BusinessMagazin

Category: Lifestyle

  • Fitness fără graniţe. Metoda ingenioasă găsită de o antreprenoare pentru a-şi păstra clienţii în pandemie

    În urma restricţiilor impuse în lunile de pandemie, nu doar munca s-a mutat din birourile special amenajate, ci şi sportul a devenit o activitate ce poate fi desfăşurată oriunde, de la distanţă. În aceste condiţii sportul în aer liber a început să prindă teren.

    „Odată cu sosirea primăverii am adăugat o nouă opţiune, în afară de cea online, şi anume antrenamentele oudoor, pe un teren de fotbal închiriat, oferind participanţilor oportunitatea de a se antrena în aer liber, cu distanţare socială crescută. Aceste antrenamente au devenit în scurt timp foarte populare şi apreciate. Astfel că, până la redeschiderea sălilor, am ţinut zilnic grupe de antrenament outdoor în Bucureşti, atât dimineaţa, cât şi seara”, a spus într-un interviu acordat Business MAGAZIN Irina Alionte, fondatoarea centrului de fitness BodyShape Transformation din Bucureşti, business pe care l-a înfiinţat în 2015.

    Dacă în martie 2020 peste 80% din membrii centrului de fitness BodyShape s-au mutat în mediul online, după redeschiderea şi repornirea activităţii offline aproximativ 40% dintre clienţi au ales antrenamentele outdoor sau cele desfăşurate în săli de fitness. La începutul lui 2020, BodyShape înregistra un număr de aproximativ 700 de membri. „Ca o privire de ansamblu, undeva la 5% dintre membri au renunţat să mai vină, atât în online cât şi în offline, în perioada pandemiei. Majoritatea membrilor Bodyshape ne-au rămas alături, ceea ce arată unitatea comunităţii pe care am creat-o. Cei care au rămas reticenţi să revină în sală au rămas în online alături de noi, iar ceilalţi au revenit în offline odată cu redeschiderea sălii în data de 15 iunie 2020.”

    Principalii factori care au dus la schimbări majore şi la inovaţii în industria de fitness şi sport au fost restricţiile care au obligat jucătorii din acest sector să găsească soluţii pentru a supravieţui pe piaţă. „Restricţiile impuse de pandemie au fost principala cauză a modificărilor din industria de fitness. Aceste restricţii au dinamizat enorm serviciile online – antrenamente, clase live – care au crescut într-un an cât în ultimii cinci ani la un loc. Noi ne-am adaptat rapid la evoluţia pieţei, astfel încât să păstrăm bunele obiceiuri ale membrilor şi le-am oferit posibilitatea ca, în loc să-şi îngheţe abonamentul, să opteze pentru antrenamenele online.”

    De asemenea, restricţiile au determinat şi o segmentare mai clară a membrilor, mai spune Irina Alionte. „Cei pasionaţi şi-au continuat activitatea. Cei care încă nu atinseseră pragul de motivaţie maximă au abandonat sau şi-au căutat motivare mai puternică prin intermediul antrenamentelor online. Pe perioada pandemiei au existat trei tipuri de clienţi: cei fideli, care şi-au continuat antrenamentele, cei precauţi, care au dorit să îşi reia antrenamentele dar au ezitat, şi cei nehotărâţi care momentan au pus pe pauză antrenamentele. În schimb, a apărut o a patra categorie: cei care nu au avut timp să se antreneze şi care au descoperit prin intermediul antrenamentelor online beneficiile sportului. Rămâne de văzut în următoarele luni, cât de numeroasă este această a patra categorie şi cum va influenţa dinamica serviciilor oferite de cluburile de fitness”, a explicat fondatoarea BodyShape. Munca în sistem remote a fost un alt factor care a influenţat activitatea jucătorilor din industria sportului. Astfel, faptul că oamenii nu mai merg la serviciu fizic a redus mult traficul în cluburile de fitness. „Cred că în următoarea perioadă vom vedea o revenire din ce în ce mai rapidă a oamenilor la lucrul la birou, atât din motive legate de rezultate cât şi din motive legate de socializare. Socializarea a fost o victimă a pandemiei în ultimul an. Noi, fiind fiinţe sociale, ne dorim să ne reluăm obiceiurile”, spune Irina Alionte.

     

    20% din afaceri au fost generate de antrenamentele online

    de la 20 la 8s-a redus anul trecut numărul de angajaţi

    ~40- 50% -scăderea înregistrată de piaţa de fitness în plan local, pe fondul pandemiei

    BodyShape Transformation Centre deţinea două centre de fitness în Bucureşti înainte de pandemie şi avea 20 de angajaţi. Compania a înregistrat la finalul anului trecut afaceri în scădere cu 34% faţă de anul precedent, ajungând la circa 315.000 de euro, de la 500.000 în anul 2019. „Mediul online a reprezentat aproximativ 20% din cifra noastră de afaceri, având în vedere că am introdus rapid şi antrenamentele outdoor în aer liber, iar mulţi dintre membrii noştri deja îşi plătiseră abonamente în avans pe şase luni sau un an de zile.”

    În prezent, în cadrul BodyShape Transformation lucrează opt persoane, care pot munci de oriunde şi pot oferi cursuri şi antrenamente de fitness online. „Pandemia a schimbat modul de lucru în sensul în care atât eu ca şi fondator, cât şi managerul de centru, putem să lucrăm online de oriunde am fi şi acest regim de lucru a devenit noua normalitate”, susţine antreprenoarea.

    Ea spune că un alt avantaj adus de digitalizare şi trecerea în mediul online este faptul că astfel, această activitate, ca şi multe altele din economie, nu mai are graniţe iar antrenamentele pot ajunge la mai mulţi oameni. „Prin antrenamentele online ne putem extinde dincolo de graniţele ţării şi am fost bucuroşi să avem membri activi din cele mai variate colţuri, de la Statele Unite ale Americii, până la Spania şi Turcia. Momentan nu ne-am concentrat eforturile de promovare în mod specific pentru a targeta diaspora românească, toţi clienţii din străinătate au venit prin referinţe de la membrii existenţi.”

    În ceea ce priveşte estimările pentru anul în curs, Irina Alionte spune că nu poate face evaluări sigure, deoarece contextul este încă incert şi orice schimbare poate influenţa radical activitatea centrului de fitness, ceea ce va avea impact asupra cifrei de afaceri. „Este greu de evaluat ce ţintă avem pentru anul în curs, având în vedere contextul incert, nu putem să facem previziuni mai mult decât per fiecare trimestru în parte. Planul nostru rămâne să ne extindem cu noi centre în Bucureşti şi în toată ţara, atunci când acest lucru va deveni posibil şi nu vom mai fi limitaţi de restricţiile în vigoare. Forţa de muncă se găseşte uşor în acest context în industria de fitness şi sunt convinsă că nu vom întâmpina probleme în a ne mări echipa.”

     

    Proiect „doborât” de pandemie

    În iulie 2019, Bodyshape Transformation Centre a devenit partenerul Groupe Renault România, unul dintre cei mai mari angajatori din România, pentru a opera o sală fitness cu circuit închis pentru cei 3.000 de angajaţi din cadrul companiei. „Am inaugurat o sală de fitness de 500 de metri pătraţi dedicată miilor de angajaţi care îşi desfăşurau activitatea în noul sediu, Renault Bucharest Connected, care includea: sală de fitness, studio de aerobic şi cabinete de masaj. Din păcate, în urma pandemiei, când rutina angajaţilor s-a schimbat şi a intervenit lucrul de acasă, am fost nevoiţi să sistăm activitatea din incinta companiei Renault pe o perioadă nedeterminată, având în vedere că nu mai avem clienţi membri care să lucreze în clădire”, a povestit Irina Alionte.

    Piaţa de fitness „aleargă” spre recuperare

     Pandemia a lovit puternic industria de sport şi fitness în 2020, spune Irina Alionte, întreaga piaţă înregistrând o scădere de aproximativ 40-50% în plan local, iar 10% dintre jucători nu au supravieţuit, potrivit reprezentanţilor România Active, patronatul angajatorilor din health and fitness. „Studiile la nivel european estimau că piaţa de fitness îşi va recupera complet pierderile la începutul anului 2022, asta în cazul în care nu ar mai fi nicio altă închidere în 2021. După redeschiderea sălilor din 15 iunie 2020 a urmat o perioadă dificilă în care lumea a început să revină treptat la sală. Am fost însă limitaţi de capacitatea de persoane per grupa de antrenament, datorită restricţiilor în vigoare de a avea o persoană per 10 metri pătraţi. Au fost luni întregi cu  50-60% grad de funcţionare faţă de perioada similară din 2019”, a explicat antreprenoarea provocările cu care se confruntă jucătorii din domeniu în contextul pandemiei. Ea spune că în condiţiile în care costurile cu salariaţii şi chiria rămân la fel, nu este deloc suprinzător că 100 de săli din 1.000 nu au mai reuşit să se menţină pe linia de plutire. „S-au realizat petiţii online care au strâns mii de semnături cu nume grele din sectorul nostru, iar principala solicitare a fost întotdeauna deschiderea sălilor de fitness şi recunoaşterea lor ca serviciu esenţial. Sunt alte ţări europene unde sălile de fitness nu s-au închis şi nu au fost afectate de restricţii, pentru că au fost considerate serviciu de bază, precum mersul la supermarket sau farmacie.”

    Pe termen scurt, în noul context, în industria de fitness vor fi implementate proceduri mult mai stricte, reguli şi operaţiuni clare. „Vom asista şi la tăieri de costuri, pe cât posibil. Bugetele de marketing vor fi folosite cu măsură, prudenţă şi vor avea parte de un audit constant, astfel încât să aducă rezultate cuantificabile. În procesul de optimizare a afacerilor de fitness, digitalizarea va juca un rol important.”

    De asemenea, fondatoarea BodyShape consideră că nu sunt de neglijat nici antrenamentele virtuale care au prins teren fie prin video, fie prin clase live, în aer liber. „Chiar şi când sălile sunt deschise în interior, o parte din membri vor continua să opteze să se antreneze exclusiv online, sau vor alege un mix între antrenamentele online şi fizice. Consider că în industria de fitness e necesară şi educarea oamenilor, noi suntem cei din sectorul de prevenţie, întrucât sportul întăreşte sistemul imunitar, ridică moralul şi energizează organismul. Piaţa de fitness va avea o creştere mai rapidă în următorii 2-3 ani, atât ca şi volum, dar mai ales ca şi ofertă de servicii”, a conchis Irina Alionte.

    În paralel cu businessul BodyShape Transformation Center, Irina Alionte este business mentor la Entrepreneurship Academy, facultate de antreprenoriat din România, şi fondatoare a unei asociaţii nonprofit – Asociaţia Românilor Întreprinzători din Andaluzia, prin care îşi propune să sprijine mediul de afaceri românesc din Spania. „Ca proiecte de viitor, tocmai ce am lansat prima mea carte – „Bucuria de a fi în formă” – despre transformarea corporală completă, pe trei piloni: antrenament, nutriţie şi tehnici motivaţionale.”

    Ea şi-a început cariera de antreprenor în Anglia, pe când urma un program masteral în cadrul University of Warwick. Cu o finanţare de aproximativ 3.000 de lire primită de la guvernul britanic şi un board de mentori care au asistat-o şi au învăţat-o cum să transforme ideea în business, Irina Alionte a dezvoltat un concept de petreceri de fitness pe care l-a denumit Club Cardio, pe care l-a extins în mai multe universităţi din Anglia. Însă, în 2015, antreprenoarea s-a întors în România şi a înfiinţat centrul de fitness Bodyshape Transformation.

  • Cum se obţine aşa-numita „piele vegană”, un nou exemplu de protejare a mediului înconjurător

    Consumul de fructe şi legume se recomandă pentru o viaţă sănătoasă sau pentru bunăstarea mediului înconjurător, atunci când ele se transformă în materiale din care se confecţionează haine şi accesorii, scrie LA Times. A apărut astfel aşa-numita „piele vegană”, obţinută din tescovină şi coji de mere, din care creatori precum Kat Von D realizează pantofi sau brandul danez de ceasuri Skagen curele. Codiţele ciorchinilor de struguri, precum şi pieliţele şi seminţele rămase din procesul de producţie a vinului se transformă şi ele într-un material asemănător pielii la firma italiană Vegea, care a putut fi văzut în anumite colecţii vestimentare şi accesorii din sezonul toamnă-iarnă 2020, spre exemplu. De la bananieri se obţine  Bananatex, material pentru accesorii, de la borsete la rucsacuri, iar din frunzele de ananas Piñatex, folosit la haine, încălţăminte sau accesorii. Cojile de cartofi se transformă în Parblex, un material asemănător cu plasticul, utilizat pentru rame de ochelari ori nasturi şi nici cactuşii nu scapă de atenţia lumii modei, din ei confecţionându-se o imitaţie de piele care devine apoi sandale sau brăţări.


     

  • Povestea familiei care a lăsat viaţa din Bucureştiul agitat pe o viaţă la un conac în vârf de munte înconjurat de pădure. Aici au construit o adevărată oază de linişte, dar şi o afacere de succes

     În primăvara lui 2014, Amalia Petre era manager de logistică la Ursus Breweries, iar soţul ei, Romeo, îşi dedica toată atenţia propriei firme de procesare foto şi producţie de materiale personalizate. Nici nu le trecea prin cap să facă vreo schimbare majoră în vieţile lor. Până când cineva i-a întrebat dacă nu vor să preia şi să ducă la bun sfârşit un proiect turistic, o pensiune în mijlocul pădurii, pe vârful unui deal din satul Măgura, judeţul Buzău. Răspunsul afirmativ nu a întârziat şi aşa a ajuns familia Petre să dezvolte Cetăţuia.

    Pensiunea se afla în faza aprobării documentaţiei atunci când Amalia şi Romeo Petre, în vârstă de 53 de ani fiecare, au acceptat propunerea de a o dezvolta mai departe. În elanul luat pentru a se aventura în această provocare a contat însă un lucru. „Eu eram într-o perioadă în care eram fascinată de arhitectura conacelor româneşti, de frumuseţea lor şi nu mă săturam căutându-le pe internet.

    Aveam colecţii întregi de poze cu ele. În acest context a venit soţul meu cu propunerea şi mi-a arătat proiectul. Arcadele de la faţadă m-au cucerit. Aveam pe masă propriul nostru conac”, îşi aminteşte Amalia Petre. Aşa că amândoi au fost de acord că o astfel de şansă nu se iveşte de două ori în viaţă, iar decizia a fost luată aproape imediat. În noiembrie 2014, la jumătate de an după ce au văzut proiectul, începeau primele lucrări de construcţie, iar un an mai târziu, în noiembrie 2015, totul era gata: construcţie, finisaje, dotări. Pe 2 aprilie 2016 s-au deschis uşile de la Cetăţuia pentru primii clienţi.

    500.000 de euro a fost valoarea proiectului iniţial, cu 50% finanţare europeană, dar investiţia totală a depăşit valoarea iniţială cu mult.

    „Eu m-am ocupat de decoraţiuni şi de dotări. Nu am apelat la un designer pentru că am vrut ca această casă să ne reprezinte. Piatra şi lemnul au fost principalele elemente de la care am plecat atunci când am gândit interioarele. Natura ne-a inspirat.” Iniţial, văzând proiectul, Amalia Petre se gândise să-l decoreze ca pe un conac boieresc, cu elemente tradiţionale româneşti, cuverturi croşetate, perdele de borangic, mobilă veche, covoare ţesute în război, scoarţe. După ce au mers, însă, în vizită, din întâmplare, la un alt proiect turistic, toate planurile au fost reconfigurate, aşa că totul a căpătat o tentă mai modernă. „Valoarea proiectului iniţial a fost de 500.000 de euro, cu 50% finanţare europeană, dar investiţia totală a depăşit valoarea iniţială cu mult, pentru că am făcut upgrade la mai multe elemente din proiect. De exemplu, am înlocuit gresia din toate spaţiile comune şi din băi cu piatră naturală, iar uşile, mobilierul şi parchetul am ales să fie din lemn masiv, aşa că preţurile au fost pe măsură.” În plus, nu au fost mici nici costurile cu aducerea utilităţilor, precum curent sau apă, sau cele pentru amenajarea curţii, unde a fost folosită piatra care a fost scoasă din fundaţie. „Am avut noroc şi de meşteri care au ştiut cum s-o folosească şi cum s-o aşeze. Toate lucrurile acestea s-au făcut fără proiect, fără designer, doar la inspiraţia locului şi a meşterului.” De altfel, despre loc, Amalia Petre spune că mai degrabă el i-a ales pe cei doi soţi. Numele pensiunii vine de la cel al dealului, pe care se află, Cetăţuia, cu o înălţime de 632 de metri. Înainte de a începe construcţia, Amalia şi Romeo au mers să vadă locul, de care s-au îndrăgostit pe loc. Era o poiană fascinantă, fără copaci, iar în cel mai înalt punct al dealului se află o cruce de piatră de hotar din 1869. „Locul are în spate o istorie pe care am aflat-o abia mai târziu. În apropiere, la numai 600 de metri de schitul Cetăţuia, se află un loc superb, despre care se spune că regele Carol ar fi vrut să-l aleagă pentru a-şi face reşedinţa de vară, înainte de Sinaia. Legenda spune că lipsa apei din zonă şi un incident nefericit, interpretat ca fiind de rău augur (calul său s-a accidentat la picior când vizitau zona), l-au făcut să renunţe.”

    Amalia Petre, proprietară Cetăţuia: „Am avut şi turişti străini, nu anul trecut, însă anterior pandemiei. Cei mai mulţi au fost din Israel, Germania, Olanda, dar şi din locuri foarte îndepărtate, precum Australia, Noua Zeelandă, Japonia sau Statele Unite ale Americii.”

    La distanţă de patru kilometri de pensiunea Cetăţuia se află Mănăstirea Ciolanu, o mănăstire de călugări, atestată documentar din secolul al XVI-lea, iar pe dealurile de jur-împrejur, întinsă pe 20 de hectare, este tabăra de sculptură Măgura, o expoziţie în aer liber cu 256 de lucrări în piatră, care în 2020 a împlinit o jumătate de secol de la prima ediţie. Iar acestea nu sunt singurele facilităţi şi atracţii din zonă. „Suntem, în mod fericit, plasaţi oarecum echidistant de multe obiective turistice, unele foarte cunoscute, cum sunt Vulcanii Noroioşi, iar altele – pe cât de necunoscute, pe atât de surprinzătoare: Babele de la Ulmet sau Trovanţii de la Ulmet, aşezările rupestre de la Nucu, munţii de sare. Zona Buzăului este o zonă turistică ce un potenţial enorm şi se fac demersuri pentru încadrarea geoparcului Ţinutul Buzăului ca geoparc UNESCO. Sunt locuri care abia aşteaptă să fie descoperite.” Pentru cei care îşi doresc mai mult să se relaxeze decât să cutreiere, Cetăţuia are o minibibliotecă, o masă pentru tenis de masă, tir cu arcul, un loc de joacă pentru copii, leagăne şi hamace. O cameră dublă la Cetăţuia costă aproximativ 450 de lei pe noapte şi include mic-dejun. Preţurile variază în funcţie de zilele săptămânii, dar şi în funcţie de sezon. În total, există două apartamente, o cameră triplă şi şapte camere duble. Restaurantul à la carte a ajutat la poziţionarea locului pe piaţă, având o capacitate la interior de 40 de locuri şi încă 50 la terasele din exterior. Chiar dacă anul trecut, familia Petre a pus lacătul pe poartă în perioada martie-iunie, din cauza pandemiei, rezervările nu au fost cu mult mai puţine faţă de anul precedent per total. Terasa s-a dovedit a fi un avantaj, iar clienţii au căutat locuri mai retrase, de dimensiuni mai reduse. „Cred că avem în jur de 2.000 de turişti pe an. Foarte mulţi au revenit la noi de mai multe ori. Am avut şi turişti străini, nu anul trecut, însă anterior pandemiei. Cei mai mulţi au fost din Israel, Germania, Olanda, dar şi din locuri foarte îndepărtate, precum Australia, Noua Zeelandă, Japonia sau Statele Unite ale Americii.” Amalia şi Romeo Petre vor să ducă mai departe proiectul Cetăţuia, aşa cum au reuşit şi până acum să-l dezvolte împreună. Se cunosc de 40 de ani, au fost colegi de clasă din şcoala generală până la liceu şi s-au făcut amândoi ingineri. Ea, mai precaută, a ales statutul de angajat, iar el, cu spirit antreprenorial, a ales riscul şi şi-a construit propria afacere încă din anii ’90. Seriozitatea şi munca sunt cele două elemente care i-au ajutat, cred ei. Pe ele se bazează şi pentru a pune în aplicare proiectul de extindere a pensiunii din judeţul Buzău. Mai aşteapă doar finanţarea, în rest totul este gata.

    Amalia Petre, proprietară Cetăţuia: „Suntem, în mod fericit, plasaţi oarecum echidistant de multe obiective turistice, unele foarte cunoscute, cum sunt Vulcanii noroioşi, iar altele – pe cât de necunoscute, pe atât de surprinzătoare: Babele de la Ulmet sau Trovanţii de la Ulmet, aşezările rupestre de la Nucu şi munţii de sare. Zona Buzăului este o zonă turistică CU un potenţial enorm şi se fac demersuri pentru încadrarea geoparcului Ţinutul Buzăului ca geoparc UNESCO. Sunt locuri care abia aşteaptă să fie descoperite.”

  • Avioane şi morcovi

    Cu toate că genţile şi poşetele au aspect şi formă consacrate, nu toţii creatorii de modă care-şi îndreaptă atenţia asupra lor se conformează, aşa cum o dovedeşte directorul artistic al colecţiei de îmbrăcăminte masculină al casei Louis Vuitton, Virgil Abloh.

    Acesta a lansat în colecţia de toamnă/iarnă 2021 o geantă mai aparte pentru bărbaţi, în formă de avion, scrie The Independent. Geanta-avion din piele poartă monograma cunoscută Louis Vuitton şi costă 39.000 de dolari, mai mult decât un mic avion pentru piloţii amatori. Nu demult, creatorul a revenit cu o altă gentuţă neobişnuită, prezentând pe contul său de Instagram una în formă de morcov, cu rădăcină portocalie şi frunze verzi.

  • Avioane şi morcovi

    Cu toate că genţile şi poşetele au aspect şi formă consacrate, nu toţii creatorii de modă care-şi îndreaptă atenţia asupra lor se conformează, aşa cum o dovedeşte directorul artistic al colecţiei de îmbrăcăminte masculină al casei Louis Vuitton, Virgil Abloh.

    Acesta a lansat în colecţia de toamnă/iarnă 2021 o geantă mai aparte pentru bărbaţi, în formă de avion, scrie The Independent. Geanta-avion din piele poartă monograma cunoscută Louis Vuitton şi costă 39.000 de dolari, mai mult decât un mic avion pentru piloţii amatori. Nu demult, creatorul a revenit cu o altă gentuţă neobişnuită, prezentând pe contul său de Instagram una în formă de morcov, cu rădăcină portocalie şi frunze verzi.

  • Cum au reuşit doi români să transforme o casă ridicată în timpul Primului Război Mondial într-o afacere de familie. Conacul e vizitat acum de turişti din toată lumea

    Unele lucruri ajung în pragul pierzaniei doar pentru a renaşte apoi mai înfloritoare ca niciodată. Este şi cazul Casei Măntescu, un conac devenit proiect turistic, aşezat în satul de munte Ruginoasa din judeţul Buzău. Dorinţa nepoatei familiei proprietare, armonizată cu un strop de inspiraţie, au redat conacului viaţa aproape pierdută. Care este povestea?

    Temelia Casei Măntescu a fost pusă în 1914, iar construcţia a fost gata doi ani mai târziu. Responsabil a fost Ion Manta, un tâmplar cunoscut în zona Buzăului. Când casa a fost gata, el a trebuit să răspundă chemării la arme şi să meargă pe front în Primul Război Mondial, numele lui regăsindu-se mai târziu menţionat pe Masoleul Eroilor de la Mărăşeşti. Casa Măntescu, aşa cum şi-a căpătat denumirea, a funcţionat, în anii ’40-’50, ca şcoală primară, iar după ce şi ultimul membru al familiei care a ridicat-o a încetat din viaţă, în 2010, conacul a rămas nelocuit, deteriorându-se substanţial.

    „Ultima mea vizită acolo, în timpul vieţii bunicii, a fost în 2003, înainte să mă relochez în Marea Britanie. Atunci, casa Măntescu arăta încă frumos şi era în stare bună”, îşi aminteşte Ramona Mellor, cea care a preluat frâiele acestui proiect imobiliar. Se întâmpla în 2012, când a revenit în România într-o vizită alături de soţul ei, Paul, şi de fiica lor, Enya Lucia. A constatat că proiectul Casa Măntescu, odată luminos şi nobil, arăta dezolant şi doar amintirile şi câteva elemente aduceau cu conacul de altădată.

    Aşa că s-a mobilizat şi a dat din nou viaţă interioarelor locului, înnobilate cu obiecte de artă manuală tradiţională. Au fost necesari aproape patru ani de lucrări de restaurare şi studiere a specificului arhitectural al locului, de găsire a celor mai potrivite elemente de interior pentru a reface autenticitatea locului şi a adăuga funcţionalitatea stilului de viaţă modern, fără a compromite latura estetică şi nici pe cea istorică. Sursa de inspiraţie a fost timpul petrecut în zona rurală a Angliei, unde Ramona Mellor locuieşte din 2003.

    Casa Măntescu poate fi catalogată drept un loc de cazare exclusivist, ţinând cont că nu se pot caza mai mult de patru-cinci persoane simultan.

     

    În plus, în vara lui 2012, am mers într-o minivacanţă la una dintre locuinţele rurale restaurate pe care le deţine fundaţia Prinţului Charles, moştenitorul Coroanei britanice, mai precis cea din Valea Zălanului (judeţul Covasna – n. red.). Am considerat că, dacă un prinţ englez poate promova frumuseţea României rurale, cu atât mai mult este o datorie morală pentru noi să promovăm la rândul nostru valorile culturale ale satului, deschizând Conacul Măntescu tuturor celor doritori să se inspire şi să-şi reamintească de traiul de altădată al copilăriei la ţară”, povesteşte Ramona Mellor.

    Măntescu este numele de familiei al învăţătorului Gheorghe Măntescu din satul Ruginoasa, unde se află conacul, fiul lui Ion Manta, ctitorul casei. El şi-a schimbat numele din Manta în Măntescu, deoarece, se spune, erau numeroase familii cu numele Manta în zonă. Aşa că Măntescu a rămas şi numele conacului astăzi. „Efortul (financiar – n. red.) a fost triplu faţă de ce am anticipat, investiţiile ajungând undeva la 60.000 de euro, din care 6.000 de euro – costuri de achiziţie şi juridice, iar 54.000 de euro – costuri de proiect, renovare şi mobilare a interioarelor.

    Dincolo de efortul financiar însă, când te decizi să restaurezi o casă trebuie să fii pregătit să te confrunţi cu foarte multe provocări, întrucât soluţiile pe şantier nu sunt uşor de găsit. Din acest motiv, alegerea echipei de lucru trebuie făcută cu cea mai mare grijă.” S-au folosit materiale de construcţii identice cu cele originale, s-au refăcut sobele după cele originale, s-a păstrat şi recondiţionat tâmplăria şi s-a reconstruit acoperişul de şindrilă după o fotografie din 1938. Să renovezi este mult mai dificil decât să construieşti de la zero, a învăţat Ramona Mellor, dar a făcut-o pentru că ştia că va merita efortul.

    „O casă cu personalitate este emblema unei comunităţi şi e o reală bucurie să vedem cât de mult se mândreşte comunitatea cu acest conac restaurat şi câtă bucurie şi inspiraţie oferă locul celor care ne vizitează şi înnoptează la conac.” Casa Măntescu poate fi catalogată drept un loc de cazare exclusivist, ţinând cont că nu se pot caza mai mult de patru-cinci persoane simultan. În total, circa 200 de oaspeţi ajung să-şi petreacă cel puţin o noapte la conacul de la Ruginoasa. Cei mai mulţi sunt din România, dar nu lipsesc nici vizitatorii din Franţa, Italia, Polonia, Olanda, Germania, Israel, Marea Britanie, Scoţia şi chiar Statele Unite ale Americii sau Canada.

    „Dincolo de efortul financiar, când te decizi să restaurezi o casă trebuie să fii pregătit să te confrunţi cu foarte multe provocări, întrucât soluţiile pe şantier nu sunt uşor de găsit. Din acest motiv, alegerea echipei de lucru trebuie făcută cu cea mai mare grijă.”

    Ramona Mellor, proprietar Casa Măntescu

    „Nu turismul în masă este ceea ce vrem să atragem, ci turismul de calitate, pentru oaspeţi căutători de experienţe unice. Am creat un concept de şedere autentică, de muzeu viu, cum nu este posibil într-un muzeu al satului de obicei. Unul în care poţi degusta atmosfera de acum un secol, cu adaosul foarte discret de confort modern.” Conacul se află într-o zonă montană, pe un drum de sat de munte care şerpuieşte până aproape de pădure. Deşi infrastructura nu e remediată complet şi sunt aproximativ 20 de minute de mers cu maşina pe un drum neasfaltat, vizitatorii conacului spun că acesta este, totuşi, un avantaj, pentru că descurajează construirea în zonă, astfel că arealul rămâne nepoluat din punct de vedere arhitectural. „Costul (de cazare – n. red.) reflectă foarte onest ceea ce oferă locul, un muzeu al satului în care poţi să şi dormi. Aici vii să te regăseşti şi să te refaci. Locaţia se închiriază pentru minimum două nopţi şi doar integral, cu capacitate de patru-cinci locuri, adică două camere duble plus o cameră single, totul pentru 350-400 de lei pe noapte”, spune Ramona Mellor.

    Anul trecut, turiştii au fost parcă mai receptivi ca niciodată la proiectul Casei Măntescu, fiind un an imposibil de uitat. Cum spaţiul nu este împărţit decât cu propriul grup, turiştii s-au simţit în siguranţă, mai ales că zona este şi ea puţin populată.

    Cea mai importantă «facilitate» a zonei rămâne experienţa vieţii rurale autentice. Până şi încălzirea este pe bază de lemne, în sobe tradiţionale ca acum un secol, oferind aceeaşi căldură, cu un strop în plus de atmosferă de poveste. „Acest aspect nu a fost modificat fiindcă face parte din amprenta locului, deci este nevoie ca oaspeţii care ne aleg să poată întreţine focul în sobele tradiţionale pe perioada şederii, lucru pe care îl comunicăm în avans, pentru a evita orice neplăceri cu cei care nu ştiu cum să procedeze cu focul pe perioada rece. Acestora le recomandăm locaţia doar în sezonul cald.”

    Amatorii de vestigii rupestre şi de peisaje alpine sunt în largul lor la Casa Măntescu, unde frumuseţea naturală este nealterată de timp sau de poluare. „Biodiversitatea este de o valoare imensă, astfel că poţi lua masa în odaia mare, în timp ce pe geam vezi o veveriţă căţărându-se pe o creangă. Sau poţi să-ţi bei cafeaua în cerdac, ascultând şi privind o pasăre rară ori specii incredibile de fluturi sau flori şi plante medicinale pe care nu le întâlneşti oriunde. Un cerb lopătar sau o căprioară sfioasă pot oricând să-ţi apară fugar în cale dacă ajungi în zonă la ore liniştite din zi”, mai spune Ramona Mellor. Ea vrea să ducă mai departe povestea conacului şi a supravieţuirii lui, aşa că şi-a propus să organizeze evenimente şi workshopuri în care să vorbească despre cum a fost tot traseul până acum, cu speranţa că va inspira şi alţi oameni să prindă curaj pentru a conserva propriile moşteniri de familie. Şi nu doar atât. „Avem în plan să ne extindem cu un alt concept într-o loc superb, satul Peştera din judeţul Braşov, unde vom locui permanent, într-un spaţiu cu o natură magnifică din Parcul Naţional Piatra Craiului.” Atenţia pentru origine şi autenticitate va dicta şi acolo, promite Ramona Mellor, fiind regula de aur după care vrea să-şi construiască proiectele şi mai departe.


    Au fost necesari aproape patru ani de lucrări de restaurare şi studiere a specificului arhitectural al locului, de găsire a celor mai potrivite elemente de interior pentru a reface autenticitatea locului şi a adăuga funcţionalitatea stilului de viaţă modern, fără a compromite latura estetică şi nici pe cea istorică.

    Amatorii de vestigii rupestre şi de peisaje alpine sunt în largul lor la Casa Măntescu, unde frumuseţea naturală este nealterată de timp sau de poluare.

  • Cum au reuşit doi români să transforme o casă ridicată în timpul Primului Război Mondial într-o afacere de familie. Conacul e vizitat acum de turişti din toată lumea

    Unele lucruri ajung în pragul pierzaniei doar pentru a renaşte apoi mai înfloritoare ca niciodată. Este şi cazul Casei Măntescu, un conac devenit proiect turistic, aşezat în satul de munte Ruginoasa din judeţul Buzău. Dorinţa nepoatei familiei proprietare, armonizată cu un strop de inspiraţie, au redat conacului viaţa aproape pierdută. Care este povestea?

    Temelia Casei Măntescu a fost pusă în 1914, iar construcţia a fost gata doi ani mai târziu. Responsabil a fost Ion Manta, un tâmplar cunoscut în zona Buzăului. Când casa a fost gata, el a trebuit să răspundă chemării la arme şi să meargă pe front în Primul Război Mondial, numele lui regăsindu-se mai târziu menţionat pe Masoleul Eroilor de la Mărăşeşti. Casa Măntescu, aşa cum şi-a căpătat denumirea, a funcţionat, în anii ’40-’50, ca şcoală primară, iar după ce şi ultimul membru al familiei care a ridicat-o a încetat din viaţă, în 2010, conacul a rămas nelocuit, deteriorându-se substanţial.

    „Ultima mea vizită acolo, în timpul vieţii bunicii, a fost în 2003, înainte să mă relochez în Marea Britanie. Atunci, casa Măntescu arăta încă frumos şi era în stare bună”, îşi aminteşte Ramona Mellor, cea care a preluat frâiele acestui proiect imobiliar. Se întâmpla în 2012, când a revenit în România într-o vizită alături de soţul ei, Paul, şi de fiica lor, Enya Lucia. A constatat că proiectul Casa Măntescu, odată luminos şi nobil, arăta dezolant şi doar amintirile şi câteva elemente aduceau cu conacul de altădată.

    Aşa că s-a mobilizat şi a dat din nou viaţă interioarelor locului, înnobilate cu obiecte de artă manuală tradiţională. Au fost necesari aproape patru ani de lucrări de restaurare şi studiere a specificului arhitectural al locului, de găsire a celor mai potrivite elemente de interior pentru a reface autenticitatea locului şi a adăuga funcţionalitatea stilului de viaţă modern, fără a compromite latura estetică şi nici pe cea istorică. Sursa de inspiraţie a fost timpul petrecut în zona rurală a Angliei, unde Ramona Mellor locuieşte din 2003.

    Casa Măntescu poate fi catalogată drept un loc de cazare exclusivist, ţinând cont că nu se pot caza mai mult de patru-cinci persoane simultan.

     

    În plus, în vara lui 2012, am mers într-o minivacanţă la una dintre locuinţele rurale restaurate pe care le deţine fundaţia Prinţului Charles, moştenitorul Coroanei britanice, mai precis cea din Valea Zălanului (judeţul Covasna – n. red.). Am considerat că, dacă un prinţ englez poate promova frumuseţea României rurale, cu atât mai mult este o datorie morală pentru noi să promovăm la rândul nostru valorile culturale ale satului, deschizând Conacul Măntescu tuturor celor doritori să se inspire şi să-şi reamintească de traiul de altădată al copilăriei la ţară”, povesteşte Ramona Mellor.

    Măntescu este numele de familiei al învăţătorului Gheorghe Măntescu din satul Ruginoasa, unde se află conacul, fiul lui Ion Manta, ctitorul casei. El şi-a schimbat numele din Manta în Măntescu, deoarece, se spune, erau numeroase familii cu numele Manta în zonă. Aşa că Măntescu a rămas şi numele conacului astăzi. „Efortul (financiar – n. red.) a fost triplu faţă de ce am anticipat, investiţiile ajungând undeva la 60.000 de euro, din care 6.000 de euro – costuri de achiziţie şi juridice, iar 54.000 de euro – costuri de proiect, renovare şi mobilare a interioarelor.

    Dincolo de efortul financiar însă, când te decizi să restaurezi o casă trebuie să fii pregătit să te confrunţi cu foarte multe provocări, întrucât soluţiile pe şantier nu sunt uşor de găsit. Din acest motiv, alegerea echipei de lucru trebuie făcută cu cea mai mare grijă.” S-au folosit materiale de construcţii identice cu cele originale, s-au refăcut sobele după cele originale, s-a păstrat şi recondiţionat tâmplăria şi s-a reconstruit acoperişul de şindrilă după o fotografie din 1938. Să renovezi este mult mai dificil decât să construieşti de la zero, a învăţat Ramona Mellor, dar a făcut-o pentru că ştia că va merita efortul.

    „O casă cu personalitate este emblema unei comunităţi şi e o reală bucurie să vedem cât de mult se mândreşte comunitatea cu acest conac restaurat şi câtă bucurie şi inspiraţie oferă locul celor care ne vizitează şi înnoptează la conac.” Casa Măntescu poate fi catalogată drept un loc de cazare exclusivist, ţinând cont că nu se pot caza mai mult de patru-cinci persoane simultan. În total, circa 200 de oaspeţi ajung să-şi petreacă cel puţin o noapte la conacul de la Ruginoasa. Cei mai mulţi sunt din România, dar nu lipsesc nici vizitatorii din Franţa, Italia, Polonia, Olanda, Germania, Israel, Marea Britanie, Scoţia şi chiar Statele Unite ale Americii sau Canada.

    „Dincolo de efortul financiar, când te decizi să restaurezi o casă trebuie să fii pregătit să te confrunţi cu foarte multe provocări, întrucât soluţiile pe şantier nu sunt uşor de găsit. Din acest motiv, alegerea echipei de lucru trebuie făcută cu cea mai mare grijă.”

    Ramona Mellor, proprietar Casa Măntescu

    „Nu turismul în masă este ceea ce vrem să atragem, ci turismul de calitate, pentru oaspeţi căutători de experienţe unice. Am creat un concept de şedere autentică, de muzeu viu, cum nu este posibil într-un muzeu al satului de obicei. Unul în care poţi degusta atmosfera de acum un secol, cu adaosul foarte discret de confort modern.” Conacul se află într-o zonă montană, pe un drum de sat de munte care şerpuieşte până aproape de pădure. Deşi infrastructura nu e remediată complet şi sunt aproximativ 20 de minute de mers cu maşina pe un drum neasfaltat, vizitatorii conacului spun că acesta este, totuşi, un avantaj, pentru că descurajează construirea în zonă, astfel că arealul rămâne nepoluat din punct de vedere arhitectural. „Costul (de cazare – n. red.) reflectă foarte onest ceea ce oferă locul, un muzeu al satului în care poţi să şi dormi. Aici vii să te regăseşti şi să te refaci. Locaţia se închiriază pentru minimum două nopţi şi doar integral, cu capacitate de patru-cinci locuri, adică două camere duble plus o cameră single, totul pentru 350-400 de lei pe noapte”, spune Ramona Mellor.

    Anul trecut, turiştii au fost parcă mai receptivi ca niciodată la proiectul Casei Măntescu, fiind un an imposibil de uitat. Cum spaţiul nu este împărţit decât cu propriul grup, turiştii s-au simţit în siguranţă, mai ales că zona este şi ea puţin populată.

    Cea mai importantă «facilitate» a zonei rămâne experienţa vieţii rurale autentice. Până şi încălzirea este pe bază de lemne, în sobe tradiţionale ca acum un secol, oferind aceeaşi căldură, cu un strop în plus de atmosferă de poveste. „Acest aspect nu a fost modificat fiindcă face parte din amprenta locului, deci este nevoie ca oaspeţii care ne aleg să poată întreţine focul în sobele tradiţionale pe perioada şederii, lucru pe care îl comunicăm în avans, pentru a evita orice neplăceri cu cei care nu ştiu cum să procedeze cu focul pe perioada rece. Acestora le recomandăm locaţia doar în sezonul cald.”

    Amatorii de vestigii rupestre şi de peisaje alpine sunt în largul lor la Casa Măntescu, unde frumuseţea naturală este nealterată de timp sau de poluare. „Biodiversitatea este de o valoare imensă, astfel că poţi lua masa în odaia mare, în timp ce pe geam vezi o veveriţă căţărându-se pe o creangă. Sau poţi să-ţi bei cafeaua în cerdac, ascultând şi privind o pasăre rară ori specii incredibile de fluturi sau flori şi plante medicinale pe care nu le întâlneşti oriunde. Un cerb lopătar sau o căprioară sfioasă pot oricând să-ţi apară fugar în cale dacă ajungi în zonă la ore liniştite din zi”, mai spune Ramona Mellor. Ea vrea să ducă mai departe povestea conacului şi a supravieţuirii lui, aşa că şi-a propus să organizeze evenimente şi workshopuri în care să vorbească despre cum a fost tot traseul până acum, cu speranţa că va inspira şi alţi oameni să prindă curaj pentru a conserva propriile moşteniri de familie. Şi nu doar atât. „Avem în plan să ne extindem cu un alt concept într-o loc superb, satul Peştera din judeţul Braşov, unde vom locui permanent, într-un spaţiu cu o natură magnifică din Parcul Naţional Piatra Craiului.” Atenţia pentru origine şi autenticitate va dicta şi acolo, promite Ramona Mellor, fiind regula de aur după care vrea să-şi construiască proiectele şi mai departe.


    Au fost necesari aproape patru ani de lucrări de restaurare şi studiere a specificului arhitectural al locului, de găsire a celor mai potrivite elemente de interior pentru a reface autenticitatea locului şi a adăuga funcţionalitatea stilului de viaţă modern, fără a compromite latura estetică şi nici pe cea istorică.

    Amatorii de vestigii rupestre şi de peisaje alpine sunt în largul lor la Casa Măntescu, unde frumuseţea naturală este nealterată de timp sau de poluare.

  • Un nou trend printre miliardari. Pentru ce plătesc aceştia sute de mii de dolari

    O  casă mare şi frumoasă care stârneşte invidia nu-i mai dă motive de mândrie proprietarului ca altădată, tot mai mulţi simţind nevoia să-şi demonstreze reuşita în viaţă prin grădinile lor şi mai ales prin ceea ce experţii în peisagistică numesc copacii-trofeu.

    Copacii-trofeu nu sunt copaci oarecare crescuţi în curtea sau grădina proprie, ci copaci falnici luaţi din natură şi transplantaţi în spaţiile desemnate de cei dornici de aşa ceva.

    De câţiva ani, nu puţini sunt bogaţii, în special din SUA, care apelează la firme specializate de amenajări grădini şi curţi care să-i ajute să găsească arborele mult dorit, scrie Wall Street Journal.

    Aceste firme pun la dispoziţia clientului consultanţi care-l însoţesc în căutarea copacului perfect, iar când îl găsesc, de exemplu, în curtea cuiva sau în faţa unei firme, fac împreună cu clientul o ofertă proprietarului. La cerere se oferă şi sfaturi cu privire la cel mai potrivit copac pentru locul în care se doreşte a fi replantat, precum şi la poziţia arborelui faţă de locuinţă, dacă se amplasează aproape de aceasta.

    Asemenea servicii sunt solicitate fie de vedete, fie de oameni foarte bogaţi şi,  dacă un copac este dorit de mai multă lume, se ajunge la un război al ofertelor, care se pot situa la sume de sute de mii de dolari. Preţul variază în funcţie de aspectul copacului şi de cât de uşor sau greu se ajunge la amplasamentul său.

    Afacerile firmelor care oferă servicii de găsire şi transplantare de arbori au crescut foarte mult de când cu pandemia, dat fiind că potenţialii clienţi au fost nevoiţi să petreacă mai mult timp acasă. Aceştia solicită copaci frumoşi gata crescuţi pentru că nu au răbdare să aştepte să crească, fiind însă avertizaţi că noul lor trofeu s-ar putea să se usuce oricât de bine ar fi îngrijit, iar procesul de căutare poate dura şi mai bine de un an.

  • Povestea omului care a mers la culcare SĂRAC şi NECUNOSCUT iar a doua zi tot internetul vorbea despre el

    Unii muncesc o viaţă întreagă pentru a-şi construi o carieră, în timp ce altora le bate succesul la uşă când se aşteaptă mai puţin, şi ajung vedete peste noapte. 

    Este şi cazul rapperului Post Malone, care a ajuns în topuri când nimeni nu îi dădea vreo şansă.  

    Povestea de succes a lui Post Malone începe în noaptea de 4 februarie 2015, când acesta a încărcat pe internet melodia “White Iverson” pe pagina sa de SoundCloud. Când a mers la culcare, era un simplu anonim falit. Totuşi, peste noapte, piesa i-a schimbat viaţa.

    În adolescenţă, Malone a interpretat o serie de hituri ale unor celebre trupe rock, şi a realizat de asemenea videoclipuri pe care le-a publicat pe YouTube şi Vine. După terminarea liceului s-a mutat în Los Angeles. Între două sesiuni de Minecraft, el obişnuia să cânte la chitara hituri de la Queen şi Frank Sinatra. Numele Post Malone a venit de la un generator de rap-name online.

    În cele din urmă a început să lucreze cu producătorii FKi 1 şi Rex Kudo pe melodii care îmbinau hip-hop cu melodiile cu influenţe rock şi folk, White Iverson fiind una dintre acestea. Traiectoria carierei sale a fost neobişnuit de accelerată. În câteva lunia ajuns să colaboreze cu artişti precum Justin Bieber şi Kanye West.

    Albumul său de debut, Stoney, din 2016, a avut un succes uriaş. Melodiile erau pline de viaţă. De acelaşi success s-a bucurat şi ultimul album, Beerbongs & Bentleys, lansat luna trecută. Acesta a înregistrat un record pe Spotify încă din prima zi de lansare.

    În timpul unui interviu din 2017, artistul le transmitea celor care se aşteaptă să regăsească în hip- hop o sursă de a-şi hrăni emoţiile şi nostalgiile, să se orienteze spre alt gen de muzică, declarând că el îl preferă pe Bob Dylan. Post a descris muzica hip-hop drept un mod de a te distra şi de a rămâne pozitiv. Ulterior, şi-a cerut scuze pentru comentariile sale, care păreau să demonstreze o profundă neînţelegere a originilor muzicii hip-hop.

     

  • Unde se află singurul oraş din lume unde nu există un sistem politic, nu sunt recunoscute religiile şi, poate cel mai imporntant, nu se folosesc bani – FOTO

    Imaginaţi-vă un loc în care nu există bani, religii sau politică. Un loc în care idealul societăţii este acela de a nu urma standardele cu care suntem obişnuiţi. Imaginaţi-vă că acel loc ar exista şi aţi putea ajunge acolo. Utopie? Nu chiar; faceţi cunoştinţă cu Auroville.

    Locul de care vă povestesc se află în India de Sud, la 150 de kilometri de Chennai. Auroville a fost fondat în 1968 şi este recunoscut de UNESCO ca un oraş internaţional – lucru firesc, din moment ce peste 100 de naţionalităţi sunt reprezentate aici. Aceşti oameni trăiesc la un loc aparent fără probleme, pentru că aici nu există un sistem politic, nu sunt recunoscute religiile şi, poate cel mai imporntant, nu se folosesc bani. Toată viaţa din Auroville se desfăşoară pe bază de troc.

    |n acest oraş epic, clădirile sunt experimente arhitecturale şi se schimbă în mod constant. Motivul, dincolo de imagine, este că structurile devin din ce în ce mai prietenoase cu mediul. Constructorii caută să optimizeze consumul de energie regenerabilă pentru a-şi atinge obiectivul declarat: reutilizare şi reciclare.

    Cine a pus bazele acestui experiment aproape utopic?

    ”Ar trebui să existe un loc pe Pământ pe care nicio naţiune să nu îl poată revendica; un loc în care toate fiinţele umane care aspiră la bine să poată trăi ca şi cetăţeni liberi ai lumii, respectând o singură autoritate, şi anume aceea a adevărului suprem. Un loc al păcii şi al armoniei, unde toate instinctele de luptă ale omului să fie folosite pentru a depăşi suferinţele, slăbiciunile şi ignoranţa, pentru a triumfa în faţa limitărilor şi a dizabilităţilor.“ Rândurile de mai sus îi aparţin Mirrei Alfassa, cunoscută celor din Auroville ca ”Mama“.

    Ea a avut ideea unei astfel de societăţi ca urmare a relaţiei cu filosoful indian Sri Aurobindo. ”Secolul al XIX-lea în India a fost unul imitativ, artificial“, scria Aurobindo în 1909. ”Dacă europenizarea noastră ar fi reuşit, ne-am fi pierdut capacitatea spirituală, forţa intelectuală, elasticitatea specifică şi puterea de a ne reinventa.“

    Mirra Alfassa a preluat ideile filosofului şi le-a transformat într-un proiect internaţional de ”realizare a unităţii umane şi stabilire a unei societăţi ideale“. Pe 28 februarie 1968, peste 5.000 de oameni din 124 de ţări au ajuns la locul stabilit: la acea vreme, Auroville însemna doar o zonă deşertică şi un vis.

    Alfassa a ales membrii societăţii privindu-i în ochi: mulţi îşi amintesc de moment ca o experienţă adânc spirituală şi chiar suprarealistă. Cei ”aleşi“ primeau şi prima sarcină: aceea de a planta un copac. |n câţiva ani, zona deşertică se transformase într-o pădure.

    Astfel, Auroville a fost construit de la zero de generaţia flower-power a anilor ’60; a fost o un soi de revoluţie psihologică a hipioţilor, după cum scria W.M. Sullivan în cartea sa ”Naşterea Auroville-ului“. Pe lângă lipsa banilor, a guvernului sau a religiei, aici nu există şosele şi oamenii nu au acces la ziare sau la ştiri legate de război, sărăcie sau genocid. Construit pentru 50.000 de oameni, Auroville mai are astăzi doar 2.500 de rezidenţi autoexilaţi din peste 100 de ţări. Iar numărul turiştilor este dublu – în orice moment, în Auroville se află în jur de 5.000 de vizitatori.

    Comunitatea defineşte modul de trai ca fiind unul sustenabil din punct de vedere ecologic. Astfel, pentru mâncare se folosesc 15 ferme ce acoperă mai bine de 160 de hectare. Aici sunt cultivate fruncte şi legume suficiente pentru hrana zilnică a celor din Auroville, în vreme ce animalele asigură lactate.

    Dar comunitatea nu este doar raiul hipioţilor, ci şi o imagine reprezentativă a Indiei: potrivit unei decizii a Curţii Supreme indiene din 1982, Auroville ”se află în conformitate cu cele mai înalte idealuri şi aspiraţii ale naţiunii“. Ca urmare, guvernul indian donează în jur de 200.000 de dolari anual comunităţii, în vreme ce UNESCO protejează proiectul încă de la naşterea sa, în 1968.

    Pentru un oraş aproape utopic, Auroville are însă destul de multe probleme: au fost raportate numeroase cazuri de viol, sinucideri şi chiar crime.

    Paradis sau înşelătorie?

    Elaine este o tânără din Auroville care a acceptat să răspundă mai multor întrebări adresate de cei de la Slate.com. Ea a venit în urmă cu mai bine de 10 ani, ca turistă, şi a decis apoi să devină rezidentă. ”Atunci când începi să verifici dincolo de suprafaţă, imaginea devine mult mai urâtă decât cea percepută din exterior“, a povestit ea. ”Începi să vezi problemele, iar acestea sunt deja stratificate în comunitate. Realitatea e cu totul alta atunci când devii parte din ea.“

    Ea a vorbit de crime, violuri şi alte acte de violenţă; cea mai mare problemă pare însă a fi cea legată de bani. ”Cine controlează banii într-o societate fără bani?“, se întreabă tânăra aproape retoric. În urmă cu şapte ani, ea a trebuit să facă o donaţie de 48.000 de dolari în contul casei pe care a primit-o; ulterior, a găsit imagini ale aceleiaşi case cu menţiunea că ar fi fost vândută pentru 20.000 de dolari. ”Nu ştiu ce s-a întâmplat cu banii. Nu ştiu cine controlează fondul“, a mai spus ea.

    Fondul de care vorbeşte Elaine este Fondul Unităţii, ”principalul canal pentru toate veniturile ce intră în Auroville“ – după cum menţionează site-ul oficial al comunităţii.

    Iar acest fond este unul care gestionează extrem de mulţi bani: pe lângă donaţiile ”oferite“ de cei care au nevoie de o casă, guvernul donează sume importante an de an; mai există donatori privaţi şi sumele date de cei care vizitează Auroville.

    Ce se întâmplă cu aceşti bani pare a fi, aşadar, o întrebare centrală. Şi una la care, pare-se, nu are cine să răspundă. |n lipsa unui guvern central, autoritatea este reprezentată de diverse comitete, formate uneori spontan, care gestionează oraşul: comitetul pentru case, comitetul pentru muncă, cel pentru siguranţa în muncă a femeilor, cel de gestionare a bunurilor şi aşa mai departe; sub comitete există o serie de consilii, grupuri private şi voluntari. Guvernul Indiei are de asemenea un reprezentant în Auroville, numit ”secretar permanent“. Reporterii de la Slate.com nu au reuşit însă să intre în contact cu niciun reprezentant: răspunsul cel mai des întâlnit era: ”Ne cerem scuze, dar sunt prea ocupaţi pentru a putea aranja o întâlnire“.

    |nsă aurovilienii nu sunt interesaţi de cine le gestionează banii; până la urmă, ideea de bază a fost aceea a unei societăţi fără valută. Cei mai mulţi locuitori sunt artişti, fermieri eco, aventurieri şi visători.

    Auroville va împlini, la anul, 50 de ani; ce ţine această comunitate în viaţă?

    ”Crezul“, explică Clare Fanning, una dintre femeile care au pus umărul la construcţia oraşului. ”Crezul e tot ceea ce contează.“

    Crezul, sau visul original, stă inscripţionat pe o placă în formă de lotus, la câţiva paşi de clădirea ce marchează centrul spiritual al oraşului. ”Auroville nu aparţine unei singure persoane. Auroville aparţine umanităţii. Dar pentru a trăi în Auroville, omul trebuie să fie servitor al Conştiinţei Divine.“