BusinessMagazin

Category: Special

  • Când şi-a deschis primul magazin nu se aştepta să se îmbogăţească, spera să supravieţuiască. Vezi ce sumă a luat pe afacere când a vândut-o – VIDEO

    Printr-o combinaţie de politici de marketing, educaţie pentru consumatori şi activism social, The Body Shop ltd. a rescris regulile afacerilor în industria cosmetică globală şi a făcut-o pe Roddick una dintre cele mai bogate femei din Marea Britanie.

    Născută în 1942, Anita Perella a fost a treia din cei patru copii ai unei familii de italieni imigranţi din Littlehampton, Anglia. Deşi mama sa îşi dorea pentru ea o carieră de profesoară, dorinţa ei de aventură era prea puternică ca să o ţină în sala de clasă. După un an de studii la Paris şi încă un an la Geneva, a început aventura pe care ea însăşi a numit-o ”traseul hippie“, care a purtat-o prin Europa, Pacificul de Sud şi Africa; aşa a intrat în contact cu ritualurile şi obiceiurile multor culturi din lumea a treia, inclusiv formele lor de protejare a sănătăţii şi îngrijire a corpului.

    La întoarcerea sa în Anglia s-a întâlnit cu Gordon Roddick, un spirit boem la fel ca ea, iar cei doi s-au căsătorit în 1970 şi, la scurt timp, au deschis un hotel, urmat de un restaurant. Câţiva ani mai târziu, Gordon Roddick a decis să-şi îndeplinească un vis: o călătorie de la Buenos Aires, Argentina, până la New York, SUA, şi nu oricum, ci călare. Admirând spiritul libertin al soţului său, antreprenoarea a acceptat să vândă restaurantul pentru a-i finanţa călătoria. Ulterior, pentru a se întreţine pe ea şi pe fiicele sale în absenţa soţului, a hotărât să deschidă un mic magazin în care să poată pună în aplicare câteva dintre cunoştinţele sale cosmetice dobândite în timpul călătoriilor.

    Cu ajutorul soţului, a obţinut un împrumut de 6.500 de dolari, a contractat un producător local de plante şi a deschis o mică fabrică pe litoral şi primul magazin The Body Shop. Totul se făcea pe baza unui buget strict, fără nicio concesie pentru estetică. Spre exemplu, a decis să picteze magazinul cu verde pentru că ascundea totul, chiar şi petele umede de pe pereţi, şi oferea discounturi clienţilor care îşi aduceau înapoi recipientele goale. De asemenea, clienţilor li se permitea să aleagă dintr-o gamă de uleiuri parfumate pentru a-şi personaliza cumpărăturile, deoarece era mai ieftin decât să adauge parfumuri scumpe în fiecare recipient. A evitat publicitatea plătită, bazându-se, în schimb, pe interviuri bine plasate, promovând cauze sociale şi oferind broşuri în magazine.

    Combinaţia de produse, strategie bună de relaţii publice, un personal bine pregătit şi un cumul de valori bine definite a generat rapid o poveste. |ntr-un an afacerea lui Roddick a crescut atât de mult încât a deschis un al doilea magazin. Când soţul aventurier s-a întors în primăvara anului 1977, The Body Shop era atât de popular, încât soţii Roddicks au început să se extindă prin francize. Unul dintre ingredientele-cheie ale afacerii a fost activismul social, sprijinul vocal pentru cauze precum Greenpeace, Amnesty International, salvarea pădurilor tropicale şi interzicerea testelor pe animale, iar asta s-a tradus în creşterea vânzărilor.

    Până în vara anului 1992, existau peste 700 de magazine The Body Shop, care generau vânzări de 231 milioane de dolari, fiind considerat al doilea cel mai popular şi respectat brand din Marea Britanie. Roddick afirma deseori că scopul afacerii sale nu sunt atât banii, cât implementarea principiilor etice şi morale ca standard de management; în 2006 The Body Shop a fost preluat de L’Oréal într-o tranzacţie de 652 milioane de lire sterline. Anita Roddick a decedat în 2007 şi a lăsat o mare parte din avere organizaţiilor caritabile.

  • A cosit peluze, a vândut ziare şi a lucrat în benzinării, iar acum compania lui vinde de peste 6 miliarde de dolari pe an

    Thomas Jacob Hilfiger s-a născut pe 24 martie 1951, într-o familie modestă, şi a crescut în micul oraş Elmira din New York. Tatăl său a fost ceasornicar, iar mama sa a lucrat ca asistentă medicală. Tommy era al doilea dintre cei nouă copii ai familiei Hilfiger, iar lipsurile erau constante în casa lor. Pentru a-şi putea cumpăra cărţi sau haine, tânărul îşi lua diverse joburi de la vârste fragede: a cosit peluze, a vândut ziare şi a lucrat în benzinării. Pe de altă parte, încă din copilărie Hilfiger era interesat de haine şi modă, dar în micul său oraş natal moda era în mare măsură lipsită de importanţă.

    Într-o zi de vacanţă, Tommy Hilfiger şi câţiva prieteni au vizitat New York City, iar acea călătorie i-a schimbat viaţa pentru totdeauna. În anii 1960, tânărul a decoperit mişcarea hippie, fiind extrem de încântat de viaţa nonconformistă şi hainele colorate promovate de acest curent, contradictorii, de altfel, cu viaţa în oraşul său natal. În acel moment, Tommy Hilfiger s-a hotărât ce drum vrea să urmeze în viaţă; s-a întors plin de entuziasm în Elmira, pentru a-şi realiza planul măreţ – acela de a-şi deschide propria afacere în domeniul modei. Dar părinţii săi nu au fost la fel de de entuziasmaţi de idee şi şi-au îndemnat fiul să continue şcoala şi să obţină o calificare profesională.

    Însă tânărul a crezut în talentul său de designer şi la doar 18 ani a deschis, împreună cu doi prieteni şi un capital de pornire de 150 de dolari, primul său magazin de modă, care se numea People’s Place. A cumpărat diverse modele de blugi, piesa reprezentativă în acele vremuri pentru mişcarea hippie, le-a readaptat după ideile sale şi apoi le-a vândut în magazin. Afacerea a devenit în curând un loc popular de întâlnire pentru tinerii din oraş, care au fost impresionaţi de creaţiile lui Tommy Hilfiger. Vreme de mai mulţi ani, magazinul său a avut succes, perioadă în care Hilfiger a fost mai implicat ca designer decât ca manager al afacerii. Iar când obiceiurile de cumpărare ale americanilor s-au schimbat, odată cu apariţia unor centre comerciale mari, afacerea sa a intrat în faliment. În ciuda acestui eşec, Tommy Hilfiger nu s-a lăsat demoralizat şi a crezut în talentul său. Aşa că a mizat totul pe o singură carte: s-a mutat în New York pentru a-şi începe de la zero cariera de designer de modă.

    După o evoluţie constantă, în 1984 acesta a pus bazele propriei case de modă, Tommy Hilfiger Corporation, iar la scurt timp şi-a lansat pe piaţă prima creaţie sub eticheta numelui său. Ulterior, s-a bazat pe campanii mari de publicitate, inclusiv postere uriaşe în Times Square din New York. Între timp, necunoscutul Tommy Hilfiger a ajuns în topul celor mai mari designeri americani, pe aceeaşi scenă cu Ralph Lauren şi Calvin Klein, care nu s-au ferit să-şi exprime dezamăgirea că un designer necunoscut a fost de atâtea ori comparat cu ei. Într-un interval scurt de timp, compania lui Hilfiger a crescut peste aşteptări, iar până în 1991 ajunsese deja la vânzări de peste 100 de milioane de dolari. Pe lângă articolele de îmbrăcăminte, Tommy Hilfiger a creat o şi gamă largă de accesorii, cum ar fi încălţăminte, poşete şi pălării. În timp ce magazinele Hilfiger s-au extins la nivel global, brandul omonim a ajuns unul dintre cele populare din lumea modei.

    Tommy Hilfiger este, de asemenea, un cunoscut filantrop şi prin intermediul organizaţiei sale, TommyCares, susţine diverse iniţiative internaţionale şi organizaţii caritabile, inclusiv Salvaţi Copiii, Autism Speaks şi World Wildlife Fund. În noiembrie 2016, Hilfiger şi-a publicat memoriiile sub titlul ”American Dreamer“, în care reflectă experienţele sale în industria modei din ultimii 30 de ani.

  • Povestea Lupului de pe Wall Street: cum a ajuns de la vânzător de îngheţată la o avere de zeci de milioane de dolari


    Aşa că a renunţat la studii şi, după mai multe afaceri nereuşite (a încercat de pildă să vândă carne şi fructe de mare), a fost angajat în cadrul firmei de brokeraj L.F. Rothschild. A prins gustul tranzacţionării de titluri de valoare şi, după câţiva ani de muncă în cadrul mai multor firme de brokeraj, şi-a perfecţionat abilităţile în domeniu. A şi câştigat suficienţi bani pentru a-şi porni propria firmă, Stratton Oakmont, unde a angajat mai mulţi prieteni din copilărie în poziţii de management.

    De exemplu la conducerea diviziei de corporate finance i-a angajat pe Andrew şi Kenny Greene, iar Daniel Porush a fost numit partener junior. Iar tatăl, Max Belfort, a primit funcţia de CFO al firmei. În firmă se practica schema de trading cunoscută drept „pump and dump„, prin care este influenţată creşterea preţului unei acţiuni pe baza unor declaraţii sau recomandări înşelătoare sau exagerate în urma căreia autorii schemei îşi vând partea de acţiuni la preţul astfel creat, iar victimele pierd mare parte din investiţie. Oakmont a devenit astfel una dintre cele mai mari şi influente firme de brokeraj din lume.

    Belfort a creat şi un cult în care angajaţii firmei concurau nu doar pentru cât de mulţi bani câştigau, ci şi cât de mult puteau să cheltuiască. Faptul că majoritatea erau tineri a condus şi la un comportament dezechilibrat, de pildă consumul de droguri, jocurile de noroc şi prostituţia. Pe măsură ce influenţa lui Belfort a crescut, el a finanţat fondarea altor firme de brokeraj, iar capacitatea lui Belfort de a influenţa preţul de vânzare al acţiunilor a crescut. În timp Belfort a investit şi în companii precum Dollar Time Group şi Steve Madden Shoes. Abilitatea lui de a manipula preţurile acţiunilor i-a dus la profituri uriaşe, cel mai relevent exemplu fiind listarea bursieră a companiei Steve Madden Shoes, din care Jordan a câştigat 20 de milioane de dolari în mai puţin de trei minute.

    Pe măsură ce Stratton Oakmont a continuat să se extindă, Belfort şi-a ascuns câştigurile într-o bancă din Elveţia. Averea şi influenţa Stratton Oakmont creşteau în mod direct proporţional cu suspiciunile autorităţilor, iar o investigaţie îndelungă a adus acuzaţii împotrivia firmei şi a lui Belford. S-a ajuns la o înţelegere în care el a renunţat la conducerea Stratton Oakmont, vânzând partea lui din companie lui Daniel Porush. La scurt timp după vânzare, Belfort a intrat sub investigaţia FBI pentru spălare de bani.

    FBI l-a acuzat de fraudă şi spălare de bani, pentru care a fost condamnat la patru ani de închisoare şi o amendă de 110 milioane de dolari. A fost închis timp de 22 de luni, iar în acest timp a dezvoltat o pasiune pentru scris. În 2008, Jordan Belfort şi-a publicat autobiografia sub titlul „Lupul de pe Wall Street„. Anul următor, a lansat cel de-al doilea volum, „Prinderea lupului de pe Wall Street„, în care a detaliat viaţa lui de după arest. Astăzi, Belfort trăieşte în Los Angeles, California, în apropierea celor doi copii. Are propria companie, care organizează traininguri de vânzări şi cursuri motivaţionale.

     

  • Povestea omului care s-a îmbogăţit pe seama NEFERICIRII altora. Are o avere de 25,2 miliarde de dolari

    Sheldon Adelson s-a născut în 1933 într-o familie modestă şi a crescut în apropierea Bostonului. Tatăl său, ucrainean de origine, a fost taximetrist, iar mama sa, de origine britanică, a condus un mic magazin de tricotaje. 

    Prima sa aventură în lumea afacerilor a avut loc la 12 ani, când a împrumutat 200 de dolari (echivelentul a 2.681 de dolari în prezent) de la unchiul său, pentru o obţine o licenţă ca să vândă ziare în Boston. La 16 ani a apelat din nou la unchiul său, de la care a împrumutat 10.000 de dolari (aproape 100.000 de dolari în prezent) pentru a începe o afacere cu automate de dulciuri. A urmat cursurile universităţii City College of New York, dar a renunţat după doi ani; s-a înrolat în armată şi a început să lucreze ca stenograf la un tribunal de pe Wall Street.

    După ce a făcut armata, s-a întors în Boston, angajându-se ca broker şi consultant financiar. În cei câţiva ani cât a muncit pe aceste poziţii, a asistat peste 50 de companii în procesul lor de dezvoltare. A investit în firme de călătorii şi imobiliare, care au avut succes, însă nu unul fenomenal; a fost îndeajuns pentru a aduna capital. Tot în această perioadă s-a gândit şi cum ar putea să-şi înfiinţeze propria firmă. Marea lui reuşită avea să vină în anii ’70, când a înfiinţat Interface Group, care se ocupa de organizarea de târguri şi expoziţii IT. 

    Pe când se întorcea de la un astfel de eveniment, în aprilie 1979, Adelson şi-a dat seama de potenţialul uriaş al pieţei târgurilor IT; era rampa de lansare pe care o aştepta şi, la mai puţin de şase luni, a profitat de ocazie pentru a deschide Computers Dealers Exposition (COMDEX), târg care aducea laolaltă producători şi dealeri din industria de IT. În 1994, Comdex a devenit cea mai mare expoziţie IT din America, desfăşurându-se pe o suprafaţă de circa 700.000 mp. În acelaşi an, COMDEX a fost organizat în 20 de ţări, devenind cea mai mare expoziţie IT din lume. Un an mai târziu, Adelson a vândut Interface Group (Comdex şi alte târguri şi expoziţii adiacente), pentru 862 de milioane de dolari, către Softbank Corp., cel mai mare distribuitor de componente hardware din Japonia. În urma tranzacţiei, Adelson s-a ales cu cel puţin 500 milioane de dolari.

    Înainte de vânzarea Comdex, Sheldon Adelson a cumpărat, în 1988, Sands Hotel & Casino din Las Vegas, locul preferat al lui Frank Sinatra, iar în anul următor a început construcţia primului centru privat de conferinţe din Statele Unite, Sands Expo and Convention Centre, pe care îl vedea drept un fel de antecameră a cazinoului. 

    În 1991, lui Adelson i-a venit o altă idee de afaceri: construirea unui megacomplex care să schimbe Vegasul. Ideea s-a concretizat în The Venetian, resort-hotel-cazino, ridicat cu 1,5 miliarde de dolari. Proprietatea a revoluţionat industria hotelieră din Las Vegas, devenind unul dintre cele mai mari hoteluri din lume, celebru pentru tema arhitecturală, care imită laguna italiană, dar şi pentru canalul veneţian care-l străbate şi pentru luxul apartamentelor. În 2003, complexului i-a fost adăugat un turn, Venetia Tower, cu 1.013 de apartamente, iar apoi complexul a fost extins şi mai mult, ajungând la 7.000 de apartamente, 18 restaurante, un mall uriaş şi o gondolă care transportă oaspeţii prin întregul complex, pe Grand Canal. La finalul lucrărilor de construcţie, Adelson şi-a numit creaţia „un oraş sub un singur acoperiş”. Curând, Adelson a mirosit o altă oportunitate de business în Macao, China, pe vremea când alţi investitori americani nici nu se gândeau să-şi bată capul cu deschiderea unui complex într-o ţară unde jocurile de noroc erau interzise, iar legislaţia încurcată. În 2004, Adelson a deschis cazinoul Sands Macao, cu o suprafaţă de 163.000 mp. Doi ani mai târziu, în 2006, a reuşit să obţină licenţă pentru a construi un cazino în Singapore; Marina Bay Sands a fost deschis în 2010, cu o investiţie estimată de 5,5 mld. dolari. Sheldon Adelson este recunoscut drept un susţinător al partidului republican din SUA; din 2004 a susţinut financiar toţi candidaţii republicani pentru preşedinţia Statelor Unite.

  • Don Facundo Bacardí Massó, numele celui care a dus romul în toată lumea – VIDEO

    Don Facundo Bacardí Masso s-a născut pe 14 octombrie 1814, în Sitges, un oraş din apropierea Barcelonei, Spania, în familia unor zidari. Ulterior, şi-a urmat fratele mai mare în Cuba şi s-a angajat în magazinul deschis de acesta în Santiago. 

    În 1844, s-a căsătorit cu Amalia Moreau, provenită dintr-o familie prosperă. Ei au avut şase copii: Emilio, Juan, Facundo Jr., María, José şi Amalia Jr. La trei luni după căsătorie, Bacardí a reuşit să-şi deschidă propriul magazin.

    În 1852, Santiago a fost devastat de un cutremur, urmat de o epidemie de holeră, timp în care antreprenorul a plecat împreună cu familia în Catalonia, pentru câteva luni. La întoarcere, şi-a găsit magazinul jefuit, iar condiţiile de business din ţară erau, de asemenea, mult afectate, pe fondul unei scăderi globale a producţiei de zahăr, unul dintre principalele motoare ale economiei. Deoarece businessul său nu mai putea fi restabilit, în 1855 Bacardí a declarat faliment.

    Curând însă, a pus bazele unei noi afaceri. Cu ajutorul lui José León Boutellier, un distilator francez, a început să experimenteze procedee de distilare şi filtrare multiplă a romului, în urma cărora băutura a fost lăsată să îmbătrânească în butoaie de stejar. Cei doi au folosit melasă de calitate superioară, iar băutura rezultată, un rom premium, rafinat, i-a încântat pe locuitorii obişnuiţi cu ronul, un tip de rom brut, dur, de slabă calitate.

    Pe 4 februarie 1862, cei doi asociaţi au achiziţionat o distilerie şi au pus bazele companiei Bacardí, Boutellier, and Company, în Santiago de Cuba, folosindu-se de capitalul oferit de fratele mai tânăr al lui investitorului, José.

    Bacardí a înţeles curând că pentru a-şi spori vânzările, băutura sa ar fi trebuit evidenţiată de un brand, aşa că a început să semneze fiecare transport de rom cu numele Bacardí M (de la Bacardí Massó). Ulterior, la propunerea soţiei sale, a adăugat imaginii brandului său celebra siglă reprezentată de un liliac. Firma a fost recunoscută în 1874.

    Mai târziu, investitorul a cumpărat acţiunile lui Boutellier şi a redenumit firma Bacardi and Company. Odată ce fiii săi s-au alăturat companiei, Bacardi a devenit o afacere de familie. Vânzările companiei au început să crească, iar în scurt timp băutura premium produsă de aceştia a câştigat mai multe premii în cadrul unor competiţii internaţionale, aşa că a început să se vândă şi în afara Cubei, la nivel global.

    În 1877, investitorul s-a retras de la conducerea companiei, preluată de fiii săi, Emilio (ales ca preşedinte), Facundo Jr. (maestru în mixologie) şi José (director de vânzări).

    A urmat o nouă perioadă tumultuoasă pentru Cuba, deoarece societatea începuse să lupte împotriva imperialismului spaniol. Bacardi şi fiul său, Emilio, implicat în politica naţionalistă, au fost arestaţi. |ntr-un final, a fost eliberat, însă fiul său a rămas în închisoare încă patru ani, timp în care compania a fost condusă de ceilalţi fraţi. Facundo Bacardí a murit pe
    9 mai 1886.

    Conform celor mai recente date disponibile, în 2014 cifra de afaceri a companiei a fost de 4,6 miliarde de dolari. Bacardi Limited are aproximativ 5.500 de angajaţi, peste 20 de unităţi de producţie (fabricare, distilare şi îmbuteliere) şi îşi vinde mărcile în peste 170 de ţări. Portofoliul companiei numără peste 200 de etichete, printre care mărci celebre precum Grey Goose, Bombay Sapphire sau Martini, la care se va adăuga, anul acesta, şi  brandul de tequila premium Patrón, achiziţionat, potrivit Forbes, contra sumei de 5,1 miliarde de dolari.

  • Puţini ştiu că pasta de dinţi nu a fost primul produs de succes al Colgate. Din ce a devenit faimoasă compania – VIDEO

    William Colgate s-a născut pe 25 ianuarie 1783, în Hollingbourne, Kent, Anglia, în familia lui Robert şi Sarah Colgate. Când avea şase ani, familia s-a mutat într-o fermă din apropierea oraşului Shoreham. Ulterior, Robert Colgate, mânat de idealurile republicane pe care le avea ca simpatizant al războiului de independenţă american şi al Revoluţiei Franceze, a decis, în martie 1798, să lase în urmă ferma din Shoreham Kent şi să emigreze în SUA. Familia s-a stabilit în Baltimore, Maryland. La scurt timp, au întemeiat o nouă fermă, în Harford County, Maryland. Robert Colgate a format un parteneriat cu Ralph Maher şi, ajutaţi de tânărul William, au început să producă săpunuri şi lumânări. |nsă în doar doi ani afacerea a fost închisă.

    În 1804, familia sa s-a stabilit în Delaware County, New York, iar William a reuşit să se angajeze ca ucenic într-o fabrică de săpun, experienţă care l-a ajutat ulterior să îşi pornească propria afacere. Astfel, în 1806, Colgate a pus bazele firmei William Colgate & Company, deschizând primul magazin, pe Dutch Street, în Manhattan. |n cadrul magazinului, a vândut iniţial săpun, lumânări şi amidon. În 1820, el a pornit şi o fabrică de amidon în oraşul Jersey şi, curând, a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din statul New York.

    Colgate s-a căsătorit cu Mary Gilbert, cu care a avut trei copii: Robert, James şi Samuel. Pe lângă faptul că era un investitor foarte apreciat în comunitate, el era şi foarte credincios. Ca membru de cinste al unei congregaţii religioase, antreprenorul obişnuia să doneze lunar bisericii şi lucrării misionare între 10 şi 50% din câştigurile companiei. Spre sfârşitul vieţii, a povestit că făcea acest lucru deoarece, în momentul în care emigrase spre New York, pe drum, i-a povestit căpitanului vasului cu care călătorea că intenţionează să deschidă o fabrică de săpun în SUA, iar acesta l-a sfătuit să îşi împartă o întotdeauna o parte din câştiguri cu cei săraci, dacă businessul său va avea succes. Atunci a luat decizia de a dona întotdeauna un procent din câştigurile sale.

    În 1833, investitorul a suferit un atac de cord sever şi a continuat activitatea în afaceri abia după perioada de convalescenţă. În 1840, compania a început să vândă bucăţi de săpun în greutăţi uniforme.

    În 1857 Colgate a murit, iar compania a fost reorganizată sub numele de Colgate & Company sub conducerea fiului său, Samuel Colgate. |n 1872, au mutat sediul companiei în Kansas City, Kansas, unde au fabricat primul săpun parfumat de toaletă, Cashmere Bouquet. Un an mai târziu, compania a introdus prima pastă de dinţi Colgate, un produs aromat, vândut în borcane. |n 1890, Madison University din New York şi-a schimbat numele în Colgate University, în onoarea familiei Colgate şi drept mulţumire pentru suportul financiar oferit de-a lungul mai multor decenii.

    În 1896, compania a vândut pentru prima data pasta de dinţi ambalată la tub, Colgate Ribbon Dental Cream, idee care i-a aparţinut dentistului Washington Sheffield. |n acelaşi an, Colgate l-a angajat pe Martin Ittner, sub conducerea căruia a fost fondat unul dintre primele laboratoare de cercetare.

    În 1928, Palmolive-Peet a cumpărat Colgate şi au fuzionat, formând compania Colgate-Palmolive-Peet Company, devenită, în 1953,  Colgate-Palmolive Company, numele actual al companiei.

    Anul trecut, potrivit publicaţiei internaţionale Forbes, compania a avut un capital de piaţă de aproape 70 de miliarde de dolari, vânzări de 15,2 miliarde de dolari, un profit de 2,44 miliarde de dolari şi 36.700 de angajaţi.

  • Saudiţii şi petrolul – un capitol încheiat?

    Arabia Saudită, în frunte cu Prinţul moştenitor, Mohammed bin Salman, îşi propune să treacă de la al doilea cel mai mare producător de petrol din lume la cel mai mare producător de energie regenerabilă din lume. Economia bazată pe combustibili fosili se îndreaptă înspre tehnologie şi servicii, într-o ţară care începe să ofere mai multe drepturi femeilor şi să permită, dacă nu chiar să dorească, accesul turiştilor în număr cât mai mare.

    Uşile sunt închise, liniile de telefon sunt ocupate şi toate camerele sunt rezervate pentru următoarele trei luni. Hotelul Riyadh Ritz-Carlton a devenit brusc cea mai exclusivă şi luxoasă închisoare din lume.

    La începutul lunii noiembrie a anului 2017, Arabia Saudită a început procesul de epurare a corupţiei, ţintind unii dintre cei mai bogaţi şi influenţi oameni din ţară. Toate rezervările făcute la hotelul Ritz au fost anulate, iar agenţiilor de turism li s-a spus că respectiva clădire a fost preluată pentru uz guvernamental.

    Printre „oaspeţii” hotelului se numără miliardarul prinţ Alwaleed bin Talal, alţi 10 prinţi, patru miniştri şi câteva zeci de oficiali şi oameni de afaceri. Subiectul zilei în Arabia Saudită era „cine va fi următorul care va intra pe lista VIP-urilor de la hotelul Ritz”, scriu cei de la Bloomberg.
    Într-o zi normală, holul hotelului ţine locul unui salon de conferinţe, unde oficialii guvernamentali, consultanţii şi oamenii de afaceri mai importanţi se delectează cu ceai lângă statuetele de bronz aşezate pe podelele proiectate în stilul secolului XIV.

    În noiembrie însă, Ritz-Carlton a devenit închisoarea utilizată de noul lider saudit, prinţul moştenitor Mohammed bin Salman, care a preluat coroana de la tatăl său, regele Salman bin Abdulaziz al Saud.

    Noul lider, care a ocupat în trecut funcţia de ministru al apărării încă de la 29 de ani, conduce Arabia Saudită de la vârsta de 31 de ani, iar ambiţiile sale pot fi întrecute doar de dependenţa economiei saudite de „aurul negru”, fiind un stat cu rădăcini economice puternic înfipte în industria petrolieră. Fiind cea mai dezvoltată economie din lumea arabă, care are a doua cea mai mare rezervă petrolieră din lume şi este pe primul loc la nivel de export de combustibil fosil, Arabia Saudită şi-a câştigat titlul de superputere energetică.

    Cu toate acestea, Fondul Public de Investiţii al Arabiei Saudite a pus la bătaie 45 de miliarde de dolari în formarea fondului de investiţii Vision Fund, iniţiat de SoftBank. Vision Fund, care a strâns peste 100 de miliarde de dolari, şi-a propus să investească în principal în start-up-uri şi în proiecte de amploare din sectorul energiei regenerabile.

    Practic, cel mai mare exportator de petrol din lume a decis să parieze masiv pe energii regenerabile şi pe noi tehnologii din domeniul energetic. De ce?

    În primul rând, modelul economic bazat pe petrol se arată neatractiv şi mai puţin sustenabil în viitor, în contextul în care toate statele dezvoltate, împreună cu cei mai mari producători auto, fac diferite promisiuni şi declaraţii de a se îndrepta spre energii regenerabile pentru a proteja mediul înconjurător.

    În al doilea rând, acest model economic începea să nu mai promită o creştere economică la fel de ispititoare. Dacă în 2011 Arabia Saudită înregistra o creştere economică de 10%, la un PIB de 671,2 miliarde de dolari, această creştere a devenit din ce în ce mai mică de la an la an, ajungând în 2016 la o creştere de doar 1,7%, respectiv la un PIB de 644,9 miliarde dolari. În 2017, PIB-ul a ajuns la 683,8 miliarde de dolari, iar economiştii Fondului Monetar Internaţional văd o creştere masivă în 2018, până la 748 miliarde de dolari.

    După pariul de 45 de miliarde de dolari, Prinţul moştenitor a luat şi alte iniţiative de amploare. În primul rând, saudiţii vor să pună accent pe turism. Arabia Saudită intenţionează să transforme sute de kilometri din coasta virgină a Mării Roşii într-o destinaţie turistică globală, care să ţintească spre standarde internaţionale în cadrul proiectului denumit Red Sea. Noul resort turistic va fi construit începând cu anul 2019 şi ar urma să fie o regiune semiautonomă, guvernată de legi independente şi de un cadru de reglementare sofisticat, gestionat de un comitet privat, potrivit Bloomberg. Proiectul de 34.000 de kilometri pătraţi (mai mare decât suprafaţa Belgiei – n.red.) va fi situat între oraşele Umluj şi Al Wajh şi îşi propune să cuprindă cel puţin 50 de insule, plaje şi o serie de vulcani latenţi. Ca impact econonomic, acesta va genera 35.000 de locuri de muncă.

    Un alt proiect major care trebuie să alimenteze era postpetrolieră este NEOM – un proiect ce va fi susţinut cu peste 500 de miliarde de dolari, bani proveniţi de la guvernul saudit, din fondul suveran, dar şi de la investitori locali şi internaţionali, potrivit Bloomberg. „Oraşul NEOM va fi construit de la zero, pe terenuri verzi şi va avea o oportunitate unică de a fi distins de toate celelalte locuri care au fost construite şi dezvoltate de-a lungul a sute de ani”, spune Mohammed bin Salman. Susţinătorii proiectului spun că acesta reprezintă o iniţiativă îndrăzneaţă de transformare a ţării, în timp ce alţii arată spre încercările anterioare eşuate de a revizui economia saudită, care au inclus de asemenea ridicarea unor oraşe industriale în deşert. Printre cele mai puternice iniţiative din actualul proiect se remarcă ambiţia ca acesta să funcţioneze 100% pe baza energiilor regenerabile. Potrivit celor de la Yahoo Finance, NEOM va fi de 33 de ori mai mare decât New Yorkul şi îşi propune să fie prima zonă independentă din lume care se va întinde pe trei ţări: va ocupa 25.900 de kilometri pătraţi şi se va întinde şi pe teritoriul Iordaniei şi pe cel al Egiptului. Oraşul va fi concentrat spre industria energetică şi biotehnologie. „Toate serviciile în oraş vor fi complet automatizate, scopul fiind acela de a transforma NEOM în cea mai eficientă destinaţie din lume”, a anunţat Fondul Public de Investiţii al Arabiei Saudite.

    Un alt megaoraş pe care saudiţii îşi bazează noul model economic este KAEC (King Abdullah Economic City – Oraşul Economic al Regelui Abdullah – n.red.), acesta fiind primul oraş listat la bursă din lume. „Acum suntem în businessul de a construi oraşe”, spunea Fahd al Rasheed, managing director şi executiv al KAEC, în cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos de anul acesta. „Vorbim despre mutarea înspre o economie bazată pe servicii, postpetrolieră, şi cred că următorul punct fierbinte al economiei saudite va fi reprezentat de aceste megaoraşe.”

    KAEC face parte din planul de a reforma relaţiile comerciale externe ale Arabiei Saudite, fiind unul dintre proiectele care nu au fost iniţiate de noul lider al ţării, ci de tatăl său; regele Abdullah bin Abdulaziz Al Saud a fondat acest oraş în 2006. CNBC scrie că se estimează ca populaţia Arabiei Saudite să se dubleze până în 2050 şi economia să ajungă la 1,5 miliarde de dolari. Astfel, oficialii consideră că regiunea Mării Roşii va deveni una dintre cele mai importante regiuni din lume pentru economia globală.

    Ministrul energiei, Khalid al Falih, a declarat pentru CNBC că regatul a fost „transformat” din punct de vedere economic, referindu-se la ambiţiile Prinţului moştenitor de a se îndepărta de petrol. „Mesajul nostru pentru investitori este acela că regatul este transformat şi suntem serioşi cu privire la schimbare”, spune el. „Trebuie nu doar să fim pregătiţi pentru viitor, ci să construim viitorul prin iniţiative care nu sunt construite doar în jurul punctelor noastre forte tradiţionale – petrol şi gaz – şi de asemenea prin construirea de noi industrii, prin fabrici cu procese de producţie avansate, prin turism şi în acelaşi timp prin reforme sociale. Toate acestea sunt coordonate.”

    Referitor la reformele sociale, Arabia Saudită promite că va liberaliza societatea conservatoare din regiune, pe lângă diversificarea economiei. Astfel, potrivit CNN, până la sfârşitul anului 2018 viaţa în Arabia Saudită va fi foarte diferită. În primul rând, preţul gazului va creşte. Compania de stat Aramco, cel mai mare producător de petrol din lume, a crescut preţurile la pompă cu 127% în data de 1 ianuarie. Preţurile ajung până la 2 dolari per galon. „Deşi această iniţiativă va scădea consumul, asta era de aşteptat şi reafirmă rezolvarea guvernului pentru trecerea spre o economie nonpetrolieră”, menţionează fondul de investiţii Al Rajhi Capital în cadrul unui raport. Mai mult, saudiţii plătesc mai mult pentru bunurile de consum şi pentru servicii, după ce guvernul a impus o nouă taxă de 5% pe acestea.

    Printre paşii către liberalizarea ideologică se numără şi faptul că cinematografele se întorc şi sunt deschise pentru public. După 35 de ani de interdicţie, guvernul a început să elibereze licenţe pentru cinematografele comerciale. Adam Aron, CEO al AMC (unul dintre cele mai mari lanţuri americane de cinematografe – n.red.), consideră că industria de profil din regat poate genera peste 1 miliard de dolari.

    Una dintre reformele sociale care reflectă impactul tendinţelor ideologice mondiale în regiune este aceea prin care femeile au dreptul să conducă autoturisme. Anunţul a venit după un decret regal semnat în luna septembrie a anului trecut. Mai multe femei au făcut campanie şi demonstraţii pentru a avea dreptul de a conduce, iar majoritatea au fost arestate pentru că au sfidat interdicţia. Mutarea încearcă să ofere femeilor un rol mult mai mare în economia ţării, în condiţiile în care doar 22% dintre femei sunt active în economie. Planul prinţului saudit, denumit Vision 2030, îşi propune să ridice acest procent până la 30%.

    În plus, femeile vor avea voie pe stadioane pentru evenimente sportive. Accesul va fi permis în trei stadioane din marile oraşe ale ţării. Autoritatea Generală pentru Sport, corpul guvernant în ceea ce priveşte sporturile, a anunţat în luna octombrie a anului trecut această schimbare. De obicei, bărbaţii şi femeile saudite sunt separaţi în locurile publice, însă restricţia păleşte, încât acestora li s-a permis să stea împreună la o serie de concerte pe parcursul anului 2017. „Cele mai notabile reforme vor fi legate de drepturile femeilor”, spune Salman Al-Ansari, preşdinte al Comitetului de Relaţii Publice Saudit-American. „De fapt, nu aş fi surprins deloc dacă am vedea o femeie numită într-o poziţie de ministru.”

    Atât din punct de vedere social, cât şi economic, faptul că turiştii vor primi vize pentru prima dată în istoria ţării poate reprezenta un avantaj. Prinţul Sultan bin Salman, care conduce Comisia de Turism din Arabia Saudită, a anunţat pentru CNN că regatul va emite primele vize de turişti anul acesta. Până acum, vizele erau acordate doar celor care ajungeau acolo în interes de serviciu sau în interes religios. Regatul dovedeşte că mizează pe turism, propunându-şi atât prin megaoraşele şi resorturile pe care le construieşte, cât şi prin legislaţie să ajungă la 30 de milioane de vizitatori anual până în 2030, de la 18 milioane de vizitatori în 2016.

    Nu în ultimul rând, oficialii saudiţi au declarat în mod repetat că îşi doresc să vândă participaţie în Aramco până la finalul lui 2018. Dacă se întâmplă, vânzarea va reprezenta cea mai amplă listare bursieră din istorie. Oficialii au anunţat că îşi doresc să listeze Aramco la aproximativ 2 trilioane de dolari, dacă pieţele sunt de acord, şi să vândă 5% din companie, ceea ce ar însemna 100 de miliarde de dolari.
    În luna februarie, Ritz-Carlton a revenit la stadiul de hotel. Cea mai luxoasă închisoare din lume nu mai există, iar cei 160 de saudiţi care au stat închişi aici au fost ori transferaţi înspre închisori normale, ori au încheiat înţelegeri în urma cărora urmează să plătească către stat sute de milioane sau chiar miliarde de dolari, în special cei care au fost acuzaţi de fraude fiscale. Scopul economic al eliminării corupţiei a fost acela de a recupera 100 de miliarde de dolari care au ajuns la milionarii ţării prin fraude fiscale şi spălări de bani. Potrivit CNBC, cel mai nou proiect anunţat de saudiţi în colaborare cu SoftBank este reprezentat de un parc solar de 200 de miliarde de dolari, care îşi propune o capacitate de 200 de gigawaţi. Astfel, unul dintre cei mai mari producători de petrol şi gaz din lume îşi propune să devină cel mai mare producător de energie regenerabilă din lume.

  • Saudiţii şi petrolul – un capitol încheiat?

    Arabia Saudită, în frunte cu Prinţul moştenitor, Mohammed bin Salman, îşi propune să treacă de la al doilea cel mai mare producător de petrol din lume la cel mai mare producător de energie regenerabilă din lume. Economia bazată pe combustibili fosili se îndreaptă înspre tehnologie şi servicii, într-o ţară care începe să ofere mai multe drepturi femeilor şi să permită, dacă nu chiar să dorească, accesul turiştilor în număr cât mai mare.

    Uşile sunt închise, liniile de telefon sunt ocupate şi toate camerele sunt rezervate pentru următoarele trei luni. Hotelul Riyadh Ritz-Carlton a devenit brusc cea mai exclusivă şi luxoasă închisoare din lume.

    La începutul lunii noiembrie a anului 2017, Arabia Saudită a început procesul de epurare a corupţiei, ţintind unii dintre cei mai bogaţi şi influenţi oameni din ţară. Toate rezervările făcute la hotelul Ritz au fost anulate, iar agenţiilor de turism li s-a spus că respectiva clădire a fost preluată pentru uz guvernamental.

    Printre „oaspeţii” hotelului se numără miliardarul prinţ Alwaleed bin Talal, alţi 10 prinţi, patru miniştri şi câteva zeci de oficiali şi oameni de afaceri. Subiectul zilei în Arabia Saudită era „cine va fi următorul care va intra pe lista VIP-urilor de la hotelul Ritz”, scriu cei de la Bloomberg.
    Într-o zi normală, holul hotelului ţine locul unui salon de conferinţe, unde oficialii guvernamentali, consultanţii şi oamenii de afaceri mai importanţi se delectează cu ceai lângă statuetele de bronz aşezate pe podelele proiectate în stilul secolului XIV.

    În noiembrie însă, Ritz-Carlton a devenit închisoarea utilizată de noul lider saudit, prinţul moştenitor Mohammed bin Salman, care a preluat coroana de la tatăl său, regele Salman bin Abdulaziz al Saud.

    Noul lider, care a ocupat în trecut funcţia de ministru al apărării încă de la 29 de ani, conduce Arabia Saudită de la vârsta de 31 de ani, iar ambiţiile sale pot fi întrecute doar de dependenţa economiei saudite de „aurul negru”, fiind un stat cu rădăcini economice puternic înfipte în industria petrolieră. Fiind cea mai dezvoltată economie din lumea arabă, care are a doua cea mai mare rezervă petrolieră din lume şi este pe primul loc la nivel de export de combustibil fosil, Arabia Saudită şi-a câştigat titlul de superputere energetică.

    Cu toate acestea, Fondul Public de Investiţii al Arabiei Saudite a pus la bătaie 45 de miliarde de dolari în formarea fondului de investiţii Vision Fund, iniţiat de SoftBank. Vision Fund, care a strâns peste 100 de miliarde de dolari, şi-a propus să investească în principal în start-up-uri şi în proiecte de amploare din sectorul energiei regenerabile.

    Practic, cel mai mare exportator de petrol din lume a decis să parieze masiv pe energii regenerabile şi pe noi tehnologii din domeniul energetic. De ce?

    În primul rând, modelul economic bazat pe petrol se arată neatractiv şi mai puţin sustenabil în viitor, în contextul în care toate statele dezvoltate, împreună cu cei mai mari producători auto, fac diferite promisiuni şi declaraţii de a se îndrepta spre energii regenerabile pentru a proteja mediul înconjurător.

    În al doilea rând, acest model economic începea să nu mai promită o creştere economică la fel de ispititoare. Dacă în 2011 Arabia Saudită înregistra o creştere economică de 10%, la un PIB de 671,2 miliarde de dolari, această creştere a devenit din ce în ce mai mică de la an la an, ajungând în 2016 la o creştere de doar 1,7%, respectiv la un PIB de 644,9 miliarde dolari. În 2017, PIB-ul a ajuns la 683,8 miliarde de dolari, iar economiştii Fondului Monetar Internaţional văd o creştere masivă în 2018, până la 748 miliarde de dolari.

    După pariul de 45 de miliarde de dolari, Prinţul moştenitor a luat şi alte iniţiative de amploare. În primul rând, saudiţii vor să pună accent pe turism. Arabia Saudită intenţionează să transforme sute de kilometri din coasta virgină a Mării Roşii într-o destinaţie turistică globală, care să ţintească spre standarde internaţionale în cadrul proiectului denumit Red Sea. Noul resort turistic va fi construit începând cu anul 2019 şi ar urma să fie o regiune semiautonomă, guvernată de legi independente şi de un cadru de reglementare sofisticat, gestionat de un comitet privat, potrivit Bloomberg. Proiectul de 34.000 de kilometri pătraţi (mai mare decât suprafaţa Belgiei – n.red.) va fi situat între oraşele Umluj şi Al Wajh şi îşi propune să cuprindă cel puţin 50 de insule, plaje şi o serie de vulcani latenţi. Ca impact econonomic, acesta va genera 35.000 de locuri de muncă.

    Un alt proiect major care trebuie să alimenteze era postpetrolieră este NEOM – un proiect ce va fi susţinut cu peste 500 de miliarde de dolari, bani proveniţi de la guvernul saudit, din fondul suveran, dar şi de la investitori locali şi internaţionali, potrivit Bloomberg. „Oraşul NEOM va fi construit de la zero, pe terenuri verzi şi va avea o oportunitate unică de a fi distins de toate celelalte locuri care au fost construite şi dezvoltate de-a lungul a sute de ani”, spune Mohammed bin Salman. Susţinătorii proiectului spun că acesta reprezintă o iniţiativă îndrăzneaţă de transformare a ţării, în timp ce alţii arată spre încercările anterioare eşuate de a revizui economia saudită, care au inclus de asemenea ridicarea unor oraşe industriale în deşert. Printre cele mai puternice iniţiative din actualul proiect se remarcă ambiţia ca acesta să funcţioneze 100% pe baza energiilor regenerabile. Potrivit celor de la Yahoo Finance, NEOM va fi de 33 de ori mai mare decât New Yorkul şi îşi propune să fie prima zonă independentă din lume care se va întinde pe trei ţări: va ocupa 25.900 de kilometri pătraţi şi se va întinde şi pe teritoriul Iordaniei şi pe cel al Egiptului. Oraşul va fi concentrat spre industria energetică şi biotehnologie. „Toate serviciile în oraş vor fi complet automatizate, scopul fiind acela de a transforma NEOM în cea mai eficientă destinaţie din lume”, a anunţat Fondul Public de Investiţii al Arabiei Saudite.

    Un alt megaoraş pe care saudiţii îşi bazează noul model economic este KAEC (King Abdullah Economic City – Oraşul Economic al Regelui Abdullah – n.red.), acesta fiind primul oraş listat la bursă din lume. „Acum suntem în businessul de a construi oraşe”, spunea Fahd al Rasheed, managing director şi executiv al KAEC, în cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos de anul acesta. „Vorbim despre mutarea înspre o economie bazată pe servicii, postpetrolieră, şi cred că următorul punct fierbinte al economiei saudite va fi reprezentat de aceste megaoraşe.”

    KAEC face parte din planul de a reforma relaţiile comerciale externe ale Arabiei Saudite, fiind unul dintre proiectele care nu au fost iniţiate de noul lider al ţării, ci de tatăl său; regele Abdullah bin Abdulaziz Al Saud a fondat acest oraş în 2006. CNBC scrie că se estimează ca populaţia Arabiei Saudite să se dubleze până în 2050 şi economia să ajungă la 1,5 miliarde de dolari. Astfel, oficialii consideră că regiunea Mării Roşii va deveni una dintre cele mai importante regiuni din lume pentru economia globală.

    Ministrul energiei, Khalid al Falih, a declarat pentru CNBC că regatul a fost „transformat” din punct de vedere economic, referindu-se la ambiţiile Prinţului moştenitor de a se îndepărta de petrol. „Mesajul nostru pentru investitori este acela că regatul este transformat şi suntem serioşi cu privire la schimbare”, spune el. „Trebuie nu doar să fim pregătiţi pentru viitor, ci să construim viitorul prin iniţiative care nu sunt construite doar în jurul punctelor noastre forte tradiţionale – petrol şi gaz – şi de asemenea prin construirea de noi industrii, prin fabrici cu procese de producţie avansate, prin turism şi în acelaşi timp prin reforme sociale. Toate acestea sunt coordonate.”

    Referitor la reformele sociale, Arabia Saudită promite că va liberaliza societatea conservatoare din regiune, pe lângă diversificarea economiei. Astfel, potrivit CNN, până la sfârşitul anului 2018 viaţa în Arabia Saudită va fi foarte diferită. În primul rând, preţul gazului va creşte. Compania de stat Aramco, cel mai mare producător de petrol din lume, a crescut preţurile la pompă cu 127% în data de 1 ianuarie. Preţurile ajung până la 2 dolari per galon. „Deşi această iniţiativă va scădea consumul, asta era de aşteptat şi reafirmă rezolvarea guvernului pentru trecerea spre o economie nonpetrolieră”, menţionează fondul de investiţii Al Rajhi Capital în cadrul unui raport. Mai mult, saudiţii plătesc mai mult pentru bunurile de consum şi pentru servicii, după ce guvernul a impus o nouă taxă de 5% pe acestea.

    Printre paşii către liberalizarea ideologică se numără şi faptul că cinematografele se întorc şi sunt deschise pentru public. După 35 de ani de interdicţie, guvernul a început să elibereze licenţe pentru cinematografele comerciale. Adam Aron, CEO al AMC (unul dintre cele mai mari lanţuri americane de cinematografe – n.red.), consideră că industria de profil din regat poate genera peste 1 miliard de dolari.

    Una dintre reformele sociale care reflectă impactul tendinţelor ideologice mondiale în regiune este aceea prin care femeile au dreptul să conducă autoturisme. Anunţul a venit după un decret regal semnat în luna septembrie a anului trecut. Mai multe femei au făcut campanie şi demonstraţii pentru a avea dreptul de a conduce, iar majoritatea au fost arestate pentru că au sfidat interdicţia. Mutarea încearcă să ofere femeilor un rol mult mai mare în economia ţării, în condiţiile în care doar 22% dintre femei sunt active în economie. Planul prinţului saudit, denumit Vision 2030, îşi propune să ridice acest procent până la 30%.

    În plus, femeile vor avea voie pe stadioane pentru evenimente sportive. Accesul va fi permis în trei stadioane din marile oraşe ale ţării. Autoritatea Generală pentru Sport, corpul guvernant în ceea ce priveşte sporturile, a anunţat în luna octombrie a anului trecut această schimbare. De obicei, bărbaţii şi femeile saudite sunt separaţi în locurile publice, însă restricţia păleşte, încât acestora li s-a permis să stea împreună la o serie de concerte pe parcursul anului 2017. „Cele mai notabile reforme vor fi legate de drepturile femeilor”, spune Salman Al-Ansari, preşdinte al Comitetului de Relaţii Publice Saudit-American. „De fapt, nu aş fi surprins deloc dacă am vedea o femeie numită într-o poziţie de ministru.”

    Atât din punct de vedere social, cât şi economic, faptul că turiştii vor primi vize pentru prima dată în istoria ţării poate reprezenta un avantaj. Prinţul Sultan bin Salman, care conduce Comisia de Turism din Arabia Saudită, a anunţat pentru CNN că regatul va emite primele vize de turişti anul acesta. Până acum, vizele erau acordate doar celor care ajungeau acolo în interes de serviciu sau în interes religios. Regatul dovedeşte că mizează pe turism, propunându-şi atât prin megaoraşele şi resorturile pe care le construieşte, cât şi prin legislaţie să ajungă la 30 de milioane de vizitatori anual până în 2030, de la 18 milioane de vizitatori în 2016.

    Nu în ultimul rând, oficialii saudiţi au declarat în mod repetat că îşi doresc să vândă participaţie în Aramco până la finalul lui 2018. Dacă se întâmplă, vânzarea va reprezenta cea mai amplă listare bursieră din istorie. Oficialii au anunţat că îşi doresc să listeze Aramco la aproximativ 2 trilioane de dolari, dacă pieţele sunt de acord, şi să vândă 5% din companie, ceea ce ar însemna 100 de miliarde de dolari.
    În luna februarie, Ritz-Carlton a revenit la stadiul de hotel. Cea mai luxoasă închisoare din lume nu mai există, iar cei 160 de saudiţi care au stat închişi aici au fost ori transferaţi înspre închisori normale, ori au încheiat înţelegeri în urma cărora urmează să plătească către stat sute de milioane sau chiar miliarde de dolari, în special cei care au fost acuzaţi de fraude fiscale. Scopul economic al eliminării corupţiei a fost acela de a recupera 100 de miliarde de dolari care au ajuns la milionarii ţării prin fraude fiscale şi spălări de bani. Potrivit CNBC, cel mai nou proiect anunţat de saudiţi în colaborare cu SoftBank este reprezentat de un parc solar de 200 de miliarde de dolari, care îşi propune o capacitate de 200 de gigawaţi. Astfel, unul dintre cei mai mari producători de petrol şi gaz din lume îşi propune să devină cel mai mare producător de energie regenerabilă din lume.

  • „Vreau să bei acel pahar, să-ţi rupi chiloţii şi să dansezi pe masă“. Cum s-a transformat un eveniment caritabil într-un scandal internaţional

    Publicul a fost şocat să afle la ce abuzuri sunt expuse tinerele care au servit băuturi la un eveniment de caritate la care a participat „lumea bună“ a societăţii.

    Evenimentul de strângere de fonduri pentru caritate al The Presidents Club Charitable Trust este adresat doar bărbaţilor din domeniul afacerilor, politicienilor şi oamenilor din media, sport sau modă. Investigaţia realizată de FT arată că tinerele hostese au fost hărţuite, altele pipăite şi unora li s-au cerut favoruri sexuale. |n 2018. |n contextul mişcării #metoo, prin intermediul căreia numeroase femei şi-au făcut curaj, au ieşit în faţă şi au dezvăluit că au fost abuzate, iar mai mulţi bărbaţi, cu statut însemnat în societate şi în lumea filmului, au fost arătaţi cu degetul pentru faptele lor ruşinoase.

    Madison Marriage, jurnalistă la Financial Times, a auzit de la o prietenă, care lucra ca hostesă, de cât de dificil poate fi să lucrezi pentru un eveniment al The Presidents Club Charitable Trust. Ea s-a hotărât să afle despre ce este vorba şi a pretins că este o astfel de chelneriţă la eveniment, dezvăluind hărţuirile la care erau supuse femeile.

    Se ştiu puţine lucruri despre această organizaţie, care până acum a fost extrem de secretoasă. Instituţia a fost descrisă ca fiind o organizaţie caritabilă care a apărut în mijlocul anilor 1980 cu puţin timp înainte de boomul financiar din Londra. Clubul s-a dezvoltat în anii prosperi care au urmat, atrăgând unele dintre cele mai apreciate figuri din politică, afaceri şi lumea celebrităţilor. Grupul a câştigat notorietate pentru petrecerile sale la care aveau acces doar bărbaţi; iar aceştia făceau donaţii serioase în urma unor licitaţii spectaculoase.
    David Meller, Harvey Soning şi Bruce Ritchie sunt trecuţi drept administratori ai clubului.

    |n fiecare an, timp de 33 de ani, Presidents Club Charitable Trust a organizat un eveniment de strângere de fonduri la hotelul Dorchester din Londra. Evenimentul cu pricina are un scop lăudabil, acela de strângere de fonduri cu premii prestigioase oferite la licitaţie. |n decursul celor trei decenii s-au strâns peste 20 de milioane de lire sterline pentru caritate.

    Cei prezenţi anul acesta la eveniment, la fel ca şi în trecut, fac parte din lumea de afaceri a Marii Britanii, din domeniul financiar, al modei şi politicului, ”oameni respectaţi“, după cum era scris pe site-ul fundaţiei. La eveniment nu aveau voie femeile, dar au fost angajate 130 de ”hostese“ pentru a avea grijă de nevoile a 360 de bărbaţi. Femeile erau încurajate să bea alături de bărbaţi la eveniment şi chiar mai mult la şi la ”after party-urile“ discrete.

    Suspiciunile în jurul evenimentului au apărut încă de la aplicaţia pentru jobul de hostesă, pentru care doar fetele ”înalte, slabe şi frumoase“ puteau aplica. |n timp ce ţinuta obligatorie a evenimentului a fost catalogat drept black tie, chelneriţele trebuia să poarte ”pantofi negri sexy“, ”lenjerie intimă neagră şi rochii scurte negre şi o curea neagră lată care seamănă cu un corset“.

    Imediat cum au ajuns la hotel, hostesele au fost nevoite să semneze un contract non-disclosure fără a le da şansa să citească ce scrie sau să poată lua o copie acasă.

    Agenţia care făcea angajările pentru eveniment nu a menţionat nimic de pipăit, ci doar ”că trebuie să suporţi bărbaţii enervanţi“. Ce trebuie să facă fetele? ”Să binedispună mixul de oameni de afaceri, politicieni, oligarhi, magnaţi, producători de film, finanţatori şi directori şi să aducă băuturi atunci când este nevoie“.

    ”Mai mulţi bărbaţi ţineau mâna hosteselor în timp ce aşteptau antreurile cu somon şi paharele cu whiskey şi vodcă“, îşi aduce aminte Marriage.

    |n timp ce dansatoarele burlesque dansau pe scenă, ”un bărbat de aproape 70 de ani a întrebat o fată de 19 ani dacă este prostituată“. O altă tânără a declarat pentru FT că bărbaţii au pipăit-o pe fund, pe burtă şi pe picioare, iar o alta a mărturisit că un alt invitat a sărit pur şi simplu să o sărute. Altul a invitat-o în camera lui.

    Potrivit altor fete, evenimente similare au avut loc la multe mese de-a lungul nopţii. Hostesele au declarat că bărbaţii au pus în mod repetat mâinile pe sub fustele lor şi chiar un bărbat şi-a expus părţile intime.

    De asemenea, fetele erau încurajate să participe la astfel de întâmplări şi ”la toaletă era implementat un sistem de monitorizare prin care femeile care stăteau prea mult la baie erau chemate înapoi în sală şi escortate de un bodyguard“.

    Nici Marriage nu a fost ocolită de un astfel de comportament şi a declarat pentru Washington Post că şi ea a fost pipăită şi a primit propuneri indecente. ”M-am simţit foarte tristă şi supărată după ce am văzut că încă se întâmplă aşa ceva într-o astfel de împrejurare în 2018.“
    Evenimentul se încheia oficial pe la ora 11 pm, dar fetelor li s-a spus că este nevoie să stea până la 2 am. Mai mult, unora li s-a spus că pe final pot să bea ce vor şi că se pot duce să stea cu bărbaţii pe care-i consideră cei mai atrăgători.

    After party-ul s-a ţinut într-o cameră mai mică a hotelului Dorchester unde bărbaţii dansau şi beau alături de hostese. ”Vreau să bei acel pahar, să-ţi rupi chiloţii şi să dansezi pe masă“, a spus un bărbat prinzând-o pe o tânără de talie. |n mijlocul încăperii Jimmy Lahoud, 67 de ani, om de afaceri libanez, dansa cu entuziasm cu trei tinere îmbrăcate în rochii roşi, conform dezvăluirilor jurnalistei de la FT.

    Hostesele, majoritatea cu vârste între 19 şi 23 de ani, au fost plătite cu 211 dolari. Multe dintre ele sunt dansatoare, modele, actriţe care caută o sursă de venit în plus, povesteşte jurnalista. Marriage a declarat că multe femei au fost alarmate de ceea ce se întâmplă, altele au declarat că le place ceea ce fac, ”mai ales dacă faci asta alături de prietene. E mai uşor să faci asta alături de prieteni decât singură“.
    Unele dintre femei erau entuziasmate că le-au fost oferite slujbe, altora le-au fost oferite bacşişuri mari pe care s-au simţit obligate să le refuze. Marriage îşi aduce aminte că o femeie nu-şi putea aplica rimelul pe gene din cauză că, spunea ea, ”sunt ameţită rău de la shoturile de tequila!“.

    Dezvăluirile au stârnit un scandal în lumea britanică. Liderul adjunct al Partidului Liberal Democrat, Jo Swinson, a declarat că articolul îi întoarce stomacul pe dus. ”Peste 300 de bărbaţi bogaţi au fost perfect fericiţi să participe la un astfel de eveniment care ne demonstrează cultura putredă şi sexistă care încă există în comunitatea oamenilor de afaceri.“

    Şi nu a fost singura poziţie din partea politicului: ”|mi imaginez că fundaţiile de caritate care beneficiază de acest eveniment vor fi îngrozite de ceea ce se întâmplă acolo“, a declarat şi Anna Soubry, reprezentantă a Partidului Conservator.

    După articolul publicat de ziarul financiar britanic, două spitale de copii care au primit donaţii de la Trust au anunţat că sunt şocate să audă aşa ceva şi că o să returneze banii.

    La câteva ore a picat şi primul cap: David Meller, preşedintele evenimentului, care a anuţat că nu o să mai fie directorul nonexecutiv al Departamentului de Educaţie al Marii Britanii. Până seara, fundaţia Presidents Club a anunţat că se va închide şi că va distribui ce fonduri au rămas către oamenii de care au nevoie.

    Theresa May s-a declarat şocată că astfel de lucruri se mai pot întânpla în prezent şi a anunţat că va avea loc o investigaţie. |ntre timp, donatorii, cei prezenţi la eveniment şi organizatorii încearcă să se distanţeze de ceea ce s-a întâmplat. La doar o zi de la publicarea informaţiilor scandaloase, organizaţia care ţinea acest eveniment s-a desfiinţat.

    |n urma licitaţiei, în cadrul căreia s-au vândut diferite maşini, prânzuri cu politicieni şi cu vedete, s-ar fi strâns în jur de 2 milioane de lire sterline. Un prânz cu Boris Johnson şi un ceai alături de guvernatorul Băncii Angliei, Mark Carney, au fost printre cele mai licitate.
    Printre cei care au participat anul acesta se numără nume importante din lumea afacerilor din Marea Britanie precum Tim Steiner, CEO-ul supermarketului online Ocado, sau Philip Green, şeful Arcadia Group, companie de retail ce include Topman, Evans sau Outfit. De asemenea, nume importante din lumea financiară au participat la eveniment.

    Comedianul David Walliams a fost gazda evenimentului şi pentru asta are de suferit după ce mai multe lanţuri de magazine de cărţi au anunţat că vor renunţa la cartea pentru copii scrisă de el, potrivit Daily Mail. |n trecut alte nume importante au participat, precum fostul magnat al Formulei 1 Bernie Ecclestone, Michael Sherwood, fost vicepreşedinte al Goldman Sachs, sau vedeta TV Vernon Kay.

  • De ce n-a strălucit până acum fotbalul rusesc

    Echipa Rusiei a spulberat în meciul de deschidere a campionatului mondial formaţia Arabiei Saudite. Este cea mai răsunătoare perfomanţă de mulţi ani. A câştigat şi împotriva Egiptului. Însă Rusia se bate în cea mai uşoară grupă a competiţiei (unii spun că ar fi cea mai uşoară din 1986 încoace). Arabia Saudită este o ţară cunoscută mai mult pentru cumpărarea de fotbal, nu pentru producţia acestuia. Jocul Egiptului s-a prăbuşit după un autogol stupid.

    Rusia este o ţară imensă, cu aproape 145 de milioane de locuitori, în care fotbalul este cel mai popular sport, în pofida competiţiei strânse cu hocheiul pe gheaţă. Spre comparaţie, Islanda, o ţară cu doar 334.000 de locuitori, a fost o prezenţă incomodă la ultimul campionat european şi a remizat cu Argentina, o legendă a fotbalului, la mondial.

    Un stat cu 145 de milioane de locuitori şi care iubeşte fotbalul are cu siguranţă o mulţime de talente. Problema este că şansele lor de a capta atenţia cuiva care le poate construi un viitor sunt aproape de zero, iar cei care ajung miraculos în fotbalul profesionist nu primesc ajutorul de care au nevoie pentru a se dezvolta.

    Principala cauză a slăbiciunii fotbalului rusesc nu este lipsa de bani, scrie The Guardian. În ultima vreme în fotbalul rusesc au fost turnaţi mulţi, mulţi bani, mai ales de când Rusia a câştigat în 2010 dreptul de a găzdui Cupa Mondială. Însă în loc de investiţii în academii de fotbal, în pregătirea tinerilor şi în calitatea terenurilor de joc, inclusiv în facilităţi interioare, banii s-au dus pe stranieri scumpi, pe tarifele agenţilor şi pe salarii disproporţionate. Rezultatul este că puţini jucători ruşi au ajuns să joace în mod regulat la niveluri decente de competiţie, în timp ce aceia care au ajuns sus şi-au pierdut toată motivaţia de a-şi îmbunătăţi performanţele deoarece au fost răsfăţaţi.

    De vină este şi ceea ce reprezintă o constantă în economia şi societatea rusească: implicarea puternică a statului.

    Cu câteva excepţii notabile, investitorii privaţi au evitat fotbalul rusesc, astfel că cele mai multe cluburi de top sunt finanţate de autorităţile regionale şi de companiile de stat, lăsând echipele vulnerabile la reduceri bugetare şi la schimbarea priorităţilor politice, notează Reuters.
    Incertitudinile i-au forţat pe mulţi sponsori de stat să renunţe la a mai investi în dezvoltarea jucătorilor la nivel local, ei preferând în schimb să aducă staruri străine scumpe într-o cursă a rezultatelor când vremurile sunt bune şi să reducă ajutorul când banii sunt necesari în alte afaceri.

    „Toată lumea vrea să fie un sprinter. Nimeni nu vrea să investească pe termen lung“, a explicat Anatoli Vorobiov, fostul secretar general al Uniunii de Fotbal din Rusia.

    „În loc de investiţii în şcoli, în pregătirea tinerilor, o mare parte din bugetul de stat este cheltuită pe jucători străini, pe contractele foarte oneroase ale jucătorilor“, a spus el.

    Naţionala sovietică a ajuns în semifinalele Cupei Mondiale în 1966, a fost încoronată campioană europeană în 1960 şi s-a clasat a doua de trei ori. Însă sportul a avut de suferit atunci când Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, în condiţiile în care taberele de cantonament au dispărut într-o perioadă de transformare socială şi economică profundă.

    Din 1990, Rusia a jucat doar în trei faze finale ale Cupei Mondiale şi a câştigat doar două meciuri.

    Rusia nu a reuşit să câştige niciun meci la Cupa Mondială din 2014 sau la Euro 2016. După înfrângerea cu  3-0 contra Ţării Galilor la ultimul turneu, Leonid Slutski, antrenorul naţionalei ruse, a anunţat că jucătorii lui au ajuns la o concluzie simplă: „Suntem de tot rahatul, după cum se povesteşte pe blogul The Economist.

    De data aceasta, Rusia s-a calificat la campionatul mondial pentru că este ţara gazdă, deşi în clasamentul FIFA se clasează între Guineea şi Macedonia, naţionale de care nu se aud prea multe.

    Leonid Fedun este unul dintre puţinii proprietari privaţi ai unui club de fotbal rusesc de top. Fost ofiţer de armată, asociat apropiat al CEO-ului de la Lukoil, miliardarul a cumpărat Spartak Moscova în 2004, când echipa se confrunta cu probleme financiare grave.

    Fedun a creat o academie de tineret şi a construit un stadion cu 45.000 de locuri, în prezent una dintre cele 12 arene ale Cupei Mondiale. De cinci ori pe locul doi în prima ligă rusească de când a fost preluată de influentul om de afaceri, Spartak a devenit în cele din urmă campioană anul trecut, după o secetă de 16 ani.

    Însă miliardarul se teme că implicarea statului rus în fotbal şi în economie în general devine din ce în ce mai mare şi că acest lucru este în detrimentul dezvoltării sportului.

    „Banii de la stat sunt acolo şi nu există nicio scăpare“, a declarat el pentru Reuters. „Fotbalul nu poate exista în afara acestui sistem. Nu-mi place asta. Dar în acest moment nu există nicio alternativă.“

    „Majoritatea directorilor din ligă au alte interese“, a spus Fedun. „Ei trebuie să cheltuiască bugetele pe care le oferă statul sau sponsorii şi nu lucrează pentru dezvoltarea fotbalului.“

    Activităţile din sectorul public au reprezentat 46% din Produsul Intern Brut al Rusiei în 2016, în creştere de la 39,6% cu un deceniu mai devreme, potrivit Centrului pentru Cercetări Strategice din Rusia.

    În strategia sa de dezvoltare pentru 2030, Uniunea de Fotbal Rusă solicită înlocuirea treptată a fondurilor de stat din fotbalul profesionist cu investiţii private.

    Dar strategia acceptă că există prea puţine stimulente pentru a investi în sportul din Rusia, având în vedere veniturile modeste din vânzările de bilete, din drepturile de televizare şi din vânzarea de mărfuri.

    „Nu există condiţii pentru o creştere semnificativă a acestor venituri pe termen scurt“, se arată în proiecţiile organizaţiei.

    Vânzările de bilete şi veniturile din ziua meciului au reprezentat mai puţin de 5% din veniturile cluburilor din prima ligă în 2016, în timp ce drepturile de televizare au adus 4,1%, potrivit unui studiu al PricewaterhouseCoopers bazat pe date de la UEFA.

    În schimb, drepturile de difuzare în cele mai bune zece ligi ale Europei, cu excepţia Rusiei, au reprezentat în medie 38,7% din totalul încasat de cluburi, în timp ce veniturile obţinute în ziua meciului şi din vânzările de bilete au constituit 15,5%.

    Pe măsură ce şi-a extins influenţa asupra sectoarelor cheie ale economiei în ultimele două decenii, statul a făcut mai uşor pentru giganţi controlaţi de guvern cum ar fi banca VTB, Rosneft şi Gazprom să-şi lase amprenta asupra sportului rusesc.

    „Televiziunea şi publicitatea reprezintă doar câteva procente din venit“, a declarat fostul oficial din fotbal Vorobiov. „Acest lucru trebuie compensat prin contracte mari de sponsorizare cu companii precum Gazprom, VTB şi Căile Ferate Ruse.“

    Sponsorizările şi alte venituri comerciale au reprezentat 60,6% din veniturile cluburilor din Prima Ligă din Rusia în 2016, potrivit PwC, aproape dublu faţă de media europeană.

    Însă investiţiile pot fi imprevizibile. Zenit St. Petersburg, finanţată de Gazprom, i-a adus în 2012 pe Hulk din Brazilia şi pe Axel Witsel din Belgia pentru 80 de milioane de euro, dar de atunci se fereşte de transferurile mari pe fondul scăderii preţurilor petrolului şi gazelor naturale. Gazprom este cel mai mare producător şi exportator de gaze naturale din lume.

    Clubul a semnat anul trecut cu managerul italian Roberto Mancini – plătindu-i 4,5 milioane de euro pe an, potrivit unei surse -, dar acesta a plecat după ce Zenit a terminat pe locul cinci în liga 1, cea mai slabă performanţă într-un deceniu. Mancini este acum antrenorul Italiei, echipă care nu s-a calificat pentru Cupa Mondială din Rusia.

    Investiţiile private mici nu sunt singurul motiv pentru care fotbalul rusesc nu străluceşte. Insiderii citează lipsa antrenorilor de calitate şi o slabă coordonare între autorităţile sportive ca factori care contribuie la performanţele slabe de până acum ale fotbalului rusesc. Puţini jucători ruşi au căutat experienţa ligilor mai competitive din străinătate, deoarece sunt cocoloşiţi acasă.

    Prima ligă, cu 16 echipe, limitează cluburile la un maxim de şase jucători străini pe teren, o măsură menită să ofere şanse talentelor locale.
    Însă această măsură a mărit în mod artificial valoarea jucătorilor ruşi, determinându-i să rămână într-o ligă unde salariile lor pot depăşi cu mult ceea ce ar putea obţine în altă parte.

    Doar doi jucători din echipa Rusiei din Cupa Mondială din 2018 joacă în afara ţării. Toţi membrii echipei de la campionatul mondial din 2014 – care nu au reuşit să câştige niciun meci la faza finală a competiţiei – au fost din echipe din prima ligă.

    FC Krasnodar se concentrează foarte mult pe jucătorii ruşi. Fondatorul miliardar Serghei Galiţski spune că vrea ca echipa Krasnodar să fie compusă în principal din absolvenţi ai academiei de tineret a clubului.

    Fondator al lanţului de supermarketuri Magnit, Galiţski are ca obiectiv nu doar să obţină succesul cu Krasnodar, ci şi să reînvie fotbalul rus prin schimbarea abordării jocului şi prin construirea de jos în sus.

    Galiţski a vândut în acest an cea mai mare parte a pachetului său de acţiuni la Magnit băncii de stat VTB pentru 2,5 miliarde de dolari şi a spus că îşi va satisface pasiunea pentru fotbal lucrând cu tineretul.

    În cei zece ani de existenţă, Krasnodar nu a câştigat încă prima ligă rusă, dar a demonstrat că promite pe teren, ajungând pe locul 16 în Europa League în 2017. Golgheterul Ligii Tinerilor UEFA în acest sezon a fost Ivan Ignatiev, jucătorul în vârstă de 19 ani al Krasnodar.

    Alte cluburi din oraşele ruseşti mai mici nu au fost atât de norocoase. Mai multe echipe care beneficiază de sprijin de la stat au renunţat la divizia superioară sau, aşa cum este cazul Alania Vladikavkaz, s-au prăbuşit când priorităţile guvernului s-au schimbat.

    „Nu a existat nicio finanţare de la guvernul regional timp de şapte luni“, povesteşte fostul preşedinte al clubului şi antrenor la Valeri Gazzaev. „Din acel  punct, ne-a fost imposibil să menţinem clubul.“

    Gazzaev, acum parlamentar, lucrează la o legislaţie care să ofere companiilor şi investitorilor privaţi avantaje fiscale pentru investiţiile în sportul profesional din Rusia.
    Fedun de la Spartak apreciază că în cel mai bun caz au fost 12 cluburi din prima ligă care să fi putut atrage destul de mulţi suporteri pentru a putea funcţiona.
    „Restul echipelor sunt guvernatori regionali şi elita locală care se dau în spectacol“, a spus el.