BusinessMagazin

Category: Special

  • Vindea cărţi din uşă în uşă atunci când i-a venit o idee de afaceri. A creat o companie cu vânzări anuale de peste 6 miliarde de dolari

    Poate unul dintre cele mai interesante curiozităţi despre compania ce a avut vânzări de 6,2 miliarde de dolari în 2015 este faptul că prima ”Lady Avon“ a  fost, de fapt, un bărbat pe nume David McConnell, care le-a oferit femeilor secolului al XIX-lea posibilitatea neobişnuită la acele vremuri de a-şi câştiga independenţa financiară.

    David McConnell, fiul unor imigranţi irlandezi, s-a născut la 1858 în New York şi a crescut într-o familie de fermieri. Copilăria sa a fost liniştită, împărţindu-şi timpul între fermă şi şcoală; avea rezultate destul de bune, iar visul său atunci când era mic era de a deveni profesor de matematică. Cu toate acestea, la 20 de ani a început să lucreze în vânzări pentru o editură de cărţi din New York, mutându-se apoi la alta în Chicago. Trei ani mai târziu a fost promovat la conducerea filialei regionale, stabilindu-şi domiciliul în Atlanta. La început, observând că vânzarea cărţilor din uşă în uşă nu mergea prea bine, s-a gândit să ofere doamnelor – care constituiau publicul său ţintă, deoarece în majoritatea cazurilor acestea se aflau acasă în timpul zilei – mici mostre de parfum de trandafir la fiecare carte vândută. Curând a observat că parfumurile au mai mult succes decât cărţile şi s-a gândit că aşa cum cărţile pot fi vândute din uşă în uşă, ar putea încerca acelaşi lucru cu parfumurile.

    Plecând la drum cu această idee, a fondat California Perfume Company (CPC), firmă pe care a crescut-o în paralel cu jobul său de vânzător. La început, fabrica acasă parfumurile pe care le împărţea în timpul serviciului, odată cu cărţile, până când a reuşit să îşi facă produsele cunoscute şi să renunţe la job; atunci şi-a creat şi propriul laborator de parfumuri în Suffern, New York. Curând, au fost adăugate şi alte cosmetice, vândute sub brandul CPC, iar peste câţiva ani a început să producă şi articole sub numele Perfection. McConnell a avut un mare atu şi pentru că a reuşit să îl aducă în companie pe cel mai bun creator de parfumuri de la acea vreme, Adolf Goetting, dovada succesului fiind numărul impresionant – de peste 1 milion – de produse vândute în 1900. În anul 1939, după o vizită în Anglia, David McConnell a observat că împrejurimile laboratorului din Suffern semănau cu cele din oraşul natal al lui Shakespeare – Stratford-upon-Avon – şi a decis să schimbe numele companiei în Avon Products Inc.

    Încă de la început, McConnell s-a axat în procesul de distribuţie a produselor sale în special pe femeile casnice, care îşi puteau dedica doar o parte a timpului lor acestui tip de „job”. Primul reprezentant oficial a fost doamna P.F.E. Albee, rămasă în istoria companiei pentru implicarea şi devotamentul său. Într-o perioadă în care rolul femeii era acela de a avea grijă de casă, doamna Albee a fost o avangardistă, cea care a consacrat termenul de Lady Avon şi prima care a pus bazele sistemului de vânzare directă folosit acum de milioane de reprezentanţi din întreaga lume. McConnell a fost preşedintele, CEO-ul şi principalul proprietar al companiei care a cunoscut un imens succes: până la moartea sa, „forţa de muncă” ajunsese la peste 30.000 de agenţi de vânzări, iar afacerile erau măsurate în milioane de dolari. Fondatorul Avon a fost căsătorit din 1885 cu Lucy Emma, cu care a avut trei copii: Edna Bertha, Doris Hall şi David Hall, cel din urmă preluând preşedinţia companiei, după ce tatăl său a încetat din viaţă, la 78 de ani.

    Avon a intrat în România în 1997 şi a devenit rapid unul dintre cele mai vândute branduri de cosmetice.

  • Există vreo rezolvare eficientă pentru problema distribuirii inegale a avuţiei?

    Istoria ne învaţă că soluţia poate veni şi singură, fără să fie căutată. După ce a studiat sute de ani de istorie a umanităţii, Walter Scheidel, profesor la Stanford, a identificat patru modalităţi de netăgăduit în care poate fi redusă inegalitatea: războaiele, revoluţiile, colapsul statelor şi pandemiile mortale. „Aceşti patru călăreţi ai apocalipsei“, după cum Scheidel îi numeşte în cartea sa „Marele nivelator: violenţa şi istoria inegalităţii din Epoca Pietrei până în secolul XXI”, s-au dovedit mult mai eficienţi în reducerea inegalităţii decât eforturile mai paşnice precum îmbunătăţirea educaţiei sau decât şocurile nonviolente, cum ar fi crizele financiare şi economice.

    Nivelurile actuale ale inegalităţilor nu sunt fără precedent, remarcă Scheidel. Ponderea în total a veniturilor deţinute de cei mai bogaţi americani a ajuns doar de curând la nivelurile văzute ultima oară în 1929. În Marea Britanie, cei mai bogaţi 10% deţineau mai mult de 90% din avuţia privată înainte de Primul Război Mondial; astăzi, procentul este un pic mai mare de 50%.

    Acest lucru sugerează că inegalitatea din prezent poate deveni mult mai extremă. Globalizarea, îmbătrânirea populaţiei şi imigraţia contribuie toate la inegalitate deviind serviciile publice departe de politicile redistributive. Mai mult, noile tehnologii şi răspândirea automatizării la scară largă vor lărgi şi mai mult prăpastia dintre muncitorii cu înaltă calificare şi cei slab calificaţi.

    Reducerea nivelurilor ridicate ale inegalităţii în SUA, Marea Britanie şi de oriunde necesită schimbări radicale de politică, spune Scheidel. Şi singurele dăţi când aceste politici au dus în trecut la o „nivelare” semnificativă a fost după producerea unor catastrofe.

    Scheidel a vorbit cu jurnaliştii revistei americane electronice Quartz despre lunga istorie a inegalităţii: 

    Quartz: Perioadele cu inegalitate redusă din trecut au fost precedate de o catastrofă. Cum ceva atât de distructiv – „cei patru călăreţi”, după cum i-aţi descris în cartea dumneavoastră – poate produce ceva pozitiv?

    Scheidel: Prima soluţie este războiul care mobilizează masele şi exemplele clasice sunt Primul Război Mondial şi Al Doilea Război Mondial. O parte foarte mare a populaţiei s-a înrolat în armată, în timp ce forţa de muncă civilă a devenit, de asemenea, pe deplin mobilizată pentru efortul de război.

    Un stat-naţiune puternic a fost necesar pentru a organiza efortul de război, iar impozitele pentru cei bogaţi au fost majorate la niveluri extrem de ridicate – la 90% în unele cazuri – pentru a-l finanţa. Capitalul şi-a pierdut din valoare din cauza intervenţiilor guvernelor şi a distrugerii fizice, în special în Europa. În acelaşi timp, există o redistribuire masivă spre muncitori. Apoi, au fost efectele asupra democraţiei: drepturi de vot, apartenenţa la uniuni sindicale etc. Toate aceste lucruri au luat amploare în contextul acestor războaie deoarece guvernele a trebuit să ofere ceva la schimb oamenilor.

    Dacă sunteţi Lenin sau Mao şi mergeţi în Rusia sau China şi confiscaţi averile bogaţilor, adesea ucigându-i în acest proces de expropriere şi naţionalizând orice, construiţi o economie în care stabiliţi toate salariile şi toate preţurile. Este un proces extrem de invaziv, dar dacă sunteţi interesat doar de nivelare, de egalitate, acesta este un mod în care puteţi ajunge foarte rapid la ţintă.

    Şi celelalte?

    Celelalte două soluţii sunt întâlnite mai des în trecutul îndepărtat: colapsul statului şi epidemiile. În comparaţie cu celelalte, colapsul statului este cel mai rău mod de nivelare deoarece toată lumea ajunge mai săracă – doar diferenţele sunt eliminate. Când romanii au încorporat Britania în imperiul lor, s-a produs o creştere masivă a inegalităţii, dar care s-a destrămat în secolul al V-lea. Au venit anglo-saxonii şi dintr-o dată te-ai întors de unde ai plecat.

    Şi, în final, există epidemiile masive care se dezvoltă rapid şi ucid o parte cu adevărat mare a populaţiei, cum ar fi Moartea Neagră în Europa medievală (epidemia de ciumă care a devastat Europa şi o parte din Asia). Ele nu distrug infrastructura fizică – terenuri sau capital – astfel încât se produce o resetare fundamentală a valorii muncii. Persoanele apte de muncă pot cere salarii mai mari, iar activele angajatorilor – „capitaliştii” – îşi pierd din valoare.

  • Business Magazin a premiat în cadrul galei Woman in Power cele mai puternice femei de afaceri din România – GALERIE FOTO

    Că au făcut performanţă în afaceri este un lucru îndeobşte recunoscut, dar la ediţia din acest an am vrut să descoperim şi alte faţete ale acestor doamne, aşa că le-am provocat să dezvăluie preocupările lor din afara scenei de business: care sunt ţelurile, cele mai frumoase momente din viaţa lor, cum evaluează implicarea mediului de afaceri în societate.

    Şi, pentru că e cumva la ordinea zilei să ne exprimăm dorinţele şi ideile în ce priveşte parcursul României, le-am invitat la un exerciţiu de imaginaţie. Aşa cum în poveşti un personaj poate deveni împărat pentru o zi, le-am rugat să enumere cele mai importante decizii pe care le-ar lua dacă ar fi pentru o zi Preşedinte, făcând, desigur, abstracţie de faptul că o zi este prea puţin, că prerogativele primului om în stat sunt limitate, că este nevoie de mai mult decât un singur om pentru a schimba, în bine, o naţie.

    În cadrul Galei, Business Magazin a organizat o dezbatere despre viziunea femeii la putere. Putere de business, dar şi putere spirituală. Puterea cifrelor, dar şi a cuvintelor. În panelul de discuţii au participat Christine Schillings, director general Ana Hotels, Mădălina Teodorescu, director general adjunct al Piraeus Bank, şi Silviana Petre Badea, managing director al JLL.

    În cadrul evenimentului, Business Magazin a acordat zece premii, pentru:

    Nicoleta Eftimiu, CEO, Coca Cola

    Alina Bistreanu, director general, al LPP

    Anda Jurca, director naţional de vânzari, Bijuteria Teilor

    Andreea Mihai, director de marketing, Carrefour

    Daniela Becheru, Cofondatoare F64

    Emilia Bunea, CEO, Metropolitan Life

    Florentina Taudor, director general, Renania

    Simona Lăpuşan, COO & founding partner, Zitec

    Lucia Costea, cofondator, SECOM

    Laura Şerban, director general, Mecanica Ceahlău

    Doar unul din trei manageri este femeie, în ţările din Uniunea Europeană. Aproape 7,3 milioane de persoane deţin poziţii manageriale în companii cu cel puţin zece angajaţi, în cadrul UE, arată datele Eurostat, 4,7 milioane dintre ei fiind bărbaţi şi 2,6 milioane fiind femei. Deşi reprezintă aproape jumătate din angajaţii din această zonă, femeile continuă să aibă un grad de reprezentare mai redus decât al bărbaţilor.

    Dacă la capitole precum sănătatea sau productivitatea muncii România nu ocupă o poziţie fruntaşă în rândul ţărilor de pe continent, în ce priveşte numărul femeilor implicate în management media ţării noastre este de 41%, peste cea înregistrată la nivel european; în alte şapte ţări reprezentarea doamnelor în managent este mai ridicată.

    Catalogul „Cele mai puternice femei de afaceri” poate fi achiziţionat de la departamentul de distribuţie al grupului Mediafax.

     

  • Cum a ajuns fiul unu imigrant evreu care trăia în Bronx unul dintre cei mai bogaţi şi celebri oameni din lume

    Cu mult timp înainte să devină un fashion icon, fondatorul brandului Ralph Lauren se numea Ralph Lipschitz şi era cel mai mic dintre cei patru copii ai unor imigranţi evrei din Bronx, originari din Ucraina. Pentru a „evada” din mediul modest în care trăia, Ralph Lauren îşi făcuse un obicei din a merge la cinema şi a-şi imagina că face parte din distribuţia filmelor. „Efectiv intra în pielea personajelor sale preferate şi se gândea ce ar face, cum ar acţiona el în scenele respective”, a declarat presei Michael Gross, autorul cărţii „Genuine Authentic: The Real Life of Ralph Lauren”. Jocul acesta l-a apropiat din ce în ce mai mult de lumea fascinantă a celebrităţilor, a croit direcţia şi i-a conferit abilitatea de a păşi mai uşor către domeniul modei.

    Deoarece în adolescenţă a îndurat ani de tachinări, la puţin peste 20 de ani tânărul a decis să îşi schimbe numele în Lauren, tocmai pentru a evita riscul ca originile sale să fie luate în derâdere. După un scurt stagiu în armată, Lauren s-a mutat din nou în New York, unde a început să lucreze ca vânzător la un magazin Brooks Brothers. O experienţă marcantă pentru destinul său a fost participarea la primul meci de polo. „Eram expuşi la diverse lucruri fabuloase pentru noi atunci – caii, echipamentele de piele, fetele blonde, înalte, cu pălării uriaşe şi, mai ales, societatea elitistă pe care am cunoscut-o acolo”, povestea Warren Helstein, prietenul care l-a dus la acel meci.

    Evenimentul l-a inspirat pe Lauren să dezvolte un brand elegant, high class, care a devenit ulterior Polo Ralph Lauren. Având doar o diplomă de liceu şi câteva cursuri de antreprenoriat la activ, decizia de a-şi înfiinţa propria companie a fost primul mare risc pe care acesta şi l-a asumat de-a lungul carierei sale legendare. Următorul a fost hotărârea de a crea şi pune pe piaţă cravate late, colorate, într-o perioadă în care toată lumea le purta pe cele subţiri şi simple. Iar curajul său pare să fi fost o bună strategie, având în vedere că în primul an a vândut cravate de 500.000 de dolari.

    În ciuda succesului său rapid, Lauren nu s-a relaxat şi a continuat să se extindă agresiv, unul dintre principiile sale fiind „Te poţi bucura de reuşită în timp ce avansezi”. În ceea ce ţine de designul produselor create, Ralph Lauren se axează pe simplitate şi, conform spuselor sale, propune haine pe care el însuşi le-ar purta. De-a lungul timpului, brandul s-a făcut cunoscut în domeniul hainelor, al accesoriilor şi parfumurilor, iar în 1977 Lauren a decis să listeze compania la bursa de la New York, dar păstrat 81,5% dintre acţiuni. În urmă cu doi ani s-a retras din poziţia de CEO al companiei, dar a păstrat două funcţii: cea de preşedinte şi de director de creaţie.

    Copilul curios care se visa milionar se bucură acum, la 77 de ani, de laurii succesului la nivel global, de confortul proprietăţilor sale din Jamaica, Long Island, Bedford sau Manhattan şi de colecţiile sale impresionante de maşini valoroase, a căror valoare se ridică la 200 de milioane de dolari.

    Ralph Lauren este căsătorit din 1964 cu Ricky Anne Loew-Beer şi are trei copii, dintre care doi au activităţi în afaceri, iar cel mai mare este producător de film şi actor. Creatorul de modă a făcut şi numeroase acte de caritate, implicându-se, printre altele, şi în diverse proiecte dedicate prevenirii şi tratării cancerului. În 2011 a lansat Polo Ralph Lauren Foundation, prin intermediul căreia donează bani în scopuri caritabile.
     

  • Povestea celui mai mare falsificator de bani din istorie

    După cum povesteşte chiar el într-un interviu acordat revistei GQ, întreaga activitate criminală a lui Frank Bourassa a atârnat în balanţă într-o dimineaţă de decembrie, în 2009, când a petrecut ore întregi într-o parcare privind către portul din Montreal. El aştepta un transport aparent banal: cutii cu foi albe de hârtie.

    Amicii lui Bourassa, în două maşini separate, supravegheau parcarea de două zile şi nu observaseră nimic ieşit din comun; Frank Bourassa era totuşi neliniştit, pentru că în orice moment ar fi putut apărea câţiva poliţişti care să îl înhaţe. Şi avea dreptate să se teamă: într-o bună zi, câţiva poliţişti aveau să apară de nicăieri şi să îl aresteze; dar nu în acea dimineaţă friguroasă de decembrie.

    Simţind că marfa se apropie, Bourassa a sunat un alt prieten, un şofer pe care îl angajase, şi i-a spus să tragă camioneta mai aproape de locul de acostare. La scurt timp, camioneta încărcată deja a ieşit din port în mare viteză – o imagine pe care Frank o aştepta de mai bine de doi ani. Şi-o imagina, de fapt, încă din timpul adolescenţei, atunci când şi-a lansat „cariera“ de răufăcător; până la acel moment, CV-ul său includea furt din magazine, furt de maşini sau trafic de droguri. Dar acel transport din Montreal reprezenta începutul celui mai important moment din viaţa sa de infractor.

    Pe măsură ce camioneta se îndepărta, Bourassa şi complicii său au urmat-o. Şoferul a dus marfa până în Trois-Rivieres, oraşul natal al lui Frank, şi a lăsat-o acolo. El a sunat atunci un alt complice care a venit să se asigure că nu există microfoane sau camere de filmat între foile de hârtie; după ce s-a asigurat că totul e în regulă, Frank a răsuflat uşurat: „Nimeni nu mă mai poate opri de acum“.

    Foile albe nu erau însă simple foi de scris: realizate din acelaşi material folosit la tipărirea bancnotelor americane, ele aveau gravate faţa lui Andrew Jackson – principalul ingredient pentru producerea unor bancnote false de înaltă calitate. Bourassa avea acum lucrurile necesare pentru a falsifica sute de milioane de dolari în bancnote de 20 şi era pe cale să devină cel mai prolific falsificator din istoria modernă.

    Ambiţiile criminale ale lui Frank Bourassa, ajuns astăzi la 44 de ani, au început să se dezvolte când el era în clasa a VIII-a: „Am dezvoltat o reţea de hoţi din magazine“, povesteşte bărbatul. „Am început să fac bani, sute de dolari pe săptămână, era foarte mult pentru un puşti!“ La 15 ani s-a mutat din casa părinţilor, a renunţat la şcoală şi şi-a închiriat propriul apartament. Şi-a găsit chiar şi job cinstit, lucrând la un atelier auto; în acelaşi timp însă el vindea şi maşini furate. „Aveam câţiva băieţi pe care îi sunam, le spuneam de ce maşini am nevoie şi ei mi le aduceau. Câte maşini am furat? Nu ştiu, cred că vreo 500.“
    Când avea 28-29 de ani, Frank Bourassa a comis ceea ce descrie ca fiind cea mai mare greşeală a vieţii lui: a încercat să se îmbogăţească prin mijloace legale. În partea de vest a oraşului natal, el a deschis o mică fabrică specializată în producţia de pantofi şi plăcuţe şi frână. Unitatea a avut un oarecare succes, dar acest succes „cinstit“ nu i-a adus nicio satisfacţie. „Lucram douăzeci de ore pe zi, nici nu mai apucam să dorm. Era o nebunie“, povesteşte bărbatul în cadrul interviului pentru GQ. Nu după mult timp, el a fost diagnosticat cu o tulburare legată de stres şi a primit tratament. A vândut fabrica, dar experienţa l-a dus la o concluzie simplă: „La naiba cu asta, nu o să mai lucrez niciodată cinstit!“.

    Aşa că Frank Bourassa s-a întors la activitatea sa preferată: încălcarea legii. „Oamenii câştigau destul de mult din traficul de marijuana în acea perioadă, aşa că m-am gândit să încerc şi eu.“ Noul „business“ a mers destul de bine până în 2006, când poliţia a descoperit laboratorul unuia dintre distribuitorii săi; Frank a fost condamnat la 12 luni de închisoare, dar legile canadiene i-au permis să stea doar trei luni în arest la domiciliu.

    În acele luni, Bourassa a început să se întrebe ce se va alege de viaţa lui; ştia că afacerea cu marijuana nu poate rezista la nesfârşit, pentru că traficanţii mexicani aduceau marfă mult mai ieftină. Şi atunci i-a picat fisa: „Rezultatul final e întotdeauna acelaşi: faci tot felul de lucruri pentru a obţine bani. Aşa că la naiba cu asta – de ce să nu sari peste majoritatea paşilor şi să treci direct la obţinutul banilor?“

     

  • La Bruxelles nu se mai aude „Odă bucuriei“

    Comisia Europeană a prezentat pe 1 martie „Carta albă privind viitorul Europei”, un document ce enumeră cinci posibile scenarii pentru viitorul Uniunii Europene. Iar statele membre trebuie să decidă, până la finalul anului, care este cea mai bună variantă pentru viitorul Uniunii Europene. Pe baza documentului prezentat de Jean-Claude Juncker la începutul lunii martie, reprezentanţii celor 27 de state în UE după ieşirea Marii Britanii trebuie să dezbată modul în care vor să coopereze pe viitor. „Anul acesta sărbătorim 60 de ani de la Tratatul de la Roma (act considerat fundaţie a UE – n.red.)”, a spus Juncker. „Şi este timpul ca o Europă unită a celor 27 de state să dea forma viziunii pentru viitor.” Planul Comisiei Europene, a explicat preşedintele instituţiei, este ca până în 2025 unul dintre scenarii sau o combinaţie a acestora să funcţioneze ca bază a Uniunii.

    „Carta albă privind viitorul Europei” enumeră următoarele scenarii: „în continuare”, „nimic în afara pieţei unice”, „cei ce vor mai mult pot face mai mult”, „făcând mai puţine dar într‑un mod mai eficient” şi „făcând mai multe împreună”. Scenariile prezintă viziunea Comisiei asupra construcţiei europene pe termen mediu.

    Documentul reprezintă o încercare a instituţiei conduse de Jean-Claude Juncker de a da formă unei dezbateri inevitabile în acest moment, venită ca urmare a deciziei Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană. Iar lucrarea începe cu un ton sumbru, acceptând lupta pe care Uniunea Europeană o duce din cauza Brexitului, a migraţiei şi a altor factori. „Problemele Europei nu par să plece nicăieri”, notează autorii, amintind că multe dintre statele membre consideră Uniunea fie prea distantă, fie prea implicată în problemele interne.

    Primul scenariu merge pe ipoteza că funcţionarea pe viitor a Uniunii Europene va presupune mici schimbări administrative. Această variantă se bazează pe acceptul guvernelor naţionale de a adânci relaţiile economice, întărind astfel piaţa unică. Este nevoie, notează cei din Comisia Europeană, şi de tratarea problemelor de politică externă „într-un singur glas”, în vreme ce resposabilităţi precum controlul graniţelor ar urma să rămână în atribuţiile autorităţilor locale.
    Cel de-al doilea scenariu, în care construcţia europeană s-ar rezuma la o piaţă unică, ar aduce următoarele probleme: „Procesul de luare a deciziilor ar fi simplificat, dar capacitatea de a acţiona colectiv ar fi limitată”, cred autorii documentului. „Iar asta, în majoritatea cazurilor, ar creşte distanţa dintre aşteptări şi rezultate.”

    Considerând piaţa unică drept principala sa misiune, Uniunea Europeană s-ar confrunta cu un risc crescut în ceea ce priveşte zona euro. Companiile ar trebui să treacă prin mai multe controale vamale, iar statele membre ar recurge, probabil, la acorduri bilaterale. Un punct important sesizat de către Comisie este faptul că piaţa maşinilor conectate ar avea de suferit, în acest scenariu, din cauza lipsei unui set de reguli la nivel european şi a unor standarde respectate de toate statele membre.

    „Cei ce vor mai mult pot face mai mult” reprezintă, de fapt, descrierea unei construcţii europene în care statele se diferenţiază prin puterea economică şi dorinţa de a contribui. S-ar aplica cel mai bine în domenii precum apărarea, securitatea internă, sistemul de taxare sau alte probleme sociale. În această variantă, Comisia presupune că toate cele 27 de state membre vor face în continuare progrese pe piaţa unică. Principala problemă, în acest caz, se referă la drepturile cetăţenilor, care ar putea fi lezate în anumite situaţii – cei din statele implicate activ în Uniune ar putea beneficia de mai multe drepturi decât cei din restul statelor.

    Cel de-al patrulea scenariu, explică cei din Comisia Europeană, implică reducerea numărului de obiective stabilite şi tratarea acestora într-un mod mai eficient. Cu alte cuvinte, nu este vorba de a face mai puţine în general, ci despre a face mai multe într-un număr redus de domenii. Principalele obiective, sugerează autorii, ar trebui să fie întărirea graniţelor Uniunii Europene şi constituirea unei forţe comune de apărare. Riscul acestui scenariu este dat de diferenţele dintre state şi dintre priorităţile fiecărui guvern.

    În fine, scenariul numărul 5 este şi cel mai optimist; este vorba de federalizarea Uniunii Europene. Mergând pe această ipoteză, Uniunea şi-ar asuma dreptul de a vorbi în numele tuturor statelor pe probleme de politică externă, lupta împotriva încălzirii globale sau probleme umanitare. Procesul de luare a deciziilor la Bruxelles ar decurge mult mai rapid, dar Comisia reflectă şi asupra riscului de a îndepărta anumite grupuri sociale antieuropene.

    Reacţiile nu s-au lăsat aşteptate: nu există o alternativă la o Uniune Europeană cu mai multe viteze pentru a evita dezintegrarea acesteia, a spus preşedintele Franţei, François Hollande, într-un interviu publicat săptămâna trecută în mai multe cotidiane eruropene. Hollande a declarat că „noul elan european presupune o alegere clară privind forma sa de organizare. Europa celor 27 nu mai poate fi Europa uniformă a celor 27. Timp de mulţi ani, această idee a unei Europe diferenţiate, cu viteze diferite, cu ritmuri distincte de a progresa a generat multă rezistenţă. Însă astăzi, aceasta este o idee care se impune. În caz contrar, Europa este cea care va exploda”, a continuat el. Întrebat dacă nu există vreo alternativă la această Europă cu mai multe viteze, François Hollande a răspuns: „Nu. Fie facem lucrurile în mod diferit, fie nu le vom mai face împreună. În viitor va exista un pact comun, o piaţă internă cu o monedă unică pentru unii. Însă pe această bază va fi posibil, pentru statele membre care vor, să meargă mai departe în ceea ce priveşte domeniul apărării, al armonizării fiscale sau sociale, mai departe în ceea ce priveşte cercetarea, cultura, tineretul.”

     

  • Povestea unuia dintre cei mai mari creatori de modă din lume

    Brandul Armani s-a extins de-a lungul timpului şi a adus sub semnătura sa până şi hoteluri, restaurante sau mobilier. Armani a încheiat anul 2015 cu afaceri de circa 2,64 miliarde de euro, fiind al doilea producător de bunuri de lux din Italia ca mărime, conform bursei de la Hong Kong.

    Giorgio Armani s-a născut pe 11 iulie în 1934, în oraşul Piacenza din Italia, într-o familie modestă, cu trei copii, care a cunoscut timpuri dificile din cauza celui de-al doilea război mondial. Copilul mijlociu al familiei, Giorgio Armani, şi-a dorit când era mic o carieră în medicină, motiv pentru care s-a înscris la Universitatea din Milano; a renunţat curând şi s-a înrolat în armată. După ce a experimentat viaţa în spitalele din Verona, Armani şi-a dat seama că această carieră nu i se potriveşte. Aşa că s-a întors din război şi s-a angajat într-un magazin de haine, La Rinascenta, unde trebuia să creeze ţinutele manechinelor pentru vitrine. Ulterior, s-a ocupat de vânzări în departamentul pentru bărbaţi, experienţă care l-a ajutat să-şi îmbunătăţească cunoştinţele despre industrie.

    În 1960, Armani s-a alăturat companiei Nino Cerruti, unde făcea designul ţinutelor masculine, însă, în paralel, realiza creaţii şi pentru alte case de modă precum Bagutta, Allegri, Sicons, Montedoro, Hiltons şi Tendresse. În deceniul următor, Armani s-a bucurat de succes, iar creaţiile sale erau lăudate de presa internaţională. La sfatul partenerului său, Sergio Galeotti, a decis să îşi creeze propriul brand, iar în 1975 a pus bazele Giorgio Armani S.p.A. în Milano. În octombrie, şi-a lansat prima colecţie ready to wear (articole vestimentare care sunt produse în fabrici, la dimensiuni standard), atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.

    Designul creaţiilor sale a surprins prin materiale prezentate în contexte sau în combinaţii neaşteptate, lucru care a devenit, în timp, stilul său definitoriu. Semnătura sa a pus bazele reinterpretării ţinutei office masculine: a creat un stil destructurat şi mult mai relaxat pentru bărbaţi, în timp ce pentru femei a creat haine cu un aspect mai dur, mai masculin. În timpul anilor ‘80, costumul Armani Power Suit a devenit un simbol pentru succesul economic; i-a urmat lui Christian Dior, primul designer ce a apărut pe coperta revistei Times. Armani obişnuia, de asemenea, să abordeze celebrităţile pentru a le convinge să îi poarte creaţiile la evenimente, iar vedete precum Jodie Foster, Michele Pfeiffer şi John Travolta au purtat ţinute create de el la premiile Academiei de Film.

    Giorgio Armani a conceput, de asemenea, costume pentru teatru, scenă şi pentru echipajele companiilor aeriene, însă faima sa a crescut foarte mult după ce Richard Gere a purtat una dintre creaţiile sale în filmul American Gigolo. De asemenea, el a proiectat ţinutele pentru serialul TV de mare succes Miami Vice. Asociatul său cu care a avut o lungă colaborare, Galeotti, a murit din cauza cancerului în 1985. Deşi mulţi au crezut că acest lucru ar însemna sfârşitul pentru Armani, el a reuşit să-şi crească valoarea afacerilor şi să dovedească lumii că este atât un designer, cât şi un director talentat.

    Până la finalul anilor ‘90, existau deja 200 de magazine Armani la nivel global, iar vânzările anuale se învârteau în jurul a 2 miliarde de dolari. În 2005, a lansat şi prima sa linie haute couture (haine realizate la comandă, pentru clienţi privaţi). Una dintre diviziile sale de business este reprezentată de hotelurile marca Armani, primele fiind deschise în 2010, în Dubai şi Milano. Armani este unul dintre cei mai populari designeri din lume, a cărui semnătură în industria fashion durează de mai bine de 40 de ani.
     

  • A reuşit să păcălească bursa şi să câştige 50 de milioane de dolari, dar s-a lăsat apoi păcălit de alţii şi a pierdut tot

    Una dintre tranzacţiile sale ieşea în evidenţă: fusese operată în dimineaţa zilei de 26 mai 2010, atunci când indicele dow jones industrial average căzuse, timp de câteva minute, cu aproape 1.000 de puncte.

    Cauţiunea a fost stabilită la 6,3 milioane de dolari; suma pare uriaşă, dar registrele companiei deţinute de Navinder Sarao arătau faptul că el câştigase în jur de 50 de milioane de dolari în cei cinci ani anteriori. Toată lumea se aştepta ca traderul să ajungă acasă în câteva ore, dar lucrurile au luat o altă întorsătură. Sarao nu a putut plăti cauţiunea, fiindcă majoritatea averii sale era formată din investiţii şi conturi offshore.

    Avocaţii au găsit totuşi o soluţie: dacă procuratura accepta o reducere a cauţiunii până la 50.000 de lire sterline, ei se angajau să caute banii dispăruţi de-a lungul anilor.

    Trecerea în revistă a investiţiilor realizate în perioada 2005-2015, zeci de interviuri şi mii de documente au scos la iveală un alt aspect: Navinder Sarao, traderul savant acuzat de sabotarea pieţelor financiare din dormitorul său, ar fi fost chiar el victima unor înşelătorii care l-au lăsat fără niciun ban.

    Sarao nu a comentat niciodată aceste lucruri, dar avocaţii săi au descris situaţia în felul următor: „Pe scurt, el are abilităţi extraordinare în ceea ce priveşte recunoaşterea unor trenduri, şi cu siguranţă unele de matematică, dar are şi o serie de limite în ceea ce priveşte zona socială”.

    UN TRADER STRĂLUCIT

    Cariera lui Navinder Singh Sarao a început în anul 2002 la Futex, o companie din centrul Londrei care oferea un birou traderilor începători, cerând în schimb chiar şi 50% din profitul acestora. „A fost evident încă de la început că Nav avea să devină un trader legendar”, a declarat Paolo Rossi, preşedintele Futex, într-un interviu acordat celor de la Bloomberg la scurt timp după arestarea lui Sarao. „Avea potenţialul să devină unul dintre cei mai buni din lume.”

    Însă banii serioşi au început să vină în 2008, atunci când Sarao a părăsit Futex. Între iunie 2008 şi iunie 2009, sumele deţinute de el au crescut de la 461.000 de lire sterline la 14,9 milioane de lire sterline. În acelaşi an, Sarao a angajat un programator pe care l-a însărcinat cu dezvoltarea unui software pe care autorităţile îl consideră „un mijloc de a înşela piaţa”.
    Foştii săi colegi vorbesc despre hainele sale ieftine sau reticenţa în a cheltui bani pe maşini sau ceasuri. Dorinţa sa aproape obsesivă de a păstra banii şi de a-şi creşte averea este vizibilă şi în modul în care Sarao şi-a condus businessul; căutând o metodă a micşora valoarea taxelor pe care trebuia să le plătească, el a intrat în contact cu John Dupont, director la acea vreme în cadrul companiei Montpelier Tax Consultants.

    Dupont, un bărbat în jur de treizeci şi ceva de ani, aborda potenţiali clienţi promiţându-le că îi poate scuti de plata unor taxe. Traderii independenţi erau printre cele mai bune ţinte, pentru că erau predispuşi unui nivel ridicat de risc. Iar Sarao, un visător cu un talent incredibil de a face bani, era victima ideală.
    În 2009, urmând sfaturile celor de la Montpelier Tax Consultants, Sarao a intrat într-o schemă complicată, bazată de eliminarea dividendelor, care ar fi trebuit să rezulte într-o scădere considerabilă a taxelor ce trebuia plătite. Mulţumit de rezultatele iniţiale, traderul a decis să continue parteneriatul cu John Dupont.

    Undeva în anul 2012, Dupont i l-a prezentat lui Sarao pe Jesus Alejandro Garcia Alvarez, un mexican în căutare de investitori pentru compania sa, IXE Group. Garcia s-a prezentat drept moştenitor al unei familii de miliardari cu afaceri în mai multe ţări. Stabilit în Zürich de câţiva ani, Garcia lucrase intens pentru a-şi construi o reputaţie.
    Garcia prezenta IXE ca o companie destinată celor cu foarte mulţi bani, oferind o gamă largă de servicii – de la evaluarea bunurilor până la consultanţă în ceea ce priveşte alegerea unei şcoli private.

    Mai multe ziare din Elveţia au scris despre Garcia, prezentându-l ca un tânăr ce făcea valuri în elita de business a oraşului Zürich; o publicaţie l-a inclus chiar pe lista anuală a celor mai înstăriţi afacerişti. Într-o anumită ocazie, mexicanul a fost invitat la Bloomberg TV pentru a discuta despre agrobusiness, managementul averii şi capital investiţional. Un alt interviu a avut loc în compania celor de la CNBC, unde Garcia a vorbit despre noua „goană după aur”, în acest caz fiind vorba despre litiu.

  • Povestea omului care s-a îmbogăţit pe seama nefericirii altora. Are o avere de 25,2 miliarde de dolari

    Sheldon Adelson s-a născut în 1933 într-o familie modestă şi a crescut în apropierea Bostonului. Tatăl său, ucrainean de origine, a fost taximetrist, iar mama sa, de origine britanică, a condus un mic magazin de tricotaje. 

    Prima sa aventură în lumea afacerilor a avut loc la 12 ani, când a împrumutat 200 de dolari (echivelentul a 2.681 de dolari în prezent) de la unchiul său, pentru o obţine o licenţă ca să vândă ziare în Boston. La 16 ani a apelat din nou la unchiul său, de la care a împrumutat 10.000 de dolari (aproape 100.000 de dolari în prezent) pentru a începe o afacere cu automate de dulciuri. A urmat cursurile universităţii City College of New York, dar a renunţat după doi ani; s-a înrolat în armată şi a început să lucreze ca stenograf la un tribunal de pe Wall Street.

    După ce a făcut armata, s-a întors în Boston, angajându-se ca broker şi consultant financiar. În cei câţiva ani cât a muncit pe aceste poziţii, a asistat peste 50 de companii în procesul lor de dezvoltare. A investit în firme de călătorii şi imobiliare, care au avut succes, însă nu unul fenomenal; a fost îndeajuns pentru a aduna capital. Tot în această perioadă s-a gândit şi cum ar putea să-şi înfiinţeze propria firmă. Marea lui reuşită avea să vină în anii ’70, când a înfiinţat Interface Group, care se ocupa de organizarea de târguri şi expoziţii IT. 

    Pe când se întorcea de la un astfel de eveniment, în aprilie 1979, Adelson şi-a dat seama de potenţialul uriaş al pieţei târgurilor IT; era rampa de lansare pe care o aştepta şi, la mai puţin de şase luni, a profitat de ocazie pentru a deschide Computers Dealers Exposition (COMDEX), târg care aducea laolaltă producători şi dealeri din industria de IT. În 1994, Comdex a devenit cea mai mare expoziţie IT din America, desfăşurându-se pe o suprafaţă de circa 700.000 mp. În acelaşi an, COMDEX a fost organizat în 20 de ţări, devenind cea mai mare expoziţie IT din lume. Un an mai târziu, Adelson a vândut Interface Group (Comdex şi alte târguri şi expoziţii adiacente), pentru 862 de milioane de dolari, către Softbank Corp., cel mai mare distribuitor de componente hardware din Japonia. În urma tranzacţiei, Adelson s-a ales cu cel puţin 500 milioane de dolari.

    Înainte de vânzarea Comdex, Sheldon Adelson a cumpărat, în 1988, Sands Hotel & Casino din Las Vegas, locul preferat al lui Frank Sinatra, iar în anul următor a început construcţia primului centru privat de conferinţe din Statele Unite, Sands Expo and Convention Centre, pe care îl vedea drept un fel de antecameră a cazinoului. 

    În 1991, lui Adelson i-a venit o altă idee de afaceri: construirea unui megacomplex care să schimbe Vegasul. Ideea s-a concretizat în The Venetian, resort-hotel-cazino, ridicat cu 1,5 miliarde de dolari. Proprietatea a revoluţionat industria hotelieră din Las Vegas, devenind unul dintre cele mai mari hoteluri din lume, celebru pentru tema arhitecturală, care imită laguna italiană, dar şi pentru canalul veneţian care-l străbate şi pentru luxul apartamentelor. În 2003, complexului i-a fost adăugat un turn, Venetia Tower, cu 1.013 de apartamente, iar apoi complexul a fost extins şi mai mult, ajungând la 7.000 de apartamente, 18 restaurante, un mall uriaş şi o gondolă care transportă oaspeţii prin întregul complex, pe Grand Canal. La finalul lucrărilor de construcţie, Adelson şi-a numit creaţia „un oraş sub un singur acoperiş”. Curând, Adelson a mirosit o altă oportunitate de business în Macao, China, pe vremea când alţi investitori americani nici nu se gândeau să-şi bată capul cu deschiderea unui complex într-o ţară unde jocurile de noroc erau interzise, iar legislaţia încurcată. În 2004, Adelson a deschis cazinoul Sands Macao, cu o suprafaţă de 163.000 mp. Doi ani mai târziu, în 2006, a reuşit să obţină licenţă pentru a construi un cazino în Singapore; Marina Bay Sands a fost deschis în 2010, cu o investiţie estimată de 5,5 mld. dolari. Sheldon Adelson este recunoscut drept un susţinător al partidului republican din SUA; din 2004 a susţinut financiar toţi candidaţii republicani pentru preşedinţia Statelor Unite.

  • Industria agroalimentară, ultimul pariu rămas

    În magazinele din lanţul de retail Kaufland, „mai mult de 50% din produse sunt româneşti, şi aceasta este o opţiune strategică pentru noi”, a declarat Ionuţ Parfente, şeful departamentului de achiziţii Legume şi Fructe al Kaufland, în deschiderea conferinţei, moderată de către directorul editorial al Mediafax, Dorin Oancea, şi de către directorul general al Agrointeligenţa, Vlad Macovei.

    „Produsele de panificaţie sunt în proporţie de 100% româneşti, mierea 60%, cu lactatele am crescut continuu ponderea şi suntem la peste 50%, iar cu preparatele din carne tindem spre 100%. Doar la legume şi fructe sunt unele probleme, din cauza condiţiilor climaterice”, a spus Ionuţ Parfente. El a arătat că în prezent sunt 87 de unităţi certificate din punctul de vedere al calităţii pentru ca produsele lor să fie distribuite de Kaufland. Certificarea se acordă, anual, în urma unor verificări la nivelul producătorilor, iar costul pe care-l presupune este de 600 de euro, a mai spus reprezentantul Kaufland.

    Totuşi, deşi România are suficient teren agricol pentru a asigura hrana unei populaţii de patru ori mai mare decât are acum ţara. a ajuns la cote nemaiîntâlnite ale importurilor de produse agroalimentare. Până şi ţăranii se aprovizionează din hipermarketuri, a declarat Marius Bîcu, directorul general al companiei De La Ferma, în cadrul conferinţei Fermierii României.

    „Ţăranii au gospodării, grădini şi cresc câteva animale, ceea ce înseamnă că ei pot face mâncare. Şi totuşi, unii înlocuiesc alimentele de producţie proprie cu cea din hipermarket, care de cele mai multe ori e din import. Gogoaşa cu gem e înlocuită de croasantul cu ciocolată şi asta nu e deloc în regulă”, a spus Marius Bîcu. El a menţionat că acest comportament se explică prin faptul că în sate comerţul local este prea slab dezvoltat. „Omul merge în sat, găseşte un magazin cam slab dotat, cu puţine produse şi cu singurul avantaj că mărfurile se vând pe datorie. Şi atunci ia calea hipermarketului de la oraş, unde fiecare membru din familie găseşte câte ceva de cumpărat”, a mai spus întreprinzătorul. El consideră că pentru a recuceri piaţa românească de produse agroalimentare este nevoie ca producătorii români să practice un marketing mai agresiv şi formule mai atractive în ambalarea mărfurilor.

    Nini Săpunaru, preşedintele Asociaţiei Agrointeligenţa, a fost de părere că industria agroalimentară e singurul pariu pe care-l mai poate câştiga România, în condiţiile în care cel cu marea industrie este pierdut. „În industria agroalimentară, 60% din jucători sunt români şi aceştia realizează profit. Ca dovadă, retailul alimentar românesc a plătit impozit pe profit mai mult decât retailul alimentar cu capital străin. Eu cred că industria agroalimentară este singurul pariu pe care-l mai poate câştiga România. În marea industrie, pariul e pierdut, nu mai avem proprietate românească”, a spus Nini Săpunaru.

    Ca promotor al Legii care prevede ca 51% din produsele vândute în hipermarketuri să fie de provenienţă românească, Nini Săpunaru a precizat că sunt timpi foarte mari între momentul livrării de către furnizor şi momentul plăţii acestuia, ceea ce este incorect. „Dacă iei la scuturat un hipermarket, acesta nu are destui bani să-şi plătească datoriile la zi către furnizori. Este incredibil cum reuşesc aceşti distribuitori să ruleze fonduri marfă de sute de mii de lei fără să plătească nimic”, a mai spus Săpunaru.

    Potrivit acestuia, legea cooperativelor agricole, care scuteşte de impozit pe profit cooperativele formate de cinci fondatori, poate fi folosită ca oportunitate de investiţii de către firmele interesate să activeze în sectorul agroalimentar.

    În altă ordine de idei, directorul general al Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură (APIA), Adrian Pintea, a anunţat în cadrul evenimentului că de la 1 martie a început campania de depunere a cererilor pentru subvenţiile de suprafaţă. „Au fost deja transmise către direcţiile judeţene de agricultură programările fermierilor, iar fermierii primesc în aceste zile invitaţiile de depunere a cererilor”, a precizat oficialul. El a mai anunţat că depunerea cererilor se va face până la data de 15 mai. După această dată, până la 31 mai, se mai pot face doar eventuale modificări la cererea depusă, iar după 31 mai se aplică penalităţi de 1% pe ziua de întârziere.

    „Anul acesta vom fi în grafic, astfel încât la 15-16 octombrie să începem plata avansului la subvenţia pe anul 2017”, a mai spus Adrian Pintea. Referitor la campania aferentă anului 2016, „au fost autorizate la plată sume care totalizează 1,11 miliarde de euro”, iar alocarea totală multianuală pentru perioada 2014-2020 este de 3,4 miliarde de euro. De asemenea, „prin Hotărârea de Guvern nr. 54/2017, au fost autorizate la plată 119,42 milioane de euro, 680.000 de fermieri fiind eligibili, ceea ce în medie înseamnă 17,72 euro per hectar”, a menţionat directorul general al APIA.

    Tot în cadrul evenimentului organizat de Mediafax, Emil Dumitru, preşedintele Federaţiei Pro Agro, a spus: „România este exportator net de subvenţii agricole, ceea ce înseamnă că finanţăm locurile de muncă şi valoarea adăugată din alte ţări”. În opinia sa, birocraţia în România este excesivă: „Din cauza birocraţiei autoimpuse – cerem, de exemplu, adeverinţă acolo unde nu se cere, suntem unici în Europa din acest punct de vedere. Din cauza dezorganizării am ajuns aici. În România s-au făcut politici agrare, nu politici agricole”, a spus Emil Dumitru. El a anunţat că Pro Agro va propune o lege privind cotizaţia profesională agricolă, menită să stimuleze asocierea agricultorilor.