Category: Actualitate

Casa Alexandra – aşezământ care aparţine fundaţiei Concordia şi care funcţionează exclusiv cu fondurile fundaţiei – este unul dintre cele două centre de zi în care se asigură pentru peste 70 de copii din familii sărace program gratuit de tipul “şcoală după şcoală”. Aici, copiii primesc zilnic o masă caldă, haine, îşi fac temele şi pot face duş. Totuşi, casa de copii nu e acasă, aşa că seara aceşti copii merg la casele lor, în Mimiu, cel mai sărac cartier din Ploieşti, unde casele nu au apă, iar curţile nu au garduri.

Experienţa de 24 de ani în România i-a învăţat pe cei din organizaţie că sărăcia cruntă duce la abandon şcolar, iar de aici până la abandonul familial nu mai e mult.

“Abandonul şcolar este primul pas spre abandonul familial. Părinţii sunt depăşiţi de situaţie, nu-şi permit să le asigure copiilor nevoile de bază, căldura în case, lemne, mâncarea. Urmează abandonul familial; în cel mai bun caz îi duc într-un centru al DGASPC. Au fost cazuri când i-au lăsat pur şi simplu pe stradă sau i-au abandonat în faţa unei instituţii”, spune Elena Matache, director executiv de programe şi proiecte la Organizaţia Umanitară Concordia.

Casa Alexandra este al doilea centru de zi al fundaţiei Concordia, după Casa Cristina, deschisă în urmă cu doi ani. Aici, copiii primesc tot ce nu le poate asigura familia lor.

“Primesc masa de prânz, iar pentru unii dintre ei este singura masă pe care o primesc. Acasă nu prea au ce să mănânce. Adică sunt cazuri în care nu putem discuta despre mic dejun, prânz şi cină în niciun fel. Pe de altă parte, primesc hăinuţe, materiale pentru şcoală şi pentru ei astea sunt cele mai importante valori. După aceea discutăm despre educaţie, despre planurile lor de viitor. Pentru ei, astea sunt nevoile de bază şi, în plus, au posibilitatea să facă un duş, care e foarte important. Ei nu au baie, nu au apă curentă. Faptul că pot să vină la noi să se apele, să-şi facă temele, fără să le pricinuiască părinţilor griji…părinţii văd în asta ca un cămin pentru copii, ei pleacă dimineaţă la şcoală şi merg seara acasă mâncaţi, spălaţi, cu temele făcute”, spune Elena Matache.

Seara, unii părinţi îşi iau copiii de la centru şi îi duc acasă. Pe cei mai mari îi duc cei de la fundaţie până în staţia de autobuz. Pe lângă mâncare şi haine, copiii primesc şi consiliere, iar părinţii lor sunt ajutaţi să-şi găsească de muncă. De cele mai multe ori, trauma acestor copii poartă un singur nume: sărăcia.

“Majoritatea au nevoie de consiliere, nu neapărat că în familie ar fi suferit traume mai mult decât acelea de a fi în situaţia de a nu avea ce să mănânce, ci din problemele sociale cu care ei se lovesc tot timpul: şi la şcoală şi pe unde merg sunt respinşi. Sunt etichetaţi: eşti ţigan, eşti sărac, eşti murdar şi atunci toate aceste respingeri au dus, în timp, la nişte probleme pe care le regăsim foarte uşor în comportamentul copiilor. Această respingere şi-a pus automat amprenta pe comportamentul lor şi atunci copiii sunt fie foarte timizi, fie agresivi, nu neapărat fizic, dar mai ales verbal. Majoritatea sunt introvertiţi, nu au încredere, nu au curaj să deschidă gura nici măcar la ore. A fost nevoie de aproape un an să reuşim să-i facem pe unii dintre copii să deschidă gura la ore. Deşi ştiau lecţiile, nu aveau curaj, pentru că le era teamă că vor fi luaţi în râs de colegi”, povesteşte Elena Matache.

Şi totuşi, copiii aceştia atât de săraci sunt mult mai echilibraţi decât cei care primesc totul “de-a gata”, este de părere directoarea executivă de la Concordia.

“Pentru mine sunt trei categorii de copii şi am sesizat diferenţele dintre ele în cei 13 ani de când lucrez aici. Sunt copiii din casele de tip familial care sunt abandonaţi de părinţi, care trăiesc acum în condiţii foarte bune la noi, dar nu au părinţii lângă ei. Sunt copiii din centrele de zi, care stau cu părinţii, dar sunt foarte săraci. Şi mai sunt copiii din familiile normale. Şi pot să spun că cei mai echilibraţi din punct de vedere emoţional sunt copiii din centrele de zi. Un copil care trăieşte lângă părinţi este mult, mult mai echilibrat. Sunt mult mai luptători, mai ambiţioşi şi mult mai recunoscători. Un copil care a crescut de mic într-o casă de tip familial preia practic ce se întâmplă într-o familie: este absolut normal să primească de toate şi ajunge la un moment dat să nu mai aprecieze o jucărie pe care o primeşte, sau o tabără sau o excursie sau hăinuţe, pentru că a crescut într-un ritm în care toate nevoile lui au fost acoperite şi nu a fost în situaţia în care să lupte pentruceva. Le-a avut pe toate”, mai spune Elena Matache.

În aceste zile, copiii de la Casa Alexandra îl aşteaptă pe Moş Crăciun. Şi îi pregătesc şi ei Moşului o surpriză: o serbare.

La cei opt ani împliniţi, Cezar ar dori ca Moş Crăciun să-i aducă un elicopter cu telecomandă. Ar fi cea mai frumoasă jucărie din viaţa lui. A fost cuminte, învaţă să scrie şi este încrezător că-şi va primi cadoul, pentru că “Moşul e magic”. Întrebat ce face în centrul de zi, Cezar răspunde: “Învăţ. Învăţ să-i scriu Moşului. Dacă nu ştiu să-i scriu, nu cred că Moşul ar veni”.

Monalisa are şase ani. Vrea “o păpuşă mare cu tabletă”. Nu ştie încă să scrie, dar e hotărâtă să înveţe, pentru că ştie că, după şapte – opt ani, dacă nu ştii să scrii, nu ai parte de cadouri de la Moş Crăciun. Lângă Monalisa, stă Marta. Are şapte ani şi spune că vrea “o păpuşă mică”. Şi mai spune că la Casa Alexandra “e mai bine ca acasă”.

Gabi are nouă ani şi este în clasa a doua. Când întreb de ce nu e în clasa a treia, aşa cum ar trebui să fie la vârsta lui, tace şi lasă privirea în jos. Spune că merge la Casa Alexandra “ca să înveţe, să înveţe”. Denisa, şase ani, şi Maria, opt ani, sunt surori. Şi ele vin la Casa Alexandra să înveţe să scrie. Mai au o soră mai mică, de cinci ani, care abia aşteaptă să crească, să vină şi ea cu ele la centrul de zi. Fiecare dintre ele vrea câte o păpuşă de la Moş Crăciun.

Pentru Monalisa, Marta, Denisa sau Cezar cadourile de la Moş Crăciun sunt cele mai frumoase din lume, iar la centru darurile sunt mai mari şi mai frumoase decât cele de acasă. Pentru ei, cadourile nu au brand. Păpuşa nu se cheamă în niciun fel, e doar o păpuşă. I-au scris cu toţii Moşului, s-au pregătit pentru serbare şi aşteaptă ziua cea mare.

“Anul acesta reuşim să le oferim ce-şi doresc. Printr-un noroc, să zic aşa, voluntari din Austria au colectat scrisorile şi au pregătit cutii cu dorinţele copiilor. În proporţie de 90 la sută, totul e rezolvat”, spune directoarea de la Concordia.

Şi adaugă: “Copiii ăştia ştiu să se bucure şi ştiu să aprecieze orice mic cadou pe care-l primesc. Pentru ei, o masă are cu totul altă valoare decât pentru un copil care are acasă tot ce-i trebuie şi zice «azi vreau să mănânc şi prăjituri şi ciocolată» şi nu le apreciază pentru că fac pare din viaţa lui de zi cu zi. Copiii ăştia au ajuns să dea o cu totul altă valoare alimentelor”.

Sărăcia i-a făcut pe aceşti copii ca la şapte, opt sau nouă ani să-i ceară lui Moş Crăciun de mâncare. Pentru unii dintre ei, aceasta este mult mai importantă decât o păpuşă.

 

“Fetiţele îşi doresc păpuşi, băieţii maşinuţe. Dar pe lângă astea, ei au scris acolo o listă întreagă cu mâncare, haine… Ei au dorinţe din astea…Eu sunt cea care am deschis ambele proiecte (Casa Alexandra şi Casa Cristina – n.r.) şi am fost implicată de la contactul cu comunitatea, până la punerea proiectelor pe picioare cu tot ce a însemnat: acte, dotări, personal, tot. Fiind implicată în asemenea manieră, m-am ataşat foarte uşor de copii şi am avut ocazia să văd tot felul de situaţii care m-au emoţionat. Au fost cazuri în care copiii au zis: «Eu nu vreau să-mi aducă Moşul o păpuşă pentru că ştiu că ea costă foarte mult, vreau să-mi aducă Moşul mâncarea de Crăciun, o sticlă de ulei, un kilogram de făină. Vorbim de copii mititei, de şapte ani, opt ani, nouă ani…” povesteşte Elena Matache.

Cât despre viitorul îndepărtat, copiii din centrele de zi ale fundaţiei nu vor să fie cosmonauţi, poliţişti, învăţătoare sau doctoriţe. Vor să fie “oameni mari”. “(…) Adică să aibă un loc de muncă, să aibă un salariu în fiecare lună şi să aibă o casă. Ei spun «să fiu mare» şi asta înseamnă să aibă o casă, un salariu şi un loc de muncă”, mai spune directoarea de la Concordia.

Conform celor de la Organizaţia Concordia, numai la Ploieşti şi numai în cartierul Mimiu se înregistrează o rată uriaşă a abandonului şcolar – doar zece la sută dintre copiii din acest cartier merg la şcoală. Familiile celorlalţi sunt prea sărace pentru un asemenea lux. Unii dintre ei au ajuns la 15, 16, 17 ani şi nu ştiu nici să scrie şi nici să citească.