BusinessMagazin

Category: Revista BM

  • Femeia care a făcut o afacere profitabilă din una dintre cele mai mari dorinţe ale omului. Majoritatea dintre noi ne lăsăm pradă acestei dorinţe aproape zilnic – GALERIE FOTO

    Jovie Belle nu este, cu certitudine, pentru cei care vor să-şi înfrâneze pofta de ceva dulce. Pentru toţi ceilalţi însă, afacerea fondată de Miruna Stoiu este momentul de răsplată din fiecare zi. Un moment de respiro într-o mare de taskuri. La fel cum, de altfel, a şi luat naştere. Ca o gură – dulce – de aer în plină pandemie.

    Concret, Jovie Belle înseamnă cutii cu căpşuni proaspete glasate cu ciocolată belgiană, dar şi o gamă ispititoare de alte dulciuri decadente, indiferent că e vorba despre zmeură liofilizată, fistic prăjit sau paiete de ciocolată neagră. Cadoul este completat, în funcţie de preferinţe, de flori care mai de care mai parfumate.

    „Firma este înfiinţată în 2018, împreună cu o bună prietenă, însă momentul nu a fost cel mai bun pentru niciuna dintre noi să renunţăm la joburile noastre de atunci şi să ne dedicăm acestui business, astfel că firma a fost fără activitate până anul acesta. În 2020, în plină pandemie, am decis să preiau singură această firmă şi să investesc în ea.”

    Cu studii în domeniul artelor plastice şi în arhitectura peisageră, antreprenoarea a început să lucreze în ornarea prăjiturilor la şase luni de la deschiderea primei cofetării Armand din Bucureşti, unde a preluat rolul de cake designer. A aplicat aşadar cunoştinţele de design şi aptitudinile creative asupra dulciurilor artizanale, şi nu pe şevalet sau în spaţiile verzi ale oraşelor.

    Apoi a decis să continue pe cont propriu. „Dorinţa de a crea acest business este mai veche, încă din 2018, însă, neavând posibilităţile financiare, am tot amânat. Jovie Belle a fost creat în plină pandemie, fiind forţată de împrejurări, ajutată de prieteni şi condusă de o experienţă de peste zece ani în domeniul deserturilor”, povesteşte Miruna Stoiu. Până în acest moment, ea a investit peste 25.000 de euro şi nu se va opri aici, fiind un business care are nevoie în permanenţă de o susţinere financiară. „Produsele sunt realizate în laboratorul nostru, care se află în vestul Bucureştiului.”

    De acolo pleacă zilnic livrările în Capitală, dar şi în împrejurimi. Comenzile vin atât din ţară, cât şi din străinătate, fiind numeroşi românii care vor să trimită un cadou şi un desert deosebit cuiva drag de acasă. Preţurile variază între 55 şi 190 de lei pentru cutiile cu fructe, în special căpşuni, dichisite şi răsfăţate în ciocolată, iar pentru aranjamentele cu flori, pornesc de la 120 de lei şi pot ajunge la 1.000 de lei. „Clienţii Jovie Belle sunt cei care doresc să trimită cuiva drag un cadou deosebit, cu un gust aparte şi o imagine jucăuşă. Fructele proaspete, glasate în cea mai fină ciocolată belgiană, sunt aşezate cu grijă lângă flori şi creează aranjamente unicat. Suntem căutaţi şi de către diferite companii pentru realizarea cadourilor pentru Crăciun”, spune Miruna Stoiu.

    Urmează deci o perioadă aglomerată în laboratorul Jovie Belle, iar Miruna nu ar putea fi mai încântată. Mai ales că se încheie un an complicat pentru toată lumea, în special pentru antreprenori. Aşa că dorinţa ei este acum să menţină trendul ascendent pe care a pornit această idee de afacere.

    Miruna Stoiu, fondatoare Jovie Belle: „Fructele proaspete, glasate în cea mai fină ciocolată belgiană, sunt aşezate cu grijă lângă flori şi creează aranjamente unicat. Suntem căutaţi şi de către diferite companii pentru realizarea cadourilor pentru Crăciun.”

    Preţurile variază între 55 şi 190 de lei pentru cutiile cu fructe, în special căpşuni, dichisite şi răsfăţate în ciocolată, iar pentru aranjamentele cu flori, pornesc de la 120 de lei şi pot ajunge la 1.000 de lei.

     

  • Unul dintre cele mai întâlnite motivele pentru care tinerii nu vor să mai facă copii este că nu mai vor să îşi piardă cei mai frumoşi ani din viaţă sacrificându-se pentru un copil

    Pentru că suntem încă mulţi care nu avem copii, se vorbeşte adesea în redacţie despre acest aspect. Şi în afara jobului, deoarece aproape toate prietenele mele au cam 27-35 de ani (parte din generaţia Millennials), în ultima vreme am început să dezbatem destul de des subiectul copiilor. Iar majoritatea dintre ele nu-şi doresc să devină părinţi. Cifrele sunt şi ele grăitoare. Un raport al Pwe Research Center, citat de Fortune, arată că 44% dintre persoanele cu vârste între 18 şi 49 de ani spun că e improbabil că vor avea copii. Acelaşi articol menţionează că pentru 61% dintre mileniali, unul dintre principalele motive pentru care nu fac copii este că nu îşi permit.

    Dacă pentru părinţii multora dintre noi, poate cu lipsuri în copilărie, soluţia de a repara această nedreptate pe care au trăit-o a fost să facă la rândul lor copii şi să se dedice bunăstării noastre, pentru ca noi „să nu răbdăm”, ca în cazul lor, ei bine, pentru generaţia mea soluţia e să nu mai facem deloc copii. Suntem egoişti? Poate. Sau, dacă e să răspund foarte sincer, da. Pentru că în viziunea mea, şi nu sunt singura, a avea copii nu ar trebui să însemne un sacrificiu de două decenii a celei mai bune perioade din viaţă – căci la vârsta la care să zicem că i-ai face – 27-35, plus 18 ani (şi nu e ca şi cum la 18 ani îi dai afară pe uşă) sunt anii în care nu mai eşti nici un puşti fără bani, şi nici nu ai atâtea probleme de sănătate încât să nu mai poţi, de exemplu, să călătoreşti în orice condiţii, să pierzi nopţile ş.a.m.d. Sunt, probabil, pentru majoritatea, cei mai buni ani.

    Ei bine, pentru mulţi să aibă copil înseamnă să se abandoneze pe ei în aceşti cei mai buni ani din viaţă, să renunţe la ieşiri, la concedii, la o maşină mai bună, să stea în living pentru a-i da copilului dormitorul, să renunţe la o geacă nouă pentru a-i lua copilului rechizite etc. Şi asta pentru că un copil se îmbolnăveşte des iar medicamentele sunt scumpe, cursurile de balet, de limbi străine, de canto etc. sunt scumpe, bonele – nu mai zic, aşa că pentru mulţi dintre părinţii români, unica soluţie rămâne, în continuare, cea a sacrificiului de sine, dacă e să ne gândim că din 5 milioane de angajaţi, 1,5 milioane, adică mai mult de 30%, primesc salariul minim pe economie, potrivit ZF.

    În plus, multe dintre sacrificiile financiare pe care generaţiile anterioare le-au făcut pentru copii au venit la pachet cu neîmplinirile emoţionale legate de relaţiile defectuoase în care s-au complăcut tot „de dragul copiilor”. Să nu mai vorbim de violenţa domestică îndurată din motive similare, mai ales că divorţul nu era la modă, iar mersul la psiholog nici atât.

    Să demontăm şi replica cunoscută printre români, aceea de a avea pe cineva care „să-ţi aducă un pahar de apă la bătrâneţe”. Şi în acest caz tot de sacrificiu vorbim. Tăvălugul abandonului de sine se perpetuează şi după ce ţi-au crescut copiii, pentru că urmează părinţii. Dacă pentru copii ai avut problema lipsei banilor pentru bonă, după ce aceştia cresc, trebuie să ai grijă de părinţi. Pentru că la noi serviciile destinate vârstnicilor care au nevoie de îngrijire specializată sunt puţine şi foarte scumpe pentru un om obişnuit, iar la stat nu te înduri să îţi laşi părintele. Vorbim de oameni cu alzheimer, cu paralizii şi nu numai. Ba chiar există şi multe cazuri în care un angajat se împarte deja între copil, job şi părinte.

    Aşa că, în loc să facem copii pentru a ne asigura că primim acel pahar de apă, poate vrem să investim în pensii private, din care să ne putem permite o îngrijire specializată când şi dacă vom avea nevoie de ea.

    Pe de altă parte, unii, chiar dacă ar lua în calcul să devină părinţi, amână momentul pentru când le va merge mai bine, financiar vorbind, iar când ajung în acel punct, dacă ajung, încep să apară riscurile asupra sănătăţii, poate nu mai pot face copii, aşa că renunţă.

    Nu în ultimul rând, noile generaţii de potenţiali părinţi au început să ia foarte serios în calcul şi evenimentele mondiale, să se gândească dacă vor să aducă un copil într-o lume dominată de război, incertitudine şi probleme majore de mediu.

    Din păcate, cei care nu vor copii sunt încă stigmatizaţi: 65% dintre respondenţii sondajului realizat de Fortune au spus că simt presiunea socială de a se căsători şi de a face copii, iar 76% cred că societatea se aşteaptă ca statutul de părinte să îţi aducă fericire şi împlinire.

    Departe de a visa la o lume ideală, sper doar că pe viitor, dacă nu putem să facem copii într-o lume în care să nu existe război şi alte nenorociri, măcar să putem avea cu toţii, şi noi, şi ei, o viaţă demnă.  

    Andra Stroe, jurnalist, BUSINESS Magazin

    (andra.stroe@businessmagazin.ro)

     

  • Angajaţii fără copii, personajele fantastice de la locul de muncă? „Chiar dacă eşti foarte familist, de fapt, dar nu ai copii, colegii care sunt părinţi te tratează ca şi cum ai 20 de ani, nicio grijă şi ca şi cum ai fi mereu în studenţie”

    Scriu acest text de lângă Acropole, Atena, unde am venit de 1 mai, după ce m-am uitat aproape jumătate de an la coperta cu ruinele antice care ilustrează volumul I al operelor integrale ale lui Platon – „Apărarea lui Socrate” (am şi citit-o, nu m-am uitat doar la coperţi).

    Îmi plac poveştile şi dezbaterile din Grecia antică, deşi nu îmi place felul în care primii filosofi ai lumii, inclusiv Socrate, se raportau la femei, a căror singură  menire era pe atunci să facă copii. Cu acest gând în minte, revin la subiectul arzător al natalităţii în apărarea genului pe care îl reprezint (după ce am auzit din nou opinii din care reiese că scăderea acesteia este influenţată de „tentaţiile fetelor” – inclusiv de city breakuri, unde mai ajung şi eu).

    Îmi place să cred că am evoluat destul de mult în cursul istoriei până la punctul în care să acceptăm că unii oameni, atât femei, cât şi bărbaţi (chiar şi persoane neutre din punctul de vedere al genului acum), nu vor copii, pur şi simplu. Nu ar trebui să fie nevoie să reamintesc şi că unii oameni efectiv nu pot să îi facă (nu au cu cine, nu au cum, nu au posibilităţi financiare, etc. etc.). Cred că politica de încurajare a natalităţii nu este ceva ce ţine de „organizarea cetăţii”, tot ca în Grecia antică, ci este o alegere personală, influenţată de situaţia financiară şi personală, istoricul, alegerea fiecăruia.

    Acestea fiind spuse, este normal ca într-o organizaţie să existe ambele „specii” de angajaţi: părinţi, dar şi oameni fără copii. Cu siguranţă există discriminare în rândul ambelor tipuri de angajaţi – însă cred că, în România cel puţin, despre felul în care sunt discriminaţi oamenii fără copii se vorbeşte mai puţin. Activităţile în care sunt implicaţi aceşti nonpărinţi sunt uneori neînţelese. Aşa cum spunea într-un articol pe această temă ResumeLab, o companie axată pe construirea de CV-uri şi de scrisori de intenţie pentru candidaţi, persoanele fără copii sunt deseori asemănate cu „animalele fantastice”: „Sunt neînţeleşi, iar activităţile lor în afara biroului sunt derutante. E clar că nu au nimic altceva de făcut după muncă, nu?”.

    Nonpărinţii au însă uneori un al doilea job, părinţi sau bunici de care trebuie să aibă grijă, o operaţie minoră pe care o amână de luni bune, participă la cursuri şi, da, uneori călătoresc sau au alte hobbyuri cărora le dedică ore din afara programului de muncă. Uneori însă, gradul de încărcare în cazul lor este semnificativ mai mare, sunt nevoiţi să îşi depăşească programul orelor de serviciu, să muncească în weekenduri şi, atunci când au nevoie de o zi liberă, să le fie refuzată, mai direct sau indirect. În plus, în cazul unora dintre companii, programul copiilor, în acest regim de muncă încă puţin haotic post-pandemie, ghidează uneori programul unei întregi echipe, mai ales când este vorba de copiii managerilor: disponibilitatea lor de muncă este legată de acest program. Şi cred că asta este perfect de înţeles în cazul situaţiilor excepţionale, dar nu când devine un mod de muncă. „Chiar dacă eşti foarte familist, de fapt, dar nu ai copii, colegii care sunt părinţi te tratează ca şi cum ai 20 de ani, nicio grijă şi ca şi cum ai fi mereu în studenţie”, îmi spunea un prieten de aceeaşi vârstă cu mine (şi de sex masculin, important de precizat, se pare).

    Genul acesta de gândire există la nivel internaţional însă – într-un studiu realizat în 2021, în  rândul a 938 de respondenţi, dintre care 8 din 10 chiar părinţi (tot al ResumeLab), 72% dintre participanţi considerau că angajaţii fără copii sunt trataţi în mod incorect la locul de muncă (şi 67% tocmai fiindcă aveau); per ansamblu însă, 74% dintre respondenţi considerau că oamenii cu copii sunt trataţi mai bine în cadrul organizaţiei pentru care lucrează. Din acelaşi studiu reieşea că şansele ca angajaţii cu copii să fie promovaţi sunt de 49%, în timp ce procentul este de doar 29%, în cazul celor fără, iar cei 22% dintre respondenţi consideră că cele două grupuri au şanse egale. La fel stau lucrurile şi când vine vorbea de şansele pentru o mărire de salariu: 53% părinţi vs. 23% nonpărinţi. În plus, 85% dintre respondenţi spun că oamenii cu copii au prioritate atunci când îşi planifică vacanţele şi zilele libere.

    Dacă e să îmi dau cu părerea, din nou, despre mileniali şi natalitate, eu cred că nu vorbim despre o generaţie care nu face copii – ci care îi va face mai târziu. Cred asta tot din cauza aspiraţiilor de carieră, pentru care ne dedicăm mare parte din viaţă. Vă reamintesc şi că suntem şi „generaţia cu cheia la gât”, cei care am văzut ce înseamnă ca părinţii să nu aibă suficient timp pentru noi din cauza muncii. Vârsta medie la care oamenii fac copii a crescut, deşi cred că nimeni dintre cei care vor copii nu plănuieşte să îi facă de fapt „la bătrâneţe”. Dar când îţi dedici toată viaţa carierei, cam asta e tot ce ştii să faci, nu te învaţă nimeni să fii părinte. Activităţile de neînţeles, cum ar fi un hobby, pot fi un prim pas şi în direcţia unui copil şi a unei familii „ca la carte” – e nevoie să faci puţin loc pentru tine, înainte de a face loc unei persoane pe care să o creşti. Până atunci însă, abordarea că angajaţii fără copii sunt mai disponibili decât cei cu copii este una ancestrală: dacă gândeşti aşa, gândeşti practic ca în Grecia antică, mai ales când vine vorba de angajaţii femei. 

    Ioana Matei, editor Business MAGAZIN

  • Cum poţi merge într-unul dintre cele mai luxoase locuri de pe pământ cu bani puţini – GALERIE FOTO

    Deşi atrage de la an la an un număr tot mai mare de turişti şi expaţi deopotrivă, Dubaiul este privit în continuare cu reticenţă de mulţi, care îl consideră prea îndepărtat, prea scump şi prea greu de vizitat pe cont propriu. Lucrurile nu stau însă deloc aşa.

    Un oraş al recordurilor şi al luxului, Dubaiul reprezintă o alternativă ideală la city break-urile de prin Europa, mai ales în sezonul rece, când Bătrânul Continent e încă acoperit de zăpadă şi scuturat de ploi şi vânturi reci.

    Tot pentru a scăpa de temperaturile scăzute am ales şi eu să îl vizitez, în urmă cu un an, la final de aprilie. Cu toate că, în primă instanţă, din cauza preţurilor piperate al biletelor de avion am fost cât pe ce să renunţ la a-mi petrece Paştele în Emirate, după un scurt research am găsit alternativa ideală: plecare de pe aeroportul din Sofia (110 euro/persoană zborul dus-întors – de reţinut că asta era înainte de explozia preţurilor), unde am ajuns cu maşina, dar spre care există acum zboruri low-cost extrem de accesibile, chiar şi la 25 de euro dus-întors.

    Am ajuns în Sofia în miez de noapte, în seara dinaintea călătoriei, iar dimineaţa, când am deschis ochii trezită de alarma telefonului, am avut parte de un spectacol feeric şi cât se poate de neaşteptat: în faţa ferestrei, muntele Vitoşa, la poalele căruia se întinde capitala vecină, fusese îmbrăcat într-un strat gros de zăpadă, iar afară încă ningea ca în poveşti, deşi în câteva zile urma să intrăm deja în luna mai.

    Condiţiile meteo i-au luat pe nepregătite şi pe operatorii aerieni, aşa că decolarea avionului nostru a avut o întârziere de peste o oră. Cu gecile subţiri de primăvară, sub care dârdâiam incontrolabil, am plecat în viteză spre ţările calde. Unde ne aştepta o vreme toridă, cu vreo 35 de grade în termometre.

    Pentru că aveam doar patru zile la dispoziţie şi trecuse mult timp de la ultima vizită pe malul mării, ardeam de nerăbdare nu doar să explorăm oraşul, dar şi să ne răsfăţăm cu o zi la plajă. Şi le-am făcut pe amândouă, cu vârf şi îndesat. Ce poţi face timp de patru zile în Dubai?

    Ştiaţi că?

    Œ Românii nu au nevoie de viză pentru a vizita Emiratele;

     Dubaiul deţine cele mai multe recorduri mondiale;

    Ž Astăzi unul dintre cele mai opulente oraşe din lume, în urmă cu 200 de ani Dubaiul era doar un sat de pescari.

    Cu nisipul „de-acasă”

    Luând în calcul soarele dogoritor de la orele dimineţii, am renunţat rapid la ideea de a ne începe peregrinarea prin capitala Emiratelor în prima parte a zilei, luând în schimb calea plajei. Am ales la întâmplare, şi foarte inspirat, plaja publică, pustie şi artificială Jumeirah, „tapetată” cu nisip alb, transportat din deşertul Dubai. Am rămas aici preţ de câteva ore, pentru a testa apele calde ale Golfului Persic. În ciuda zvonurilor auzite înainte de sosire, nu a fost nicio problemă în a ne bucura de soare în costum de baie, deşi nu ne aflam pe o plajă privată. Dacă în prima zi am profitat de umbra unui palmier răzleţ, în cea de-a doua vizită pe malul mării aveam să închiriem un şezlong, deloc ieftin, însă imperios necesar pentru temperaturile de afară: în jur de 70 de lei fiecare, cu umbrela adiacentă.

    În apropierea aceleiaşi plaje am avut norocul de a da peste un Filli – un lanţ local de fast-food-uri cu mâncare delicioasă, pe care îl descoperisem încă din seara sosirii, în apropiere de hotel, şi unde am descoperit cel mai gustos milkshake cu fistic testat vreodată.

    La mică depărtare se profila suplu, dar ascuns parţial de un alt hotel în construcţie, faimosul Burj al-Arab, singurul hotel de şapte stele din lume, în care vă puteţi caza pentru „modesta” sumă de 6.000-10.000 de lei pe noapte.

    La această primă vizită ne-am cazat la Flora al Barsha, un hotel de patru stele, unde o cameră dublă imensă, cu mic dejun inclus şi transport gratuit la plajă costa 52 de euro (anul acesta preţul a crescut, şi se situează între 65-135 de euro/noapte). Amplasat în vecinătatea mallului Emirates – cel mai mare din lume, dar şi în apropierea staţiei de metrou – după părerea mea un „must” când ajungi în Dubai, a reprezentat o alegere cât se poate de inspirată. Asta spre deosebire de cazarea aleasă în cea de-a doua vizită – un hotel situat în cartierul Deira, pe care vă recomand să îl evitaţi ca zonă de înnoptare.Turism la înălţime

    Pe la amiază ne-am făcut curaj să luăm oraşul la pas. În Dubai, aproape totul este la înălţime, la propriu şi la figurat. La înălţimea aşteptărilor, dar şi la înălţimi ameţitoare deasupra solului, fie că vorbim de atotcunoscuta Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume, ori la terenul de tenis – helipad situat, şi el, la cea mai mare înălţime de pe glob, unde au venit să facă schimb de mingi, la un amical, Federer şi Agassi. Cu „înălţimea sa”, Burj Khalifa, ne-am început şi noi seria de obiective vizitate, nu înainte de a străbate imensul Dubai Mall, prin care ajungeai, inevitabil, dacă alegeai metroul ca mijloc de transport. Calea de acces în mall era înţesată cu mici magazine în care erai invitat zgomotos, ca în bazarele turceşti, să testezi parfumuri sau să probezi haine tradiţionale. După ce scăpai de hărţuiala vânzătorilor de pe acest „culoar de tranzit”, odată ajuns în giganticul complex, începeai să descoperi adevăratul paradis al pasionaţilor de shopping. Dacă magazinele erau amenajate în cel mai încântător şi atractiv mod cu putinţă, îmbiindu-te să intri şi să faci cumpărături până atingi limita cardului de credit – ispită în faţa căreia am reuşit să nu cedăm, cele care m-au frapat cu adevărat au fost toaletele, căci, spre deosebire de cele întâlnite în mod obişnuit într-un centru comercial, acestea arătau ca ale unui hotel de 5 stele, de la finisaje la odorizante şi prosoapele pentru mâini.

    Tot în Dubai Mall se găseşte şi uriaşul aquarium, pe care cei care nu doresc să plătească bilet îl pot admira, parţial, gratuit. Pe cât de fascinantă pentru copii şi adulţi deopotrivă, pe atât de ingrată este însă această atracţie, dacă e să luăm în calcul faptul că, în loc să se bucure de infinitul oceanului, zeci de specii sunt ţinute captive spre deliciul vizitatorilor.

    Odată ce am reuşit să ieşim din furnicarul de oameni veniţi la cumpărături, am intrat într-altul, mult mai compact: în piaţeta în care străpunge cerul Burj Khalifa, faimosul obiectiv fusese „asediat” de turişti din toate colţurile lumii, care îşi îndreptaseră ca o mare de zombie camerele telefoanelor spre monstrul de sticlă.

    Cu întârziere, din pricina Ramadanului, într-un final a început şi spectacolul fântânilor muzicale, şi el cel mai mare din lume, care ne-a cucerit pe deplin. Timp de jumătate de oră, multe ore la rând, am aşteptat cuminţi cele doar cinci minute de cântec şi dans, ba melodii cunoscute, ba ritmuri arăbeşti, difuzate alternativ.

    Ultima sesiune a avut loc la 23:30, după care ne-am retras la o terasă situată în apropiere, care oferea o privelişte cuprinzătoare asupra turnului luminat, dar şi un meniu cu preţuri cât se poate de accesibile pentru locaţia şi oraşul în care ne aflam. De pildă, o limonadă costa 35 de lei, iar o porţie de paste cu fructe de mare, 60.

    Unde bem o bere rece în Dubai

    Următoarea zi am luat monorailul (cost: circa 5 euro) şi ne-am îndreptat spre Palm Jumeirah, celebra insulă în formă de palmier, având ca destinaţie finală Atlantis, unul dintre cele mai iconice hoteluri ale Dubaiului. După un drum de câteva staţii – la înălţime, cum altfel – în care am stat cu ochii căscaţi de-o parte şi de alta a vagonului, având o privelişte 360, am coborât la „poalele” impunătorului hotel. După o plimbare pe promenada din faţa clădirii, toropiţi de căldură ne-am întors pentru o bere rece. Am intrat în Wavehouse, un bar din incinta Atlantis, care a fost o supriză extrem de plăcută, deopotrivă ca atmosferă şi servicii. Cu titlu de exemplu, pentru a vă face o idee, pe meniul actual postat pe site-ul locaţiei, în prezent o pizza are un cost de 20-25 de euro, o porţie de fish & chips, 28, una de coaste de porc (şi nu sunt multe locaţii care servesc preparate din carne de porc), 32 de euro, iar pastele carbonara, 21. Drumul de întoarcere l-am străbătut, parţial, la pas, pe aleile perfect trasate şi încadrate de palmieri, unde doar cu multe milioane în cont îţi poţi permite o reşedinţă. Seara ne-am petrecut-o departe de centrul oraşului, la Global Village, un amalgam kitchos de miniorăşele construite după specificul unui număr mare de ţări, având machetate cele mai cunoscute obiective, de la Turnul Eiffel la Big Ban şi tot aşa. În acest mare bazar găseai de toate, de peste tot, atât ca experienţe culinare, cât şi ca activităţi: într-un loc se vindeau covoare persane, în altul baclavale, puţin mai încolo te puteai da în rollercoaster sau în bărcuţe, iar dacă ţi-era poftă, găseai vată pe băţ, clătite, wurşti, îngheţată şi câte şi mai câte. Iar preţul de intrare era unul modic, de circa 10 lei.

    O altă faţă a Dubaiului

    În cea de-a treia zi a sejurului ne-am îndreptat către cartierul Al Fahidi, centrul „vechi” al oraşului. Cu o istorie scurtă, care începe în secolul 18, cu un mic orăşel de pescari, Dubaiul nu are prea multe de arătat dacă ne raportăm la trecut. Cu toate acestea, zona tradiţională a oraşului oferă o plimbare plăcută printre casele ce se vor îmbătrânite de timp, dar care, la o analiză mai atentă, par „fabricate” astfel pentru a salva aparenţele. Câteva buticuri cu obiecte artizanale, o moschee îngălbenită (dar nu de vreme) şi micile terase cu privelişte spre Dubai Creek (râul ce traversează oraşul) oferă însă o experienţă plăcută pentru turişti.

    La o scurtă plimbare cu o barcă numită abra peste râu ajungi în Deira, unde descoperi, frapant, o altă faţă a Dubaiului. Aici, mizeria şi haosul sunt la ele acasă. Tomberoanele de gunoi dau pe-afară, mirosurile devin, în lunile de vară, insuportabile (după cum aveam să aflăm la a doua vizită în Emirate, în timpul unei scurte escale), iar gândacii îşi fac de cap pe pereţii teraselor. Şi tot acasă e acest cartier pentru muncitorii de toate naţionalităţile, inclusiv pentru localnicii mai puţin norocoşi, pentru care luxul e doar un tablou pe care îl admiră de la distanţă sau la care iau parte doar construindu-l cu propriile mâini, pe şantiere.

    Pe înserate am urcat la rooftopul hotelului Address, unde puteam cina însă doar cu rezervare. Atât ziua, cât şi pe timpul nopţii barul şi infinity-poolul deopotrivă sunt o experienţă pe cinste, pentru care trebuie să scoateţi din buzunare de la câteva zeci la câteva sute de euro, după caz.

    Impresii de final

    Pentru că scopul călătoriei nu era neapărat acela de a bifa toate obiectivele oraşului, ci mai degrabă de a ne relaxa, în ultima zi am rămas la plajă, iar spre seară ne-am îndreptat spre JBR Beach, de unde am putut admira, în zare, Ain Dubai…cea mai mare şi mai înaltă roată din lume. Spre deosebire de liniştea şi curăţenia de pe Jumeirah, plaja de aici era înţesată de oameni şi nu aş recomanda-o pentru băile de soare pe care le oferă Dubaiul. La plecare ne-am oprit la un restaurant georgian din apropiere, Old Tbilisi, unde am avut parte de cea mai delicioasă masă a întregului sejur. Ojakhuri (preparat tradiţional cu carne prăjită şi cartofi) e demenţial, iar pâinicile de casă sunt, de asemenea, de neratat! Preţurile sunt medii – preparatul despre care vă vorbeam costă în jur de 75 de lei, un ice tea, circa 25 de lei, iar o sticlă de soft drink, cam 20.

    Am ratat multe obiective în Dubai, de la colorata Miracle Garden la futuristicul Museum of the future, unde nu am mai găsit sloturi orare disponibile pentru o vizită, sau The Frame. Pe ultimele le-am văzut însă în treacăt, iar muzeul l-am inclus pe lista obligatorie pentru o vizită viitoare. Rămân, de asemenea, numeroase activităţi: plimbare cu ATV-urile în deşert, cea mai lungă tiroliană urbană, o vizită în Abu Dhabi, capitala Emiratelor (dacă nu vreţi să îi dedicaţi un sejur separat), o zi petrecută la spectaculoasele infinity pooluri şi multe altele, după preferinţele şi bugetul fiecăruia.

    Cert este că, dincolo de preconcepţiile multora şi chiar şi în contextul în care preţurile biletelor de avion – şi nu numai – au explodat, Dubaiul rămâne o destinaţie accesibilă chiar şi pentru cei care dispun doar de un buget mediu şi reprezintă o opţiune ideală pentru o excursie de câteva zile în lunile de iarnă-primăvară, pentru a scăpa de temperaturile mici din România. Iar o vacanţă pe cont propriu implică doar o minimă organizare, aşa că nu vă simţiţi „legaţi” de ofertele agenţiilor de turism, căci Dubaiul e un loc sigur şi are de toate pentru toţi. Şi ce nu are încă probabil că se construieşte acum.   ■

    Tips & TrickS Dubai:

     Dacă nu vi se oferă, cereţi cartela gratuită cu internet (1 Gb) pe care autorităţile o asigură turiştilor în aeroport, la controlul paşapoartelor, valabilă 24 de ore;

     Rezervaţi o cazare în apropierea liniei roşii/negre de metrou;

     Dacă sunteţi un grup de patru persoane, pe distanţe mici înlocuiţi autobuzul cu taxiul, căci costul final va fi unul similar;

     Cumpăraţi alcool din Duty Free-ul aeroportului. În orice alt loc este foarte scump;

     Dacă biletele de avion sunt prea scumpe în perioada dorită, căutaţi rute alternative pentru a ajunge în Dubai (plecare din Sofia sau Belgrad/aterizare în Abu Dhabi Ă transfer spre Dubai)

     Evitaţi, pe cât posibil, perioada Ramadanului şi excludeţi complet sejururile în lunile de vară, deoarece temperaturile extreme fac vizitele turistice de nesuportat;

     Faceţi rezervări înainte de a pleca în vacanţă pentru restaurantele/obiectivele dorite, căci e posibil să nu mai găsiţi sloturi/locuri libere;

     Spectacolul oferit de fântânile muzicale are un program fix, care suferă modificări pe durata Ramadanului;

     Ţineţi mereu o eşarfă/un hanorac la îndemână, deoarece între aerul condiţionat din autobuze/malluri/taxiuri şi căldura de afară există o prăpastie termică uriaşă;

     Nu în ultimul rând…testaţi milkshake-ul cu fistic de la Filli!

  • Mădălina Racoviţan & Günay Duagi, KPMG: Un subiect din nou în actualitate: fidelizarea angajaţilor cheie. Ce este şi cum se aplică un SOP

    Penuria de candidaţi de pe piaţa muncii, dar şi atragerea şi menţinerea oamenilor cheie pun o presiune în creştere pe bugetele companiilor. Mai ales în cazul businessurilor antreprenoriale, care, în ultimii patru ani, au avut de înfruntat mai multe tipuri de crize, ce s-au reflectat în toate rezultatele economice. O soluţie la care pot apela şi care poate avea rezultate pe termen lung în păstrarea şi motivarea angajaţilor este planul de stimulente pe termen lung, aşa-numitul „Stock Option Plan” (SOP), prin care asociatul/acţionarul majoritar permite salariatului să beneficieze şi el de dezvoltarea şi de creşterea companiei.

    Planul de stimulente pe termen lung poate ţine locul convenţionalului plan de recompensare prin fonduri băneşti sau, altfel spus, bonusurilor, mai ales în condiţiile unor constrângeri bugetare cum sunt cele actuale. SOP este potrivit oricărui tip de companii – şi celor mari, listate sau nelistate, dar şi celor aflate la început de drum. Atunci când iau în calcul un SOP, acţionarii trebuie să ştie că există mai multe variante de planuri de recompensare în acţiuni sau părţi sociale, ce implică acordarea sau raportarea de titluri de participare la capitalul social al societăţilor comerciale. Totuşi, din experienţa acumulată, am constatat că în ultimii ani, organizaţiile se orientează preponderent către două tipuri de planuri de remunerare în acţiuni/părţi sociale.

    Şi ne referim la planurile prin care angajaţii primesc acţiuni sau părţi sociale cu titlu gratuit ori au posibilitatea de a le achiziţiona la un preţ preferenţial, şi planurile prin care sunt transferate angajaţilor doar drepturile financiare aferente deţinerii unor acţiuni/parţi sociale, fără să le fie transferat dreptul de proprietate asupra  titlurilor de participare  (aşa-numitele „Phantom Stock Option Plans” sau „Virtual Stock Option Plans”), ceea ce face ca aceştia să aibă dreptul de a încasa dividende, nu şi pe cel de vot. Cu alte cuvinte, prin SOP, angajatul devine cointeresat, beneficiind şi el de dezvoltarea şi creşterea valorii companiei, rezultatul final fiind o aliniere a intereselor întreprinderii cu cele ale angajatului. Pot participa fie angajaţii cel mai importanţi pentru creşterea companiei sau top managementul, fie toţi salariaţii, iar schemele de remunerare în instrumente financiare recompensează angajatul pentru o performanţă trecută, dar vizează una viitoare, pe termen lung.

    PE LARG, DESPRE CE ESTE VORBA. Raţiunea de bază pentru a folosi aceste planuri constă în oferirea unei soluţii de fidelizare şi recompensare suplimentare sau, după caz, alternative faţă de uzuala metodă de recompensare în fonduri băneşti bazată pe salarizare şi/sau bonusare în intervale scurte. Scopul final ar putea fi stimularea performanţei şi loialităţii angajaţilor prin acordarea unor beneficii financiare şi nefinanciare dependente de dezvoltarea şi creşterea valorii societăţii, care depinde la rândul ei şi de performanţa angajaţilor. În plus, s-ar putea lua în calcul folosirea unui astfel de plan în cazul în care se doreşte recompensarea salariaţilor pe termen lung şi alinierea intereselor acestora la cele ale asociatului/acţionarului majoritar, permiţând salariatului să beneficieze şi el de dezvoltarea şi creşterea valorii companiei. În plus, în cazul unui plan bazat pe acordarea de participaţii în companie, se poate genera un puternic stimulent nefinanciar intrinsec al angajaţilor, atribuind un sentiment de control asupra deciziilor corporative (care poate fi mult mai eficient decât un simplu stimulent extrinsec care constă într-un bonus în bani). De asemenea, în cazul unui plan de tip virtual, se pot genera beneficii financiare din dobândirea echivalentului financiar al titlurilor de participare la care titlurile se raportează, adică veniturilor generate de dividende şi câştiguri de capital. Aceste planuri se pretează şi cazului în care se urmăreşte recompensarea anumitor angajaţi în cadrul unui eveniment viitor, precum un exit sau o listare pe piaţa de capital (aşa numitele “Pre-IPO Incentive Plans”). Nu în ultimul rând, beneficiile fiscale obţinute ca urmare a implementării unui astfel de plan sunt importante. Aşadar, principalul avantaj al planurilor de tip SOP este acela că oferă avantaje fiscale aferente beneficiilor primite sub formă de titluri de participare, la momentul acordării, maturizării şi exercitării acestora (respectiv la momentul la care angajatul devine proprietar al titlurilor de participare). La momentul acordării, respectiv maturizării sau exercitării opţiunilor nu se datorează impozit pe venit şi contribuţii sociale pentru beneficiul reprezentat de diferenţa dintre valoarea de piaţă a titlurilor de participare şi preţul preferenţial (sau zero) la care se dobândesc titlurile de participare. După momentul exercitării opţiunilor (şi dobândirii titlurilor de participare): se datorează impozit pe venit şi, eventual, contribuţii de asigurări sociale de sănătate pentru veniturile din dividende sau se datorează impozit pe venit şi, eventual, contribuţii de asigurări sociale de sănătate pentru câştigul realizat din înstrăinarea titlurilor de participare, la momentul vânzării acestora.

    SOP este potrivit oricărui tip de companii – şi celor mari, listate sau nelistate, dar şi celor aflate la început de drum. Atunci când iau în calcul un SOP, acţionarii trebuie să ştie că există mai multe variante de planuri de recompensare în acţiuni sau părţi sociale, ce implică acordarea sau raportarea de titluri de participare la capitalul social al societăţilor comerciale. Totuşi, din experienţa acumulată, am constatat că în ultimii ani, organizaţiile se orientează preponderent către două tipuri de planuri de remunerare în acţiuni/părţi sociale.

    Tratamentul fiscal favorabil se aplică doar acelor planuri care respectă condiţiile impuse de legislaţia fiscală din România, adică participanţii trebuie să fie angajaţi, administratori sau directori ai persoanei juridice care organizează planul sau ai persoanelor juridice afiliate; beneficiul să fie reprezentat de dreptul de a achiziţiona la un preţ preferenţial sau de a primi cu titlu gratuit un număr determinat de titluri de participare; perioada între momentul acordării dreptului şi momentul exercitării acestuia (transferul titlurilor) să fie de minimum un an.

    CE PRESUPUNE UN SOP. Pentru implementarea planului se aplică regulile generale din dreptul civil şi dreptul societar, cu alte cuvinte, nu se înfiinţează o structură juridică nouă.  În ceea ce priveşte durata perioadei de învestire, aceasta poate depinde de scopul acordării opţiunii (de ex. alinierea la obiective de afaceri pe termen mediu, cum ar fi de doi-trei ani, sau pe termen mai lung, cum ar fi de cinci-şapte ani), iar învestirea poate să fie progresivă („Graded vesting”) sau să aibă loc la un singur moment („Cliff vesting”). Oricum, trebuie menţionat că succesul unui plan depinde de mai mulţi factori, iar cei mai importanţi se referă la implementarea unui plan care să fie uşor de înţeles, care să fie comunicat cât mai eficient participanţilor, să existe un beneficiu real motivant (benchmarking), iar participanţii să fie în acord cu cultura companiei, pentru a înţelege mai bine viitorul. În cazul în care societatea este listată la bursă, trebuie luate în calcul prevederile legislaţiei pieţei de capital. De asemenea, societăţile listate sunt obligate conform Directivei UE nr. 2017/828 în ceea ce priveşte încurajarea implicării pe termen lung a acţionarilor (SRD II) – transpuse în august 2020 în România – să elaboreze o politică de remunerare în ceea ce priveşte conducătorii, care poate include remunerare prin intermediul acestor planuri.

    Totuşi, este important de reţinut că acest tip de planuri nu este rezervat numai companiilor listate, ci ele se pot implementa cu succes şi de companii nelistate, atât societăţi pe acţiuni (SA) cât şi societăţi cu răspundere limitată (SRL). În ultimul timp, observăm un interes mărit din partea antreprenorilor de a implementa astfel de planuri în cadrul SRL-urilor.

    Considerăm că acest tip de remunerare va câştiga din ce în ce mai mult teren, dacă luăm în considerare situaţia economică actuală sau avantajele fiscale. În plus, motivarea intrinsecă suplimentară a angajaţilor se poate face şi prin încurajarea acestora să devină parte din proprietarii afacerii. De altfel, de pildă, multe companii din sectoare-cheie ale industriei, cum ar fi IT, folosesc deja cu succes acest tip de remunerare.

    Până la urmă, este un element de competitivitate important, pe care companiile nu îl pot neglija.   

    Mădălina Racoviţan,Tax Partner, Head of People Services, KPMG în România

    Günay Duagi, Managing Associate, Toncescu şi Asociaţii, KPMG Legal

  • Care sunt printre puţinele produse româneşti ce reuşesc să se lupte cu giganţii externi care au cucerit România; ba chiar mai mult decât atât, au plecat şi peste hotare să cucerească alte ţări

    Într-o epocă în care comerţul modern a ajuns aproape la fiecare parter de bloc sau chiar în sate aflate la zeci de kilometri depărtare de oraşe, în care porţile sunt deschise pentru toate brandurile capabile să producă atât cât consumatorul cere, bătălia pentru un loc la raft este tot mai mare.

    Categoria dulciurilor este una în care concurenţa brandurilor româneşti şi a celor străine se vede de la ambalaje până la aşezarea la raft, iar în contextul în care rafturile magazinelor locale s-au umplut de branduri străine, producătorii români şi-au făcut curaj să cucerească lumea. Este şi cazul ROM şi Măgura, care au ajuns deja în peste 30 de ţări.

    Şoseaua Viilor din Bucureşti este o stradă care poate nu spune multe la prima vedere, dar este locul unde este aşezat unul dintre cele mai importante centre de producţie de dulciuri din România. Aici este fabrica de ciocolată a Kandia Dulce, cel mai mare producător din domeniu. Dacă treci prin zonă nici nu trebuie să cauţi cu atenţie locul pentru că un miros dulce te atrage până la poarta fabricii. Unitatea de producţie a Kandia Dulce produce branduri cu istorie precum Rom, Măgura, Kandia,  Făgăraş, Sugus, Papi sau Primola.

    Toate ocupă poziţii de piaţă importante în sectoarele în care activează, iar unele au luat deja calea exportului de mai mulţi ani. „Măgura este liderul indiscutabil al pieţei de prăjituri ambalate din România şi este prezentă de ani buni în pieţele mari de diaspora din Europa: Spania, Italia, Marea Britanie, SUA, Canada etc. În 2022 am lansat două arome de prăjituri Măgura şi pe piaţa din Polonia. În prezent exportăm în peste 30 de pieţe”, a spus Dragoş Militaru, managerul care conduce din 2019 Kandia Dulce.

    Măgura este un brand cu o istorie de 45 de ani, iar Dragoş Militaru subliniază faptul că brandul Măgura este unic pe toate pieţele pe care activează în contextul în care alţi producători locali de dulciuri au ales alte nume pentru produsele pe care le exportă peste hotare. În portofoliul Măgura se află cinci produse permanente de miniprăjituri, dar Kandia Dulce mai are şi două sortimente de rulade Măgura, trei sortimente de miniprăjituri ROM şi din aprilie anul acesta şi trei sortimente de miniprăjituri Papi.

    194 mil. lei, cifra de afaceri înregistrată de Kandia Dulce în 2022, în creştere cu 22% faţă de anul precedent

    „Pentru prăjiturile Măgura şi ROM avem disponibile şi formate de multipack de 6 sau 8 bucăţi. În total, portofoliul de prăjituri are peste 14 sortimente diferite în diverse ambalări.” În plus, Kandia Dulce a intrat recent pe pieţe mari de export cu prăjituri astfel că producătorul a demarat investiţii în dezvoltarea liniei de producţie.

    „Deţinem singura linie de producţie de mini-prăjituri complet automatizată din România şi vom investi în extinderea capabilităţilor şi a capacităţii de producţie cu 12%.” Noua investiţie depăşeşte 1,5 milioane de euro, iar finalizarea acesteia este estimată pentru anul viitor. Conform ultimelor date, în medie, compania produce între 35 şi 40 de tone de produse pe zi, pe patru-cinci linii de fabricaţie. Dragoş Militaru spunea recent că unele produse, care au rulaj foarte mare, precum prăjitura Măgura, sunt fabricate în trei schimburi.

    „În total, anual, punem pe piaţă aproximativ 9.000 de tone de produse dulci, sub toate brandurile, din toate categoriile. Din această cantitate, anul acesta, gama de prăjituri va ajunge la 2.800 de tone, Măgura reprezentând 90%. Tabletele de ciocolată cumulează circa 2.000 de tone, batoanele de ciocolată reprezintă şi ele 2.000 de tone, iar restul sunt diverse categorii de produse”, preciza Dragoş Militaru, care conduce compania din funcţia de managing director. Anual, compania vinde 48 de milioane de batoane ROM şi peste 60 de milioane de prăjituri Măgura, conform ultimelor date.

    Măgura şi ROM sunt motoarele producătorului de ciocolată, dar şi principalele branduri la export. ROM este şi el un brand cu vechime, având aproape 60 de ani. În plus, brandul ROM se găseşte în ţările cu comunităţi mari de români în ambalaj cu tricolor, iar în alte ţări cu alte ambalaje, dar cu acelaşi nume românesc.

    Echipa Kandia Dulce a rămas unită în faţa provocărilor de tot felul şi a stat foarte aproape de consumatorii români, care preferă din ce în ce mai mult mărcile şi produsele autohtone cum ar fi ROM, Măgura, Făgăraş, Primola, Sugus, Papi etc.

    Extinderea brandurilor „made in Bucureşti” la export vine în contextul în care puterea companiilor locale a crescut în ultimii ani, iar piaţa românească a fost invadată de branduri străine. În topul celor mai mari importatori de ciocolată şi batoane de ciocolată, produse în interiorul UE, cu peste 27.000 de tone, România s-a situat pe locul 6, iar în ceea ce priveşte importul de ciocolată şi de batoane de ciocolată produse în afara UE, s-a situat pe locul 3, conform celor mai recente date ale Eurostat. De asemenea, România se află în primii cinci importatori de ciocolată albă din afara spaţiului UE. În businessul Kandia Dulce, exporturile reprezintă aproximativ 6%, principala piaţă de export fiind Marea Britanie.

    Kandia Dulce are în spate o familie puternică de antreprenori şi anume familia Meinl din Austria, care deţine atât un business în domeniul financiar, al cafelei, în domeniul ciocolatei şi inclusiv producătorul Heidi Chocolat, care are o unitate de producţie în Pantelimon. Kandia Dulce este cea mai mare afacere din România deţinută de familia Meinl, având în 2022 o cifră de afaceri de 194 de milioane de lei, în creştere cu 22% faţă de anul precedent.  „Anul 2022 a fost un an dificil, cu multe provocări şi instabilitate, marcat de inflaţie accelerată pentru toate materiile prime, combustibil şi energie. Echipa Kandia Dulce a rămas unită în faţa provocărilor de tot felul şi am stat foarte aproape de consumatorii români, care preferă din ce în ce mai mult mărcile şi produsele autohtone cum ar fi ROM, Măgura, Făgăraş, Primola, Sugus, Papi etc.”, a adăugat Dragoş Militaru, care aminteşte că cele mai importante proiecte ale companiei au constat în dezvoltarea soluţiilor de automatizare şi diversificarea portofoliului de produse. Echipa Kandia Dulce are aproape 400 de oameni. Cât despre 2023, managerul crede că va un an mai bun decât 2022. „Brandurile noastre ROM şi Măgura sunt printre cele mai îndrăgite de români şi câştigă cotă de piaţă în faţa produselor importate. Investim din ce în ce mai mult în dezvoltarea şi promovarea portofoliului nostru de produse şi ne aşteptăm la o piaţă bună în 2023 şi o cifră de afaceri de peste 240 milioane de lei”, a adăugat el.   

    „Măgura este liderul indiscutabil al pieţei de prăjituri ambalate din România şi este prezentă de ani buni în pieţele mari de diaspora din Europa: Spania, Italia, Marea Britanie, SUA, Canada etc. În 2022 am lansat două arome de prăjituri Măgura şi pe piaţa din Polonia. În prezent exportăm în peste 30 de pieţe.”

    Dragoş Militaru, Kandia Dulce

  • Cum au ajuns ajutoarele financiare oferite de Uniunea Europeană să fie mană cerească pentru oligarhi şi politicieni corupţi, care au furat pământurile de la cei care ar fi trebuit de fapt să fie ajutaţi cu aceşti bani

    Uniunea Europeană cheltuie zeci de miliarde de euro pe an pentru a subvenţiona agricultura, o ramură a economiei vitală, dar vulnerabilă şi la schimbările climatice, şi la concurenţa din ţările mai ieftine sau mai norocoase din punctul de vedere al climei sau al capriciilor naturii. Însă o parte din aceşti bani sunt ademenitori pentru oamenii puternici, îi îmbogăţesc pe politicieni şi finanţează afaceri corupte, scrie The New York Times.

    În vremea comunismului, ţăranii lucrau câmpurile care se întind pe kilometri întregi în judeţul dintre Budapesta şi lacul Balaton, culegând grâu şi porumb pentru un guvern care le furase pământul. Astăzi, copiii lor trudesc pentru noi stăpâni, un grup de oligarhi şi patroni politici care şi-au însuşit pământul prin înţelegeri opace cu conducătorii Ungariei democratice. Ei au creat o variantă modernă a sistemului feudal, oferind locuri de muncă şi ajutor celor care se conformează şi pedepsindu-i pe răzvrătiţi. Aceşti baroni ai pământului, după cum s-a dovedit, sunt finanţaţi şi chiar încurajaţi de Uniunea Europeană.

    Blocul comunitar plăteşte într-un an obişnuit 65 de miliarde de euro ca subvenţii agricole menite să sprijine fermierii şi să ţină în viaţă comunităţile rurale. Dar în Ungaria şi în cea mai mare parte a Europei Centrale şi de Est, o bună parte din bani se îndreaptă către cei deja puternici sau cu relaţii politice. Fostul premier al Cehiei, Andrej Babiš, încă încasa zeci de milioane de euro în subvenţii în al doilea an de mandat, 2018 când, pentru a putea guverna a trebuit să se alieze cu un partid cu orientări comuniste.

    Babiš a fost investigat pentru fraudă cu subvenţii de poliţia cehă şi de OLAF, biroul antifraudă al UE, pentru a fi achitat de acuzaţii în 2023 de o instanţă din Praga, dar nu definitiv.  Subvenţiile au finanţat acapararea de terenuri în stil mafiot în Slovacia şi Bulgaria.  Programul agricol al Europei, un mecanism care a contribuit la formarea Uniunii Europene, este acum exploatat de aceleaşi forţe antidemocratice care ameninţă blocul din interior. Acest lucru se datorează faptului că guvernele din Europa Centrală şi de Est, multe conduse de populişti, au libertate mare în privinţa modului în care sunt distribuite subvenţiile finanţate de contribuabilii din întreaga Europă, chiar dacă întregul sistem este învăluit în secret.

    O investigaţie a New York Times desfăşurată în nouă ţări în anul 2019 a scos la iveală un sistem de subvenţii care este în mod deliberat opac, subminează grav obiectivele de mediu ale Uniunii Europene şi este deformat de corupţie şi de conflicte de interese. Maşinăria birocratică europeană de la Bruxelles permite această corupţie grosolană, deoarece confruntarea cu ea ar însemna schimbarea unui program care ajută la menţinerea unei uniuni precare. Liderii europeni nu se înţeleg între ei în privinţa multor lucruri, dar cu toţii se bazează pe subvenţii generoase şi pe o mare discreţie în a le cheltui. Înlăturarea acestui sistem pentru a elimina abuzurile din noile state membre ale UE ar perturba ordinea politică şi economică de pe tot continentul.

    Blocul comunitar plăteşte într-un an obişnuit 65 de miliarde de euro ca subvenţii agricole menite să sprijine fermierii şi să ţină în viaţă comunităţile rurale. Dar în Ungaria şi în cea mai mare parte a Europei Centrale şi de Est, o bună parte din bani se îndreaptă către cei deja puternici sau cu relaţii politice.

    Acesta este motivul pentru care când pregăteşte reforme Bruxelles-ul nu  pune accentul pe eliminarea corupţiei sau pe înăsprirea controalelor. În schimb, tendinţa este de a acorda liderilor naţionali mai multă autoritate asupra modului în care cheltuiesc banii – cu ignorarea obiecţiilor auditorilor interni. Programul pentru agricultură a fost mult timp cel mai greu element din bugetul central al Uniunii Europene, reprezentând 40% din cheltuieli. Este unul dintre cele mai mari programe de subvenţii din lume.

    Cu toate acestea, unii europarlamentari de la Bruxelles, care legiferează şi votează cu privire la politica agricolă, recunosc că adesea nu au idee unde se duc banii. Un loc în care aceştia se duc este judeţul Fejer, casa premierului populist al Ungariei Viktor Orban. O icoană pentru extrema dreaptă a Europei şi un critic dur al Bruxelles-ului şi al valorilor corupte europene, Orban acceptă bucuros banii Uniunii Europene. Ancheta NYT a constatat că fondurile europene pentru subvenţii agricole care ajung în Ungaria intră într-un sistem de patronaj care îmbogăţeşte prietenii şi familia premierului Orban, protejează interesele politice şi pedepseşte rivali:  aproximativ 500 de hectare de teren de la stat au fost vândute ginerelui lui Orban şi membrilor familiei sale; peste 1.500 de ha de pământ de la stat i-au revenit omului de afaceri, oligarhului şi prietenului din copilărie al lui Orban, Lorinc Meszaros, şi familiei acestuia; aproape 400 de ha de teren de la stat au fost vândute lui Janos Flier, un partener de afaceri al soţiei lui Orban. Alte suprafeţe semnificative au fost vândute unui avocat din Budapesta şi membrilor familiei sale. Proprietarii închiriază o parte din terenuri domnului Meszaros. Cei care controlează terenurile se califică pentru milioane de euro în subvenţii de la Uniunea Europeană. „Este un sistem absolut corupt”, a spus Jozsef Angyan, care a fost cândva subsecretarul pentru dezvoltare rurală al lui Orban. Patronajul la vedere din judeţul Fejer nu ar fi trebuit să se întâmple. Încă din primele zile ale Uniunii Europene, politica agricolă a avut o importanţă specială ca sistem imuabil pentru sporirea bunăstării publice. În Statele Unite, securitatea socială sau Medicare sunt probabil cele mai apropiate echivalente, dar niciuna dintre ele nu este o prevedere sacră înscrisă în documentele fondatoare ale naţiunii. Uniunea Europeană cheltuieşte de trei ori mai mult decât Statele Unite pentru subvenţii agricole în fiecare an, dar pe măsură ce sistemul s-a extins, responsabilitatea nu a mai ţinut pasul. Guvernele naţionale publică unele informaţii despre destinatarii banilor, dar cei mai mari beneficiari se ascund în spatele unor structuri complexe de proprietate. Şi deşi fermierii sunt plătiţi, parţial, în funcţie de suprafeţele deţinute, datele despre proprietate sunt păstrate secrete, ceea ce face mai dificilă urmărirea acaparărilor de terenuri şi a corupţiei. Uniunea Europeană menţine o bază de date, dar, invocând dificultatea de a descărca informaţiile solicitate, a refuzat să furnizeze pentru NYT o copie. Ca răspuns, ziarul american şi-a compilat propria bază de date care, deşi incompletă, a completat informaţiile disponibile public privind acordarea subvenţiilor. NYT s-a concentrat mai mult pe Ungaria şi a reuşit să verifice tranzacţii cu terenuri de care a beneficiat un grup select de persoane de pe scena politică, a vizitat ferme din mai multe ţări şi a folosit înregistrările guvernamentale pentru a determina subvenţiile primite de unii dintre cei mai mari dintre beneficiari. Ancheta s-a bazat, de asemenea, pe munca depusă de jurnaliştii maghiari în ciuda represiunii din mass-media din partea guvernului lui Orban. Concluzia este că subvenţiile agricole au contribuit la formarea bazei pentru Uniunea Europeană modernă. Dar astăzi ele ajută la susţinerea unui fel de feudalism modern în care micii fermieri sunt îndatoraţi faţă de baronii latifundiari conectaţi politic. Trăsătura centrală a programului este că oamenii sunt plătiţi în funcţie de suprafaţa de pământ pe care o cultivă. Sistemul ar trebui să-i ajute pe fermierii harnici şi să stabilizeze aprovizionarea cu alimente a Europei. Dar în ţările din fostul bloc comunist, unde guvernul era stăpânul majorităţii terenurilor  agricole, lideri precum premierul Ungariei au scos la licitaţie terenuri pentru aliaţii politici şi chiar membri ai familiei. Şi subvenţiile se duc acolo unde este pământul. Chiar dacă Uniunea Europeană descrie programul de subvenţii ca fiind o plasă de siguranţă esenţială pentru fermierii harnici, studiile au arătat în mod repetat că 80% din bani merg către cei mai mari 20% dintre beneficiari. Şi unii dintre cei de la vârf au folosit aceşti bani pentru a acumula şi mai multă putere politică. În Bulgaria, subvenţiile au adus bunăstare elitei agricole. Academia Bulgară de Ştiinţe a constatat că 75% din principalul tip de subvenţie agricolă europeană din ţară ajunge la aproximativ 100 de entităţi. În 2019, autorităţile au efectuat raiduri în toată ţara care au scos la iveală legăturile corupte dintre oficialii guvernamentali şi oamenii de afaceri din agricultură. Unul dintre cei mai mari producători de făină din ţară a fost acuzat de fraudă în legătură cu subvenţiile. Aproape un sfert dintre fermierii care au aplicat în acel an pentru subvenţii nu au primit banii pentru că au încercat diverse scheme de fraudă, potrivit Radio Bulgaria. O anchetă a EURACTIV Bulgaria din 2020 a arătat cum sute de hectare de teren agricol din jurul satului Dabovo sunt cultivate cu soia, dar numai în acte, iar proprietarii primeau subvenţii. Investigaţii, inclusiv din partea autorităţilor, au continuat şi continuă şi se lasă cu arestări. În Slovacia, procurorul general a recunoscut existenţa unei „mafii agricole”. Micii fermieri au raportat că au fost bătuţi şi extorcaţi pentru terenuri valoroase pentru subvenţiile pe care le primesc. Un jurnalist, Jan Kuciak, a fost ucis în 2018 în timp ce investiga mafioţii italieni care s-au infiltrat în industria fermelor, au profitat de subvenţii şi au construit relaţii cu politicieni puternici. În ciuda acestor fapte, reformele propuse sunt adesea diluate sau eliminate la Bruxelles şi în multe alte capitale europene.

    Concluzia este că subvenţiile agricole au contribuit la formarea bazei pentru Uniunea Europeană modernă. Dar astăzi ele ajută la susţinerea unui fel de feudalism modern în care micii fermieri sunt îndatoraţi faţă de baronii latifundiari conectaţi politic. Trăsătura centrală a programului este că oamenii sunt plătiţi în funcţie de suprafaţa de pământ pe care o cultivă. Sistemul ar trebui să-i ajute pe fermierii harnici şi să stabilizeze aprovizionarea cu alimente a Europei.

    Oficialii Uniunii Europene au respins un raport din 2015 care recomanda înăsprirea regulilor subvenţiilor agricole ca o garanţie împotriva acaparării terenurilor din Europa Centrală şi de Est. Parlamentul European a respins un proiect de lege care ar fi interzis politicienilor să beneficieze de subvenţiile pe care le administrează. Iar oficialii de rang înalt resping sugestiile că undeva cineva ar frauda. „Avem un sistem aproape etanş”, a spus Rudolf Mögele, unul dintre cei mai mari oficiali din domeniul agriculturii din Europa. Ceea ce nu se spune este că, în timp ce auditurile pot surprinde incidente de fraudă veritabilă, eliminarea conflictelor de interese şi a corupţiei legalizate este mult mai dificilă. Uniunea Europeană se amestecă rareori în treburile naţionale, acordând libertate de acţiune liderilor aleşi. Iar puţini lideri au încercat o exploatare atât de vastă şi evidentă a sistemului de subvenţii precum Orban în Ungaria. La mitinguri, el a lansat mesajul că Bruxelles-ul vrea să elimine ajutorul pentru ferme şi în schimb foloseşte banii pentru a aduce migranţi, iar numai el poate opri aceste planuri. Fermierii care critică guvernul sau sistemul de patronaj spun că li s-au refuzat granturi sau s-au confruntat cu audituri surpriză şi inspecţii de mediu neobişnuite, ceea ce echivalează cu o campanie sofisticată de intimidare care aduce aminte de era comunistă. „Nu este ca atunci când venea o maşină după tine noaptea şi te lua”, a povestit Istvan Teichel, care cultivă un mic teren în judeţul natal al lui Orban. „Acum este ceva mai profund.”   

  • Citatul săptămânii: The Economist

    Growmania: La fel ca Italia anilor ’70, România se află astăzi pe punctul de a trece de la o ţară de emigranţi la una de imigranţi (…). Rata natalităţii s-a prăbuşit după revoluţia din 1989 şi milioane de oameni au emigrat, iar ţara se confruntă acum cu o lipsă gravă de forţă de muncă. Cu toate că mulţi români încă emigrează pentru un salariu mai bun în altă parte, alţii se întorc acasă. Între timp, populaţia de origine străină a României creşte.

     


     

     

  • Profil de investitor: În ce mai investim

    Tehnologie

    AROBS Transilvania Software este cea mai mare companie de tehnologie listată la Bursa de Valori Bucureşti. A intrat la tranzacţionare pe piaţa AeRO la începutul lunii decembrie 2021, sub simbolul bursier AROBS, după ce a atras 74,2 mil. lei de la investitori în cel mai mare plasament privat din istoria pieţei AeRO. Potrivit datelor ZF, în termeni de lichiditate, acesta a fost cel mai bun debut pe AeRO al unei companii antreprenoriale, cu un raliu de 43% faţă de plasamentul privat şi o lichiditate record de 15 mil. lei.

    AROBS produce software pentru companii din diverse industrii încă din 1998, când a fost înfiinţată în Cluj-Napoca de către Voicu Oprean, CEO, preşedinte al Consiliului de Administraţie şi acţionar majoritar (63,3%). Grupul AROBS este format din societatea mamă AROBS Transilvania Software şi mai multe subsidiare, dintre care unele achiziţionate în ultimii ani.

    În 2022, acţiunile AROBS au fost cele mai tranzacţionate instrumente financiare de pe piaţa AeRO, fiind înregistrate tranzacţii cu o valoare de 103 mil. lei. Asta înseamnă că cei peste 4.000 de acţionari AROBS au tranzacţionat, în medie, acţiuni cu o valoare de 400.000 de lei pe zi. Acţiunile AROBS sunt în top 20 cele mai tranzacţionate de pe bursa românească, iar compania are o capitalizare de 935 mil. lei.

    De la începutul acestui an, acţiunile înregistrează un avans de 26,2%, pe fondul unor tranzacţii de 20,9 mil. lei, în timp ce în ultimele 12 luni au un plus de 5,8%, pe tranzacţii de 52,2 mil. lei, conform datelor BVB. Avansul din acest an a survenit în principal după anunţarea rezultatelor financiare aferente anului 2022 şi a bugetului de venituri şi cheltuieli pe 2023.

    În 2022, AROBS a raportat un profit net de 43,2 mil. lei, în scădere cu 6% comparativ cu rezultatul net al anului anterior, la afaceri de 301,1 mil. lei, cu 58% mai mari. Creşterea cifrei de afaceri a fost în principal determinată de contractarea de noi clienţi în zona de furnizare de servicii software, precum şi de creşterea echipelor existente, dar au existat şi alte surse importante. Din cifra de afaceri totală, serviciile software au reprezentat 240,4 mil. lei, iar produsele software au însemnat 58,7 mil. lei.

    Pentru 2023, grupul vizează o cifră de afaceri netă de 421,25 milioane de lei, în creştere cu 40% faţă de anul trecut, respectiv un profit net de 45,2 milioane de lei, în scădere cu 2,4% comparativ cu 2022. Cheltuielile din exploatare şi EBITDA (câştiguri înainte de taxe, dobânzi, depreciere şi amortizare) ar ajunge la 371,8 mil. lei (plus 46,4%), respectiv la
    74,2 mil. lei (plus 11,3%).

    Societatea a realizat anul trecut patru achiziţii de circa 25 de milioane de euro. Pentru anul acesta, Arobs ia în calcul alte trei-patru tranzacţii, a afirmat Voicu Oprean într-o ediţie recentă a emisiunii ZF Live.

    Acesta este un material informativ şi nu reprezintă o recomandare sau o ofertă de investiţie. Performanţele anterioare nu reprezintă o garanţie a realizărilor viitoare. Este recomandată documentarea temeinică înainte de a investi.

  • Cifra săptămânii 08-14 mai 2023

BusinessMagazin