BusinessMagazin

Category: Special

  • Trump vs. restul lumii

     

    Încă din timpul campaniei sale electorale, Trump a fost extrem de ostil faţă de liberul-schimb, acordurile cu Uniunea Europeană sau NAFTA (Acordul de Liber-Schimb Nord-American) şi a catalogat China, în numeroase rânduri, drept un „manipulator de devize”.

    Trebuie însă avut în vedere faptul că Trump nu e primul care vrea să pună America „pe primul loc”; liderii Statelor Unite au fost de-a lungul timpului mai reticenţi decât cei europeni în ceea ce priveşte intrarea în diferite acorduri internaţionale. Refuzul preşedintelui George W. Bush de a semna Protocolul Kyoto, menit să limiteze efectele încălzirii globale, e un exemplu în acest sens.

    Adoptarea unor măsuri extreme pentru a proteja interesele americanilor nu e ceva inventat de Trump: decizia lui Richard Nixon din 1971 de a abandona standardele pentru aur a reprezentat o lovitură puternică pentru pieţele monetare internaţionale. Tensiunile comerciale cu Japonia din anii ’80 au produs daune serioase regulilor comerciale aflate în vigoare la acea vreme. Indiferent de decizii sau efectele acestora, Statele Unite au fost întotdeauna privite ca principalul factor economic global.

    Prin urmare, e important de analizat modul în care Trump, ca lider al Statelor Unite, influenţează comerţul la nivel global şi care sunt statele care au de câştigat sau de pierdut de pe urma acţiunilor sale.

    PRIMĂ LOVITURĂ. În cea de-a treia zi la Biroul Oval, Trump a semnat decretul de ieşire a Statelor Unite din Acordul de Parteneriat Transpacific (TPP). Cu o simplă semnătură, el a reuşit să distrugă zeci de ani de negocieri între Statele Unite şi partenerii săi. Comerţul liber, un ideal pentru state precum Japonia sau Australia, a dispărut odată cu venirea sa la putere. „Am realizat ceva excelent pentru oamenii care muncesc în Statele Unite”, declara Trump după semnarea decretului. Sigur pe el, noul preşedinte nu a vrut să discute despre alte posibile parteneriate sau renegocierea celor existente, aşa cum este NAFTA; a preferat să se bucure de victoria lui, ignorând apelul în favoarea Acordului de Parteneriat Transpacific formulat de companii precum Nike sau Wal-Mart.

    „Nu cred că am mai avut un preşedinte care să fie iniţiator al protecţionismului”, remarca Dan Ikenson, director al unui centru de studii al politicilor comerciale. „Comerţul Statelor Unite s-a îndreptat, în ultimii 80 de ani, către liberalizare şi internaţionalizare.” Chiar şi membri ai Partidului Republican şi-au arătat neîncrederea faţă de deciziile lui Trump; John McCain, fost candidat pentru fotoliul de preşedinte, consideră că abandonarea TPP este un lucru greşit. „Mergând înainte, este imperativ necesar ca America să aibă o agendă comercială pozitivă în zona Asia-Pacific, pentru că asta va ţine companiile americane la un nivel competitiv în regiunea cu cea mai rapidă creştere economică din lume.”

    Premierul nipon Shinzo Abe declara, la sfârşitul anului 2016, că un TPP fără Statele Unite şi cei 250 de milioane de consumatori ar fi „lipsit de sens”. Lucrurile nu au stat însă chiar aşa: pe 8 martie 2018, unsprezece ţări au semnat Acordul Complet şi Progresiv de Parteneriat Transpacific (CPTPP). Versiunea finală a acordului a fost prezentată în Noua Zeelandă pe 21 februarie, iar termenii au fost acceptaţi de Australia, Brunei, Canada, Chile, Japonia, Malaysia, Mexic, Noua Zeelandă, Peru, Singapore şi Vietnam. Tratatul va reduce tarifele de import-export în ţările semnatare, care au o pondere comună de 13% din economia globală (10.000 de miliarde dolari). Împreună cu Statele Unite, ponderea ar fi fost de 40% din economia mondială.

    Iar posibilitatea ca Trump să se răzgândească nu este una greu de imaginat; în ianuarie, el a lăsat să se înţeleagă că s-ar putea întoarce în TPP. „Aş reveni în Tratatul de Parteneriat Transpacific dacă am obţine un acord mult mai bun decât cel care era”, a declarat Donald Trump într-un interviu acordat postului CNBC în staţiunea elveţiană Davos, unde a participat la Forumul Economic Mondial. „Acordul a fost teribil, modul în care era structurat era teribil. Dacă am face un acord substanţial mai bun, aş fi deschis la negociere”, a explicat Donald Trump.

    După ce a încheiat participarea Statelor Unite la TPP, Trump a trecut la un alt acord comercial, declarând că doreşte să reducă până aproape de zero deficitul comercial între SUA şi Mexic şi că vrea să renegocieze NAFTA pentru a obţine un acord mai bun pentru companiile şi angajaţii americani; el a ameninţat că ar putea pune capăt înţelegerii în cazul în care nu reuşeşte să obţină ce îşi propune. „Statele Unite au un deficit comercial de 60 de miliarde de dolari în relaţia cu Mexicul. Încă de la început, acordul NAFTA a fost unilateral, pierzându-se cifre mari la nivelul locurilor de muncă şi companiilor”, declara Trump la momentul respectiv. Cu toate acestea, NAFTA a fost unul dintre puţinele exemple în care Trump şi-a temperat discursul, acceptând să acorde şanse unor negocieri extinse. La începutul lunii aprilie 2018, premierul canadian, Justin Trudeau, a anunţat că Statele Unite, Mexicul şi Canada au făcut progrese semnificative în discuţiile privind modernizarea Acordului Nord-American de Comerţ Liber. „Consider că ne aflăm într-un moment în care progresăm semnificativ. Sper că vor urma veşti bune”, a declarat Trudeau.

    Deciziile luate de Trump vor afecta România, dar nu imediat şi nu direct, crede analistul Mircea Coşea. „În tratatul de liber schimb între Statele Unite şi Europa existau nişte deficienţe care ar fi dus Europa într-o situaţie inferioară faţă de Statele Unite ale Americii”, spune el. „În primul rând, se creau nişte organisme de lucru şi de reglementare a pieţei care aveau o participare americană mult superioară. În al doilea rând, doar prin sucursalele companiilor europene în România am fi avut, indirect, de suferit.” Problemele majore, explică Mircea Coşea, ar fi fost legate de relaţiile directe cu Statele Unite, pentru că piaţa românească nu ar fi fost apărată în faţa concurenţei americane dacă interesul investitorilor americani ar fi crescut. „Pe de altă parte, intrarea noastră pe piaţa de acolo ar fi fost inexistentă, pentru că noi nu avem forţă concurenţială. Era, într-un fel, un element de dezarmare concurenţială faţă de mişcările produse pe piaţa europeană şi pe cea internaţională.”

    TAXE MAI MARI PENTRU TOATĂ LUMEA. Invocând o măsură legislativă din perioada Războiului Rece, preşedintele Donald Trump a dispus, la jumătatea anului trecut, analizarea posibilităţii de impunere a unor tarife suplimentare şi cote în cazul importurilor de oţel. Iniţiativa a fost criticată dur de diplomaţi, care au avertizat că există riscul atragerii de măsuri de retorsiune. „Uniunea Europeană este foarte protecţionistă faţă de Statele Unite. Să înceteze!”, a transmis Trump pe canalul său preferat de comunicare, Twitter.

    Câteva zile mai târziu, el anunţa că lucrează la un acord comercial major cu Marea Britanie. Principala problemă a preşedintelui american, pe care acesta a şi denunţat-o în mod repetat, era surplusul comercial al Germaniei în relaţia cu Statele Unite. Liderul de la Casa Albă a avertizat că ar putea impune taxe vamale companiilor germane, în condiţiile în care Washingtonul se afla deja într-o dispută privind importurile şi exporturile de oţel cu Brazilia, Canada, Uniunea Europeană, China, Japonia şi Mexic. Încă de atunci, Volker Treier, şeful Direcţiei pentru Relaţii Externe a Camerei de Comerţ Germane (DIHK), avertiza că abordarea protecţionistă a administraţiei Trump riscă să genereze un război comercial.

    „Chiar vor americanii să ajungă la război comercial cu Europa? Un război comercial ar fi dăunător atât intereselor Europei, cât şi intereselor Statelor Unite”, se întreba şi Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, într-un interviu acordat revistei germane Bild în 2017. Juncker a atras atunci atenţia că Uniunea Europeană tratează cu seriozitate tonul protecţionist al lui Donald Trump şi se pregăteşte pentru orice situaţie în relaţiile comerciale bilaterale. Ulterior, în vara anului 2017, Juncker atrăgea atenţia că „sloganul «America pe primul loc» nu poate însemna faptul că interesele Europei sunt pe ultimul loc”, subliniind că Bruxelles-ul „poate reacţiona adecvat în doar câteva zile”.

    Însă Trump şi-a accentuat poziţia şi, în stilul caracteristic, a afirmat că războiul comercial e unul pe gustul său. „Atunci când SUA pierd miliarde de dolari din comerţ în relaţiile cu aproape toate ţările cu care are afaceri, războaiele comerciale sunt bune şi uşor de câştigat. Spre exemplu, când pierdem 100 de miliarde de dolari cu o anumită ţară, iar ei prosperă, prin întreruperea relaţiilor comerciale câştigăm mult. Este uşor!”, a punctat americanul.

    Astfel, cea mai importantă măsură economică a liderului de la Casa Albă, cel puţin în relaţia cu UE, a venit la 1 mai 2018. Trump a anunţat tarife mai mari cu 25% la importurile de oţel şi de 10% la cele de aluminiu, argumentând că tendinţele comerciale au „distrus” industria americană de oţel şi aluminiu. Liderii europeni aveau contramăsurile pe masă: potrivit unor surse citate de publicaţia Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), Bruxellesul alcătuise deja o listă a produselor americane care să fie vizate de restricţii. Pe listă figurau produse precum sucurile de portocale din California, roşii şi cartofi, precum şi motocicletele Harley-Davidson sau whisky-ul american.

    O primă reacţie a venit de la preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, care a declarat că decizia preşedintelui american reprezintă „un semn rău pentru relaţiile transatlantice” şi a cerut demararea unor negocieri comerciale cu SUA. „Vreau să fiu clar: în loc să riscăm un război comercial, ar trebui să avem ca obiectiv o mai bună cooperare. Preşedintele SUA se declară nemulţumit de faptul că sunt prea multe bariere şi taxe între UE şi SUA şi îl înţeleg. Nici noi nu suntem fericiţi în privinţa acestui fapt. Din acest motiv, acum câţiva ani am început negocierile comerciale cu SUA. Ar trebui să revenim la acele discuţii. Promovaţi comerţul, nu războiul, domnule preşedinte!”, a spus Tusk. El a amintit şi de faptul că Donald Trump a promis „multă flexibilitate pentru prietenii adevăraţi” ai Statelor Unite în cazul tarifelor suplimentare la importurile de oţel şi aluminiu.

    Ce înseamnă însă, în cifre, decizia lui Trump de a introduce tarife suplimentare? În primul rând, trebuie amintit că SUA sunt cel mai mare importator de oţel din lume, achiziţionând 35 de milioane de tone de material brut în 2017, iar producătorii europeni îşi fac griji în privinţa pieţelor spre care se va îndrepta acum această cantitate de metal. Eurofer, organizaţia europeană a producătorilor de oţel, a declarat că impactul devierii exporturilor ar putea fi major asupra celor 320.000 de angajaţi din industrie care lucrează pe bătrânul continent. La nivel european, Germania a fost principalul exportator din oţel spre Statele Unite în 2017, cu 951.125 de tone, urmat de Olanda cu 632.607 tone şi Franţa 237.345 tone; România a exportat în SUA 6.295 de tone.

    O altă mişcare neaşteptată a venit sub forma unei ordonanţe executive care prevedea că Robert Lighthizer, reprezentantul american pentru relaţii comerciale, trebuia să stabilească dacă administraţia de la Beijing încalcă drepturi de proprietate intelectuală americane. Eventuala investigaţie formală a dus, în cele din urmă, la introducerea de tarife asupra importurilor de mărfuri din China. „În calitate de preşedinte, este datoria şi responsabilitatea mea să protejez tehnologia creată de cetăţeni americani şi industria angajaţilor americani de acţiuni abuzive. Ne vom ridica împotriva oricărei ţări care forţează ilegal companii americane să transfere tehnologie de valoare, prezentând acest lucru ca fiind condiţie de acces pe pieţe”, declara Donald Trump. „Am promis aceste lucruri în calitatea de candidat la funcţia de preşedinte şi fac acest lucru în calitatea de preşedinte. Vom apăra angajaţii americani. Vom proteja inovaţiile, creativitatea, invenţiile care propulsează această ţară minunată. Iar acesta este doar începutul.”

    Evident, reacţia vehementă a Chinei nu s-a lăsat aşteptată; ministerul chinez al comerţului a semnalat că „va apăra drepturi legitime”, îndemnând Washingtonul să nu distrugă principiile multilateralismului, să acţioneze prudent şi să respecte angajamentele asumate în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). „În cazul în care partea americană ignoră realitatea şi nu manifestă respect pentru principiile comerciale multilaterale adoptând măsuri care afectează interesele comerciale ale ambelor părţi, în mod absolut, China nu va asista pasiv, ci va adopta inevitabil măsuri adecvate, apărând cu determinare drepturi legitime”, a atras atenţia Ministerul Comerţului de la Beijing.

    Administraţia Trump nu practică o politică atât de protecţionistă cum se anunţa, dar există o serie de măsuri în acest sens, remarcă analistul Mircea Coşea. „Aceste măsuri ne-ar fi influenţat ca urmare a preţurilor şi cursurilor de mărfuri pe piaţa internaţională, pentru că o relaţie aşa cum e cea dintre Statele Unite şi China, spre exemplu, este importantă şi pentru noi. Situaţia în care China ar fi exportat mai puţin pe piaţa americană, principala în prezent pentru ei, ar fi dus la o dereglare pe piaţa europeană.” El se referă la faptul că ar fi existat o tendinţă a asiaticilor de a presa pe piaţa europeană, afectând evident şi România. „Nu înseamnă că efectele ar fi doar negative, pentru că interesul crescut al chinezilor se poate traduce şi prin investiţii sau participare la diverse proiecte mari.”

    Cea mai recentă decizie a lui Trump  şi poate cea mai importantă  este cea de retragere a Statelor Unite din acordul nuclear semnat de marile puteri cu Iranul în 2015. Donald Trump a argumentat că el lansase de mult timp avertismente în legătură cu acordul nuclear iranian, pe care l-a catalogat drept „defectuos”, „decăzut şi putred”, o „ruşine” pentru el, în calitatea de „cetăţean american”. Liderul de la Casa Albă a susţinut că Iranul încearcă să fabrice arme atomice, oferind asigurări că Statele Unite nu vor permite acest lucru.

    „Ieşirea Statelor Unite din tratatul cu Iranul va duce la o creştere importantă a preţului petrolului, pentru că reducerea exporturilor iraniene va ridica costurile foarte mult”, este de părere analistul Mircea Coşea. „Asta are şi o implicaţie politică majoră, pentru că se produc disensiuni în cadrul NATO  pe de o parte europenii care sunt pentru acord, pe de alta americanii.”

    După doar o zi, Trump anunţa însă că regimul de la Teheran este obligat să revină la masa negocierilor, ameninţând în caz contrar cu efecte grave. Referindu-se la atitudinea regimului de la Teheran, care nu vrea renegocierea acordului, Donald Trump a afirmat: „Vor negocia ori se va întâmpla ceva. Şi sper că nu va fi cazul”. Întrebat de jurnalişti ce va face dacă Teheranul va relua activităţile nucleare, Donald Trump a ameninţat: „Iranul va afla. Eu aş sfătui Iranul să nu relanseze programul nuclear; i-aş sfătui cu tărie. Dacă vor face acest lucru, vor exista consecinţe grave”, a avertizat Trump înaintea unei şedinţe cu membrii administraţiei de la Washington.

    Rolul Statelor Unite în economia globală este şi va rămâne unul principal. În caz că acest lucru se schimbă, un alt jucător va trebui să exercite rolul de lider comercial al lumii  indiferent că vorbim de Europa, China, India sau chiar Japonia. Pentru moment, pare însă că singurul stat cu dorinţa şi capacitatea de a coordona se află pe continentul nord-american.

  • Povestea omului care a fondat cel mai mare operator aerian low-cost din lume. În anii 90 a rezolvat un conflict cu o altă linie aeriană printr-un meci de skandenberg – VIDEO

    Kelleher s-a născut în Camden, New Jersey, pe 2 martie 1931 şi a crescut în Audubon, New Jersey, unde a absolvit liceul Haddon Heights.

    A obţinut o licenţă la Universitatea Wesleyan, specializarea engleză, dar şi una de doctor jurist de la Universitatea New York. Mai târziu, familia lui s-a mutat în Texas cu gândul de a pune bazele unei firme de avocatură sau ale unui alt tip de business.

    Kelleher şi unul dintre clienţii săi în avocatură, businessmanul cu origini texane Rollin King, precum şi bancherul John Parker au creat conceptul ce avea să devină ulterior Southwest Airlines pe un şerveţel de cocktail, într-un restaurant din San Antonio. De la naşterea companiei, în 1971, după ce au depăşit patru ani de dificultăţi din cauza competitorilor care au încercat să oprească ”decolarea“ businessului, Southwest a reuşit să ajungă la succes prin axarea pe oferirea de zboruri la preţuri reduse pentru pasageri, eliminând serviciile mai puţin necesare, precum şi sistemul de huburi folosit de alte companii aeriene în scopul construirii de trafic pe aeroporturi secundare precum Chicago-Midway (în loc de Chicago-O’Hare).

    În perioada sa ca CEO al Southwest, personalitatea colorată a lui Kelleher a creat o cultură corporativă care i-a făcut pe angajaţii Southwest bine cunoscuţi pentru relaxarea lor – deseori cântând anunţurile din timpul zborului, în ritmul unor cântece populare – dar şi pentru faptul că îşi iau totodată locul de muncă foarte în serios. Cât de diferită este cultura companiei a ieşit în evidenţă în cadrul unui eveniment din martie 1992: la scurt timp după ce Southwest a început să folosească motto-ul ”Just Plane Smart“ (un joc de cuvinte american, ce poate fi tradus – pur şi simplu inteligent), Stevens Aviation, care folosea mottoul ”Plane Smart“, a ameninţat compania cu un proces; în cele din urmă, conflictul a fost rezolvat printr-un meci de skandenberg.

    Southwest este numită în mod constant în topul celor mai admirate corporaţii din Statele Unite, clasament realizat de revista Fortune. Aceeaşi publicaţie l-a numit pe Herb Kelleher cel mai bun CEO din Statele Unite. Pe 19 iulie 2007, Southwest Airlines a anunţat că Kelleher va părăsi rolul de preşedinte al companiei şi va demisiona totodată din consiliul director al companiei în mai 2008, chiar dacă va rămâne angajat full time al acesteia pentru încă cinci ani. |n cele din urmă, Kelleher a renunţat la preşedinţia companiei pe 21 mai 2008. Imediat după, Southwest Airlines şi-a numit CEO-ul, Gary C. Kelly, în rolul de  preşedinte al consiliului de directori ai companiei.

    În iulie 2010, Kelleher a fost numit preşedinte al Băncii Federale din Dallas, după o perioadă în care a fost preşedinte adjunct; mandatul lui a expirat în 2013.

  • Unde noi vedem culori, alţii văd oportunităţi de business: Piaţa de 30 de miliarde de dolari, unde o idee revoluţionară te poate face milionar peste noapte

    Mas Subramanian este cunoscut în lumea pigmenţilor pentru că în 2009 a creat, din greşeală, un nou pigment. Albastrul YinMn (pronunţat Yin-Min) este un amalgam de ytriu, oxid de indiu şi mangan, elemente din tabelul periodic care împreună formează ceva unic. YInMn este primul pigment de albastru descoperit în ultimii 200 de ani, potrivit unui articol al Bloomberg.

    O culoare este totalitatea radiaţiilor de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă corpurile şi care creează asupra retinei o impresie specifică. Monitoarele moderne pot reda până la 16,8 milioane de culori, mult mai mult decât ar putea vedea ochiul uman sau cât poate reproduce o imprimantă. Pentru a transforma o culoare digitală în ceva tangibil este nevoie de un pigment. ”Da, ai acest albastru fabulos, dar poţi să-l creezi pe mătase, bumbac sau pe alt material?“, spune Laurie Pressman, vicepreşedintele al Institutului Pantone. ”Nu este vorba doar despre culoare, ci despre compoziţia chimică a acesteia. Şi poate această compoziţie să fie realizată pe materialul unde vreau să o aplic?“, adaugă Pressman.

    Limitările apar la nivelul diversităţii de pigmenţi disponibili pentru haine, construcţii, tehnologie sau alte industrii. Un singur pigment, dioxidul de titan, reprezintă aproape două treimi din valoarea tuturor pigmenţilor produşi la nivel global. Acesta este evaluat la aproximativ 13,2 miliarde de dolari şi este responsabil pentru albul clar al liniilor de pe şosele, albul pastei de dinţi şi aşa mai departe.

    Istoric vorbind, pentru a obţine alte culori este necesară includerea în compoziţie a unor elemente anorganice, a unor compuşi periculoşi precum plumbul, cobaltul sau chiar cianura. Reglementările în această industrie au creat un impuls pentru a obţine pigmenţi organici benigni; astfel cercetătorii au descoperit o mulţime de nuanţe de negru, galben, verde. Albastrul este o poveste diferită.

    Subramanian, alături de colegii lui, nu a vrut să descopere o nouă culoare, ci căuta să creeze un material care era polarizat atât electric, cât şi magnetic. Ce a ieşit din cuptor a fost un albastru adânc, contrastant, uimitor.

    Albastrul este unul dintre tonurile dominante din natură, dar s-a dovedit a fi greu de reprodus de oameni. Egiptenii antici au încercat să creeze albastrul oceanic pentru decorarea mormintelor, dar au reuşit să facă doar un turcoaz. în timpul Renaşterii, culoarea ultramarin putea fi chiar mai scumpă decât aurul, deoarece lapis lazuli, din care se obţine culoarea, era extras din mine aflate tocmai din Afganistan. Primul pigment albastru sintetic a fost descoperit la începutul secolului al XVIII-lea de un chimist german care încerca să facă roşu. De atunci, multe dintre nuanţele comune de albastru obţinute au conţinut urme de cobalt, care ridică suspiciuni pentru boli precum cancerul.

    YInMn s-a dovedit a nu fi dizolvabil, iar în urma testelor s-a descoperit că este inert, nu se estompează, nu este toxic, este mai durabil decât ultramarinul, decât albastrul prusac, mai sigur decât albastrul de cobalt, mai uşor decât albastrul ftalocianinei şi mai întunecat decât albastrul Victoria. S-a descoperit, de asemenea, şi că reflectă căldura, permiţând obiectului acoperit să rămână rece în lumina soarelui.

    Cercetătorul şi-a publicat descoperirile într-un jurnal ştiinţific şi a patentat invenţia. Descoperirea a atras atenţia mass-media şi a companiilor. Subramanian a fost surprins de interesul arătat, aşa că a aplicat pentru a obţine şi mai mult finanţare pentru a studia şi produce şi alţi pigmenţi.

    YinMn nu este doar un albastru uimitor, ci cu ajutorul lui se pot crea şi alte nuanţe. Dacă se adaugă cupru se poate obţine verde, dacă se adaugă fier atunci se obţine oranj, iar prin adaos de zinc şi titan albastrul se transformă în mov. Subramanian a creat o mulţime de culori, însă nu a reuşit încă să creeze un roşu.

    Lumea nu a avut niciodată parte de un roşu stabil ce poate fi folosit în siguranţă. Pentru asta s-au creat diferite alternative fie toxice, fie dezgustătoare. Gladiatorii se mânjeau cu o culoare stacojie pe bază de mercur. Tiţian picta cu un mineral pe bază de arsenic numit realgar. Hainele armatei britanice erau infuzate cu gândaci zdrobiţi. De zeci de ani, piesele de Lego roşii conţineau cadmiu, considerat un element cancerigen.

    Acum există peste 200 de variante de roşu, atât naturale, cât şi sintetice, dar fiecare are probleme de siguranţă, stabilitate sau la nivel cromatic. Roşul 254, cunoscut şi ca roşu de Ferrari, de exemplu, un roşu sigur şi popular, este bazat pe carbon, ceea ce îl face predispus la degradare ca efect al ploii sau căldurii.

    Există un roşu stabil, nontoxic şi veşnic: oxidul de fier sau ocrul roşu, lutul găsit în picturile paleolitice din peşteri. ”Totuşi nu este chiar atât de luminos cum vor oamenii“, spune Narayan Khandekar, director al centrului Straus pentru conservare şi studii tehnice al Harvard. Un nou pigment ar putea genera sute de milioane de dolari anual, având impact asupra a numeroase categorii de produse: de la mase plastice la cosmetice, la maşini şi construcţii. Cel mai de succes albastru, din punct de vedere comercial, este ftalocianina; se regăseşte în cosmetice, gelul de păr sau vopseaua maşinilor. Chiar dacă albastrul lui Subramanian pare mai bun, această descoperire nu l-a şi îmbogăţit. Acum el trece prin mai multe provocări legate de aprobarea culorii, producerea acesteia şi vânzarea ei.

    Acum, Subramanian caută un roşu derivat al YInMn, ceea ce ar putea depăşi cu uşurinţă roşul Ferrari, care acum este estimat la 300 de milioane de dolari anual.

    Compania de cercetare de piaţă Ceresana estimează că pigmenţii reprezintă o industrie de 30 de miliarde de dolari, iar printre cei mai mari jucători se numără Lanxess, BASF, Venator şi Chemours. Segmentul de piaţă al pigmeţilor foarte performanţi creşte foarte repede şi reprezintă aproape o şesime din valoarea totală a pigmenţilor din anul 2016, potrivit Smithers Rapra. Cererea creşte pe măsură ce pigmenţii pe bază de plumb sunt eliminaţi, iar pieţele emergente pun pigmenţii performanţi în industria de construcţii şi de acoperişuri.

    Un albastru sigur, durabil şi prietenos cu mediul s-ar dovedi a fi un business foarte profitabil. Este de departe culoarea favorită a Americii, conform lui Pressman de la Institutul Pantone. Albastrul este central pentru branduri precum Ikea, Ford, Walmart şi Facebook. în plus, albastrul se află pe pereţi, pe haine, pe rafturi, iar două treimi din echipele de baseball din liga profesionistă americană au albastru pe uniforme.

    Mai multe companii au avut idei diferite pentru YInMn: HP voia să ştie dacă se poate face cerneală cu această culoare, Chanel era interesată pentru cosmetice, Merck se gândea la îngrijirea pielii, Nike era curioasă dacă se putea utiliza pe piele pentru a păstra picioarele reci pe perioada verii. Şi vânzătorii de pigmenţi erau interesaţi. Shepherd Color Co. a trimis oameni în statul Oregon, la doar o săptămână de la publicarea lucrării lui Subramanian, pentru a testa culoarea. Patentul îl deţinea Subramanian, dar pentru că descoperirea a fost făcută într-un laborator al statului Oregon, autorităţile de acolo au primit jumătate din suma acordată pe drepturile de utilizare. Shepherd a câştigat licitaţia şi dreptul de a produce culoarea în 2015.

    Compania a decis că piaţa cea mai viabilă pentru culoare este zona industrială şi cea a acoperişurilor. în septembrie 2017, la opt ani după descoperirea YInMn, culoarea a primit aprobarea pentru a fi vândută pe piaţă.

    Următorul pas pentru Shepherd ar fi să înscrie culoarea pentru testele EPA pentru substanţe toxice pentru control. Dacă ar trece acest test, culoarea ar putea fi folosită în mai multe sectoare  de exemplu, pe adidaşi. Dar Shepher încă nu a aplicat.

    Succesul culorii a fost oarecum limitat de preţul ridicat al acesteia, mai ales că cererea era mare şi se vindea la finalul anului 2017 cu 720 de dolari pe kilogram. Pe când costul pentru mangan (se obţine altă nuanţă de albastru) era de doar 1,7 dolari. Drept urmare, Shepherd vinde YInMn cu 1.000 de dolari kilogramul, iar managerul departamentului de marketing al Shepherd spune că dacă nu cumva preţul indiului se va prăbuşi, preţul albstrului YInMn va rămâne la fel de ridicat.

    Asta nu înseamnă însă că nu va genera foarte mulţi bani. Geoffrey Peake, managerul echipei de cercetare şi dezvoltare de la Shepherd, spune că pigmenţi precum YInMn sunt printre cei mai durabili şi au o garanţie de până la 50 de ani dacă sunt folosiţi la vopsirea de acoperişuri.

    Patentul cu numărul 8.282.728 este cel care ar putea fi mult mai valoros decât YInMn. Adevărata invenţie a lui Subramanian este structura de cristal a materialului. Aceasta se poate deschide sau închide la culoare, iar astfel s-ar putea crea mult mai multe culori. Jun Li, un cercetător de la laboratorul lui Subramanian, a spus că iniţial au crezut că dacă scădeau cantitatea de indiu se va produce roşu. Dar nu a fost atât de simplu.

    Roşul poate nu este culoarea favorită a Americii, dar este culoarea curajului, a seducţiei şi a bucuriei, iar Pressman spune că pe lângă negru, roşul este cea mai curajoasă culoare. Evocă putere şi autoritate. Maşinile roşii înseamnă doar 8% din numărul de autovehicule, dar asta lasă mult spaţiu şi pentru a face bani, mai ales că această culoare este folosită foarte des pentru maşinile sport foarte scumpe.

    Subramanian vrea să facă un roşu care să evoce aceste sentimente în timp ce poate depozita în siguranţă. El credea că dacă înlocuia indiul, atunci va da peste roşu, dar nu a fost chiar aşa. Pentru culoarea roşie, cercetătorii căutau de mult o variantă pentru a înlocui cadmiul din compoziţia culorii roşu. La început, se credea că în vopsea cadmiul este sigur şi durabil, dar s-a dovedit a nu fi chiar aşa şi s-a descoperit că acest element chimic putea contamina mediul înconjurător în timpul producţiei şi chiar şi alimentele. Un studiu realizat în 1997 a demonstrat că s-au găsit urme de cadmiu în ghiozdanele copiilor, jucării şi căştile audio. Uniunea Europeană a hotărât să interzică utilizarea cadmiului, dar s-a lovit de împotrivirea grupurilor de artişti şi a decis să renunţe la această decizie. în SUA, comisia responsabilă pentru siguranţa produselor a decis că acest element nu este foarte toxic şi că există un ”nivel acceptat de consum“.

    Un cercetător german a găsit un element numit perovskit care putea fi folosit în locul cadmiului. Totuşi, mixtura s-a dovedit a fi prea scumpă pentru a putea fi vândută în masă şi astfel nu a ajuns pe piaţă.

    Descoperirea unui nou pigment este dificil pentru că oricât de meticulos ai plănuit totul, nu ştii exact ce culoare va ieşi până nu deschizi uşa cuptorului. Căutând un conductor Subramanian a dat peste un nou pigment de albastru. Poate căutând roşul, glumeşte el, va da peste un nou tip de conductor. Cel puţin acum are o direcţie şi un punct concret de pornire, ceea ce-l face destul încrezător în abilităţile sale de a găsi roşul pe care-l caută. Şi care – de ce nu? – l-ar putea îmbogăţi.

  • Din cutii de conserve şi sosuri a ridicat un imperiu alimentar cu venituri anuale de miliarde de dolari

    Henry John Heinz s-a născut pe 11 octombrie 1844, în Pittsburgh, Pennsylvania. A fost fiul lui John Henry Heinz şi al Annei Margaretha Schmidt, o familie de imigranţi germani, care se stabiliseră în Statele Unite cu puţin înainte de naşterea sa. Heinz a fost văr de gradul doi cu Frederick Trump, bunicul actualului preşedinte american. 

    În ianuarie 1869, antreprenorul a fondat Heinz Noble & Company, alături de prietenul său, L. Clarence Noble. Cei doi au început să comercializeze hrean ambalat în sticle transparente, pentru a se observa mai uşor calitatea produsului, după o reţetă a mamei lui Heinz.

    În acelaşi an, pe 3 septembrie, Heinz s-a căsătorit cu Sarah Sloan Young, împreună cu care a avut cinci copii, dintre care au supravieţuit doar patru: Irene Edwilda Heinz-Given, Clarence Henry Heinz, Howard Covode Heinz şi Clifford Sloan Heinz.

    În 1875, compania înfiinţată de cei doi prieteni a dat faliment. Totuşi, anul următor, investitorul a fondat o nouă companie, F&J Heinz, împreună cu fratele său, John Heinz, şi cu vărul acestora, Frederick.

    Produsul care a adus succesul companiei a fost ketchupul Heinz, care a cucerit rapid consumatorii, ajungând să deţină o cotă de piaţă de peste 50%. Compania a continuat să crească, iar în 1888 investitorul a cumpărat acţiunile celor doi asociaţi şi a reorganizat businessul sub numele actual, H. J. Heinz Company.

    Sloganul companiei, ”57 de varietăţi“, a fost introdus de Heinz în anul 1896, inspirat dintr-un afiş publicitar al unei firme de pantofi. Cu toate că, la vremea aceea, compania comercializa peste 60 de sortimente de produse, numărul 57 a fost ales deoarece 5 era cifra sa norocoasă, iar 7, a soţiei sale.

    H. J. Heinz Company a fost recunoscută în 1905, iar Heinz a fost ales în funcţia de preşedinte, pe care a păstrat-o de-a lungul întregii vieţi. Sub conducerea sa, au fost dezvoltate primele procese legate de siguranţa în prepararea alimentelor şi primele reguli sanitare, care aveau ca scop evitarea contaminării cu bacterii. El a luat şi o serie de măsuri pentru a controla puritatea produselor, oferindu-le angajaţilor săi condiţii speciale de lucru. Aceştia dispuneau de duşuri cu apă caldă, iar personalul feminin beneficia săptămânal de servicii de manichiură. De asemenea, Heinz le-a oferit angajaţilor săi asistenţă medicală gratuită, săli de gimnastică, piscine şi locuri de recreere, dar şi mijloace de educaţie, precum librării şi săli de lectură.

    Heinz a murit pe 14 mai 1919, la vârsta de 74 de ani, după ce s-a îmbolnăvit de pneumonie. Pe data de 11 octombrie 1924, în faţa clădirii companiei din Pittsburgh a fost ridicată o statuie din bronz a investitorului, realizată de sculptorul Emil Fuchs.

    În vara anului 2013, compania Heinz a fost cumpărată de Berkshire Hathaway şi 3G Capital pentru 23 de miliarde de dolari, una dintre cele mai mari tranzacţii din istoria industriei alimentare. În funcţia de CEO a fost numit şeful executiv al lanţului de fast-food Burger King. În 2015, Heinz a fuzionat cu Kraft Food Groups în The Kraft Heinz Company, devenind a cincea cea mai mare companie de profil din lume şi a treia din Statele Unite.

    Anul trecut, compania Kraft Heinz a avut venituri de 26,5 miliarde de dolari, un profit de 3,6 miliarde de dolari şi 41.000 de angajaţi la nivel mondial, iar Heinz a avut vânzări de 11,6 miliarde de dolari, un profit de aproape un miliard şi peste 32.000 de angajaţi.

  • Nuanţa de roşu de 1 miliard de dolari. Căutarea începe de la albastru

    Mas Subramanian este cunoscut în lumea pigmenţilor pentru că în 2009 a creat, din greşeală, un nou pigment. Albastrul YinMn (pronunţat Yin-Min) este un amalgam de ytriu, oxid de indiu şi mangan, elemente din tabelul periodic care împreună formează ceva unic. YInMn este primul pigment de albastru descoperit în ultimii 200 de ani, potrivit unui articol al Bloomberg.

    O culoare este totalitatea radiaţiilor de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă corpurile şi care creează asupra retinei o impresie specifică. Monitoarele moderne pot reda până la 16,8 milioane de culori, mult mai mult decât ar putea vedea ochiul uman sau cât poate reproduce o imprimantă. Pentru a transforma o culoare digitală în ceva tangibil este nevoie de un pigment. ”Da, ai acest albastru fabulos, dar poţi să-l creezi pe mătase, bumbac sau pe alt material?“, spune Laurie Pressman, vicepreşedintele al Institutului Pantone. ”Nu este vorba doar despre culoare, ci despre compoziţia chimică a acesteia. Şi poate această compoziţie să fie realizată pe materialul unde vreau să o aplic?“, adaugă Pressman.

    Limitările apar la nivelul diversităţii de pigmenţi disponibili pentru haine, construcţii, tehnologie sau alte industrii. Un singur pigment, dioxidul de titan, reprezintă aproape două treimi din valoarea tuturor pigmenţilor produşi la nivel global. Acesta este evaluat la aproximativ 13,2 miliarde de dolari şi este responsabil pentru albul clar al liniilor de pe şosele, albul pastei de dinţi şi aşa mai departe.

    Istoric vorbind, pentru a obţine alte culori este necesară includerea în compoziţie a unor elemente anorganice, a unor compuşi periculoşi precum plumbul, cobaltul sau chiar cianura. Reglementările în această industrie au creat un impuls pentru a obţine pigmenţi organici benigni; astfel cercetătorii au descoperit o mulţime de nuanţe de negru, galben, verde. Albastrul este o poveste diferită.

    Subramanian, alături de colegii lui, nu a vrut să descopere o nouă culoare, ci căuta să creeze un material care era polarizat atât electric, cât şi magnetic. Ce a ieşit din cuptor a fost un albastru adânc, contrastant, uimitor.

    Albastrul este unul dintre tonurile dominante din natură, dar s-a dovedit a fi greu de reprodus de oameni. Egiptenii antici au încercat să creeze albastrul oceanic pentru decorarea mormintelor, dar au reuşit să facă doar un turcoaz. în timpul Renaşterii, culoarea ultramarin putea fi chiar mai scumpă decât aurul, deoarece lapis lazuli, din care se obţine culoarea, era extras din mine aflate tocmai din Afganistan. Primul pigment albastru sintetic a fost descoperit la începutul secolului al XVIII-lea de un chimist german care încerca să facă roşu. De atunci, multe dintre nuanţele comune de albastru obţinute au conţinut urme de cobalt, care ridică suspiciuni pentru boli precum cancerul.

    YInMn s-a dovedit a nu fi dizolvabil, iar în urma testelor s-a descoperit că este inert, nu se estompează, nu este toxic, este mai durabil decât ultramarinul, decât albastrul prusac, mai sigur decât albastrul de cobalt, mai uşor decât albastrul ftalocianinei şi mai întunecat decât albastrul Victoria. S-a descoperit, de asemenea, şi că reflectă căldura, permiţând obiectului acoperit să rămână rece în lumina soarelui.

    Cercetătorul şi-a publicat descoperirile într-un jurnal ştiinţific şi a patentat invenţia. Descoperirea a atras atenţia mass-media şi a companiilor. Subramanian a fost surprins de interesul arătat, aşa că a aplicat pentru a obţine şi mai mult finanţare pentru a studia şi produce şi alţi pigmenţi.

    YinMn nu este doar un albastru uimitor, ci cu ajutorul lui se pot crea şi alte nuanţe. Dacă se adaugă cupru se poate obţine verde, dacă se adaugă fier atunci se obţine oranj, iar prin adaos de zinc şi titan albastrul se transformă în mov. Subramanian a creat o mulţime de culori, însă nu a reuşit încă să creeze un roşu.

    Lumea nu a avut niciodată parte de un roşu stabil ce poate fi folosit în siguranţă. Pentru asta s-au creat diferite alternative fie toxice, fie dezgustătoare. Gladiatorii se mânjeau cu o culoare stacojie pe bază de mercur. Tiţian picta cu un mineral pe bază de arsenic numit realgar. Hainele armatei britanice erau infuzate cu gândaci zdrobiţi. De zeci de ani, piesele de Lego roşii conţineau cadmiu, considerat un element cancerigen.

    Acum există peste 200 de variante de roşu, atât naturale, cât şi sintetice, dar fiecare are probleme de siguranţă, stabilitate sau la nivel cromatic. Roşul 254, cunoscut şi ca roşu de Ferrari, de exemplu, un roşu sigur şi popular, este bazat pe carbon, ceea ce îl face predispus la degradare ca efect al ploii sau căldurii.

    Există un roşu stabil, nontoxic şi veşnic: oxidul de fier sau ocrul roşu, lutul găsit în picturile paleolitice din peşteri. ”Totuşi nu este chiar atât de luminos cum vor oamenii“, spune Narayan Khandekar, director al centrului Straus pentru conservare şi studii tehnice al Harvard. Un nou pigment ar putea genera sute de milioane de dolari anual, având impact asupra a numeroase categorii de produse: de la mase plastice la cosmetice, la maşini şi construcţii. Cel mai de succes albastru, din punct de vedere comercial, este ftalocianina; se regăseşte în cosmetice, gelul de păr sau vopseaua maşinilor. Chiar dacă albastrul lui Subramanian pare mai bun, această descoperire nu l-a şi îmbogăţit. Acum el trece prin mai multe provocări legate de aprobarea culorii, producerea acesteia şi vânzarea ei.

    Acum, Subramanian caută un roşu derivat al YInMn, ceea ce ar putea depăşi cu uşurinţă roşul Ferrari, care acum este estimat la 300 de milioane de dolari anual.

    Compania de cercetare de piaţă Ceresana estimează că pigmenţii reprezintă o industrie de 30 de miliarde de dolari, iar printre cei mai mari jucători se numără Lanxess, BASF, Venator şi Chemours. Segmentul de piaţă al pigmeţilor foarte performanţi creşte foarte repede şi reprezintă aproape o şesime din valoarea totală a pigmenţilor din anul 2016, potrivit Smithers Rapra. Cererea creşte pe măsură ce pigmenţii pe bază de plumb sunt eliminaţi, iar pieţele emergente pun pigmenţii performanţi în industria de construcţii şi de acoperişuri.

    Un albastru sigur, durabil şi prietenos cu mediul s-ar dovedi a fi un business foarte profitabil. Este de departe culoarea favorită a Americii, conform lui Pressman de la Institutul Pantone. Albastrul este central pentru branduri precum Ikea, Ford, Walmart şi Facebook. în plus, albastrul se află pe pereţi, pe haine, pe rafturi, iar două treimi din echipele de baseball din liga profesionistă americană au albastru pe uniforme.

    Mai multe companii au avut idei diferite pentru YInMn: HP voia să ştie dacă se poate face cerneală cu această culoare, Chanel era interesată pentru cosmetice, Merck se gândea la îngrijirea pielii, Nike era curioasă dacă se putea utiliza pe piele pentru a păstra picioarele reci pe perioada verii. Şi vânzătorii de pigmenţi erau interesaţi. Shepherd Color Co. a trimis oameni în statul Oregon, la doar o săptămână de la publicarea lucrării lui Subramanian, pentru a testa culoarea. Patentul îl deţinea Subramanian, dar pentru că descoperirea a fost făcută într-un laborator al statului Oregon, autorităţile de acolo au primit jumătate din suma acordată pe drepturile de utilizare. Shepherd a câştigat licitaţia şi dreptul de a produce culoarea în 2015.

    Compania a decis că piaţa cea mai viabilă pentru culoare este zona industrială şi cea a acoperişurilor. în septembrie 2017, la opt ani după descoperirea YInMn, culoarea a primit aprobarea pentru a fi vândută pe piaţă.

    Următorul pas pentru Shepherd ar fi să înscrie culoarea pentru testele EPA pentru substanţe toxice pentru control. Dacă ar trece acest test, culoarea ar putea fi folosită în mai multe sectoare  de exemplu, pe adidaşi. Dar Shepher încă nu a aplicat.

    Succesul culorii a fost oarecum limitat de preţul ridicat al acesteia, mai ales că cererea era mare şi se vindea la finalul anului 2017 cu 720 de dolari pe kilogram. Pe când costul pentru mangan (se obţine altă nuanţă de albastru) era de doar 1,7 dolari. Drept urmare, Shepherd vinde YInMn cu 1.000 de dolari kilogramul, iar managerul departamentului de marketing al Shepherd spune că dacă nu cumva preţul indiului se va prăbuşi, preţul albstrului YInMn va rămâne la fel de ridicat.

    Asta nu înseamnă însă că nu va genera foarte mulţi bani. Geoffrey Peake, managerul echipei de cercetare şi dezvoltare de la Shepherd, spune că pigmenţi precum YInMn sunt printre cei mai durabili şi au o garanţie de până la 50 de ani dacă sunt folosiţi la vopsirea de acoperişuri.

    Patentul cu numărul 8.282.728 este cel care ar putea fi mult mai valoros decât YInMn. Adevărata invenţie a lui Subramanian este structura de cristal a materialului. Aceasta se poate deschide sau închide la culoare, iar astfel s-ar putea crea mult mai multe culori. Jun Li, un cercetător de la laboratorul lui Subramanian, a spus că iniţial au crezut că dacă scădeau cantitatea de indiu se va produce roşu. Dar nu a fost atât de simplu.

    Roşul poate nu este culoarea favorită a Americii, dar este culoarea curajului, a seducţiei şi a bucuriei, iar Pressman spune că pe lângă negru, roşul este cea mai curajoasă culoare. Evocă putere şi autoritate. Maşinile roşii înseamnă doar 8% din numărul de autovehicule, dar asta lasă mult spaţiu şi pentru a face bani, mai ales că această culoare este folosită foarte des pentru maşinile sport foarte scumpe.

    Subramanian vrea să facă un roşu care să evoce aceste sentimente în timp ce poate depozita în siguranţă. El credea că dacă înlocuia indiul, atunci va da peste roşu, dar nu a fost chiar aşa. Pentru culoarea roşie, cercetătorii căutau de mult o variantă pentru a înlocui cadmiul din compoziţia culorii roşu. La început, se credea că în vopsea cadmiul este sigur şi durabil, dar s-a dovedit a nu fi chiar aşa şi s-a descoperit că acest element chimic putea contamina mediul înconjurător în timpul producţiei şi chiar şi alimentele. Un studiu realizat în 1997 a demonstrat că s-au găsit urme de cadmiu în ghiozdanele copiilor, jucării şi căştile audio. Uniunea Europeană a hotărât să interzică utilizarea cadmiului, dar s-a lovit de împotrivirea grupurilor de artişti şi a decis să renunţe la această decizie. în SUA, comisia responsabilă pentru siguranţa produselor a decis că acest element nu este foarte toxic şi că există un ”nivel acceptat de consum“.

    Un cercetător german a găsit un element numit perovskit care putea fi folosit în locul cadmiului. Totuşi, mixtura s-a dovedit a fi prea scumpă pentru a putea fi vândută în masă şi astfel nu a ajuns pe piaţă.

    Descoperirea unui nou pigment este dificil pentru că oricât de meticulos ai plănuit totul, nu ştii exact ce culoare va ieşi până nu deschizi uşa cuptorului. Căutând un conductor Subramanian a dat peste un nou pigment de albastru. Poate căutând roşul, glumeşte el, va da peste un nou tip de conductor. Cel puţin acum are o direcţie şi un punct concret de pornire, ceea ce-l face destul încrezător în abilităţile sale de a găsi roşul pe care-l caută. Şi care – de ce nu? – l-ar putea îmbogăţi.

  • Ce face acum şi cu ce bani a rămas omul care a pierdut CEA MAI MARE SUMĂ DE BANI bani din istorie

    Masayoshi Son s-a născut în Tosu, pe insula japoneză Kyushu, într-o familie de coreeni, în 1957. Familia lui a luat numele japonez Yasumoto pentru a nu fi discriminaţi. |n 1972 şi-a întâlnit idolul – Den Fujita, fondatorul McDonald’s Japonia, care l-a sfătuit pe tânărul Son să studieze engleza şi programarea în SUA. La 16 ani, Son s-a mutat în San Francisco, unde a stat la nişte prieteni de-ai familiei, iar după liceu a intrat la Holy Names University; doi ani mai târziu s-a transferat la University of California, la Berkeley, unde a studiat economia şi ştiinţa calculatoarelor. A făcut primul milion de dolari inventând un translator multilingv pe care l-a vândut companiei Sharp pentru 1 milion de dolari.

    S-a întors în Japonia şi a format SoftBank, mai întâi ca distribuitor de software şi publisher de reviste, având un capital de 80.000 de dolari. Tot atunci el a decis să renunţe la numele japonez şi să revină la cel coreean, Son. |n Japonia, el a creat un sistem care le permitea utilizatorilor de telefonie fixă să aleagă operatorii cu cele mai mici costuri, atacând dominanţa NTT, companie telecom din Japonia. O parte din banii obţinuţi i-a investit în acţiuni la Yahoo Japonia, în 1995. De asemenea, a devenit acţionar majoritar al brokerului Etrade Group.

    SoftBank a introdus serviciul de internet broadband în Japonia în 2011, atrăgând clienţi cu preţuri mici şi modemuri gratuite. |n 2006 a achiziţionat Vodafone Japonia cu 17,5 miliarde de dolari, împrumutând 11,2 miliarde de dolari de la şapte bănci. A redenumit compania Softbank Mobile, care la vremea respectivă avea 16 milioane de abonamente. Datorită prieteniei cu Steve Jobs, SoftBank a devenit distribuitor exclusiv de iPhone în Japonia, ceea ce a ajutat compania să-şi crească profitul şi numărul de abonaţi la 30 de milioane. În 2012 a cumpărat 70% din acţiunile operatorului telecom Sprint Nextel pentru 20 de miliarde de dolari.

    Masayoshi Son a investit aproape 20 de milioane de dolari în afacerea lui Jack Ma, Alibaba. ”Nu avea niciun business plan şi venituri zero. Avea 30-35 de angajaţi, dar avea o privire puternică şi puteam să-mi dau seama după felul în care vorbea că are o carismă deosebită, că are calităţi de lider“, a spus el. Son spune că modelul de business al lui Ma era greşit, însă felul în care vorbea şi abilitatea lui de a atrage talente l-au impresionat.

    Msayoshi Son a făcut multe investiţii în businessuri de internet la începutul secolului, în anii 1999-2001, însă nu toate au fost la fel de fericite precum investiţia în Alibaba. Din cauza crizei în sectorul tehnologic de la vremea respectivă, japonezul a pierdut nu mai puţin de 70 de miliarde de dolari. ”|nainte de perioada asta, la vremea respectivă, averea mea creştea cu 10 miliarde în fiecare săptămână. Timp de trei zile am fost mai bogat decât Bill Gates. |nsă acţiunile noastre s-au prăbuşit, iar valoarea acestora, în doar şase luni, a scăzut cu 99%. Aproape am intrat în faliment, dar cu toate acestea am supravieţuit“, a declarat Son pentru Bloomberg.

    Acum Son are o avere de 15,8 miliarde de dolari, potrivit Bloomberg Billionaire Index. Cu aceşti bani ai putea cumpăra 12,2 milioane de uncii de aur sau 280 de milioane de barili de petrol. Cu toate acestea, Forbes îi estimează averea la 23 de miliarde de dolari. |n 2011, Son a donat 125 de milioane de dolari şi toate salariile din viitor, până la pensionare, pentru a ajuta victimele tsunamiului care a devastat Japonia în 2011. El a criticat industria energiei nucleare şi a promis că va investi în ferme solare pe care le va construi de-a lungul Japoniei pentru a înlocui definitiv energia nucleară.
     

  • Încotro se îndreaptă Europa? Era Merkel pare să apună şi vine în prim-plan o nouă figură controversată, care vrea o schimbare RADICALĂ. Unde se încadrează România în noua schemă politică

    ”Doamnelor şi domnilor, Franţa s-a întors. Franţa e din nou în centrul Europei“. Cu aceste cuvinte, Emmanuel Macron şi-a început discursul de la Davos, în luna ianuarie a acestui an.

    El a transmis apoi că succesul în Franţa e imposibil fără succes la nivel european şi a cerut o mai strânsă cooperare la nivelul blocului comunitar. ”Avem nevoie de o Europă mai puternică. Este ceva esenţial“, a spus preşedintele francez. Macron a vorbit şi de nevoia de a transforma Europa într-o putere socială, ştiinţifică şi politică, cerând mai multă ambiţie din partea liderilor europeni. ”Nu sunt naiv“, a spus el. ”Nu vom construi niciodată ceva suficient de ambiţios cu 27 de state membre. Dacă unii oameni sunt gata să dovedească mai multă ambiţie, să meargă mai departe în ceea ce priveşte integrarea, atunci haideţi să o facem.“

    |ntr-un alt discurs ţinut în prima zi a acestui an, preşedintele francez a spus că 2018 va fi un an decisiv pentru Europa şi s-a angajat să depună toate eforturile pentru a menţine stabilitatea construcţiei europene. ”Trebuie să redescoperim ambiţia europeană, să redescoperim o Europă mai suverană, mai unită, mai democrată, pentru că poporul nostru va avea doar de câştigat“, a transmis Macron. ”Noi, liderii europeni, nu trebuie să cedăm în faţa nimănui  nici a naţionaliştilor, nici a scepticilor. Voi continua să lucrez alături de partenerii noştri europeni, în special Germania.“

    Ca principal obiectiv, el a vorbit de restabilirea zonei euro prin introducerea unui ministru european de finanţe. |ntâmplător sau nu, Comisia Europeană lansase în luna decembrie o propunere care semăna destul de mult cu cea a lui Emmanuel Macron: crearea unui fond monetar european care să asigure stabilitate şi care să intervină în cazul în care un stat intră în criză financiară, prevenind astfel efecte la nivelul întregului bloc comunitar.

    UN PREŞEDINTE NEANUNŢAT. Victoria lui Emmanuel Macron din 2017 a fost impresionantă din multe puncte de vedere: cu 12 luni înaintea alegerilor, spre exemplu, casele de sondare a opiniei publice nici nu îl includeau pe lista candidaţilor cu şanse reale la preşedinţie.

    Macron a fost membru al Partidului Socialist între anii 2006 şi 2009, din 2009 menţinând o poziţie independentă. A reintrat în politică în 2012, atunci când a ocupat postul de consilier al preşedintelui François Hollande. Ulterior, el a fost ministru al economiei, până în 2016, moment în care a demisionat, dorind să se axeze pe candidatura sa la preşedinţia Franţei. Prin urmare, la începutul lui 2016  pe 6 aprilie, mai exact  el a înfiinţat mişcarea En Marche!. 

    Emmanuel Macron nu se consideră ”nici de dreapta, nici de stânga“, ci mai degrabă un politician ”pragmatic“. Are politici de stânga, în sensul menţinerii statului asistenţial, dar pledează pentru o serie de măsuri economice de dreapta. Printre acestea, el propune subvenţii de 15.000 de euro companiilor care angajează persoane din suburbii defavorizate şi vrea o serie de măsuri pentru combaterea sărăciei.

    A promis reducerea datoriei suverane a Franţei cu 60 de miliarde de euro în termen de cinci ani, vrea relansarea agriculturii şi reducerea cu 120.000 de posturi a aparatului funcţionarilor de stat.

    Macron susţine suplimentarea bugetului comun al Uniunii Europene, crearea unui guvern economic european, a unui parlament al zonei euro şi iniţierea unor consultări democratice în toate statele membre pentru reformarea proiectului politic comunitar. De asemenea, el pledează pentru suplimentarea cu 10.000 de agenţi a efectivelor Poliţiei şi Jandarmeriei, reorganizarea serviciilor de informaţii şi crearea unei structuri speciale pentru protejarea frontierelor Uniunii Europene.
    La o lună după victoria sa răsunătoare şi cu trei zile înainte ca partidul său, En Marche!, să câştige alegerile parlamentare din Franţa, Emmanuel Macron anunţa începutul unei noi ere în Franţa: ”Vreau să fim o naţiune de start-up-uri, o naţiune care lucrează pentru şi alături de start-up-uri, dar şi o naţiune care gândeşte şi se dezvoltă ca un start-up.“

    Promisiunea lui Macron avea, desigur, şi numeroase implicaţii în politica externă. Franţa caută să se reinventeze ca o putere agilă, flexibilă, creativă şi care poate să joace la masa marilor puteri.

    O confirmare a faptului că Macron nu se teme să folosească forţa pentru a menţine normele internaţionale a venit recent sub forma atacului asupra Siriei, derulat de Franţa alături de Statele Unite şi Marea Britanie.

    La scurt timp după respectiva operaţiune militară, la jumătatea lunii aprilie, Emmanuel Macron a fost într-o vizită de stat de trei zile în SUA, prima găzduită de omologul său american, Donald Trump, de la preluarea mandatului. Preşedintele francez şi soţia sa, Brigitte, au deschis vizita de stat cu o dublă întâlnire cu Donald şi Melania Trump la casa lui George Washington.

    Preşedintele american a salutat prietenia istorică dintre Statele Unite şi Franţa, mulţumindu-i omologului său francez pentru participarea la operaţiunile din Siria. ”Astăzi, reafirmăm prietenia care înfloreşte de două secole. Este foarte bine că organizăm prima vizită de stat primindu-l pe liderul celui mai vechi aliat al Statelor Unite, mândra naţiune Franţa“, a declarat Trump.
    Interacţiunea liderului de la Palatul Elysée cu Donald Trump nu e una întâmplătoare: încercarea de a se poziţiona ca fiind ”vocea raţiunii“ în relaţia cu preşedintele american reflectă modul în care Macron vrea să fie perceput, adică drept cel care poate conduce Europa.

    Deşi relaţia lor nu a început în cei mai buni termeni, Emmanuel Macron şi preşedintele american par acum să-şi fi găsit suficiente puncte în comun. Ca dovadă a acestui fapt stă şi recenta vizită a lui Macron în Statele Unite  prima a unui şef de stat de când Trump s-a aşezat la Biroul Oval.

    Nu e de mirare, astfel, că în cadrul unui interviu acordat jurnaliştilor americani preşedintele francez s-a descris ca fiind principala forţă din spatele strategiei lui Trump în ceea ce priveşte Siria. ”Trump ne-a transmis că dorinţa sa este să retragă Statele Unite din Siria. L-am convins că e mai bine să rămână“, le-a povestit Macron celor de la CNN. ”L-am convins că e necesar să limităm aceste bombardamente la ţinte legate de armele chimice, în ciuda nebuniei provocate de ceea ce a scris el pe Twitter.“

    Deşi respinse repede de maşinăria de PR a lui Trump, cuvintele lui Macron au distras atenţia de la problemele cu care se confruntă în ultima perioadă Franţa. ”Macron, gata de luptă“ a fost unul dintre titlurile care au împânzit presa din Hexagon, în vreme ce zeci de mii de oameni protestau la Paris şi în restul Franţei faţă de măsurile liberale adoptate de preşedinte.
    Asemenea lui Trump, Macron ştie să folosească în propriul interes reţelele sociale; în loc să anunţe de la Palatul Elysée atacul asupra Siriei, el a postat pe Twitter poze cu el şi mai mulţi comandanţi dând ordinul de lansare a rachetelor.

    Theresa May este prinsă într-o luptă diplomatică cu cei de la Moscova, fiind recent şi ţinta parlamentarilor care au acuzat-o că nu i-a consultat înainte de atacul asupra Siriei. Angela Merkel a jucat un rol important în negocierile dintre Statele Unite şi Rusia, dar problemele politice apărute ca urmare a ultimelor alegeri din Germania au determinat-o să facă un pas în spate în ceea ce priveşte politica europeană.

    Toate aceste lucruri l-au ajutat pe Macron să iasă în faţă, aducând Franţa în postura de a fi noua forţă centrală a bătrânului continent.

    VAŢIONAT ÎN EUROPA, CONTESTAT ACASĂ. Repoziţionarea Franţei vine într-o perioadă în care logica geopolitică instalată după căderea regimurilor comuniste se clatină, iar marile puteri ale lumii se rearanjează pe harta globală. Vorbim de o perioadă în care China se apropie, cu paşi mari, de titlul de ”cea mai puternică economie a lumii“; o perioadă în care Rusia îşi caută poziţia de forţă pe care a ocupat-o în timpul Războiului Rece, dar nu reuşeşte decât să intre în conflict cu majoritatea statelor vestice. Nu în ultimul rând, vorbim de o perioadă în care se manifestă tot mai puternic un vid de putere în Europa. Iar aici intră în joc Macron: profitând de slăbiciunile arătate de Marea Britanie şi Germania, el încearcă să readucă Franţa în postura de prim-jucător pe scena politică europeană.

    Şi chiar dacă pe plan extern Macron câştigă tot mai mult teren în faţa celorlalţi lideri europeni, pe plan local situaţia stă cu totul altfel. La sfârşitul lunii martie, rata de aprobare a acţiunilor sale a atins cel mai mic procentaj de la preluarea funcţiei: doar patru din zece francezi aveau o opinie favorabilă vizavi de activitatea sa, în scădere cu trei procente faţă de luna februarie şi cu 12 procente faţă de decembrie 2017. 57% dintre respodenţi s-au declarat nemulţumiţi de Macron, oferind ca principal motiv numărul mare de reforme pe care acesta încearcă să le impună.

    Rata sa de aprobare este asemănătoare cu cea pe care fostul preşedinte francez, François Hollande, o avea după 10 luni de mandat.

    Sprijinul faţă de Macron a scăzut mai ales în rândul familiilor cu un venit mic şi, oarecum surprinzător, în rândul votanţilor de sub 35 de ani. Mulţi dintre cei care s-au declarat dezamăgiţi de Emmanuel Macron l-au numit ”arogant“ şi ”un preşedinte pentru cei bogaţi“. Problema nu este însă doar a lui Macron: şi susţinerea pentru premierul Edouard Philippe este în scădere, mai bine de jumătate dintre francezi având o opinie negativă despre acesta.

    Macron are o mână bună, pe care va trebui însă să o şi joace corespunzător. Rămâne de văzut ce vor decarta şi ceilalţi jucători de la masă: Merkel, May şi, de ce nu, chiar Putin. |ncrederea preşedintelui francez în Uniunea Europeană îl va ajuta să câştige popularitate în rândul partenerilor externi, dar faptul că el ignoră reacţiile venite din partea propriilor votanţi l-ar putea costa.

  • Balanţa puterii se schimbă în Europa: Omul care a profitat la maxim de haosul politic şi a folosit nemulţumirile poporului pentru a deveni cel mai puternic lider european

    În mai puţin de doi ani, Emmanuel Macron a trecut de la politician aspirant la unul dintre cei mai importanţi lideri europeni. Profitând de situaţia nesigură a unor state precum Marea Britanie sau Germania, el încearcă acum să readucă Franţa în fruntea europei. Singurul lucru care îi stă în cale e însă pierderea susţinerii din partea celor care l-au propulsat până aici.

    ”Doamnelor şi domnilor, Franţa s-a întors. Franţa e din nou în centrul Europei“. Cu aceste cuvinte, Emmanuel Macron şi-a început discursul de la Davos, în luna ianuarie a acestui an.

    El a transmis apoi că succesul în Franţa e imposibil fără succes la nivel european şi a cerut o mai strânsă cooperare la nivelul blocului comunitar. ”Avem nevoie de o Europă mai puternică. Este ceva esenţial“, a spus preşedintele francez. Macron a vorbit şi de nevoia de a transforma Europa într-o putere socială, ştiinţifică şi politică, cerând mai multă ambiţie din partea liderilor europeni. ”Nu sunt naiv“, a spus el. ”Nu vom construi niciodată ceva suficient de ambiţios cu 27 de state membre. Dacă unii oameni sunt gata să dovedească mai multă ambiţie, să meargă mai departe în ceea ce priveşte integrarea, atunci haideţi să o facem.“

    |ntr-un alt discurs ţinut în prima zi a acestui an, preşedintele francez a spus că 2018 va fi un an decisiv pentru Europa şi s-a angajat să depună toate eforturile pentru a menţine stabilitatea construcţiei europene. ”Trebuie să redescoperim ambiţia europeană, să redescoperim o Europă mai suverană, mai unită, mai democrată, pentru că poporul nostru va avea doar de câştigat“, a transmis Macron. ”Noi, liderii europeni, nu trebuie să cedăm în faţa nimănui  nici a naţionaliştilor, nici a scepticilor. Voi continua să lucrez alături de partenerii noştri europeni, în special Germania.“

    Ca principal obiectiv, el a vorbit de restabilirea zonei euro prin introducerea unui ministru european de finanţe. |ntâmplător sau nu, Comisia Europeană lansase în luna decembrie o propunere care semăna destul de mult cu cea a lui Emmanuel Macron: crearea unui fond monetar european care să asigure stabilitate şi care să intervină în cazul în care un stat intră în criză financiară, prevenind astfel efecte la nivelul întregului bloc comunitar.

    UN PREŞEDINTE NEANUNŢAT. Victoria lui Emmanuel Macron din 2017 a fost impresionantă din multe puncte de vedere: cu 12 luni înaintea alegerilor, spre exemplu, casele de sondare a opiniei publice nici nu îl includeau pe lista candidaţilor cu şanse reale la preşedinţie.

    Macron a fost membru al Partidului Socialist între anii 2006 şi 2009, din 2009 menţinând o poziţie independentă. A reintrat în politică în 2012, atunci când a ocupat postul de consilier al preşedintelui François Hollande. Ulterior, el a fost ministru al economiei, până în 2016, moment în care a demisionat, dorind să se axeze pe candidatura sa la preşedinţia Franţei. Prin urmare, la începutul lui 2016  pe 6 aprilie, mai exact  el a înfiinţat mişcarea En Marche!. 

    Emmanuel Macron nu se consideră ”nici de dreapta, nici de stânga“, ci mai degrabă un politician ”pragmatic“. Are politici de stânga, în sensul menţinerii statului asistenţial, dar pledează pentru o serie de măsuri economice de dreapta. Printre acestea, el propune subvenţii de 15.000 de euro companiilor care angajează persoane din suburbii defavorizate şi vrea o serie de măsuri pentru combaterea sărăciei.

    A promis reducerea datoriei suverane a Franţei cu 60 de miliarde de euro în termen de cinci ani, vrea relansarea agriculturii şi reducerea cu 120.000 de posturi a aparatului funcţionarilor de stat.

    Macron susţine suplimentarea bugetului comun al Uniunii Europene, crearea unui guvern economic european, a unui parlament al zonei euro şi iniţierea unor consultări democratice în toate statele membre pentru reformarea proiectului politic comunitar. De asemenea, el pledează pentru suplimentarea cu 10.000 de agenţi a efectivelor Poliţiei şi Jandarmeriei, reorganizarea serviciilor de informaţii şi crearea unei structuri speciale pentru protejarea frontierelor Uniunii Europene.
    La o lună după victoria sa răsunătoare şi cu trei zile înainte ca partidul său, En Marche!, să câştige alegerile parlamentare din Franţa, Emmanuel Macron anunţa începutul unei noi ere în Franţa: ”Vreau să fim o naţiune de start-up-uri, o naţiune care lucrează pentru şi alături de start-up-uri, dar şi o naţiune care gândeşte şi se dezvoltă ca un start-up.“

    Promisiunea lui Macron avea, desigur, şi numeroase implicaţii în politica externă. Franţa caută să se reinventeze ca o putere agilă, flexibilă, creativă şi care poate să joace la masa marilor puteri.

    O confirmare a faptului că Macron nu se teme să folosească forţa pentru a menţine normele internaţionale a venit recent sub forma atacului asupra Siriei, derulat de Franţa alături de Statele Unite şi Marea Britanie.

    La scurt timp după respectiva operaţiune militară, la jumătatea lunii aprilie, Emmanuel Macron a fost într-o vizită de stat de trei zile în SUA, prima găzduită de omologul său american, Donald Trump, de la preluarea mandatului. Preşedintele francez şi soţia sa, Brigitte, au deschis vizita de stat cu o dublă întâlnire cu Donald şi Melania Trump la casa lui George Washington.

    Preşedintele american a salutat prietenia istorică dintre Statele Unite şi Franţa, mulţumindu-i omologului său francez pentru participarea la operaţiunile din Siria. ”Astăzi, reafirmăm prietenia care înfloreşte de două secole. Este foarte bine că organizăm prima vizită de stat primindu-l pe liderul celui mai vechi aliat al Statelor Unite, mândra naţiune Franţa“, a declarat Trump.
    Interacţiunea liderului de la Palatul Elysée cu Donald Trump nu e una întâmplătoare: încercarea de a se poziţiona ca fiind ”vocea raţiunii“ în relaţia cu preşedintele american reflectă modul în care Macron vrea să fie perceput, adică drept cel care poate conduce Europa.

    Deşi relaţia lor nu a început în cei mai buni termeni, Emmanuel Macron şi preşedintele american par acum să-şi fi găsit suficiente puncte în comun. Ca dovadă a acestui fapt stă şi recenta vizită a lui Macron în Statele Unite  prima a unui şef de stat de când Trump s-a aşezat la Biroul Oval.

    Nu e de mirare, astfel, că în cadrul unui interviu acordat jurnaliştilor americani preşedintele francez s-a descris ca fiind principala forţă din spatele strategiei lui Trump în ceea ce priveşte Siria. ”Trump ne-a transmis că dorinţa sa este să retragă Statele Unite din Siria. L-am convins că e mai bine să rămână“, le-a povestit Macron celor de la CNN. ”L-am convins că e necesar să limităm aceste bombardamente la ţinte legate de armele chimice, în ciuda nebuniei provocate de ceea ce a scris el pe Twitter.“

    Deşi respinse repede de maşinăria de PR a lui Trump, cuvintele lui Macron au distras atenţia de la problemele cu care se confruntă în ultima perioadă Franţa. ”Macron, gata de luptă“ a fost unul dintre titlurile care au împânzit presa din Hexagon, în vreme ce zeci de mii de oameni protestau la Paris şi în restul Franţei faţă de măsurile liberale adoptate de preşedinte.
    Asemenea lui Trump, Macron ştie să folosească în propriul interes reţelele sociale; în loc să anunţe de la Palatul Elysée atacul asupra Siriei, el a postat pe Twitter poze cu el şi mai mulţi comandanţi dând ordinul de lansare a rachetelor.

    Theresa May este prinsă într-o luptă diplomatică cu cei de la Moscova, fiind recent şi ţinta parlamentarilor care au acuzat-o că nu i-a consultat înainte de atacul asupra Siriei. Angela Merkel a jucat un rol important în negocierile dintre Statele Unite şi Rusia, dar problemele politice apărute ca urmare a ultimelor alegeri din Germania au determinat-o să facă un pas în spate în ceea ce priveşte politica europeană.

    Toate aceste lucruri l-au ajutat pe Macron să iasă în faţă, aducând Franţa în postura de a fi noua forţă centrală a bătrânului continent.

    VAŢIONAT ÎN EUROPA, CONTESTAT ACASĂ. Repoziţionarea Franţei vine într-o perioadă în care logica geopolitică instalată după căderea regimurilor comuniste se clatină, iar marile puteri ale lumii se rearanjează pe harta globală. Vorbim de o perioadă în care China se apropie, cu paşi mari, de titlul de ”cea mai puternică economie a lumii“; o perioadă în care Rusia îşi caută poziţia de forţă pe care a ocupat-o în timpul Războiului Rece, dar nu reuşeşte decât să intre în conflict cu majoritatea statelor vestice. Nu în ultimul rând, vorbim de o perioadă în care se manifestă tot mai puternic un vid de putere în Europa. Iar aici intră în joc Macron: profitând de slăbiciunile arătate de Marea Britanie şi Germania, el încearcă să readucă Franţa în postura de prim-jucător pe scena politică europeană.

    Şi chiar dacă pe plan extern Macron câştigă tot mai mult teren în faţa celorlalţi lideri europeni, pe plan local situaţia stă cu totul altfel. La sfârşitul lunii martie, rata de aprobare a acţiunilor sale a atins cel mai mic procentaj de la preluarea funcţiei: doar patru din zece francezi aveau o opinie favorabilă vizavi de activitatea sa, în scădere cu trei procente faţă de luna februarie şi cu 12 procente faţă de decembrie 2017. 57% dintre respodenţi s-au declarat nemulţumiţi de Macron, oferind ca principal motiv numărul mare de reforme pe care acesta încearcă să le impună.

    Rata sa de aprobare este asemănătoare cu cea pe care fostul preşedinte francez, François Hollande, o avea după 10 luni de mandat.

    Sprijinul faţă de Macron a scăzut mai ales în rândul familiilor cu un venit mic şi, oarecum surprinzător, în rândul votanţilor de sub 35 de ani. Mulţi dintre cei care s-au declarat dezamăgiţi de Emmanuel Macron l-au numit ”arogant“ şi ”un preşedinte pentru cei bogaţi“. Problema nu este însă doar a lui Macron: şi susţinerea pentru premierul Edouard Philippe este în scădere, mai bine de jumătate dintre francezi având o opinie negativă despre acesta.

    Macron are o mână bună, pe care va trebui însă să o şi joace corespunzător. Rămâne de văzut ce vor decarta şi ceilalţi jucători de la masă: Merkel, May şi, de ce nu, chiar Putin. |ncrederea preşedintelui francez în Uniunea Europeană îl va ajuta să câştige popularitate în rândul partenerilor externi, dar faptul că el ignoră reacţiile venite din partea propriilor votanţi l-ar putea costa.

  • Povestea singurului antreprenor care a primit două stele pe aleea celebrităţii din Hollywood

    George Eastman s-a născut pe 12 iulie 1854, în Waterville, New York, ca fiu al lui George Washington şi al Mariei Eastman. A avut două surori mai mari, Ellen Maria şi Katie. În 1860, familia sa a vândut ferma în care locuia şi s-a mutat în Rochester. În 1862, tatăl antreprenorului a murit în urma unui atac cerebral, aşa că mama sa a trebuit să se îngrijească singură de cei trei copii.

    După ce şi sora sa Katie a murit, Eastman, în vârstă de doar 15 ani, a abandonat şcoala şi a început să lucreze pentru a-şi ajuta familia. El îşi dorea să îşi recompenseze mama pentru greutăţile pe care le înfruntasese pentru a îi creşte. A început să lucreze în industria fotografică, iar în 1884 a patentat materialul fotografic, un suport fotosensibil flexibil – pelicula de nitroceluloză. Invenţia sa a făcut posibilă crearea unor aparate de fotografiat portabile, mai mici şi mai uşoare.

    Patru ani mai târziu, pe 4 septembrie 1888, antreprenorul a pus bazele companiei Eastman Kodak Company, alături de Henry A. Strong. Tot atunci, el a lansat roll filmul Kodak, pe baza căruia s-a inventat, ulterior, fotografia în mişcare, folosită de primii realizatori de film, Eadweard Muybridge şi Louis Le Prince.

    Eastman a fost pasionat de călătorii şi de cântatul la pian. Nu s-a căsătorit niciodată, dar a fost foarte apropiat de mama sa şi de familia surorii sale, Ellen Maria. A avut totuşi o relaţie platonică de lungă durată cu Josephine Dickman, soţia unui asociat. Cei doi au devenit apropiaţi în special după moartea mamei lui Eastman, în 1907. Evenimentul a avut mare impact asupra acestuia, deoarece o bună perioadă nu şi-a putut reveni din depresie. În memoria mamei sale, el a deschis, pe 4 septembrie 1992, în Rochester, Teatrul Eastman.

    De-a lungul vieţii, Eastman a susţinut o intensă activitate filantropică; a donat peste 100 de milioane de dolari în cadrul mai multor organizaţii, din care majoritatea fondurilor au mers către Universitatea din Rochester şi către Institutul de Tehnologie Massachusetts. De asemenea, a înfiinţat o şcoală de muzică şi mai multe clinici medicale.

    Tot în Rochester, Eastman a construit un conac, unde obişnuia să îşi invite prietenii la cină şi pentru a asista la diverse concerte private. După moartea sa, reşedinţa a fost transformată în Muzeul George Eastman, iar în 1949 a devenit muzeul Internaţional de Fotografie şi Film George Eastman.

    În ultimii doi ani de viaţă, Eastman a avut dureri groaznice cauzate de o afecţiune a coloanei. Treptat, i-au fost afectate abilităţile locomotorii. Pe 14 martie 1932, el s-a sinucis, împuşcându-se în inimă. În urma sa, a lăsat un bilet în care le scria prietenilor: ”Munca mea este gata. De ce să mai aştept?„. |n momentul morţii sale, averea inventatorului se ridica la 95 de milioane de dolari (echivalentul a 1,5 miliarde de dolari în 2017).

    În 1975, Kodak a lansat pe piaţă camera digitală, creată de Steven Sasson, unul dintre inginerii companiei. În urma unui declin economic, în care vânzările au scăzut, în 2012 compania Kodak a invocat Capitolul 11 al legii pentru faliment. Totuşi, un an mai târziu a reuşit să se restructureze şi să îşi reconsolideze poziţia pe piaţă; în 2017, compania a avut venituri de aproximativ 1,5 milioane de dolari şi peste 6.000 de angajaţi răspândiţi în toată lumea.
     

  • Cum a ajuns Emmanuel Macron noul superstar al Europei

    ”Doamnelor şi domnilor, Franţa s-a întors. Franţa e din nou în centrul Europei“. Cu aceste cuvinte, Emmanuel Macron şi-a început discursul de la Davos, în luna ianuarie a acestui an.

    El a transmis apoi că succesul în Franţa e imposibil fără succes la nivel european şi a cerut o mai strânsă cooperare la nivelul blocului comunitar. ”Avem nevoie de o Europă mai puternică. Este ceva esenţial“, a spus preşedintele francez. Macron a vorbit şi de nevoia de a transforma Europa într-o putere socială, ştiinţifică şi politică, cerând mai multă ambiţie din partea liderilor europeni. ”Nu sunt naiv“, a spus el. ”Nu vom construi niciodată ceva suficient de ambiţios cu 27 de state membre. Dacă unii oameni sunt gata să dovedească mai multă ambiţie, să meargă mai departe în ceea ce priveşte integrarea, atunci haideţi să o facem.“

    |ntr-un alt discurs ţinut în prima zi a acestui an, preşedintele francez a spus că 2018 va fi un an decisiv pentru Europa şi s-a angajat să depună toate eforturile pentru a menţine stabilitatea construcţiei europene. ”Trebuie să redescoperim ambiţia europeană, să redescoperim o Europă mai suverană, mai unită, mai democrată, pentru că poporul nostru va avea doar de câştigat“, a transmis Macron. ”Noi, liderii europeni, nu trebuie să cedăm în faţa nimănui  nici a naţionaliştilor, nici a scepticilor. Voi continua să lucrez alături de partenerii noştri europeni, în special Germania.“

    Ca principal obiectiv, el a vorbit de restabilirea zonei euro prin introducerea unui ministru european de finanţe. |ntâmplător sau nu, Comisia Europeană lansase în luna decembrie o propunere care semăna destul de mult cu cea a lui Emmanuel Macron: crearea unui fond monetar european care să asigure stabilitate şi care să intervină în cazul în care un stat intră în criză financiară, prevenind astfel efecte la nivelul întregului bloc comunitar.

    UN PREŞEDINTE NEANUNŢAT. Victoria lui Emmanuel Macron din 2017 a fost impresionantă din multe puncte de vedere: cu 12 luni înaintea alegerilor, spre exemplu, casele de sondare a opiniei publice nici nu îl includeau pe lista candidaţilor cu şanse reale la preşedinţie.

    Macron a fost membru al Partidului Socialist între anii 2006 şi 2009, din 2009 menţinând o poziţie independentă. A reintrat în politică în 2012, atunci când a ocupat postul de consilier al preşedintelui François Hollande. Ulterior, el a fost ministru al economiei, până în 2016, moment în care a demisionat, dorind să se axeze pe candidatura sa la preşedinţia Franţei. Prin urmare, la începutul lui 2016  pe 6 aprilie, mai exact  el a înfiinţat mişcarea En Marche!. 

    Emmanuel Macron nu se consideră ”nici de dreapta, nici de stânga“, ci mai degrabă un politician ”pragmatic“. Are politici de stânga, în sensul menţinerii statului asistenţial, dar pledează pentru o serie de măsuri economice de dreapta. Printre acestea, el propune subvenţii de 15.000 de euro companiilor care angajează persoane din suburbii defavorizate şi vrea o serie de măsuri pentru combaterea sărăciei.

    A promis reducerea datoriei suverane a Franţei cu 60 de miliarde de euro în termen de cinci ani, vrea relansarea agriculturii şi reducerea cu 120.000 de posturi a aparatului funcţionarilor de stat.

    Macron susţine suplimentarea bugetului comun al Uniunii Europene, crearea unui guvern economic european, a unui parlament al zonei euro şi iniţierea unor consultări democratice în toate statele membre pentru reformarea proiectului politic comunitar. De asemenea, el pledează pentru suplimentarea cu 10.000 de agenţi a efectivelor Poliţiei şi Jandarmeriei, reorganizarea serviciilor de informaţii şi crearea unei structuri speciale pentru protejarea frontierelor Uniunii Europene.
    La o lună după victoria sa răsunătoare şi cu trei zile înainte ca partidul său, En Marche!, să câştige alegerile parlamentare din Franţa, Emmanuel Macron anunţa începutul unei noi ere în Franţa: ”Vreau să fim o naţiune de start-up-uri, o naţiune care lucrează pentru şi alături de start-up-uri, dar şi o naţiune care gândeşte şi se dezvoltă ca un start-up.“

    Promisiunea lui Macron avea, desigur, şi numeroase implicaţii în politica externă. Franţa caută să se reinventeze ca o putere agilă, flexibilă, creativă şi care poate să joace la masa marilor puteri.

    O confirmare a faptului că Macron nu se teme să folosească forţa pentru a menţine normele internaţionale a venit recent sub forma atacului asupra Siriei, derulat de Franţa alături de Statele Unite şi Marea Britanie.

    La scurt timp după respectiva operaţiune militară, la jumătatea lunii aprilie, Emmanuel Macron a fost într-o vizită de stat de trei zile în SUA, prima găzduită de omologul său american, Donald Trump, de la preluarea mandatului. Preşedintele francez şi soţia sa, Brigitte, au deschis vizita de stat cu o dublă întâlnire cu Donald şi Melania Trump la casa lui George Washington.

    Preşedintele american a salutat prietenia istorică dintre Statele Unite şi Franţa, mulţumindu-i omologului său francez pentru participarea la operaţiunile din Siria. ”Astăzi, reafirmăm prietenia care înfloreşte de două secole. Este foarte bine că organizăm prima vizită de stat primindu-l pe liderul celui mai vechi aliat al Statelor Unite, mândra naţiune Franţa“, a declarat Trump.
    Interacţiunea liderului de la Palatul Elysée cu Donald Trump nu e una întâmplătoare: încercarea de a se poziţiona ca fiind ”vocea raţiunii“ în relaţia cu preşedintele american reflectă modul în care Macron vrea să fie perceput, adică drept cel care poate conduce Europa.

    Deşi relaţia lor nu a început în cei mai buni termeni, Emmanuel Macron şi preşedintele american par acum să-şi fi găsit suficiente puncte în comun. Ca dovadă a acestui fapt stă şi recenta vizită a lui Macron în Statele Unite  prima a unui şef de stat de când Trump s-a aşezat la Biroul Oval.

    Nu e de mirare, astfel, că în cadrul unui interviu acordat jurnaliştilor americani preşedintele francez s-a descris ca fiind principala forţă din spatele strategiei lui Trump în ceea ce priveşte Siria. ”Trump ne-a transmis că dorinţa sa este să retragă Statele Unite din Siria. L-am convins că e mai bine să rămână“, le-a povestit Macron celor de la CNN. ”L-am convins că e necesar să limităm aceste bombardamente la ţinte legate de armele chimice, în ciuda nebuniei provocate de ceea ce a scris el pe Twitter.“

    Deşi respinse repede de maşinăria de PR a lui Trump, cuvintele lui Macron au distras atenţia de la problemele cu care se confruntă în ultima perioadă Franţa. ”Macron, gata de luptă“ a fost unul dintre titlurile care au împânzit presa din Hexagon, în vreme ce zeci de mii de oameni protestau la Paris şi în restul Franţei faţă de măsurile liberale adoptate de preşedinte.
    Asemenea lui Trump, Macron ştie să folosească în propriul interes reţelele sociale; în loc să anunţe de la Palatul Elysée atacul asupra Siriei, el a postat pe Twitter poze cu el şi mai mulţi comandanţi dând ordinul de lansare a rachetelor.

    Theresa May este prinsă într-o luptă diplomatică cu cei de la Moscova, fiind recent şi ţinta parlamentarilor care au acuzat-o că nu i-a consultat înainte de atacul asupra Siriei. Angela Merkel a jucat un rol important în negocierile dintre Statele Unite şi Rusia, dar problemele politice apărute ca urmare a ultimelor alegeri din Germania au determinat-o să facă un pas în spate în ceea ce priveşte politica europeană.

    Toate aceste lucruri l-au ajutat pe Macron să iasă în faţă, aducând Franţa în postura de a fi noua forţă centrală a bătrânului continent.

    VAŢIONAT ÎN EUROPA, CONTESTAT ACASĂ. Repoziţionarea Franţei vine într-o perioadă în care logica geopolitică instalată după căderea regimurilor comuniste se clatină, iar marile puteri ale lumii se rearanjează pe harta globală. Vorbim de o perioadă în care China se apropie, cu paşi mari, de titlul de ”cea mai puternică economie a lumii“; o perioadă în care Rusia îşi caută poziţia de forţă pe care a ocupat-o în timpul Războiului Rece, dar nu reuşeşte decât să intre în conflict cu majoritatea statelor vestice. Nu în ultimul rând, vorbim de o perioadă în care se manifestă tot mai puternic un vid de putere în Europa. Iar aici intră în joc Macron: profitând de slăbiciunile arătate de Marea Britanie şi Germania, el încearcă să readucă Franţa în postura de prim-jucător pe scena politică europeană.

    Şi chiar dacă pe plan extern Macron câştigă tot mai mult teren în faţa celorlalţi lideri europeni, pe plan local situaţia stă cu totul altfel. La sfârşitul lunii martie, rata de aprobare a acţiunilor sale a atins cel mai mic procentaj de la preluarea funcţiei: doar patru din zece francezi aveau o opinie favorabilă vizavi de activitatea sa, în scădere cu trei procente faţă de luna februarie şi cu 12 procente faţă de decembrie 2017. 57% dintre respodenţi s-au declarat nemulţumiţi de Macron, oferind ca principal motiv numărul mare de reforme pe care acesta încearcă să le impună.

    Rata sa de aprobare este asemănătoare cu cea pe care fostul preşedinte francez, François Hollande, o avea după 10 luni de mandat.

    Sprijinul faţă de Macron a scăzut mai ales în rândul familiilor cu un venit mic şi, oarecum surprinzător, în rândul votanţilor de sub 35 de ani. Mulţi dintre cei care s-au declarat dezamăgiţi de Emmanuel Macron l-au numit ”arogant“ şi ”un preşedinte pentru cei bogaţi“. Problema nu este însă doar a lui Macron: şi susţinerea pentru premierul Edouard Philippe este în scădere, mai bine de jumătate dintre francezi având o opinie negativă despre acesta.

    Macron are o mână bună, pe care va trebui însă să o şi joace corespunzător. Rămâne de văzut ce vor decarta şi ceilalţi jucători de la masă: Merkel, May şi, de ce nu, chiar Putin. |ncrederea preşedintelui francez în Uniunea Europeană îl va ajuta să câştige popularitate în rândul partenerilor externi, dar faptul că el ignoră reacţiile venite din partea propriilor votanţi l-ar putea costa.