creşterilor de preţ la energie electrică, materie primă, combustibil, fără a industrializa procesul de producţie a pastelor, şi menţinerea procesului manual de producţie, ambalare, etichetare, dar şi uscare în mod tradiţional. „Am învăţat să nu renunţăm la primul refuz, am învăţat că paşii mici, dar siguri sunt foarte importanţi, am mai învăţat că avem nevoie de cunoştinţe antreprenoriale pentru a ne putea dezvolta mai departe, dar şi să avem încredere că munca depusă în crearea unui produs de calitate superioară va fi apreciată corespunzător.”

    Anul 2022 s-a încheiat cu o cifră de afaceri de peste 100.000 de lei pentru Răstăuţe maramureşene, iar la începutul acestui an, în echipă şi-a făcut loc un angajat nou pentru ambalare şi etichetare. Pentru anul 2023, planul familiei Vălean este de extindere a atelierului cu încă unul similar, unde însă să prepare paste 100% fără gluten, pentru acele persoane cu intoleranţă sau alergie. Tot în 2023 îşi doresc să acceseze fonduri europene pentru extinderea actualului atelier, retehnologizare şi dezvoltare. „Avem în plan participarea la evenimente de vânzare şi promovare a pastelor atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional.”

    Clientul tipic care cumpără răstăuţele maramureşene este persoana atentă la produsele alimentare care ajung pe masa familiei, care apreciază munca manuală, dar şi ingredientele atent alese din produsele consumate. Cumpărătorul caută de regulă produse cu un lanţ scurt de aprovizionare, cât mai puţin procesate, proaspete şi sănătoase, fără aditivi, coloranţi şi conservanţi. În rândul clienţilor intermediari se înscriu magazinele de specialitate cu produse gourmet, care vor produse naturale. În atelierul din Baia Mare, cei care vor să cumpere o găsesc pe Anca aproape zilnic, în prima parte a zilei. Ca alternativă, pot comanda online, pe site-ul propriu al brandului, dar pot găsi produsele şi la târguri de producători sau în băcănii din diverse oraşe. Preţul pentru o pungă de 250 de grame de paste artizanale începe de la 15 lei şi poate ajunge până la 35 de lei, în funcţie de ingredientul care dă aroma pastelor. Cel mai scump ingredient folosit este trufa neagră culeasă din pădurile maramureşene, alături de şofranul cultivat în judeţul Satu Mare.   

    „Unul dintre cele mai ambiţioase proiecte la care am participat anul trecut a fost provocarea de a asigura într-un termen foarte scurt peste 3.000 de pachete cadou în perioada Crăciunului pentru o multinaţională din judeţ.”

    Anca Vălean, fondatoare Răstăuţe maramureşene

    Cinci idei de afaceri de la zero

    Izvorul ideilor de business nu seacă niciodată, iar asta o demonstrează atât noile, cât şi vechile generaţii de antreprenori. Ziarul Financiar a pornit în căutare de idei proaspete de afaceri, într-un proiect susţinut de Banca Transilvania, menit să pună în lumină spiritul antreprenorial al României de astăzi. Găsiţi mai jos o selecţie de businessuri pornite de la zero şi mai multe proiecte similare pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero.

     

    Hart – atelier de pălării (Galaţi)

    Fondatoare: Daniela Oancea

    Investiţie iniţială: 33.000 de euro

    Cifră de afaceri anuală: câteva zeci de mii de euro

    Prezenţă: online, naţională şi internaţională

    La Petite – cofetărie (Ştefăneştii de Jos, jud. Ilfov)

    Fondatoare: Diana Sârbu

    Investiţie iniţială: 50.000-60.000 de euro

    Cifră de afaceri în 2022: 640.000 de euro

    Prezenţă: ansamblul rezidenţial Cosmopolis din Ştefăneştii de Jos, judeţul Ilfov

    Vulp’s Toys – atelier de bijuterii (jud. Neamţ)

    Fondatori: Maria şi Matei Grosu

    Investiţie iniţială: 100.000 de euro

    Cifră de afaceri estimată pentru 2023: peste 200.000 de euro

    Prezenţă: online şi în librăriile Cărtureşti, naţională şi internaţională

    Beyus – brand de cosmetice (Beiuş, jud. Bihor)

    Fondator: Cristian Ţucra

    Investiţii: 400.000 de euro

    Cifră de afaceri estimată pentru 2023: peste 400.000 de euro

    Prezenţă: naţională şi internaţională

    Monitor ski – platformă pentru pasionaţi de schi şi instructori (jud. Prahova)

    Fondator: Alexandru Ristea

    Investiţie iniţială: 25.000 de euro

    Prezenţă: online

    ZF şi Banca Transilvania au lansat PROIECTUL AFACERI DE LA ZERO, o platformă dedicată micilor antreprenori, firmelor care au creat peste 1,7 milioane de locuri de muncă. Fiecare afacere de la zero este o poveste despre ambiţie, curaj şi determinare. Poveştile micilor antreprenori vor fi publicate în ZF şi pe platforma zf.ro/afaceri-de-la-zero.
    În România sunt peste 500.000 de microîntreprinderi şi firme mici, unde lucrează 1,7 milioane de salariaţi, companii cu afaceri anuale de 70-80 mld. euro.

    Intraţi pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero şi descoperiţi universul de companii create de micii antreprenori.

  • Lupta cu Fiscul continuă. Cine câştigă?

    Nu de puţine ori companiile primesc decizii de impunere din partea Fiscului, prin care trebuie să plătească uneori sume exorbitante la bugetul de stat. În acele dăţi când sumele cerute nu se justifică, intră în scenă consultanţii fiscali şi avocaţii de litigiu fiscal, care au misiunea să recupereze o parte sau toată suma cerută de Fisc. Drumul nu este deloc uşor însă şi nu este garantat că banii vor fi recuperaţi. Cine câştigă lupta cu Fiscul?

    Din România, când vine vorba de relaţia contribuabil-fisc, se ajunge aproape întotdeauna la litigiu fiscal, din două  motive: Fiscul în România tinde să fie relativ agresiv şi nu există aşa-numite metode de conformare şi remediere. Odată ce s-a terminat inspecţia fiscală, contribuabilul mai are foarte puţine instrumente pentru a mai remedia ceva”, spune Marius Ionescu, partener coordonator la Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP), divizia Consultanţă Fiscală.

    Din  acel moment, compania în general plăteşte ce pretinde Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), pentru că altfel se adună penalităţi şi dobânzi – un litigiu fiscal poate dura ani întregi. „Există câteva metode, poţi cere o eşalonare, să te duci în instanţă să ceri suspendarea sau să ceri o scrisoare de garanţie bancară. În alte ţări mai dezvoltate există o varietate de instrumente unde poţi intra în dialog şi să faci un fel de management al daunelor”, explică el. Cu toate acestea, în multe cazuri, companiile preferă să plătească decizia de impunere, ca ulterior să încerce să recupereze suma. Plata respectivă nu este considerată o acceptare a greşelii, au explicat consultanţii. „Când vorbim de litigiu fiscal începem încă din partea de inspecţie.

    Consultanţa şi litigiul fiscal sunt îngemănate. În parte de inspecţie fiscală suntem lângă companie şi în faza de contestaţie. Când dosarul merge la instanţă, intră colegii noştri de la litigii, care ştiu toată procedura din instanţă. Şi acolo noi îi sprijinim pe partea tehnică”, mai spune Ionescu. Cât de des are dreptate ANAF şi cât de des câştigă compania? ANAF spune că el câştigă mai tot timpul, dar consultanţii au statistici diferite. Este drept, admit ei, la nivel naţional, pe medie, ANAF câştigă jumătate sau mai bine de jumătate din litigii. Dar în litigiile mari, adaugă ei, companiile au de obicei câştig de cauză. „Statisticile noastre sunt total diferite de statisticile ANAF. ANAF are nişte statistici în care câştigă foarte mult şi pierde foarte puţin din total constatări, dar asta pentru că sunt statistici la nivel general, pe ţară. La nivel de mici contribuabili, de multe ori Fiscul are dreptate şi atunci degeaba se contestă. Dacă te duci în zona de mari contribuabili, însă, unde sunt sumele mari, rata de pierdere în instanţă a ANAF este mult mai mare şi rata de câştig a contribuabililor este de cel puţin 50%”, a mai spus Marius Ionescu. Din experienţa adunată de-a lungul timpului, NNDKP a fondat Centrul de Excelenţă în Litigii Fiscale (CELF), o platformă prin care să se facă schimb de idei şi experienţe în ceea ce priveşte litigiile de acest tip. „Noi avem un sistem legislativ care nu se bazează întotdeauna pe precedent. De aici nevoia de a exista o platformă în care ideile să vină din toate direcţiile, să se agrege cazuri foarte specializate, care să fie tratate relativ uniform de toţi actorii din piaţă. Este un fel de agregator al speţelor şi al modului în care sunt tratate disputele fiscale în piaţă, pentru că nu avem astfel de instrumente”, explică Alina Timofti, partener coordonator la NNDKP Consultanţă Fiscală. NNDKP oferă asistenţă pentru cel mai mare litigiu fiscal din România, în cadrul căruia NAAF a încercat securizarea sumei de 200 de mil. de euro. Este implicată o companie multinaţională, au precizat cei de la NNDKP, dar numele companiei este confidenţial. „Cel mai mare litigiu în care suntem implicaţi este de 200 de milioane de euro, este cea mai mare sumă din România. Încă nu a fost plătită, dar a fost deja diminuată prin paşii pe care i-am făcut. Acum suntem în instanţă cu o sumă mult mai mică şi sperăm să se mai diminueze”, povesteşte Marius Ionescu. Echipa de consultanţi şi avocaţi a obţinut suspendarea deciziei de impunere de 200 de mil. de euro, care a fost emisă în decembrie 2021, au detaliat cei de la NNDKP, iar suma cu care s-a ajuns în instanţă a fost substanţial redusă.  „Decizia de impunerea fost în decembrie 2021 şi am introdus acţiune recent în instanţă. Un an a fost obţinerea suspendării deciziei de impunere. Este cel mai mare litigiu fiscal din România, este vorba de o companie multinaţională”, mai spune Ionescu. Al doilea cel mai mare litigiu din România a fost de 100 de mil. de euro şi suma a fost plătită de către companie. „Încă este blocată, după 8 ani”, spune Alina Timofti. Ciprian Păun, partener coordonator la NNDKP Cluj-Napoca şi unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi de litigii fiscale din România, a vorbit despre experienţa sa în instanţe: „Există o oarecare doză de modernitate în argumentarea instanţelor de judecată şi o doză mai puţin importantă de argumente europene folosite de către instanţele de judecată. Am observat din analiza jurisprudenţei că acolo unde contribuabilul foloseşte resursele şi argumentaţia Curţii de Justiţie a UE, liniile directoare şi interpretările OECD şi precum şi o anumită linie de argumentaţie modernă, şi instanţele de judecată sunt mai prietenoase cu contribuabilii.” Unul dintre cele mai comune litigii din România se referă la rambursarea de TVA, a mai spus Ciprian Păun. Pentru că sunt foarte multe cazuri, instanţele de judecată se aglomerează de astfel de dosare pe rambursare de TVA. El a prezentat şi câteva statistici despre litigiile fiscale: „Pentru un litigiu care are o valoare de sub 3 milioane de lei şi care începe în primă instanţă în faţa tribunalelor judeţene, cu recurs în faţa curţilor de apel şi cu o expertiză cu care am luat-o noi ca fiind medie, media litigiilor în România calculată în 2022 este de doi ani şi jumătate”. Pentru un litigiu de peste 3 mil. de lei însă, care începe la Curtea de Apel şi se termină cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, durata medie ajunge la 4 ani.

  • Cifra săptămânii 20 – 26 martie 2023

  • I love my job. Calea vinului

    Inspirată de viile bogate ale regiunii Dealu Mare, în care şi-a petrecut adesea vacanţele la bunici şi unde, după cum ea însăşi povesteşte, podgoria familiei, culesul, muncile din vie, presa, crama bunicului şi vinul nelipsit de la întâlnirile de familie au făcut-o să îşi dorească să devină „degustător de vinuri”, o noţiune uşor abstractă la jumătatea anilor 2000, Marina Samoilă a urmat, când a venit vremea alegerii unei cariere, calea vinului. Care, mai târziu, s-a împletit armonios cu calea antreprenoriatului. Ce paşi a făcut în această direcţie pentru a ajunge creator şi expert în vin?

     

     

    Primul pas a fost acela al oricărui tânăr interesat de domeniu: am început cu Facultatea de Horticultură, unde am pus bazele noţiunilor de agricultură, geologie, botanică, creşterea viţei de vie, vinificarea şi multe altele. Am urmat apoi un curs de somelieri pentru a învăţa despre servirea vinurilor şi am continuat cu cele patru niveluri ale celei mai titrate platforme de învăţare despre industria vinului din lume, Wine and Spirits Trust Education. Acolo am căpătat cunoştinţe de fineţe despre industria mondială a vinului şi m-am conectat la un ecosistem întreg de experţi, profesori şi producători”, descrie Marina Samoilă, într-o frază, pregătirea necesară.

    Ea povesteşte însă că pasiunea pentru vin apăruse cu mult timp înainte de alegerea facultăţii.

    „Fiind născută şi crescută într-o zonă puternic viticolă, în Dealu Mare, la Pietroasele, cred că pasiunea pentru vinuri s-a născut odată cu mine, transmisă de familia mea, mici negustori de la sat ce produceau plante de viţă de vie, vin sau fructe. A fost mereu acolo, chiar dacă uneori în stare latentă.”

    Tocmai de aceea, alegerea facultăţii de horticultură a fost tot pentru a putea să devină „degustător de vinuri”, termen puţin cunoscut în România anilor 2000. „Mai târziu, aproape de mijlocul anului 2000, cariera mea a început să prindă contur o dată cu primele cursuri de specializare şi cu primele poziţii în companii importante din industria vinului. Ca într-o carte motivaţională, de îndată ce m-am întors spre drumul meu – vinul, lucrurile au devenit clare şi plăcute, iar rezultatele au început să apară imediat.”

    Ea este de părere că, pe măsură ce investeşti mai mult în dezvoltarea ta profesională, cu atât vei câştiga mai multe informaţii şi vei putea avea o mai bună viziune asupra industriei pe care ai ales-o. „Când vorbim despre vinuri este nevoie ca, pe lângă partea de cursuri, să investeşti şi în vinuri. Nu există doar teorie, ai nevoie de extrem de multă practică.” Astfel, din punctul de vedere al bugetului, notează că un punct de pornire ar fi câteva sute de euro, investiţi o dată la câteva luni, pentru taxele de curs, plus câteva sute de euro pentru vinuri. „Apoi continuăm cu câteva mii de euro pentru taxele de cursuri, pe măsură ce avansăm, plus câteva mii de euro alocate pentru deplasări şi vizite. Şi, în acelaşi timp, suplimentăm şi costurile vinurilor. Însă, pe lângă bani, este nevoie să ne asigurăm că avem şi timp disponibil, cea mai importantă resursă a noastră.”

     

    Un simţ care se-nvaţă

    Meseria de somelier, spune Marina Samoilă, este una destul de provocatoare în România, „şi de multe ori asocierea femeie – vin stă încă aşezată într-o zonă arhaică”. Mulţi dintre noi, adaugă ea, au crescut cu ideea că o femeie nu ar trebui să bea şi probabil de aceea cariera de somelier a fost până acum o opţiune de carieră mai degrabă pentru bărbaţi. „În ultimii ani, femeile au ales să fie oneste cu ele însele în ceea ce priveşte pasiunile lor şi alegerea carierei, astfel că în fiecare an se instruiesc din ce în ce mai multe femei în domeniul vinului, nu doar somelieri, dar şi experte în vin sau winemakers. Este un domeniu seducător în care femeile se integrează excepţional şi pe care reuşesc să îl povestească şi să îl promoveze cu multă convingere şi delicateţe.” Potrivit ei, există şi o serie de studii publicate care arată faptul că o femeie poate să distingă mai multe nuanţe ale vinurilor, atât culori, cât şi arome. „În fine, eu cred că, dacă există pasiune şi studiu intens, această meserie se potriveşte deopotrivă femeilor şi bărbaţilor.”

    Apoi, deşi, prin definiţie, somelierul este persoana care are grijă de meniul şi colecţia de vinuri a unui restaurant, de asocierea vinurilor cu preparatele locaţiei şi desigur, de partea de servire şi prezentare a vinurilor în restaurantul de care aparţine, Marina Samoilă subliniază că în România acest cuvânt a fost însă forţat atribuit experţilor în vinuri, chiar dacă ei sau ele activează într-un restaurant sau nu. Acum activitatea „somelierului modern” se poate rezuma doar la partea de prezentare a vinurilor în general sau specific, ale unei crame, completează ea.

    Pe de altă parte, un wine expert este „acea persoană acreditată de cursuri internaţionale sau de experienţa vastă în industria vinului care nu este limitată doar la prezentarea vinurilor, ci şi la cunoaşterea amplă a industriei, de la vinificare la vânzare şi marketing”. Experienţa şi degustarea unui număr impresionant de vinuri rămân însă cheia succesului pentru ambele meserii, spune antreprenoarea. „A fi profesionist în industria vinului este cu totul altceva faţă de a fi pasionat sau băutor. Profesionistul face alte conexiuni între vinuri şi regiuni, comparativ cu pasionatul, care ar trebui să aibă ca scop plăcerea personală.”

    În opinia Marinei Samoilă, deşi nu e necesar să ai calităţi înnăscute pentru a deveni expert în vin, pentru a ajunge la nivel profesionist ai însă nevoie de experienţă, care te ajută să faci conexiuni între vinul degustat, soi, regiune şi stil de vinificare. „Adică «degustarea conştientă», aşa cum o numesc eu.” Calităţile, explică ea, se dezvoltă prin degustare şi prin conştientizare, aşa că oricine îşi doreşte şi poate aloca timp şi atenţie are şanse să devină profesionist în industria vinului. „Fiecare om este înzestrat cu acelaşi număr de papile gustative, acelaşi număr de ochi şi de nări, diferenţa o fac întotdeauna experienţa şi timpul petrecut în industrie. Noi chiar am creat jocuri de degustare pe care le trimiteam clienţilor noştri în timpul pandemiei, când conexiunea cu vinurile şi cramele luase o pauză, pentru a ţine vie curiozitatea şi chiar pentru a da ocazia consumatorilor să descopere lucruri noi despre ei înşişi. Şi încă le trimitem.”

    Potrivit ei, expertiza în industria vinului este de ajutor pentru crame, pentru poziţionarea şi clasificarea vinurilor, pentru restaurantele care îşi doresc un meniu de vinuri ofertant ca să aducă un plus de valoare oaspeţilor şi desigur să crească businessul într-o manieră activă. „Valoarea acestor experţi se vede chiar şi în proiecte de ţară, în care vinul devine produs ambasador pentru regiunea respectivă. Eu mă mândresc cu vinurile noastre şi le celebrez cu fiecare ocazie. Mai mult, cu proiectul nostru antreprenorial ţintim să ducem vinul românesc în cât mai multe ţări.” O altă faţetă a expertizei spune că este cea dedicată consumatorilor finali, pasionaţilor de vinuri, care îşi doresc o colecţie de vinuri la ei acasă sau să-şi îmbunătăţească cunoştinţele despre vinuri. „Un proiect special, la care lucrez de ceva vreme şi care cred că este parte importantă din business şi din drumul meu, este acela de a da mai departe cunoştinţele pe care le-am acumulat de-a lungul anilor printr-o serie de cursuri şi evenimente de degustare dedicate celor ce vor să înceapă să se îndrăgostească de vinuri şi celor care vor să mai pună informaţii în tolba lor. Aceste cursuri pot fi accesate de companii, de comunităţi de antreprenori sau de oricine este curios.”

    Când vine vorba de provocările acestei meserii, în ceea ce o priveşte spune că cea mai mare provocare este aceea de a aloca suficient timp: pentru business, degustări, studiu, noi proiecte, partenerul său, familie şi pentru ea însăşi. „Cred că asta este provocarea tuturor oamenilor moderni şi asta se reflectă în activităţile mele zilnice.”

    Pe de altă parte, cele mai frumoase şi pline de satisfacţie momente din carierea sa au fost atunci când vinul private label pe care l-a creat în 2021, Primul roşu, a câştigat medalia de argint la unul dintre cele mai prestigioase concursuri de vin din lume – Concursul Mondial de la Bruxelles. „Meseria aceasta mă face să mă bucur mai mult decât alţii pentru premii şi diplome, deşi nu mi le pun pe perete, nici în vitrină. Cu toate acestea, o mare sursă de fericire a fost când Primul a primit aprecierea profesioniştilor, înainte de concurs, la o degustare privată. Pe scurt, succesul său înseamnă pentru mine că ceva bun a ieşit după atâta studiu şi degustări şi că am reuşit să surprind frumuseţea vinului românesc prin cupajul făcut.”

    O asociere atipică

    Am întrebat-o, bineînţeles, şi care este vinul său preferat. „Când începi să devii profesionist, gustul se modifică, evoluează de la o perioadă la alta, dacă începi cu senzaţii bine definite şi accentuate, cum sunt cele date de vinurile din «lumea nouă», treci prin descoperirea vinurilor mai exotice şi continui către vinurile mai greu de înţeles la început, aşa cum pot fi şampania sau Pinot Noir, şi tot aşa. Astfel că, în ceea ce mă priveşte, nu aş putea vorbi de un soi sau un tip de vin preferat. Da, aleg deseori vinurile spumant şi, de cele mai multe ori, le pun lângă un mic dejun copios. Ca un răsfăţ pe care-l merităm toţi din când în când, ca o zi de concediu adusă la final de săptămână plină. După părerea mea, o asociere minunată ar fi o slană bună şi o pâine caldă lângă un spumant bun românesc. Recomand!”

    Cât priveşte personalitatea cu care ar bea un pahar de vin, recunoaşte că e o alegere dificilă, şi asta pentru că apreciază şi urmăreşte mulţi oameni interesanţi de business, dezvoltare personală, Masters of Wine sau vinificatori cu care i-ar plăcea să poată povesti, cu fiecare-n parte, la un pahar de vin. „Totuşi, există în România o femeie pe care o admir, intens conectată la lumea leadershipului local de mulţi ani: Andreea Roşca. Am cunoscut-o prin intermediul conţinutului pe care îl creează în cadrul proiectului The Vast & Curious, conversaţii pe care le urmăresc cu mare plăcere în fiecare lună. Acolo găsesc mereu informaţii valoroase, lecţii şi inspiraţie venite de la oamenii de business pe care-i are ca invitaţi şi cred că se potriveşte perfect cu ceea ce ne-am propus noi prin platformele noastre de vin online: să facem accesibilă vasta şi curioasa lume a vinurilor.

    În plus ştiu că i-a plăcut şi prima ediţie a vinului pe care l-am creat, aşa că este un moment numai bun pentru un pahar din a doua călătorie a acestuia, ce se pregăteşte să fie lansată pe piaţă în curând.”

     

    Calea antreprenoriatului

    Pe calea antreprenoriatului Marina Samoilă a pornit alături de Alex Dona, împreună cu care a pus, chiar în pandemie, bazele platformei desprevin.ro, un magazin de vinuri cu o selecţie de etichete care propune pasionaţilor de vin o incursiune săptămânală în câte o cramă, prezentând interviuri, legende şi cunoştinţe despre oameni, locuri şi vin. „Cum ne place nouă să spunem, Desprevin.ro a luat naştere chiar la un pahar cu vin.” Astfel, la o lună după lockdownul din 2020, proiectul începea să se contureze şi se mula perfect pe contextul de atunci: statul în casă era obligatoriu, iar vinul putea fi accesat online. „Soluţia pe care am găsit-o noi, ca să nu pierdem conexiunea cu cei care nu voiau să se lase despărţiţi de vin, a fost o escapadă virtuală. Una în care consumatorii să-şi antreneze simţurile olfactive şi gustative, în vreme ce călătoresc virtual pe la crame. Pentru asta, mi-am folosit tot know-how-ul în a gândi jocuri de degustare ghidată, poveşti despre vinuri, oameni, legende şi locuri.”

    A urmat apoi rândul proiectului Winedeals.ro. „Vorba lui Alex Dona, platforma online a venit ca să umple un mare gol în industria de vinuri şi wine e-commerce: data intelligence, forecasting, consumer insights, big data. Ca să obţinem informaţiile, am creat această platformă proprietary cu multe etichete diferite de vin – de trei ori mai multe decât oricare alt competitor – cu preţuri aliniate la restul pieţei, dar cu un customer experience şi tool-uri care să ajute consumatorul să aleagă, algoritmi care să identifice şi vinuri la care el nu se gândise, să înveţe preferinţele şi să recomande exact vinurile dorite de client.”

    WineDeals are listate 4.600 de etichete de vin, dintre care peste 1.600 sunt din România, urmând ca până la finalul anului numărul total de SKU-uri să ajungă la 7.000. În paralel, desprevin.ro are peste 500 de etichete şi accesorii. Investiţia în cele două businessuri, care funcţionează sub umbrela Desprevin Media, s-a ridicat la peste 200.000 de euro, iar valoarea coşului mediu pe ambele platforme este de aproximativ 350 de lei la care se adaugă TVA. Pe viitor, planurile de business ţintesc o creştere de trei ori de la an la an, obiectivul în următorii doi ani fiind o cifră de afaceri de 15 milioane de lei din ambele platforme.

    În prezent însă, cel mai mare vis al Marinei Samoilă este ca proiectele pe care le desfăşoară „să ajute consumatorii să aleagă bine şi informat, să producă datele necesare industriei locale de vinuri pentru a creşte sustenabil şi, în scurt timp să ajungă relevante internaţional şi să deschidem subsidiare şi în alte ţări din lume”. Cât priveşte vinul, îşi doreşte să continue dezvoltarea etichetelor proprii şi poate să achiziţioneze şi o cramă. „Apoi, într-un plan mai apropiat, urmăresc deschiderea unui concept space în care să poţi încerca vinurile dar unde să poţi şi învăţa să savurezi un vin cu plăcere.”    ■

     

    Carte de vizită

    Marina Samoilă, cofondator şi director executiv al Desprevin Media, creator de vinuri şi expert în vin

    1. Între anii 2005 şi 2009 a urmat Facultatea de Horticultură din Bucureşti;

    2. După o perioadă pe care a dedicat-o altor activităţi profesionale, în 2013 a ales să revină la cea mai mare pasiune a sa, vinul;

    3. A făcut cursul de somelieri coordonat de Sergiu Nedelea şi a devenit wine ambassador la Domeniile Tohani. În următorii ani a continuat ca Event Manager la Cramele Recaş, până în decembrie 2019 şi, de atunci, a dezvoltat proiecte ca wine expert şi consultant de produs;

    4. Începând cu anul 2014 a urmat o serie de formări internaţionale ample în domeniu, inclusiv primele
    4 module de formare în cadrul Wine and Spirits Education Trust;

    5. În final, ambiţia Marinei este de a absolvi cursul Master of Wine (MW) creat de Institute of Master of Wine – care sunt catalogaţi, potrivit ei, ca deţinând cel mai înalt nivel academic în domeniu – şi de a deveni unul dintre puţinii MW din lume;

    6. În 2020 a intrat în lumea antreprenoriatului, punând bazele unui prim business, desprevin.ro, urmat de lansarea unei alte platforme, winedeals.ro; ca parte a acestui proiect de business, Marina a creat un vin propriu, Primul, „primul vin itinerant din România – un private label, concept unic în ţară şi în lume, un vin ce va fi produs în fiecare an cu o altă cramă”;

    7. De asemenea, ea creează cursuri, evenimente şi experienţe dedicate vinului.

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile BUSINESS Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d.) poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.