BusinessMagazin

Category: Special

  • O zi din viaţa celui mai bogat om din istorie. A câştigat într-o singură zi 6,44 de miliarde de dolari şi încă spală vasele după cină

    La începutul anului 2018, Jeff Bezos a devenit cel mai bogat om din toate timpurile, după ce averea netă a CEO-ului Amazon depăşise în ianuarie 105,1 miliarde de dolari, potrivit Bloomberg.

    Cea mai mare parte a sumei provine din cele 78,9 milioane de acţiuni pe care le deţine la Amazon, dar Bezos deţine, de asemenea, participaţii la The Washington Post (WP) şi Blue Origin, o companie privată de călătorii spaţiale care intenţionează să ducă turIşti în spaţiu. În octombrie 2017, Bezos s-a îmbogăţit peste noapte cu aproape 7 miliarde de dolari datorită creşterii acţiunilor Amazon.

    În decembrie, averea lui Bezos depăşea 112, 2 miliarde de dolari.

    Potrivit Business Insider, Bezos doarme opt ore şi se trezeşte fără alarmă, apoi ia micul dejun alături de soţia sa MacKenzie Bezos. Pentru a petrece mai mult timp cu familia, Bezos nu-şi programează niciodată întâlniri dimineaţa.

    Nu este un mare fan al întâlnirilor şi şedinţelor de aceea atunci când le organizează le face scurte şi cu puţini oameni.

    Se pare că Bezos obişnuia să fie un şef mai nervos, dar există zvonuri cum că ar fi angajat un antrenor personal care să-l ajute să-şi tempereze comportamentul.

    După cina de acasă, Bezos are un ritual de care nu se dezice: spală vasele în fiecare seară. “Sunt convins că asta este cel mai sexy lucru pe care-l fac”, a declarat el.

    Nu se ştie dacă şeful Amazon merge la sală, însă se poate observa în cele mai recente fotografii cu el că Bezos are un corp bine întreţinut.

    Este cunoscut faptul că Jeff Bezos era dus la serviciu de către soţia lui într-un Honda Accord din 1996 mult timp după ce a devenit multimilionar. Acum are câteva jucării ceva mai scumpe. De exemplu, deţine un avion Gulfstream G-650ER în valoare de 65 de milioane de dolari.

    În Washington DC Bezos deţine o proprietate de 2500 de metri pătraţi pe care a cumpărat-o cu 23 de milioane de dolari. De asemenea, el deţine şi o proprietate în Beverly Hills, ce se întinde pe 2 acri, în valoare de 25 de milioane de dolari. 

    CEO-ul Amazon Jeff Bezos s-a născut într-o familie de fermieri din New Mexico şi a arătat de mic o înclinaţie spre mecanică, manifestată prin încercarea de a-şi demonta pătuţul când era copil, iar mai târziu, prin inventarea unui sistem electric care să-i ţină rudele mai mici departe de propria cameră. După ce mama lui s-a recăsătorit cu Miguel Bezos, întreaga familie s-a mutat în Texas, unde tatăl vitreg lucra ca inginer pentru Exxon.

    Familia s-a mutat apoi în Miami, Florida, unde Bezos a absolvit liceul ca şef de promoţie. S-a  înscris la Universitatea Princeton unde a fost licenţat summa cum laudae în inginerie electrică şi informatică. După absolvirea facultăţii (1986), Bezos a lucrat pe Wall Street în domeniul informaticii, iar apoi a participat la construirea unei reţele pentru compania de schimburi comerciale internaţionale Fitel. Următorul loc de muncă al lui Bezos a fost organizaţia bancară Bankers Trust, iar mai târziu, în cadrul firmei de management de investiţii de pe Wall Street D. E. Shaw & Co. Bezos a fondat Amazon.com în 1994.

    A pus bazele companiei în propriul garaj din Bellevue, Washington. A hotărât că cea mai bună afacere pe internet ar fi vânzarea de cărţi, iar speculaţia lui s-a adeverit după primele două luni de funcţionare a magazinului online, când Amazon vindea în toate cele 50 de state ale SUA şi în alte 45 de ţări. În doar două luni, vânzările Amazon au ajuns la 20.000 USD pe săptămână. În prezent, Amazon.com este cel mai mare retailer online din lume, cu venituri de 136 de miliarde de dolari în 2016.

     

  • Cum să distrugi o afacere de 7 miliarde de euro cu 13.000 de farmacii şi peste 50.000 de angajaţi. Şi chiar să ajungi şi la puşcărie

    Anton Schlecker, cândva unul dintre cei mai de succes oameni de afaceri din Germania, deţinătorul unui lanţ de mii de farmacii, trebuie să facă faţă unui nou proces. El este bănuit că ar fi direcţionat peste 20 de milioane de euro de la creditori în conturile familiei sale, înainte ca lanţul său de distribuţie să intre în faliment în 2012.

    În cazul în care judecătorii de la tribunalul districtului Stuttgart îl găsesc vinovat pe businessman-ul în vârstă de 72 de ani, acesta ar putea fi condamnat la zece ani de închisoare. Soţia sa şi cei doi copii,  Meike şi Lars sunt, de asemenea, bănuiţi de complicitate. Este acesta sfârşitul poveştii de succes a lui Schelcker? 

    Schlecker şi-a deschis prima farmacie într-un oraş din sudul Germaniei, aproape de Stuttgart, în 1975. Din această primă afacere, el a continuat să construiască un imperiu de retail de neegalat. Doi ani mai târziu, deţinea deja 100 de magazine, iar până în 1984 numărul a crescut la 1.000.

    Nu după mult timp, antreprenorul a căutat să acceseze noi pieţe şi extindă afacerea şi în străinătate. Până în 2007, reţeaua de magazine a companiei s-a extins în 13 ţări europene, cu un număr de peste 52.000 de persoane, şi a generat venituri anuale de 7 miliarde de euro.

    În decurs de câteva decenii, Schlecker a  devenit lider de piaţă în Germania. Dar creşterea nu a fost una perfectă. Schlecker şi soţia sa au puşi timp de zece luni sub urmărire după ce au fost găsiţi vinovaţi de fraudă în 1998. Aceştia le spuneau angajaţilor că sunt plătiţi după normele legale, însă îi plăteau mai puţin.

    În 2010, Schlecker a avut noi probele cu legea, după ce s-a descoperit că montase ilegal camere video pentru a-şi monitoriza angajaţii, plătiţi, şi de această dată, sub media legală a salarizării. Ulterior, Schlecker a o lege menită să protejeze angajaţii part-time în folosul său, reuşind să reducă salariile lucrătorilor de la 12 euro la 6,5 euro pe oră. Chiar dacă practica a fost legală şi autorităţile nu au avut nicio putere să intervină, imaginea lui Schlecker a avut mult de suferit în urma acestui scandal.

    Pe măsură ce clienţii şi-au pierdut din ce în ce mai mult încrederea, conducerea companiei a decis să revizuiască imaginea magazinelor şi a lansat, în acest sens, o mare campanie de marketing. Cu toate acestea, campania nu a avut efectul scontat, banii au fost pierduţi, iar în 2012 compania a intrat în faliment.  

    Anton Schlecker şi întreaga sa familie au fost găsiţi responsabili pentru falimentul companiei. Aceştia au declarat ulterior că nu deţin “active private”. Instanţa din Stuttgart va decide dacă acest lucru este adevărat – sau dacă au fost doar suficient de rapizi pentru a-şi direcţiona ultimele economii din credite.

  • Povestea prietenilor din copilărie care au creat o afacere in şopronul din curtea familiei. Ce au reuşit aceştia să facă a intrat in istorie

    Prieteni din copilărie, William Harley şi Arthur Davidson au dovedit că zicala ”unde-s doi puterea creşte“ este cât se poate de adevărată. Împreună, au fondat una dintre cele mai mari companii de motociclete din lume, Harley-Davidson, care are, anual, o cifră de afaceri de peste zece miliarde de dolari

    William Sylvester Harley s-a născut pe 29 decembrie 1880, în Milwaukee, Wisconsin.

    La 15 ani, Harley a început să muncească în fabrica de biciclete Meiselbach. In timpul colegiului, el a lucrat în biroul unui arhitect şi a fost chelner în frăţia Kappa Sigma.

    În 1907, Harley a obţinut o diplomă în inginerie mecanică la Universitatea din Wisconsin-Madison şi trei ani mai târziu s-a căsătorit cu Anna Jachthuber, cu care a avut doi fii şi o fiică. Printre hobby-urile sale se numărau golful, vânătoarea şi pescuitul.

    Arthur Davidson s-a născut pe 11 februarie 1881, ca fiu al lui William C. Davidson şi al Margaretei Adams McFarlane, şi a mai avut încă patru fraţi. El a avut trei copii: Margaret, Arthur Jr. şi James Davidson. Era cunoscut ca un bun povestitor, iar una din celebrele sale istorisiri, povestea unchiului Honey, este legată chiar de istoria companiei Harley-Davidson.

    Harley şi Davidson au strâns împreună o sumă de câteva sute de dolari, pentru a investi în primul lor proiect. Cineva a furat însă toţi banii din casa lui Davidson, dar unchiul acestuia, care avea o fermă de albine în apropiere, le-a împrumutat celor doi băieţi suma de 500 de dolari, salvând, astfel, soarta companiei. De atunci, cei doi l-au poreclit unchiul Honey (miere). 

    Istoria Harley-Davidson începe în 1901, când Harley, în timp ce lucra ca ucenic proiectant pentru Barth Mfg. Co., a elaborat schiţele unui motor care să poată fi montat pe cadrul unei biciclete obişnuite. |n următorii doi ani, Harley şi prietenul său din copilărie, Arthur Davidson, au lucrat la prima motocicletă, care a fost terminată în 1903, cu ajutorul fratelui lui Arthur, Walter Davidson. La testarea motorului, Harley şi Davidson au înţeles că acesta nu este suficient de puternic pentru a putea urca dealurile din împrejurimi fără a se ajuta de pedale.

    Ei s-au hotărât să înceapă un al doilea proiect, în care au primit ajutorul pionierului motoarelor exterioare Ole Evinrude. Piesele au fost asamblate în şopronul din curtea familiei Davidson şi, pe 8 septembrie 1904, prima motocicletă Harley-Davidson, condusă de Edward Hildebrand, care avea să reprezinte prototipul pentru următoarele modele, lua parte la cursa State Fair Park.

    Anul următor au fost vândute primele trei motociclete Harley-Davidson. |n 1906, Harley şi fraţii Davidson au construit prima fabrică, în Chestnut Street (devenită Juneau Avenue). |n doar un an, producţia a crescut la 150 de exemplare, iar cei doi parteneri au început să vândă motociclete departamentului de poliţie. Tot atunci, cel de-al treilea frate al lui Arthur Davidson, William, s-a alăturat afacerii.

    În 1920, Harley-Davidson devenise cea mai mare fabrică de motociclete din lume. |n 1921, una dintre motocicletele companiei, condusă de Otto Walker, a fost prima din lume care a câştigat o cursă cu o viteză de peste 160 km/oră.
    Cele două războaie mondiale au avut o importanţă deosebită în stabilirea notorietăţii companiei şi în vânzările acesteia, deoarece armata SUA a achiziţionat zeci de mii de motociclete Harley-Davidson pentru a le folosi în război.

    În timpul marii crize economice din perioada interbelică, vânzările companiei au scăzut de la 21.000 de exemplare vândute în 1929 la sub 4.000 în 1933. |n ciuda acestui fapt, compania a lansat o nouă linie în 1934, în stilul Art Deco, cu un nou tip de motor.

    Harley a fost inginer-şef şi trezorier al companiei până la moartea sa, pe 18 septembrie 1943. Davidson a murit pe 30 decembrie 1950, la vârsta de 69 de ani, într-o coliziune dintre două maşini, la câţiva kilometri de casă. |n accident a murit şi soţia sa, Clara. |n prezent, compania îl care ca CEO pe Matt Levatich. Harley-Davidson are o cifră de afaceri de peste 10 miliarde de dolari, în jur de 6.000 de angajaţi şi un profit anual de aproape 700 de milioane de dolari.
     

  • Cum a reuşit un om care a renunţat la tot şi s-a retras în munţi să intre în politică şi să deţină un business de miliarde de dolari

    În 2002, atunci când un post TV religios a anunţat lansarea unui nou program de yoga, Ramdev – la acea vreme un simplu instructor – a participat la o serie de audiţii pentru a obţine postul de prezentator. Nu a fost ales, aşa că a cumpărat 20 de minute de emisie pe un post concurent, aducând audienţe uriaşe şi primind donaţii care să îi acopere toate costurile. După câteva zile, el a fost angajat ca gazdă a unui show matinal.

    Povestea lui este a unui instructor de yoga ajuns superstar cu o avere de miliarde.

    Momentul a fost ideal ales, pentru că în perioada 2001-2017 numărul gospodăriilor din India ce deţineau televizor s-a dublat. Milioane de indieni din clasa mijlocie şi cea de jos, care nu avuseseră timp sau bani să practice yoga, au început să urmărească emisiunea sa.

    În timpul programului, Ramdev a început să vorbească despre bolile din India, argumentând că acestea ar fi generate de produsele străine, pe care le-a numit ”otrăvitoare“; el a promis că va restaura sănătatea oamenilor prin ”ştiinţa tradiţională practicată de strămoşi“. Un stat în care toată lumea practică yoga, spunea el, ar fi un stat lipsit de boli sau păcate. A mers mai departe, transmiţând celor care îl urmăreau că practicarea yoga poate trata cancerul sau SIDA. ”Principalul scop este redarea prestigiului Indiei şi identităţii indiene în jurul lumii“, declara el în 2014. Emisiunea sa a devenit, în doar câţiva ani, una dintre cele mai eficiente metode de promovare din Asia.

    Baba Ramdev a declarat în trecut că priveşte lumea ”ştiinţific, secular şi universal“, dar şi-a exprimat şi convingerea că yoga poate vindeca homosexualitatea sau că oamenii care nu cântă imnul naţional ar trebui decapitaţi. Se promovează prin meciuri televizate de wrestling şi încearcă să blocheze apariţia oricăror materiale care l-ar pune într-o lumină proastă  un bun exemplu fiind cartea ”Godman to Tycoon“, care evidenţia anumite trăsături negative de caracter şi pe care Ramdev a blocat-o în urma unui proces.

    Semnele de întrebare asupra sa au început să apară în 2010, atunci când Ramdev a luat o decizie controversată. |n vreme ce compania sa dezvolta tot mai multe produse, el a ales să îşi încerce norocul în politică.

    Congresul Naţional Indian, partidul ce domina scena politică indiană, era marcat de scandaluri; votanţii aveau nevoie de o faţă nouă, iar profilul lui Ramdev se plia perfect. Prin urmare, fostul instructor de yoga şi-a lansat propriul partid în 2010, promovând o platformă electorală care aducea în discuţie soluţii extreme precum pedeapsa cu moartea pentru actele de corupţie. Alături de activistul Rajuv Dixit, Ramdev a început să câştige simpatia unui număr tot mai mare de alegători; imaginea sa trecea însă pe locul doi, eclipsată de popularitatea de care se bucura Dixit.

    Câteva luni mai târziu, aliatul său se stingea din viaţă la vârsta de 43 de ani; poliţia nu a investigat niciodată cauzele. La jumătatea anului următor, pe 4 iunie 2011, Baba Ramdev a intrat în greva foamei pentru a protesta împotriva corupţiei. Peste 40.000 de oameni au venit să îl vadă, iar guvernul a intervenit în forţă pentru a evita formarea unei mişcări revoluţionare. Lucrurile au degenerat, o persoană fiind ucisă în timpul încăierării, aşa că Ramdev s-a deghizat în haine de femeie pentru a scăpa.

    Imaginea a făcut înconjurul Indiei şi a pus punct carierei sale în politică; Ramdev s-a întors la Patanjali Ayurved, transformând-o într-una dintre cele mai importante companii din India.

    ŞTIINŢĂ TRANSFORMATĂ ÎN PRODUS. Ramdev a spus, în mai multe rânduri, că misiunea sa este de a vinde produse bazate pe ayurveda, o practică indiană străveche. Medicina ayurvedică este unul dintre cele mai vechi sisteme medicale din lume, având originea în India în urmă cu peste 3.000 de ani. Conceptele legate de sănătate sau boli promovează folosirea plantelor, urmarea unor diete speciale sau alte practici speciale. Autorităţile din India precum şi alte instituţii din lumea întreagă susţin cercetările asupra ayurvedei, cu toate că acest sistem nu este considerat a fi unul convenţional. |n România, termenul ayurveda a fost de multe ori înlocuit cu sintagma ”terapie alternativă“.

    Produsele pe care le vinde Ramdev acoperă o gamă uriaşă de nevoi: de la pastă de dinţi sau săpun la produse de curăţat podeaua. Din 2012 până în prezent, cifra de afaceri a Patanjali Ayurved a crescut de 20 de ori, de la 69 de milioane la 1,6 miliarde de dolari. Este compania indiană din sectorul FMCG cu cea mai mare creştere, iar Baba Ramdev e încrezător că va depăşi, în 2019, veniturile unor multinaţionale precum Nestlé sau Unilever.

    Legal, situaţia e una destul de complicată, după cum remarcă cei de la Bloomberg: Patanjali e un brand omniprezent în India şi chiar dacă toată lumea se referă la ”compania lui Ramdev“, acesta nu are niciun rol de conducere. Nu ar avea dreptul moral, ca pustnic, să profite de pe urma unei companii. Patanjali Ayurved îl numeşte un ambasador, iar el declară că averea sa este zero.

    ”Dacă ar trebui să alegi cinci indieni extraordinari, oameni care au schimbat lumea, Ramdev ar fi unul dintre ei“, le-a spus celor de la Bloomberg Chiki Sarkar, director al editurii Juggernaut Books din New Delhi. Cu toate acestea, despre Ramdev se ştiu foarte puţine lucruri; vârsta sa, spre exemplu, nu este cunoscută  mai multe publicaţii au presupus că ar avea în jur de 50 de ani.

    Patanjali Ayurved vrea să deţină un segment cât mai mare şi din vânzările online, trimiţând produsele ”de la Hardiwar la Har Dwar“ (din Hardiwar, oraşul ce găzduieşte sediul principal, la fiecare uşă). Astfel, dincolo de propriul site, Patanjali a început să comercializeze propriile produse prin intermediul unor platforme precum Amazon India, Flipkart, Paytm sau Grofers. ”Credem că parteneriatele cu aceste platforme vor duce produsele noastre la un număr mai mare de oameni, în special în zonele urbane“, a declarat Ramdev celor de la Livemint.com. Iar datele par să îi dea dreptate: un raport realizat de Boston Consulting Group în septembrie estimează că 40% din toate produsele FMCG din India se vor vinde online în 2020, valoarea pieţei ridicându-se la peste 5 miliarde de dolari.

    Creşterea vânzărilor online nu va avea însă un efect negativ asupra canalelor tradiţionale, crede Baba Ramdev, care spune că se va concentra şi pe creşterea canalelor de distribuţie offline. Prin ambele canale, maestrul yoga speră să preia 1 milion de comenzi în fiecare zi. |n prezent, Patanjali îşi comercializează produsele în 5.000 de magazine şi peste 2 milioane de outleturi din India.

    Deşi modelul susţinut de Baba Ramdev implică ideea de a nu lucra cu multinaţionale, acest lucru s-ar putea schimba foarte curând: gigantul Louis Vuitton vrea să intre în acţionariatul Patanjali Ayurved.

    Potrivit celor de la Economic Times, Ravi Thakran, partener în cadrul companiei L Catterton Asia, a declarat că i-ar face plăcere să lucreze alături de Baba Ramdev în condiţiile în care ar găsi un model de business satisfăcător pentru ambele părţi; L Catterton e un fond de investiţii privat, deţinut parţial de LVMH (grupul ce deţine Louis Vuitton). Thakran a declarat pentru cei de la Business Today că ar fi dispus să investească până la 500 de milioane de dolari  jumătate din suma destinată investiţiilor în Asia  având în vedere expansiunea rapidă a companiei conduse de Baba Ramdev.

    Creşterea fenomenală a companiei Patanjali a fost observată, evident, şi de competitorii acesteia. Unul dintre efecte a fost repoziţionarea celor mai multe produse din gama ayurveda, dar niciuna dintre companiile concurente nu pare încă să ameninţe poziţia de forţă pe care se află Patanjali.

    Cele mai recente probleme ale lui Baba Ramdev au început la jumătatea lunii februarie, odată cu lansarea unei emisiuni despre viaţa sa. După ce Discovery Communications India a difuzat primul episod, pe 11 februarie, Ramdev a devenit ţinta atacurilor pe social media.

    Prima parte a seriei prezintă lupta pe care a dus-o tânărul Ramdev în căutarea spiritualităţii şi obstacolele pe care a trebuit să le depăşească. Episodul începe cu momentul în care Ramdev sare peste un cordon de securitate şi atinge statuia zeului Krishna, moment perceput ca un act de sfidare la adresa zeului; maestrul din templu spune că băiatul trebuie pedepsit, aşa că Baba Ramdev e legat de un copac în vreme ce restul celor prezenţi aruncă cu noroi înspre el. Maestrul îi permite în cele din urmă să plece, nu înainte de a-i spune că actul său a adus un blestem asupra celor dragi.

    E de înţeles de ce prima parte din povestea vieţii lui Ramdev nu a fost bine primită, în special de către indienii tradiţionalişti care l-au acuzat pe Ramdev că a exagerat în mod voit întâmplările pentru a atrage simpatia publicului.

    Chiar dacă oamenii de rând încep să îşi piardă încrederea în Baba Ramdev, afacerile par să meargă mai bine ca niciodată. Atât sediul principal al Patanjali Ayurved, cât şi principala unitate de producţie se află în Hardiwar, dar compania mai are o fabrică şi în Nepal; de acolo provin, de altfel, majoritatea plantelor prelucrate.

    HSBC a evaluat compania la 460 de milioane de dolari, iar veniturile în 2017 s-au ridicat la aproape 800 de milioane de dolari. Cel mai impresionant este însă numărul angajaţilor, care se ridică la peste 300.000.
     

  • „Bun venit în Bulgaria, naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume”

    Pe Stoian Evtimov nu tunica tradiţională de lână îl face neobişnuit, ci faptul că are până în 40 de ani, adică este tânăr, şi trăieşte la sat. „Toţi prietenii mei cu care am crescut aici sunt de mult plecaţi“, spune el melancolic. Ca mulţi alţi tineri bulgari, prietenii din copilărie ai lui Stoian s-au mutat la oraş, care pe unde a găsit de muncă. Însă Stoian are ce munci în Peştera, un sat de munte, şi se consideră norocos. Conduce un grup de interpreţi de muzică populară şi organizează un festival anual de muzică în încercarea de a revigora muzica tradiţională şi traiul la sat.

    În Peştera există totuşi locuitori. Zeci de sate zac în paragină, părăsite total sau semipărăsite, în zonele sărace şi depopulate ale Bulgariei, mai ales în nord. Depopularea este cruntă acolo. Cine se abate cu maşina de la drumurile tradiţionale spre strălucitoarele staţiuni litorale, cum sunt Nisipurile de Aur sau Balcic, sau spre munţii uriaşi şi minunaţi, poate rătăci ore întregi prin zeci de kilometri de drumuri pustii şi revendicate de natură. Vulpile şi iepurii abia dacă mai animă peisajul. Nu se pune problema de vreun om sau animal domestic. Maşinile în trecere sunt rare.

    „Bun venit în Bulgaria, naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume”, este titlul unui reportaj cuprinzător realizat de The Irish Times despre viaţa în cea mai săracă ţară din UE. La începutul acestui an capitala Sofia le-a oferit localnicilor şi vizitatorilor un spectacol uluitor de bogăţie din vremuri străvechi şi moderne. Galeria naţională a ţării, adăpostită într-un fost palat regal elegant, a arătat lumii 62 de comori strălucitoare, datând din anii 1.000 Î.Hr., într-o expoziţie numită „Lâna de aur. Aventurile argonauţilor“.

    Expoziţia a inclus 16 exponate prezentate pentru prima dată publicului. Până acum, acestea au stat ascunse în depozitele bine păzite ale Fundaţiei Tracia, o creaţie a omului de afaceri multimilionar Vassil Bojkov. Expoziţia a adus o strălucire culturală preşedinţiei bulgare, prin rotaţie, de şase luni a UE şi poate şi puţină strălucire reputaţiei lui Bojkov. Înfiinţată în 2004, Fundaţia Tracia spune că finanţează cercetările şi îmbunătăţeşte accesul la muzee şi protecţia patrimoniului cultural, în timp ce are grijă de colecţia fondatorului său de peste 3.000 de artefacte preţioase.

    Despre Bojkov se spune că ar fi cel mai bogat om din Bulgaria, cu un imperiu care cuprinde de la construcţii la afaceri cu jocuri de noroc şi pe care le-a construit în timpul tranziţiei haotice, cu episoade sângeroase, a naţiunii sale din comunism spre capitalism în anii 1990. Cu Fundaţia Tracia, probabil că magnatul, poreclit „Craniul“, încearcă să dea ceva înapoi ţării cu cele mai mari inegalităţi din UE. O ţară săracă, dar plină de comori şi istorie.

    La aproximativ 11 ani de la aderarea Bulgariei la UE – care a adus speranţa unei creşteri mai rapide a prosperităţii, a unei democraţii mai solide şi a unei justiţii sociale mai cuprinzătoare – datele de la Eurostat, biroul de statistică al Comisiei Europene, oferă o lectură sumbră.
    Bulgaria are cel mai mic salariu mediu din UE, de 575 de euro pe lună, cel mai mic salariu minim, de 260 de euro pe lună, şi cea mai mică pensie medie, de 190 de euro.

    Mai mult de 40% dintre bulgari sunt acum expuşi riscului sărăciei şi excluziunii sociale – nivel de două ori mai mare decât în Germania, cea mai mare economie europeană, dar nu şi cea mai bogată. Apoi, în timp ce într-un top al veniturilor în medie prima cincime din populaţia statelor membre ale UE câştigă de 5,2 ori mai mult decât ultima cincime, în Bulgaria raportul între veniturile păturii de sus şi cele ale păturii de jos este de 8, fără a fi luate în considerare averile nedeclarate.

    „Sunt trei realităţi bulgare“, spune Daniel Kaddik, directorul din Sofia al Fundaţiei Friedrich Naumann. „Oamenii cu un salariu mediu nu trăiesc bine aici, unde preţurile alimentelor, energiei şi ale altor lucruri sunt comparabile cu cele din ţări mai bogate din Europa.”
    Apoi, există o clasă mijlocie relativ mică, care are propria bulă, lucrează în start-up-uri noi sau pentru multinaţionale şi trăieşte în cartiere din Sofia comparabile cu, spre exemplu, unele zone din Berlin.

    „Există şi clasa superioară, care este detaşată de toţi şi de toate. Au maşini foarte scumpe şi frecventează cluburi selecte, cu clientelă restrânsă. Există adesea suprapuneri cu afaceri dubioase.“

    Contrastele din societate se văd la drumul mare. „Am locuit în Berlin şi nu am văzut niciodată un Maybach“, povesteşte Kaddik. „În Sofia am văzut deja trei.“ Maybach este o maşină scumpă, impunătoare,  preferată de oamenii de afaceri care ţin să-şi etaleze bogăţia. La începutul lunii noiembrie, mii de cetăţeni au ieşit în stradă să protesteze contra scumpirii carburanţilor şi a creşterii taxelor pentru autovehiculele vechi şi poluante. Scumpirile îi lovesc mai ales pe şoferii cu cele mai mici venituri. De asemenea, creşterea preţurilor carburanţilor duce la scumpiri în lanţ în toată economia. Protestatarii au blocat drumuri principale, inclusiv unul care duce spre Grecia.

    Pentru că Bulgaria este cea mai săracă economie din UE, scumpirile şi creşterile de taxe sunt o problemă delicată. The Balkan Insight scrie că actualele proteste amintesc de nemulţumirea generală din 2013, care a dus în cele din urmă la căderea guvernului de atunci. Economia creşte, cu aproximativ 3,5%, însă Banca Mondială apreciază că PIB-ul trebuie să se extindă „cu cel puţin 4% pe an în următorii 25 de ani pentru ca Bulgaria să ajungă la nivelul mediu al veniturilor din UE şi astfel să sporească prosperitatea comună“.

    Bulgaria conduce în UE atunci când vine vorba de un indicator incomod  prevalenţa corupţiei şi a mitei. Acestea fac greutăţi economiei, sperie investitorii străini şi ţin oamenii săraci. Investiţiile străine directe (ISD) s-au situat în primele opt luni ale acestui an la 230,5 milioane de euro, echivalentul a 0,4% din PIB, potrivit statisticii băncii centrale. În aceeaşi perioadă a anului trecut, ISD-urile au fost de 812 milioane euro, scrie Sofia Globe. Aceasta înseamnă o scădere de peste 71%.

    În august, preşedintele executiv al Asociaţiei Industriale Bulgare, Radosvet Radev, avertiza: „Colapsul investiţiilor străine este total” şi economia se hrăneşte preponderent cu remiterile trimise acasă de bulgarii care muncesc în străinătate.

    Bulgaria este catalogată ca fiind cea mai coruptă ţară din UE. Acest lucru o arată cel mai recent indicator al Transparency International, conform căruia naţiunea est-europeană se clasează pe locul 71, alături de Africa de Sud şi Vanuatu. O situaţie la fel de îngrijorătoare o arată un sondaj realizat de UE care a constatat anul trecut că doar un sfert dintre bulgari ar avea încredere în poliţie pentru a se ocupa cu cazurile de corupţie, iar poliţiştii şi ofiţerii vamali sunt consideraţi funcţionarii publici cu cea mai mare probabilitate să ia mită.

    Parlamentul European estimează că în Bulgaria corupţia costă în fiecare an echivalentul a aproximativ 15% din Produsul Intern Brut (PIB) şi atinge fiecare aspect al vieţii – de la licitaţii trucate, contracte opace şi mită negociată în contracte de milioane de euro la tradiţionalele „atenţii” date sau plătite de cetăţenii de rând pentru a-şi netezi calea prin sistemele de sănătate şi educaţie ale ţării şi prin birocraţia bizantină.

    Toate aceste tranzacţii făcute pe sub mână, mari şi mici, alimentează o economie gri pe care Fondul Monetar Internaţional (FMI) a estimat-o anul trecut la echivalentul a 29,6% din PIB-ul ţării. Este cel mai mare nivel din UE. Rezultatul este un ciclu debilitant de evaziuni fiscale şi ieşiri de capital, venituri mai mici pentru guvern, servicii substandard pentru public şi un sentiment de nedreptate şi neîncredere faţă de funcţionari şi instituţiile de stat.

    Un sondaj realizat de UE anul trecut a constatat că, pentru obţinerea succesului în viaţă, de două ori mai mulţi bulgari decât media europeană cred că „cunoaşterea oamenilor potriviţi“ are o importanţă mai mare decât o educaţie bună. Sentimentul că jocul poate fi măsluit în favoarea celor care au pile şi că nu se poate scăpa de sărăcie şi-a pus adânc amprenta asupra demografiei bulgare – tinerii pleacă, cuplurile au mai puţini copii şi populaţia se prăbuşeşte rapid.

    Un studiu al ONU a găsit că Bulgaria este naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume. Populaţia actuală, de 7 milioane de locuitori, este aşteptată să scadă la 5,4 milioane de locuitori în 2050 şi la 3,9 milioane până la sfârşitul secolului. Bulgaria a pierdut deja aproape 2 milioane de oameni faţă de vârful de aproape 9 milioane atins în 1989. Bulgaria are cea mai mare rată a mortalităţii din UE şi una dintre cele mai scăzute rate ale natalităţii. În acest context, sutele de mii de muncitori plecaţi să muncească sau să locuiască în străinătate lasă ţara cu o populaţie îmbătrânită, cu o forţă de muncă slab calificată, cu deficit de cadre în şcoli, sănătate şi alte sectoare importante pentru dezvoltarea viitoare şi cu o finanţare deficitară a sănătaţii şi pensiilor.

    „Acum sunt locuri în care nu există un doctor pe o rază de 50 km. Trebuie să aduci hârtie igienică de acasă dacă ajungi la spital şi alte astfel de lucruri. Este un mediu în care mulţi oameni nu mai vor să trăiască”, spune Kaddik. În timp ce tinerii talentaţi şi cu pregătire profesională bună pleacă de acasă în căutarea unor salarii mai mari, a condiţiilor mai bune de lucru şi a unui mediu mai puţin corupt, mulţi bulgari nici măcar nu mai aşteaptă până după absolvire pentru a începe să-şi caute în străinătate oportunităţi pentru un trai mai bun.

    Aproximativ 17% dintre studenţii bulgari au mers la o universitate străină anul trecut, iar unele dintre universităţile de top din ţară încearcă acum să umple sute de locuri goale pentru noul an de studii.

    Protestele de la începutul lunii noiembrie sunt ceva rar în peisajul social al Bulgariei, apreciază Nicolas Tenzer, preşedintele Centrului pentru Studii şi Cercetare pentru Decizii Politice (Cerap) din Paris. Iar acest lucru se datorează tot corupţiei şi lipsei de transparenţă.

    Parlamentul a discutat recent un proiect de lege elaborat de controversatul mogul media Delian Peevski care ar trebui să facă media mai transparentă, însă normele propuse nu prevăd informarea privind împrumuturile, veniturile din publicitate şi fondurile indirecte de la UE, în ciuda faptului că aceste tipuri de finanţare sunt principalele surse de corupţie şi influenţă în sector. Acest peisaj mediatic opac este unul dintre motivele pentru care, spre deosebire de România, Polonia sau Ungaria, cetăţenii bulgari ies rareori pe străzi pentru a se opune sistemului de justiţie defectuos, corupţiei permanente sau influenţei puterilor străine asupra politicii interne.

    Nici în sistemul financiar situaţia nu este mai clară. A patra bancă în funcţie de mărime s-a prăbuşit în 2014.

    În august, 200.000 de bulgari şi-au pierdut peste noapte asigurările auto obligatorii după ce compania de asigurări cipriotă Olympic Inssurance a dat faliment. Reuters scria atunci că procurorul-şef al Bulgariei a cerut deschiderea unei investigaţii privind calitatea supravegherii companiei de asigurări de către comisia de supraveghere financiară a ţării.

  • Cel mai de temut şi mai periculos lider european este fix la graniţa cu România. Nu joacă după nicio regulă, şi totuşi are o atracţie irezistibilă pentru investitori

    Aşa a fost numit Viktor Orban, premierul Ungariei, de către Gerald Knaus, preşedintele Iniţiativei pentru Stabilitate Europeană. Sub conducerea lui Orban, Ungaria a văzut reapariţia unor obiceiuri nocive, precum naţionalismul etnic sau corupţia la nivel înalt. Viktor Orban şi-a propus să obţină puterea absolută, eliminând eventuale piedici din Constituţie. misiunea sa, una clară: remodelarea Ungariei după interesele sale.

    Parlamentul European a aprobat, în urmă cu două săptămâni, declanşarea procedurii de sancţionare a Ungariei, guvernul de la Budapesta riscând suspendarea drepturilor de vot în Consiliul UE. Mai exact, Parlamentul European a aprobat raportul care constată că guvernul Viktor Orban prezintă „riscul clar“ de încălcare a valorilor UE şi a dispus iniţierea procedurii de sancţionare a Ungariei în virtutea Articolului 7 al Tratatului Uniunii Europene. Lansarea procedurii de sancţionare a fost aprobată cu 448 de voturi pentru, 197 împotrivă şi 48 de abţineri.

    „Cel mai periculos om din Uniunea Europeană”

  • Povestea unei miliardare care a trăit într-un lux exagerat şi a murit singură, la 30 de ani, într-o locuinţă mizeră

    Casey Johnson este fiica celebrei Sale Johnson şi a lui Woody Johnson, proprietarul afacerii New York Jets; este şi strănepoata fondatorului afacerii Johnson & Johnson. 
     
    Casey a crescut înconjurată de lux opulent. A urmat studii în cadrul celor mai bune şcoli private, a condus maşini extravagante; cu titlul de exemplu, la vârsta de 10 ani avea prima poşetă Chanel. Chiar şi aşa, copilăria şi adolescenţa sa au fost perioade nefericite, fiind mai degrabă ignorată de proprii părinţi.
     
    A declarat chiar că din acest motiv a început încă din adolescenţă să consume droguri.După toate standardele, viaţa ei a fost tragică până la finalul acesteia: a murit singur, la 30 de ani, într-o locuinţă mizeră.
     
    Era cunoscută ca o petrecăreaţă, dependentă de cocaină şi alcool şi povestea că a fost la dezintoxicare de mai multe ori decât îşi putea aminti. Fiind bisexuală, Casey a părut că nu şi-a putut găsi niciodată dragostea adevărată, nici cu vreo femeie, nici cu un bărbat. Ba chiar suferinţele ei din dragoste se consumau adesea şi în public, uneori cu certuri sau violenţe fizice. O dată, o fostă iubită i-a dat foc la păr într-un club. 
     
    În ultima parte a vieţii sale a avut o relaţie cu un fost star dintr-o emisiune de reality show, care părea mai interesat de câţi bani are Casey disponibili decât de persoana ei. Casey a şi adoptat un copil, dar a fost decăzută din drepturi după ce au apărut dovezi evidente că îl neglija. Mama ei, Sale, a preluat tutela copilului şi i-a tăiat şi propriei fiice accesul la bani.
     
    La finalul anului trecut, pe 29 decembrie, moştenitoarea imperiului Johnson & Johnson posta pe Tweeter: „Vise plăcute tuturor”. Patru zile mai târziu era descoperit cadavrul ei. Murise deja de câteva zile, ca urmare a unor complicaţii ale diabetului de care suferea din copilărie.

  • Povestea uneia dintre cele mai DISTRUGĂTOARE AREME cibernetice din istoria modernă

    Una dintre aceste grupări poartă numele de Sandworm şi este responsabilă pentru NotPetya, una dintre cele mai distrugătoare arme cibernetice din istoria modernă.
     
    Henrik Jensen, un administrator IT de la firma Maersk  unul dintre cei mai mari operatori maritimi din lume, cu 76 de porturi şi peste 800 de nave  pregătea un update software pentru cei 80.000 de angajaţi ai companiei când calculatorul său s-a resetat, aparent din senin. Jensen a întors capul, curios dacă şi alţi colegi se confruntă cu aceeaşi problemă, şi a văzut că toate ecranele afişează acelaşi mesaj. Jensen şi colegii săi aveau să descopere, în doar câteva momente, că staţiile lor de lucru erau blocate în mod ireversibil, după cum relatează un articol al publicaţiei americane Wired.

    Dimensiunea crizei devenea evidentă în toate departamentele Maersk; în mai puţin de treizeci de minute, angajaţii împânziseră holurile, alergând dintr-o cameră în alta şi avertizându-şi colegii să se deconecteze de la reţeaua principală înainte ca unităţile să fie afectate. În acelaşi timp, zeci de tehnicieni dădeau buzna în săli de conferinţe şi deconectau toate laptopurile.

    Deconectarea întregii reţele globale a Maersk a durat ceva mai mult de două ore. La finalul procesului, toţi angajaţii primiseră ordin să închidă calculatorul sau laptopul şi să îl lase pe birou.

    În jurul orei 15, un director al companiei a intrat în biroul în care se aflau Jensen şi colegii săi şi le-a spus să se ducă acasă. Reţeaua era atât de puternic afectată, încât nici cei de la departamentul IT nu puteau face nimic.

    Rădăcinile unui atac devastator

    În cartierul Podil din Kiev, pe o stradă din apropierea unei autostrăzi, îşi desfăşura activitatea o mică afacere de familie. Compania de software Linkos Group realiza actualizări pentru un program de contabilitate extrem de popular în rândul cetăţenilor. Serverele deţinute de companie, prin care se lansau respectivele actualizări, au fost punctul de plecare a celui mai devastator atac cibernetic din istorie.

    Codul dezvoltat de cei de la Sandworm a avut ca scop principal răspândirea rapidă. „Până în prezent, NotPetya rămâne malware-ul (codul maliţios – n.red.) cu cea mai rapidă viteză de propagare“, le-a explicat celor de la Wired Craig Williams, director în cadrul Cisco, una dintre primele companii care au analizat NotPetya. „În secunda în care ai realizat ce se întâmplă, datele tale sunt deja pierdute.“

    NotPetya este un tip de virus care cere o anumită sumă de bani, ameninţând că în caz contrar va şterge anumite informaţii sau documente aflate pe serverele companiilor vizate.

    Creatorii NotPetya s-au folosit de două erori descoperite anterior: în primul rând, ei au utilizat EternalBlue, un program realizat de Agenţia Naţională de Securitate a Statelor Unite (NSA) şi care ajunsese în mâinile publicului în urma unei breşe. EternalBlue exploata vulnerabilităţile dintr-un protocol Windows, permiţând hackerilor să facă orice cu datele dintr-un calculator după instalarea unui anumit program. În al doilea rând, cei de la Sandworm au folosit Mimikatz, un soft creat cu scopul de a scoate în evidenţă mai multe probleme ale sistemelor de operare.

    Microsoft lansase o actualizare de Windows înainte de atac, care bloca accesul prin EternalBlue, dar combinarea celor două softuri le-a permis hackerilor să dezvolte un malware aproape imposibil de oprit.
    NotPetya îşi luase numele de la un alt program maliţios, Petya, care funcţiona pe acelaşi sistem. Cei de la Sandworm nu aveau însă intenţia de a da înapoi accesul: orice încercare de a plăti pentru răscumpărarea datelor era inutilă.

    Lansarea NotPetya a fost un act clar de terorism cibernetic, unul cu efecte mult mai grave decât anticipaseră, probabil, creatorii săi. În câteva ore de la apariţia sa, codul s-a răspândit în toată Ucraina şi în mii de alte calculatoare din lumea întreagă. A blocat activitatea a sute de multinaţionale precum Maersk, TNT Express, gigantul farmaceutic Merck sau compania franceză de construcţii Saint-Gobain. Malware-ul a ajuns chiar şi înapoi în Rusia, afectând compania petrolieră de stat Rosneft. Fiecare incident a generat costuri de milioane de dolari.

    Pagubele totale s-au ridicat la peste 10 miliarde de dolari, potrivit unui calcul al Casei Albe confirmat de reprezentanţi ai Departamentului de Securitate Internă.

    Pentru a înţelege amploarea atacului cu NotPetya, este utilă o comparaţie cu WannaCry. Sute de mii de terminale din companii şi instituţii publice din întreaga lume au fost lovite în luna mai 2017 de ameninţarea WannaCry, care folosea o vulnerabilitate prezentă în majoritatea versiunilor sistemului de operare Windows. Atacatorii au exploatat aceeaşi vulnerabilitate (EternalBlue) care ar fi fost folosită în scopuri de spionaj de către agenţii guvernamentale pentru a livra victimelor diverse ameninţări informatice. Incidentul a fost mult mai puternic mediatizat, deşi pagubele totale au fost de aproximativ 4-5 miliarde de dolari.

    „Deşi nu vorbim de pierderi de vieţi, NotPetya a fost echivalentul folosirii unei bombe nucleare pentru a obţine o mică victorie tactică“, a spus Tom Bossert, expert în securitate cibernetică şi care ocupa, la momentul atacului, funcţia de consilier al preşedintelui american Donald Trump.
    Ucraina a fost aproape complet paralizată de atac: NotPetya a lovit patru spitale, şase furnizori de energie electrică, două aeroporturi, 22 de bănci, ATM-uri, sisteme de plată cu cardul şi majoritatea agenţiilor guvernamentale. „Sistemul de stat era mort“, a descris incidentul Volodimir Omelyan, ministrul ucrainean pentru infrastructură.

    Potrivit unor oficiali din Ucraina, 10% din toate calculatoarele din ţară au fost afectate de NotPetya.Ca urmare a incidentului, oficiali din SUA şi Marea Britanie au anunţat că vor emite o alertă în legătură cu aceste atacuri cibernetice, considerându-le parte a unei campanii de spionaj care în viitor ar putea fi folosită pentru operaţiuni ofensive. „Atunci când observăm astfel de activităţi cibernetice nocive, indiferent că vin din partea Kremlinului ori a altor entităţi statale negative, le respingem“, a declarat Rob Joyce, coordonatorul pentru securitate cibernetică al preşedinţiei SUA. Guvernele celor două ţări le-au cerut victimelor atacurilor să semnaleze orice activitate dăunătoare, pentru a se înţelege mai bine impactul campaniei cibernetice.

    Încă „nu avem o perspectivă completă asupra scopului atacurilor cibernetice“, a explicat Jeanette Manfra, un oficial din cadrul Departamentului pentru Securitatea Internă. „Ar putea fi poziţionate softuri pentru a fi folosite în perioade tensionate“, a atras atenţia şi Ciaran Martin, directorul Centrului Naţional pentru Securitate Cubernetică al Marii Britanii, explicând că au fost vizate „milioane de computere“. Acesta a mai explicat că autorităţile monitorizează de un an aceste activităţi, subliniind că este vorba de o campanie amplă, care poate afecta „sisteme precum cele ale marilor companii ori birouri private“. Experţii în antivirus sunt de părere că cel puţin 2.000 de atacuri au fost lansate împotriva reţelelor guvernului ucrainean şi companiilor din Ucraina.

    Theresa May l-a acuzat chiar pe preşedintele rus Vladimir Putin, la finalul anului trecut, că ar încerca să provoace un conflict între statele din Occident prin ingerinţele în alegerile electorale, prin diseminarea de informaţii false şi prin războiul cibernetic.
    Ruşii au negat însă că ar avea vreo responsabilitate pentru atacul NotPetya, argumentând că inclusiv instituţii din Rusia au fost afectate. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Rusia neagă categoric acuzaţiile oficialilor britanici privind responsabilitatea armatei ruse în atacul cibernetic. În cadrul unei conferinţe telefonice cu reporterii, Peskov a afirmat că acuzaţiile sunt nefondate şi fac parte dintr-o campanie „rusofobă“ condusă în unele state occidentale. „Condamnăm astfel de acuzaţii, le considerăm nefondate, ele fiind parte din campania bazată pe ura faţă de Rusia“, a mai spus el.

    La o săptămână după primul incident, poliţia din Ucraina a ajuns la Linkos Group; autorităţile găsiseră ceea ce căutau, şi anume serverele care au servit drept „pacient zero“ în atacul orchestrat de Sandworm.

    A trecut mai bine de un an de la incidentul NotPetya, dar experţii în securitate cibernetică nu au ajuns la un consens în ceea ce priveşte codul maliţios şi adevăratele intenţii ale hackerilor. Firma de securitate ISSP, din Kiev, a înaintat teoria conform căreia NotPetya nu a fost lansat cu scopul de a distruge date, ci cu acela de a şterge urme. Hackerii ar fi avut acces la informaţii din mii de calculatoare câteva luni bune, iar lansarea malware-ului a reprezentat ocazia perfectă de a şterge orice dovadă în acest sens.

    Toţi cei care au studiat NotPetya sunt însă de acord cu un lucru: astfel de incidente ar putea avea loc din nou, şi la o scară mai mare. Corporaţiile globale au devenit interconectate, iar schimbul de informaţii este aproape imposibil de protejat.

  • „Cel mai periculos om din Uniunea Europeană”

    Parlamentul European a aprobat, în urmă cu două săptămâni, declanşarea procedurii de sancţionare a Ungariei, guvernul de la Budapesta riscând suspendarea drepturilor de vot în Consiliul UE. Mai exact, Parlamentul European a aprobat raportul care constată că guvernul Viktor Orban prezintă „riscul clar“ de încălcare a valorilor UE şi a dispus iniţierea procedurii de sancţionare a Ungariei în virtutea Articolului 7 al Tratatului Uniunii Europene. Lansarea procedurii de sancţionare a fost aprobată cu 448 de voturi pentru, 197 împotrivă şi 48 de abţineri.

    Ungaria a fost criticată în mai multe rânduri de Uniunea Europeană, din cauza legilor privind libertatea de exprimare, din cauza organizării sistemului judiciar, a celui electoral şi în contextul abordării imigraţiei; guvernul de dreapta de la Budapesta a fost acuzat că încalcă normele fundamentale ale Uniunii Europene. Autorii rezoluţiei împotriva Ungariei, printre care se numără eurodeputata olandeză Judith Sargentini, afirmă că „există un risc clar privind încălcarea gravă a valorilor fundamentale europene“.

    Răspunsul lui Orban a venit prompt: Ungaria nu va accepta „ameninţări“ şi nu va deveni „patria imigraţiei“, a afirmat premierul ungar în plenul Parlamentului European. „Ungaria va fi condamnată pentru că a decis că nu va fi patria imigraţiei. Dar noi nu vom accepta ameninţări şi acte de şantaj din partea forţelor proimigraţie: ne vom apăra frontierele, vom opri imigraţia clandestină. Noi ne vom apăra frontierele şi doar noi putem decide alături de cine trăim. Am oprit sute de mii de imigranţi clandestini şi am apărat Ungaria şi Europa. Cetăţenii maghiari au decis că patria noastră nu va fi patria imigraţiei“, a subliniat Orban.

    Cum a ajuns însă Orban un politician de extremă dreapta, care practică un discurs aflat la graniţa cu extremismul?

    Este o metamorfoză completă a tânărului care, în timpul unui discurs din 1989, se prezenta ca un campion al democraţiei; a tânărului crescut în sărăcie, care a spus că până la 15 ani nu ştia ce înseamnă apă caldă la robinet.

    După absolvirea facultăţii, în 1987, Orban a lucrat part-time pentru Open Society Foundation (Fundaţia pentru o Societate Deschisă), organizaţia nonguvernamentală patronată de miliardarul George Soros. Doi ani mai târziu, s-a mutat alături de soţie şi fiica sa la Oxford, cu intenţia de a participa la un studiu legat de filosofia politică europeană. Orban s-a întors însă la Budapesta după doar patru luni, luând decizia de a intra în viaţa politică.

    Viktor Orban a participat la primele alegeri libere din Ungaria, în 1990, pe listele Fidesz, numit şi partidul tinerilor. Deşi formaţiunea a câştigat doar 22 de locuri în Parlament, cei care le-au ocupat au atras simpatia publicului prin imaginea lor nonconformistă – aveau plete şi purtau blugi sau tricouri, îndepărtându-se de ceea ce oamenii se aşteptau să vadă din partea reprezentanţilor.

    Plin de ambiţie şi carismă, Orban – care nu avea nici 30 de ani – a reuşit în scurt timp să preia controlul partidului. După rezultatele dezamăgitoare ale Fidesz la alegerile din 1994, el a mutat partidul către zona de dreapta şi a adoptat un discurs naţionalist. Mişcarea s-a dovedit una inspirată, Fidesz câştigând detaşat alegerile din 1998; Orban, transformat într-un politician în costum, a devenit cel mai tânăr prim-ministru din istoria Ungariei.

    Sub conducerea sa, Fidesz a suferit două înfrângeri surprinzătoare, în 2002 şi 2006; au urmat însă două victorii importante, la alegerile din 2010 şi 2014.

    Un important derapaj constituţional a avut loc în 2013, atunci când Parlamentul de la Budapesta a adoptat o serie de amendamente care limitau atribuţiile Curţii Constituţionale, limitau libertatea presei (incriminând exprimările publice care „încalcă demnitatea naţiunii“), a educaţiei (studenţii cu burse de stat erau obligaţi să se angajeze la firme ungureşti), a cultelor (care puteau primi bani numai dacă lucrau „pentru interesul public“) şi a minorităţilor (autorităţile locale puteau interzice stabilirea romilor pe teritoriul lor).

    După votul parlamentului ungar, secretarul general al Consiliului Europei de la acea vreme, Thorbjorn Jagland, şi preşedintele Comisiei Europene, Jose Barroso, declarau că amendamentele „trezesc îngrijorare privind respectarea principiilor statului de drept, a legislaţiei UE şi a standardelor Comisiei Europene“. Pia Ahrenkilde Hansen, purtătorul de cuvânt al Comisiei, spunea că nu este exclusă adoptarea unor sancţiuni contra Ungariei. Departamentul de Stat al SUA a comunicat că revizuirea Constituţiei ungare „ar putea ameninţa principiile independenţei instituţionale care caracterizează o guvernare democratică“.

    În faţa protestelor de la UE şi din SUA, Viktor Orban a acuzat companiile străine (multinaţionalele din utilităţi, energie, telecom şi băncile) cărora Ungaria le-a impus suprataxe de criză sau le-a refuzat cererile de majorare a tarifelor că au făcut reclamă proastă Ungariei în străinătate şi a declarat că „ţările din Europa Centrală şi de Est trebuie să-şi croiască propriile politici fără a se uita la UE“ şi că „nu trebuie să ascultăm tot ce ne spun birocraţii de la Bruxelles“. Referindu-se la companiile străine, Orban a declarat în parlament că „vom lupta şi vom face şi alte noi propuneri legislative… Preţurile la utilităţi vor fi reduse şi mai mult, iar companiile vor avea profituri şi mai mici“.

    Discursul lui Orban a devenit şi mai agresiv la începutul anului 2015, atunci când partidul a pierdut susţinerea în Parlament. Pentru a recâştiga susţinerea, Orban a ales ca temă centrală imigraţia, atacând decizia Uniunii Europene care impunea fiecărui stat membru să primească un număr de refugiaţi. Mai mult, într-un gest de sfidare la adresa instituţiilor europene, liderul Fidesz a construit un gard de peste 170 de kilometri lungime la graniţa cu Serbia şi încă unul de-a lungul graniţei cu Croaţia.

    Între iunie şi septembrie 2015, susţinerea pentru partidul condus de Viktor Orban a crescut vertiginos, iar ziarul german Der Spiegel l-a numit pe Orban „câştigător al crizei refugiaţilor“. Chiar şi principalii săi critici au căzut de acord asupra faptului că el a intuit, înaintea altor lideri europeni, nevoia de a controla graniţele ca un prim pas în gestionarea fluxului de imigranţi.

    Unii analişti au catalogat drept absurdă ideea că Viktor Orban, liderul naţionalist al unei ţări cu o populaţie de sub 10 milioane, ar putea să remodeleze politica europeană şi să atace poziţia dominantă a cancelarului german Angela Merkel. Cu toate acestea, efectele discursului său nu ar trebui neglijate.

    „În locul democraţiilor liberale care au eşuat, vom construi o democraţie creştină a secolului XXI care să garanteze demnitatea umană, libertatea şi securitatea, care protejează egalitatea, modelul familiei tradiţionale şi cultura noastră creştină şi care să ofere naţiunii noastre şansa de a supravieţui şi a prospera”, transmitea Orban în luna mai, la finalul unei campanii electorale din care partidul său a ieşit câştigător. „Ştiu că mulţi vor considera acest obiectiv imposibil, însă cred că Ungaria poate fi până în 2030 în primele cinci ţări europene în privinţa standardelor de viaţă”. Alianţa de guvernământ Fidesz – Partidul Popular Creştin Democrat (KDNP) a câştigat alegerile parlamentare din Ungaria desfăşurate la începutul lunii aprilie, câştigând 133 din cele 199 de locuri din Parlament.

    Discursul lui Viktor Orban se aseamănă şi cu cel al lui Nigel Farage, liderul partidului UKIP din Marea Britanie, cel pe care mulţi îl consideră răspunzător de Brexit. La fel ca Farage, Orban a încercat să creeze tensiuni rasiale şi să dezvolte sentimentul de ostilitate faţă de refugiaţi.
    Cu toate acestea, regimul din Ungaria nu poate fi comparat cu unele totalitare, aşa cum ar fi cel din Rusia. Politicienii din opoziţie nu sunt încarceraţi, iar protestele nu primesc răspuns violent din partea autorităţilor. Dar pericolul există: în ultimii 7-8 ani, Orban a pus bazele unui nou model politic, pe care publicaţiile din Ungaria îl numesc „democraţie în declin“. Iar cifrele par să le dea dreptate: în Indexul Corupţiei, realizat de Transparency International, Ungaria ocupă locul al doilea în rândul celor mai corupte state din Uniunea Europeană, după Bulgaria. Prin intervenţiile repetate asupra procesului electoral şi prin subjugarea presei libere, Ungaria a reuşit să fie catalogată drept „cea mai nedemocratică ţară“ din rândul statelor membre ale UE.

    E greu de spus ce va urma, în condiţiile în care Orban se bucură de susţinerea regimului polonez de la Varşovia – un alt exemplu în ceea ce priveşte derapajele instituţiilor de forţă. Pentru a retrage dreptul de vot al unui stat membru, toate celelalte state trebuie să se pună de acord asupra acestui lucru; e o măsură la care, în configuraţia actuală a Uniunii, nu se poate ajunge. Prin urmare, pericolul ca şi alţi lideri cu un profil asemănător cu cel al lui Orban să câştige simpatia votanţilor e mai mare ca oricând.

  • Cine este cel mai PUTERNIC OLIGARH rus şi cum a ajuns să controleze gazul şi petrolul Rusiei

    Cuvântul său este literă de lege, este unul dintre cei mai bogaţi oameni oameni din Rusia, şi al doilea cel mai influent după preşedintele Vladimir Putin. Care este povestea lui Igor Ivanovich Sechin şi ce intrigi s-au ţesut în jurul numelui său?
     
    Igor Ivanovich Sechin s-a născut în 1960 în Leningrad, actualul St Petersburg, într-o familie din clasa muncitoare. A absolvit Universitatea de Stat din Leningrad şi a obţinut doctoratul în economie. Bun cunoscător al limbilor franceză şi portugheză, a fost trimis ca translator militar în Anglia şi Mozambic în anii ’80, în zona de frontieră africană, în timpul Războiului Rece. În acest rol a început să lucreze cu KGB, serviciul de securitate sovietic. Atunci când Putin, fost ofiţer KGB şi compatriot din St Petersburg, a devenit viceprimar al oraşului său natal, în 1994, Sechin a devenit secretarul său, făcând note detaliate asupra fiecărui vizitator.

    După aceea, l-a urmat pe Putin la Kremlin, unde a devenit protectorul, omul de bază şi confidentul acestuia. După ce Putin a obţinut mandatul de patru ani ca prim-ministru, în 2008, Sechin a devenit vice-premier, şi, din această funcţie, a început să controleze activele de petrol şi gaze ale Rusiei, iar odată cu instalarea lui Putin în funcţia de preşedinte în 2012, acesta a preluat controlul direct asupra Rosneft, ca director executiv. Astăzi, el deţine 0,127% din acţiunile companiei, în valoare de aproximativ 83 milioane de dolari, şi în 2015 a fost plătit cu aproximativ 11 milioane de dolari.

    Sechin este bănuit că ar fi orchestrat căderea mai multor adversari politici. În 2003, Mihail Hodorkovski, pe atunci proprietarul privat al celei mai mari companii petroliere din Rusia, Yukos, a fost acuzat de evaziune fiscală, iar compania a fost confiscată de stat. Sechin a negat implicarea, dar, cu toate acestea, a fost cel mai mare beneficiar – în 2004 a devenit preşedinte al companiei Rosneft, care a moştenit majoritatea activelor companiei Yukos.

    Apoi, în 2014, Vladimir Yevtushenkov, proprietarul privat al companiei regionale petroliere Bashneft, a fost cercetat şi arestat, iar compania a fost expropriată de stat. Doi ani mai târziu, într-un proces de privatizare controversat provocat de Ulyukaev, Rosneft a cumpărat Bashneft.
    Ulyukaev a fost arestat o lună mai târziu. Apoi, Rosneft l-a adus pe Yevtushenkov la tribunal, acuzându-l că ar fi demis de la conducerea Bashneft înainte de a fi naţionalizată. Un judecător regional a decis în favoarea lui Rosneft, conducând la o soluţionare extrajudiciară în care magnatul i-a dat companiei lui Sechin 1,7 miliarde de dolari pentru un bun pe care fusese deja obligat să îl predea gratuit.

    Potrivit Financial Times, Sechin a declarat că nu a existat nimic personal în legătură cu lupta sa juridică cu Yevtushenkov şi cu preluarea companiei Bashneft, care i-a cedat companiei Rosneft 40% din producţia de petrol a Rusiei. „Nu pot să-mi apăr acţionarii. Am făcut-o într-o manieră corectă. M-am dus la tribunal.” a spus Sechin. Rosneft susţine că toate activele au fost achiziţionate la preţul pieţei.

    Anul trecut, în decembrie, unul dintre adversarii politici al lui Sechin, Alexei Ulyukaev, a fost dus în faţa Curţii de la Moscova, pentru că ar fi acceptat o mită de două milioane de dolari pentru a se implica în afacerea Bashneft. El spune că totul i-a fost înscenat. Cazul a fost tratat doar pe baza cuvântului lui Sechin, dovadă a influenţei pe care o are acesta, ca al doilea cel mai puternic om din Rusia, după Stalin. De altfel, în societatea rusească, oamenii ca el sunt percepuţi deasupra legii, şi se crede că ar răspunde pentru acţiunile lor doar la Kremlin.

    Astăzi, Rosneft reprezintă 6% din producţia mondială de ţiţei. Sechin a fost descris de fostul ambasador american la Moscova ca fiind „cardinalul gri” al Kremlinului, care  „a căutat să distrugă puterea oligarhilor, să le confişte şi să le contopească activele în cadrul companiilor de stat, şi să limiteze influenţa occidental.”