BusinessMagazin

Category: Special

  • Bătălia pentru roaming, o piesă în trei acte. De ce a fost nevoie de un deceniu de negocieri pentru ca tarifele de roaming să fie eliminate

    Instituţiile pro-UE laudă acest lucru ca fiind o victorie în spiritul Uniunii împotriva intereselor marilor operatori telecom, o decizie care arată cum Europa poate influenţa în bine viaţa de zi cu zi a cetăţenilor şi nu în ultimul rând un succes în promovarea drepturilor consumatorilor. Tarifele de roaming erau unele dintre cele mai vizibile dovezi că Europa, ce se vrea o piaţă unică, este fragmentată.

    Cei care supraveghează activitatea de lobby de la Bruxelles spun că operatorii de telefonie, în special cei din Germania şi Spania, au făcut eforturi pentru diluarea noilor reguli, prin care utilizatorii din UE ar trebui să plătească pentru convorbiri telefonice, mesaje şi date mobile la fel ca acasă atunci când călătoresc în Europa.

    Ryan Heath, fost purtător de cuvând al Comisiei Europene pentru afaceri digitale, oferă într-un articol publicat de Politico o poveste din interiorul eforturilor UE de a elimina tarifele adiţionale de roaming. O poveste cu septuagenari îmbrăcaţi în piele, pumnale şi certuri zgomotoase în miez de noapte, scrie Heath.

    Pentru Heath şi pentru alţi funcţionari ai UE asemenea lui, din rândurile cele mai de jos când a prins viaţă proiectul, sfârşitul roamingului era o cruciadă romantică. Era o politică a UE în care se putea crede, care aducea beneficii şi putea fi vândută maselor.

    Începând cu 2011, în calitate de purtător de cuvânt pentru afaceri digitale al Comisiei, Heath a ajutat la realizarea unor sondaje de opinie pentru UE care arătau că 94% dintre europeni sprijineau eliminarea tarifelor de roaming. Acesta era sprijinul pentru o luptă contra unor interese de miliarde de euro şi pentru idei care reprezintă chiar motivul existenţei UE.
    Problema, credeau micii oficiali ai UE, era simplă. Furnizorii de servicii de telefonie mobilă îşi ţineau clienţii ca într-o menghină atunci când aceştia călătoreau în străinătate. Nu există prea multă concurenţă pe piaţă atunci când eşti la o mie de kilometri de casă, dar depinzi de telefon.

    Tarifele de roaming erau, de asemenea, dovada digitală că UE nu reuşea să ţină pasul cu secolul XXI. Cât de fără frontiere poate fi UE dacă ceva atât de fundamental ca telefonul devine mai puţin util şi mai scump când treci peste o graniţă naţională?
    Dacă despre războaiele date în jurul roamingului s-ar scrie o piesă de teatru, aceasta ar avea patru acte. Eroii ar fi fost comisarii europeni Viviane Reding şi Neelie Kroes. în Parlamentul European, europarlamentarul spaniol Pilar del Castillo şi eurodeputatul britanic Vicky Ford ar fi jucat, de asemenea, roluri importante.

    Roluri secundare i-ar reveni lui Martin Selmayr – acum şeful de cabinet al preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker – şi lui Heath, ca purtător de cuvânt.

    Piesa ar avea şi răufăcători lacomi: Telefónica, Vodafone, Orange şi T-Mobile, nume cunoscute.

    După o încercare întreruptă din 2004 a Comisiei de a reduce taxele de roaming prin legislaţia privind concurenţa, Reding şi Selmayr au reuşit să reia lupta în 2007, introducând limite de preţ pentru apeluri şi mesaje text. Acesta a fost Actul I – o  muncă bine făcută, dar terminată doar pe jumătate.

    Până când Kroes a înlocuit-o pe Reding în 2010, datele mobile au devenit noua ţintă. încă mai costa 6 euro pentru fiecare megabyte de date descărcate într-o altă ţară din UE. Nimic nu împiedica o companie de telecomunicaţii să perceapă unui utilizator o sumă de 10.000 de euro sau mai mult pentru descărcarea accidentală a unui videoclip în vacanţă sau pentru că a uitat să dezactiveze serviciul de e-mail.

    Actul secund a fost despre prevenirea ”şocului facturilor“ prin limitarea automată a tarifelor de roaming la 50 de euro pe lună, cu excepţia cazului în care clientul cerea special mai mult, şi includerea datelor în limita de preţ.

    Actul III a fost dramă pură. în 2012, UE era dependentă de obţinerea de reduceri anuale ale costului serviciilor de roaming. Titlurile bune erau irezistibile pentru factorii de decizie politică, care altfel se înecau în ştiri despre criza financiară şi economică. Era ca un drog.

    Însă rămânea problema principală: companiile închise pe pieţele naţionale şi clienţii suprataxaţi.

    Comisia, în speranţa că va da pieţei o altă şansă de a-şi rezolva singură problemele, a creat ceea ce este cunoscut ca servicii Break-Out Local (este taxată doar utilizarea de internetului mobil de un operator alternativ, şi doar în ţara şi în reţeaua operatorului respectiv). Dacă numele era lipsit de sens, impactul său real nu era mult mai puternic.

    Ideea era să le permită consumatorilor să aleagă o altă companie pentru servicii în timpul călătoriei, în cazul în care operatorul lor mobil i-ar fi suprataxat. în practică, nimeni nu era dispus să să meargă să caute şi să semneze un contract separat pentru un weekend la Roma, spre exemplu.

    Dacă funcţionarii UE s-ar fi dus în piaţa principală din Bruxelles şi i-ar fi întrebat pe oamenii de acolo dacă ar folosi acest nou sistem, şi-ar fi dat seama rapid că este sortit eşecului. Dar n-au făcut-o şi problema a rămas nerezolvată. Răul cel mare urma să vină. Sub Kroes, relaţiile dintre UE şi industria telefoniei mobile au atins minimul.

    La sfârşitul anului 2012, situaţia era atât de proastă încât liderul de lobby pentru telecomunicaţii de la Bruxelles, Luigi Gambardella, devenise persona non grata în biroul lui Kroes. Perechea a trebuit să fie separată fizic de un agent de siguranţă la o conferinţă despre internet din Azerbaidjan. Kroes avea 71 de ani.

    În 2013, eforturile de a pune capăt taxelor de roaming s-au lovit de un zid. Majoritatea companiilor au acceptat să facă doar cât le-a forţat legislaţia UE, în ziua în care le-a forţat.

    În acel an, comisarul olandez s-a prezentat la o şedinţă a consiliului Vodafone pentru a le spune directoriilor că sunt ”o bandă de hoţi“.

    ”T-Mobile oferă roaming global fără costuri suplimentare clienţilor americani“, a spus spus ea. ”De ce naiba nu şi în Europa?“
    în SUA, spre exemplu, oamenii pot rămâne în reţeaua de domiciliu oriunde s-ar duce în ţară, astfel că nu există surprize în ceea ce priveşte tarifele, notează Bloomberg. 

    În Europa, fiecare ţară are propriul cadru de reglementare în domeniul telecomunicaţiilor şi sistem de licenţiere şi de distribuţie a spectrului de frecvenţe, astfel încât şi companiile care operează sub acelaşi brand pe întreg continentul, cum ar fi Telefónica cu marca O2 sau Vodafone, lucrează prin operatori separaţi din fiecare ţară. Ca urmare a cadrelor de reglementare diferite, a standardelor de viaţă dintre cele mai variate şi a modelelor de utilizare, tarifele acestora variază foarte mult. Anul trecut, cel mai ieftin pachet lunar care oferea 1 GB de date, 600 de minute de apeluri şi 225 de mesaje text costa 8 euro în Estonia şi 60 de euro în Ungaria.

    Când Kroes l-a întrebat pe Heath, în timpul unui zbor către Cairo, care ar fi moştenirea lăsată de el, purtătorul de cuvânt i-a spus că fără o realizare care să-i poarte pecetea nu ar avea niciuna. Cu mandatul apropiindu-se de final, eliminarea suprataxelor de roaming era cea mai riscantă şi singura opţiune politică viabilă. Era, de asemenea, şi ceea ce promisese parlamentarilor europeni la audierea de confirmare din 2010.

  • Ce cumperi atunci când plăteşti aproape dublu pentru o cafea ecologică, pentru o jachetă produsă local sau pentru un SUV Tesla?

    Ce cumperi atunci când plăteşti aproape dublu pentru o ceaşcă de cafea ecologică, pentru o jachetă produsă local, în condiţii sustenabile, sau pentru un SUV electric Model X de la Tesla? În general, produsele de lux sunt rareori achiziţionate pentru utilitatea lor practică. Bineînţeles, clienţii caută un design bun, o manevrabilitate excelentă, ingrediente şi materiale de înaltă calitate, dar plătesc cu mult peste beneficiile oferite.

    Dacă de cele mai multe ori produsele premium au rolul de a reflecta statutul înalt al cumpărătorului, în ultima vreme ideologia gusturilor rafinate se traduce în limbajul consumerismului prin ”organic“, ”sustenabil“ sau ”etic“. Iar industra de lux pare să se fi adaptat rapid la această nouă realitate şi răspunde prin oferta variată de produse şi servicii adaptate la ceea ce sociologul Elizabeth Currid-Halkett a numit ”clasa aspiraţională – cei care mănâncă produse bio, se îmbracă eco, îşi cresc şi educă odraslele în acest spirit, îşi folosesc puterea financiară pentru a angaja bone şi îngrijitori din ţări sărace şi practică yoga sau Pilates“, după cum preciza ea în cartea sa ”The Sum of Small Things: A Theory of the Aspirational Class“. Sustenabilitatea reprezintă, aşadar, o prioritate pentru categoria respectivă de clienţi şi, prin urmare, un imperativ urgent pentru brandurile de lux.

    Tendinţa pare să se accentueze din moment ce majoritatea clienţilor lor sunt tinerii crescuţi în această cultură ”aspiraţională“. Millennialii şi Generaţia Z reprezintă deja aproximativ 30% dintre cumpărătorii produselor de lux şi vor atinge o proporţie de 45% până în 2025. Iar susţinerea lor pentru sustenabilitate se reflectă în produsele şi serviciile pentru care aleg să-şi cheltuiască banii, căutând indicatori de conştientizare socială şi de mediu din partea companiilor pe care le susţin. Pentru mulţi dintre aceşti clienţi ”verzi“, votul cu portofelul reprezintă manifestarea conştiinţei lor, care devine un scop în sine. Iar majoritatea brandurilor de lux le răspund scoţând la rampă produse care să răspundă acestor cerinţe – organic, sutenabil, eco.

    Grupul Kering, care deţine, printre altele, branduri precum Gucci, Stella McCartney şi Saint Laurent, este lider la capitolul sustenabilitate în sectorul de lux, crescând ponderea materiilor prime regenerabile şi a programelor de finanţare pentru proiecte legate de mediu. ”Ambiţia noastră este de a redefini luxul şi de a conduce în această călătorie de schimbări pozitive“, spune Marie-Claire Daveu, director de sustenabilitate al Kerin, care precizează că politicile de mediu sunt benefice în afaceri şi fac parte din valorile fundamentale ale companiei. Daveu recunoaşte, de asemenea, rolul pe care îl joacă tinerii clienţi în avansul acestui trend, afirmând că millennialii au ridicat ştacheta cerând mai multă transparenţă şi responsabilitate corporaţiilor. ”Aceste solicitări, împreună cu recunoaşterea puterii lor de cumpărare, vor influenţa, fără îndoială, nu numai sectorul de lux, ci şi multe industrii în crearea unui viitor mai bun“, mai declara ea.

    Aşadar termeni precum ”organic“ şi ”sustenabil“ sunt din ce în ce mai folosiţi pentru a ilustra valori ale unui statut înalt, ”conştiinţa socială şi ecologică“ devenind noua valoare dezirabilă printre elite, conform lui Halkett. Pentru că majoritatea produselor de consum sunt acum disponibile la scară largă, ele şi-au pierdut valoarea de indicatori de clasă, iar în locul lor au dobândit importanţă produsele ce reflectă un nivel ridicat al educaţiei consumatorului şi o conştientizare socială ridicată. Iar dacă sustenabilitatea în industria bunurilor de lux a devenit un simbol al statutului înalt, stilul de viaţă şi filosofia care înconjoară un produs sunt adesea la fel de importante ca produsul în sine pentru noua generaţie de elite. ”Are loc o schimbare rapidă de mentalitate în rândul millennialilor, care se arată interesaţi de branduri asemănătoare nu doar cu pasiunile lor, ci şi cu valorile lor“, mai spune sociologul.

    Industria de wellness marchează şi ea plusuri importante mulţumită acestei tendinţe şi oferă studii de caz elocvente. Spre exemplu, în SUA a crescut numărul companiilor ce comercializează presupuse produse de sănătate, multe dintre ele nefiind atestate ştiinţific. Una dintre aceste firme ar fi Goop, care se bazează pe stilul de viaţă al actriţei Gwyneth Paltrow, iar marca Moon Juice se asociază cu imaginea Amandei Chantal Bacon. Ele promovează cremele scumpe şi suplimente alimentare realizate din ingrediente organice şi, în timp ce umplu un gol pentru femeile care simt că medicina modernă nu le-a oferit grija de care au nevoie, au devenit simboluri de statut pentru clientela bogată.

    Chiar dacă politicile implementate de companii precum Kering sau Goop sunt total diferite, bazele lor de clienţi se suprapun, după cum se poate observa prin intermediul retailerului de produse de lux Net-a-Porter, care vinde cremă organică de 150 de euro de la Goop, alături de genţi Gucci şi jachete Saint Laurent. Mai mult, în locaţii selecte din SUA s-au deschis ”magazine de sănătate“, care pun pe rafturi ”branduri de înfrumuseţare naturale şi organice, pentru a satisface stilul de viaţă sănătos şi activ al clienţilor“.

    Pe de altă parte, ascensiunea acestui trend poate reprezenta rezultatul eforturilor îndelungate ale organizaţiilor de protejare a mediului. Spre exemplu, în 2007 WWF din Marea Britanie a criticat agresiv brandurile de lux pentru lipsa de angajament faţă de dezvoltarea durabilă, iar rezultatele încep să se vadă zece ani mai târziu. De asemenea, în ultimii ani Greenpeace a susţinut că brandurile de lux cum ar fi LVMH, Giorgio Armani şi Hermès folosesc deseori substanţe chimice în realizarea produselor lor. Un exemplu concret în acest sens este o întâmplare care a avut loc în urmă cu doi ani, când PETA a făcut o solicitare oficială către Hermès, solicitându-i să nu mai folosească pielea de crocodil şi aligator, realizând concomitent un documentar care să ateste maltratarea acestor animale. În urma acestui episod, Hermès a promis că îşi va rectifica politicile de mediu. Criticile constante au cântărit mult de-a lungul timpului şi au afectat profitul şi reputaţia unor companii, pentru care lipsa unor politici sustenabile a reprezentat o pierdere din capitalul de imagine.

    Patrick Le Quément, fostul vicepreşedinte senior al departamentului de design corporativ al Renault, declara, de asemenea, că astfel de presiuni asupra companiilor nu sunt exagerate, iar ”dacă un brand de lux este un pionier în dezvoltarea durabilă, concurenţii săi vor fi obligaţi să se alinieze la acest trend“. Iar spusele sale par să se concretizeze treptat. După ce LVMH a pus bazele unui ”sistem integrat de aprovizionare ecologică“, concurenţii săi şi-au revizuit, de asemenea, lanţurile de aprovizionare.

    În 2010, trei operatori europeni de telecomunicaţii, Deutsche Telekom, Orange şi Telecom Italia, au creat o asociaţie care să verifice şi să îmbunătăţească standardele de mediu şi pe cele sociale din lanţul lor de aprovizionare. În prezent, reţeaua Joint Audit Cooperation cuprinde treisprezece operatori de telecomunicaţii. Un alt exemplu este Clarins, companie ce comercializează produse cosmetice de lux, ce contribuie la conservarea şi studierea a mii de specii de plante.

    Producătorul de cosmetice finanţează şi culturi de plante medicinale într-o grădină botanică din Peru, administrată de femeile din comunitatea locală. Nu în ultimul rând, gigantul suedez de retail Ikea a devenit, în urmă cu doi ani, primul mare comerciant cu amănuntul care foloseşte doar bumbac ”durabil“, chiar dacă marjele sale de profit sunt mult sub cele ale mărcilor de lux. În cazuri izolate, unele branduri dezvoltă şi materii prime ecologice, cum ar fi şampania Veuve Clicquot, care a creat primul ambalaj 100% biodegradabil şi izotermic, realizat dintr-un material derivat din amidonul din cartofi. Inovaţia în domeniul protejării mediului poate veni şi prin lansarea a noi linii de produse, aşa cum a făcut BMW cu maşinile sale electrice BMWi.

    Însă scena în care se dau cele mai aprige lupte în acest sens este industria modei de lux; chiar dacă se consideră dezirabilă o tranziţie de la materialele provenite de la animale la cele sintetice, pentru a reduce daunele aduse mediului, unii designeri afirmă răspicat că materialele sintetice nu sunt la fel de interesante şi frumoase ca acelea naturale, iar ei nu vor să coboare ştacheta. În replică, unul dintre cei mai mari designeri contemporani, Karl Lagerfeld, a declarat: ”You cannot fake chic but you can be chic and fake fur“ (Nu poţi falsifica bunul gust, dar poţi fi şic purtând blană falsă).

    În ciuda progreselor înregistrate, grupurile de presiune şi unii clienţi spun că multe branduri de lux nu fac suficient pentru a încorpora sustenabilitatea ecologică în produsele şi serviciile lor, lucru care ar putea duce la un declin gradual sau chiar la dispariţia unor branduri. ”Dezvoltarea sustenabilă nu este o constrângere, poate fi o oportunitate dacă o integrezi în afacerea ta, iar în viitor luxul va fi echivalent cu politicile etice şi responsabile“, crede François-Henri Pinault, om de afaceri care activează în domeniul bunurilor de lux. Iar în contextul în care millennialii, cei ce au crescut în ”cultura aspiraţională“ a lui Halkett, au dobândit o putere financiară mare, viitorul luxului ar putea arăta astfel: oameni care beau smoothie organic, îmbrăcaţi în pantaloni de yoga şi jachetă statement, produsă în condiţii sustenabile.

  • Antreprenorii şi antreprenoarele primesc întrebări diferite de la investitori, iar asta afectează cât de mare este finanţarea. Cum pot antreprenorii primi finanţări de 7-8 ori mai mari

    Cu toate că în ultimii ani tot mai multe femei deţin poziţii în companii de venture capital (VC) – de la 3% în 2014 la 7% în prezent, diferenţele dintre bărbaţi şi femei s-au mărit.

    Un nou studiu relevă faptul că investitorii pun întrebări diferite femeilor şi bărbaţilor. Aceştia tind să întrebe bărbaţii despre posibilele câştiguri în timp ce pe femei le întreabă despre posibilele pierderi.

    Companiile de venture capital se uită la realizări, progres, idealuri (întrebări orientate spre promovare) când vine vorba despre antreprenori şi vorbesc despre siguranţă, responsabilitate, securitate şi vigilenţă (întrebări orientate spre prevenţie) când vine vorba de o antreprenoare.

    67% dintre întrebările puse bărbaţilor sunt întrebări orientate spre promovare, în timp ce 66% dintre întrebări adresate femeilor sunt întrebări orientate spre prevenţie. De exemplu, o întrebare orientată spre promovare ar putea fi – cum poţi câştiga clienţi – pe când una orientată spre prevenţie ar putea fi – cum poţi păstra clienţii.

    Aşadar s-a observat că antreprenorii care au primit întrebările preventive au câştigat finanţare, în medie, de 2,3 milioane de dolari, de şapte ori mai puţin decât antreprenorii care au primit întrebări orientate spre promovare (16,8 milioane de dolari).

    De asemenea, fiecare tip de întrebare primeşte un răspuns adecvat – o întrebare orientată spre promovare primeşte un răspuns orientat spre promovare, în timp ce o întrebare orientată spre prevenţie primeşte un răspuns orientat spre prevenţie.

    Dacă antreprenorii îşi schimbă felul în care răspund la întrebări pot obţine finanţări mai mari. Cei care şi-au schimbat modul de a răspunde au reuşit să câştige 7,9 milioane de dolari finanţare, în timp ce cei care au dat răspunsuri orientate spre prevenţie la asemenea întrebări au primit doar 563,000 de dolari.

    Aşadar, un antreprenor căruia i se cere să-şi apere cota de piaţă ar trebui să vorbească despre mărimea pieţei şi modul în care ar putea creşte întreaga piaţă decât să-şi spună planurile de protejare a cotei de piaţă.

    Câteva exemple de întrebări:

    Promovare

    1. Cum plănuieşti să monetizezi?
    2. Crezi că piaţa pe care o ţinteşti va creşte?
    3. Care sunt ţintele pentru anul acesta?
    4. Care este viziunea brandului?
    5. Ne poţi spune câteva lucruri despre tine?

    Prevenţie

    1. Cât timp îţi va lua să ajungi la break even?
    2. Îţi poţi apăra cota de piaţă faţă de noii competitori?
    3. Cât de predictibil este cash flow-ul?
    4. Plănuiţi să testaţi produsul cu un test Turing?
    5. Cât din toate acest lucruri le faceţi chiar voi?

     

  • Când şi-a deschis primul magazin nu se aştepta să se îmbogăţească, spera să supravieţuiască. Vezi ce sumă a luat pe afacerea când a vândut-o

    Printr-o combinaţie de politici de marketing, educaţie pentru consumatori şi activism social, The Body Shop ltd. a rescris regulile afacerilor în industria cosmetică globală şi a făcut-o pe Roddick una dintre cele mai bogate femei din Marea Britanie.

    Născută în 1942, Anita Perella a fost a treia din cei patru copii ai unei familii de italieni imigranţi din Littlehampton, Anglia. Deşi mama sa îşi dorea pentru ea o carieră de profesoară, dorinţa ei de aventură era prea puternică ca să o ţină în sala de clasă. După un an de studii la Paris şi încă un an la Geneva, a început aventura pe care ea însăşi a numit-o ”traseul hippie“, care a purtat-o prin Europa, Pacificul de Sud şi Africa; aşa a intrat în contact cu ritualurile şi obiceiurile multor culturi din lumea a treia, inclusiv formele lor de protejare a sănătăţii şi îngrijire a corpului.

    La întoarcerea sa în Anglia s-a întâlnit cu Gordon Roddick, un spirit boem la fel ca ea, iar cei doi s-au căsătorit în 1970 şi, la scurt timp, au deschis un hotel, urmat de un restaurant. Câţiva ani mai târziu, Gordon Roddick a decis să-şi îndeplinească un vis: o călătorie de la Buenos Aires, Argentina, până la New York, SUA, şi nu oricum, ci călare. Admirând spiritul libertin al soţului său, antreprenoarea a acceptat să vândă restaurantul pentru a-i finanţa călătoria. Ulterior, pentru a se întreţine pe ea şi pe fiicele sale în absenţa soţului, a hotărât să deschidă un mic magazin în care să poată pună în aplicare câteva dintre cunoştinţele sale cosmetice dobândite în timpul călătoriilor.

    Cu ajutorul soţului, a obţinut un împrumut de 6.500 de dolari, a contractat un producător local de plante şi a deschis o mică fabrică pe litoral şi primul magazin The Body Shop. Totul se făcea pe baza unui buget strict, fără nicio concesie pentru estetică. Spre exemplu, a decis să picteze magazinul cu verde pentru că ascundea totul, chiar şi petele umede de pe pereţi, şi oferea discounturi clienţilor care îşi aduceau înapoi recipientele goale. De asemenea, clienţilor li se permitea să aleagă dintr-o gamă de uleiuri parfumate pentru a-şi personaliza cumpărăturile, deoarece era mai ieftin decât să adauge parfumuri scumpe în fiecare recipient. A evitat publicitatea plătită, bazându-se, în schimb, pe interviuri bine plasate, promovând cauze sociale şi oferind broşuri în magazine.

    Combinaţia de produse, strategie bună de relaţii publice, un personal bine pregătit şi un cumul de valori bine definite a generat rapid o poveste. |ntr-un an afacerea lui Roddick a crescut atât de mult încât a deschis un al doilea magazin. Când soţul aventurier s-a întors în primăvara anului 1977, The Body Shop era atât de popular, încât soţii Roddicks au început să se extindă prin francize. Unul dintre ingredientele-cheie ale afacerii a fost activismul social, sprijinul vocal pentru cauze precum Greenpeace, Amnesty International, salvarea pădurilor tropicale şi interzicerea testelor pe animale, iar asta s-a tradus în creşterea vânzărilor.

    Până în vara anului 1992, existau peste 700 de magazine The Body Shop, care generau vânzări de 231 milioane de dolari, fiind considerat al doilea cel mai popular şi respectat brand din Marea Britanie. Roddick afirma deseori că scopul afacerii sale nu sunt atât banii, cât implementarea principiilor etice şi morale ca standard de management; în 2006 The Body Shop a fost preluat de L’Oréal într-o tranzacţie de 652 milioane de lire sterline. Anita Roddick a decedat în 2007 şi a lăsat o mare parte din avere organizaţiilor caritabile.

  • Povestea taiwanezului care a creat una dintre cele mai mari companii din SUA

    Jerry Yang s-a născut la 6 noiembrie 1968 în Taipei, Taiwan. A fost fluent în engleză de la vârsta fragedă de trei ani, dar s-a mutat în SUA cu familia când avea 10 ani. A urmat liceele Sierramont şi Piedmont Hills şi a absolvit Universitatea Stanford cu licenţă şi master în inginerie electrică.

    În timpul doctoratului la Stanford, Jerry Yang a creat împreună cu un alt doctorand la inginerie electrică, David Filo, un site web numit ”Ghidul lui Jerry şi Dave către World Wide Web“, care ulterior a fost redenumit Yahoo!. Nu după mult timp, cei doi petreceau mai mult timp cu lista de linkuri decât cu dizertaţiile doctorale. Lista lor a devenit între timp prea lungă şi greu de manevrat, astfel că au împărţit-o în categorii. Când categoriile deveneau neîncăpătoare, au inventat subcategorii şi astfel a luat naştere conceptul de bază al Yahoo!, iar imensa popularitate a site-ului i-a încurajat pe Yang şi Filo să pună bazele Yahoo! Inc. în 1995.

    Jerry şi David au aflat în scurt timp că nu erau singurii care-şi doreau un singur loc unde să găsească lucruri utile pe site-urile web. Sute de oameni accesau ghidul lor şi au adunat rapid o audienţă loială şi destul de semnificativă prin comparaţie cu numărul de ultilizatori ai internetului de atunci. Yahoo! a sărbătorit primul milion de accesări în toamna lui 1994, atingând 100.000 de vizitatori unici. Datorită traficului din ce în ce mai mare şi a feedbackului pozitiv pe care îl primeau, fondatorii şi-au dat seama de potenţialul afacerii pe care o deţineau.

    În martie 1995, echipa a avut şi primele întâlniri cu investitiori din Silicon Valley. Au dat în cele din urmă peste Sequoia Capital, firmă cu reputaţie ale cărei succese includeau deja Apple Computer, Atari, Oracle şi Cisco Systems; o lună mai târziu, investitorii acordau Yahoo! o finanţare de aproximativ 2 milioane de dolari. |nţelegând că noua lor companie are potenţial pentru o dezvoltare rapidă, cei doi tineri antreprenori au început să caute o echipă de conducere; l-au angajat pe Tim Koogle, un veteran al Motorola, pe postul de CEO şi pe Jeffrey Mallett de la Novell WordPerfect pe postul de COO. Au încheiat a doua rundă de finanţări în toamna lui 1995, între investitori fiind Reuters Ltd. şi Softbank.

    |n câţiva ani Yahoo! Inc. a devenit o companie lider la nivel global în ceea ce priveşte comunicarea, comerţul şi media, fiind primul ghid navigabil pe internet. Cu sediul central în Sunnyvale, Califormia, Yahoo! are deschise birouri în Europa, Asia, America Latină, Australia, Canada şi Statele Unite. Yang a fost CEO al companiei din 2007 până în 2009, deşi a fost deseori criticat de mai mulţi investitori deoarece preţurile acţiunilor şi veniturile nu au crescut. Situaţia s-a înrăutăţit când Yang a refuzat oferta Microsoft de a cumpăra Yahoo! pentru 47 de miliarde de dolari.

    În consecinţă, Yang a fost înlocuit de Carol Bartz, rămânând membru al consiliului de administraţie. În 2012, a fost anunţat că trebuie să plece din companie; la momentul demisiei sale din boardul Yahoo!, capitalizarea de piaţă a companiei era de 20 de miliarde de dolari. |n ciuda situaţiei expuse, Yang a jucat un rol cheie în gestionarea şi dezvoltarea politicilor de afaceri ale firmei.

    Yang s-a căsătorit cu Akiko Yamazaki, pe care a întâlnit-o la Stanford, absolventă a specializării inginerie industrială şi directoare a reţelei Wildlife Conservation Network. Yang este, de asemenea, un cunoscut filantrop, ce a a donat 75 milioane de dolari Universităţii Stanford, folosiţi pentru construirea clădirilor Jerry Yang and Akiko Yamazaki Environment and Energy Building. Cu o avere netă de aproape 2 miliarde de dolari, Yang este unul dintre cei mai bogaţi oameni din S.U.A., inclus de Forbes în Top 400.

    Yahoo! este o astăzi o corporaţie multinaţională, cu sediul în Sunnyvale, California, cunoscută mai ales pentru portalul său web, motorul de căutare Yahoo Search şi o serie de alte servicii bazate pe un cont unic, printre care Yahoo Directory, Yahoo Mail, Yahoo News, Yahoo Finance, Yahoo Groups, Yahoo Answers, Yahoo Maps, Yahoo Video, Yahoo Messenger ş.a. Conform presei americane, aproximativ 700 de milioane de persoane vizitează site-urile Yahoo lunar.
     

  • Cum a reuşit un stat din America să intre în faliment

    Puerto Rico trece printr-o dificilă recesiune încă din anul 2006, iar guvernul precedent nu a reuşit decât să îngroape şi mai rău economia, împrumutând an de an bani pentru a plăti cheltuielile operaţionale. Pe parcursul ultimilor doi ani, oficiali portoricani au căutat ajutor din partea Washingtonului, făcând numeroase declaraţii în faţa Congresului şi chiar în faţa judecătorilor Curţii Supreme.

    |n acelaşi timp însă, toate eforturile depuse pentru a găsi înţelegere din partea creditorilor au dat greş; prin urmare, procedura de faliment ar putea duce la situaţia în care Puerto Rico nu mai este obligată să îşi achite o mare parte din datorii.

    Una dintre soluţiile propuse pentru salvarea insulei a fost o infuzie de capital din partea guvernului american; Donald Trump a respins însă această idee, argumentând că un ajutor financiar de mai multe miliarde nu ar rezolva problema datoriilor deja existente.

    Documentele depuse deja la Congresul american prezintă o imagine extrem de dură a vieţii în Puerto Rico. Insula are o populaţie de 3,5 milioane de oameni, dar numărul celor cu un loc de muncă nu depăşeşte 1 milion. Sigur, nu toţi intră la categoria ”apţi de muncă“, dar rata şomajului se apropie de 15% – dublu faţă de cea înregistrată în Statele Unite. ”Evoluţia negativă a economiei, an după an, a dus la plecarea masivă a tinerilor din Puerto Rico, în special a doctorilor“, scriu cei de la CNN. Potrivit acestora, în fiecare zi un doctor pleacă de pe insulă.

    Comisia de supraveghere a insulei, instalată în urmă cu un an cu scopul de a readuce sustenabilitatea fiscală în Puerto Rico, a transmis autorităţilor de la Washington că nu mai poate oferi serviciile esenţiale cetăţenilor portoricani. Prin urmare, confruntându-se cu obligaţii de plată de peste 130 de miliarde de dolari, comisia a decis, în urmă cu două săptămâni, declanşarea procedurii de faliment – o mişcare ce promite să declanşeze o adevărată luptă pentru soarta insulei.

    ”Portoricanii sunt cetăţeni americani; ei sunt afectaţi de birocraţia guvernamentală, datoria publică ridicată, taxele mari şi accesul redus la oportunităţi economice. Falimentul ar putea să le afecteze pensiile sau asigurările de sănătate. Dar declararea falimentului pare a fi ultima soluţie rămasă pentru stabilizarea insulei„, scriu analiştii de la USA Today. ”|n ultimii 10 ani, Puerto Rico a pierdut 20% din locurile de muncă şi 10% din populaţie, iar asta a declanşat o criză economică ce se adânceşte în fiecare zi.“

    Nu este prima oară când Puerto Rico nu îşi poate achita datoriile: statul a intrat prima oară în incapacitate de plată în 2012, după ce a plătit doar 628.000 de dolari dintr-o datorie în valoare de 58 de milioane către Corporaţia Finanţelor Publice. ”Este o decizie care reflectă îngrijorări serioase cu privire la lichiditatea Commonwealth-ului (teritoriu care a făcut parte din Imperiu Britanic) raportat la obligaţiile faţă de creditorii noştri şi, la fel de important, obligaţiile faţă de poporul din Puerto Rico“, a declarat Melba Acosta Febo, preşedintele Băncii pentru Dezvoltare a guvernului portorican, citat într-un comunicat.

    Defaultul din 2012 a fost un moment istoric în ”spirala morţii“ economice a insulei, opina la acea vreme guvernatorul Alejandro Garcia Padilla, care a creat atunci o echipă care să prezinte un plan de restructurare a crizei datoriei. Mai exact, Puerto Rico a avut de plătit o rată lunară în valoare de 483 de milioane de dolari; insula şi-a achitat datoria, dar nu şi cele 58 de milioane de dolari datoraţi creditorilor de la Corporaţia Finanţelor Publice (PFC). Guvernul a ales în mod strategic să nu efectueze plata către PFC, deoarece entităţile care deţin datoria, cooperativele de credit şi portoricanii obişnuiţi nu au suficientă putere să lupte la tribunal.

    Revenind în prezent, potrivit cererii depuse, lista marilor creditori conţine 20 de nume. |n primul rând e vorba de Banca Populară din Puerto Rico, instituţie ce are de recuperat în jur de 12 miliarde de dolari; apar însă şi nume de companii mari, aşa cum este Microsoft, la care statul insular are o datorie de peste 8 milioane de dolari. Pe de altă parte, unii analişti consideră că decizia de a declara falimentul se datorează fondurilor de pensii, care urmează să îşi termine toate resursele între iulie şi decembrie anul acesta.

    Capitolul 11, parte a Legii Falimentului din Statele Unite, permite reorganizarea activităţii şi protecţia împotriva creditorilor. Acest cod de procedură cuprinde în aria sa de competenţă de regulă corporaţii şi parteneriate, ce propun un plan de reorganizare pentru menţinerea în viaţă a afacerii şi eşalonarea în timp a plăţii datoriilor către creditori. Dar acest capitol poate fi aplicat şi de către state sau municipalităţi; adiţional, pentru a putea apela la protecţia legilor falimentului, este necesar ca persoana juridică să fi primit consiliere din partea unei agenţii de consiliere autorizate – în cazul Puerto Rico-ului fiind vorba de o comisie de supreveghere. Există însă şi o serie de excepţii de la această regulă, determinate de administratorii de falimente.

  • Omul care a salvat economia SUA şi, foarte probabil, pe cea mondială

    Scott Sumner este autorul din spatele blogului The Money Illusion, o excelentă sursă de analiză prin care Sumner a început să publice o serie de materiale în care critica politicile monetare ale Statelor Unite. El a încercat, încă din 2009, să promoveze o politică de ţintire a PIB‑ului nominal.

    Pe blog, Sumner explică procesul în termeni extrem de simpli: „Nu e vorba de inteligenţă, ci de a seta ţeluri specifice şi de a focusa toate resursele pentru a îndeplini acele ţeluri. Este nevoie de o ţintire progresivă, adică de setarea unei anumite creşteri pentru PIB-ul nominal şi pentru preţuri şi de intervenţie, atunci când creşterea respectivă nu se materializează. Astfel, dacă ai setat o creştere a PIB-ului nominal de 5% dar valoarea a crescut cu doar 4%, pentru anul următor stabileşti o creştere de 6%“.

    Pentru a putea realiza cu succes aceste planuri, Sumner a propus metoda relaxării cantitative (QE), o politică monetară folosită în general de băncile centrale atunci când politica monetară standard nu mai este eficientă. Pe scurt, relaxarea cantitativă se referă la cumpărarea de bunuri de la bănci comerciale sau alte instituţii financiare pentru a le creşte valoarea şi pentru a injecta capital în respectivele instituţii.

    Laudele la adresa lui Sumner au apărut la scurt timp după decizia din 2012 a lui Ben Bernanke, la acea vreme preşedinte al Rezervei Federale a Statelor Unite, de a introduce o nouă rundă de relaxare cantitativă. Decizie care a avut ca rezultat cumpărarea de către stat a unor bunuri în valoare de peste 40 de miliarde de dolari lunar, până când „pe piaţa muncii va resimţi o creştere considerabilă“.

    Un adevărat curent economic s-a născut pe baza articolelor publicate de profesorul american: Ambrose Evans-Pritchard, editorul de business internaţional al publicaţiei The Daily Telegraph, l-a numit pe Sumner „eminenţa cenuşie“ a pieţelor monetare; în 2012, Chronicle of Higher Education l-a inclus în topul celor mai influenţi bloggeri pe economie, alături de Greg Mankiw de la Harvard University şi Paul Krugman de la Princeton. În acelaşi an, revista Foreign Policy l-a aşezat pe locul 15 în topul celor mai importanţi analişti economici din lume. În 2015, Scott Sumner a publicat cartea „Paradoxul lui Midas: O nouă privire asupra marii crize şi a instabilităţii economice“; volumul s-a transformat peste noapte în best-seller, aducându-i profesorului noi omagii.

    Părerile asupra crizei financiare din Statele Unite nu sunt însă singurele care l-au făcut celebru pe Sumner; în 2013, el a realizat mai multe analize extrem de pertinente cu privire la situaţia economică a Germaniei. El a susţinut atunci că surplusul de cont curent al Germaniei nu avea legătură cu salariile. Profesorul de la Universitatea Bentley a dat ca exemplu economiile Olandei şi Elveţiei, care aveau surplusuri mari, chiar mai mari decât cele ale Germaniei dacă sunt raportate la populaţie; acestea erau de asemenea orientate spre exporturi, dar nu aveau salarii mici.

    „Apoi, în Germania nu se moare de foame din cauza salariilor mici. Remuneraţiile sunt chiar mari în industriile exportatoare. Germania are surplusuri mari din aceleaşi motive ca şi alte ţări. Economiseşte mai mult în raport cu cât investeşte“, a scris el. Sumner nota că reformele germane din anii 2000 privind munca sunt un succes răsunător, cu toate că majoritatea criticilor au scos în evidenţă numărul mare de salarii foarte mici. Guvernul german are un sistem de protecţie socială vast cu multe subvenţii pentru salarii şi facilităţi pentru cei cu venituri mici.

    „Cine are un viitor mai luminos, Germania, cu o rată a şomajului în rândul tinerilor de 7,7%, sau Grecia, cu o rată de 62%?“, se întreabă el retoric. Apoi, o Germanie mai sănătoasă trimite mai mulţi turişti în Grecia şi Spania şi cumpără mai multe produse de lux din Italia. „Dacă fiecare ţară ar încerca să-şi întărească pe cât de mult posibil economia, fără a-şi face griji pentru restul lumii, ne-ar fi mai bine. O lume cu 200 de Elveţii ar fi un loc mai bun decât cel în care trăim acum. Însă cele mai multe ţări nu ştiu care le este interesul. Aceasta este problema“, a concluzionat profesorul.

    Chiar dacă este recunoscut drept unul dintre cei mai buni teoreticieni în domeniul economiei, Sumner se ţine departe de unul dintre cele mai importante aspecte ale lumii de azi: în departamentul de economie de la Universitatea Bentley el este cunoscut ca un „tehnofob“; profesorul şi-a cumpărat primul său telefon mobil de-abia în 2011.

    „Nu e vorba de a fi inteligent, ci de a seta ţeluri specifice şi de a focusa toate resursele pentru a îndeplini acele ţeluri.“, Scott Sumner

  • Omul care a salvat economia SUA şi, foarte probabil, pe cea mondială

    Scott Sumner este autorul din spatele blogului The Money Illusion, o excelentă sursă de analiză prin care Sumner a început să publice o serie de materiale în care critica politicile monetare ale Statelor Unite. El a încercat, încă din 2009, să promoveze o politică de ţintire a PIB‑ului nominal.

    Pe blog, Sumner explică procesul în termeni extrem de simpli: „Nu e vorba de inteligenţă, ci de a seta ţeluri specifice şi de a focusa toate resursele pentru a îndeplini acele ţeluri. Este nevoie de o ţintire progresivă, adică de setarea unei anumite creşteri pentru PIB-ul nominal şi pentru preţuri şi de intervenţie, atunci când creşterea respectivă nu se materializează. Astfel, dacă ai setat o creştere a PIB-ului nominal de 5% dar valoarea a crescut cu doar 4%, pentru anul următor stabileşti o creştere de 6%“.

    Pentru a putea realiza cu succes aceste planuri, Sumner a propus metoda relaxării cantitative (QE), o politică monetară folosită în general de băncile centrale atunci când politica monetară standard nu mai este eficientă. Pe scurt, relaxarea cantitativă se referă la cumpărarea de bunuri de la bănci comerciale sau alte instituţii financiare pentru a le creşte valoarea şi pentru a injecta capital în respectivele instituţii.

    Laudele la adresa lui Sumner au apărut la scurt timp după decizia din 2012 a lui Ben Bernanke, la acea vreme preşedinte al Rezervei Federale a Statelor Unite, de a introduce o nouă rundă de relaxare cantitativă. Decizie care a avut ca rezultat cumpărarea de către stat a unor bunuri în valoare de peste 40 de miliarde de dolari lunar, până când „pe piaţa muncii va resimţi o creştere considerabilă“.

    Un adevărat curent economic s-a născut pe baza articolelor publicate de profesorul american: Ambrose Evans-Pritchard, editorul de business internaţional al publicaţiei The Daily Telegraph, l-a numit pe Sumner „eminenţa cenuşie“ a pieţelor monetare; în 2012, Chronicle of Higher Education l-a inclus în topul celor mai influenţi bloggeri pe economie, alături de Greg Mankiw de la Harvard University şi Paul Krugman de la Princeton. În acelaşi an, revista Foreign Policy l-a aşezat pe locul 15 în topul celor mai importanţi analişti economici din lume. În 2015, Scott Sumner a publicat cartea „Paradoxul lui Midas: O nouă privire asupra marii crize şi a instabilităţii economice“; volumul s-a transformat peste noapte în best-seller, aducându-i profesorului noi omagii.

    Părerile asupra crizei financiare din Statele Unite nu sunt însă singurele care l-au făcut celebru pe Sumner; în 2013, el a realizat mai multe analize extrem de pertinente cu privire la situaţia economică a Germaniei. El a susţinut atunci că surplusul de cont curent al Germaniei nu avea legătură cu salariile. Profesorul de la Universitatea Bentley a dat ca exemplu economiile Olandei şi Elveţiei, care aveau surplusuri mari, chiar mai mari decât cele ale Germaniei dacă sunt raportate la populaţie; acestea erau de asemenea orientate spre exporturi, dar nu aveau salarii mici.

    „Apoi, în Germania nu se moare de foame din cauza salariilor mici. Remuneraţiile sunt chiar mari în industriile exportatoare. Germania are surplusuri mari din aceleaşi motive ca şi alte ţări. Economiseşte mai mult în raport cu cât investeşte“, a scris el. Sumner nota că reformele germane din anii 2000 privind munca sunt un succes răsunător, cu toate că majoritatea criticilor au scos în evidenţă numărul mare de salarii foarte mici. Guvernul german are un sistem de protecţie socială vast cu multe subvenţii pentru salarii şi facilităţi pentru cei cu venituri mici.

    „Cine are un viitor mai luminos, Germania, cu o rată a şomajului în rândul tinerilor de 7,7%, sau Grecia, cu o rată de 62%?“, se întreabă el retoric. Apoi, o Germanie mai sănătoasă trimite mai mulţi turişti în Grecia şi Spania şi cumpără mai multe produse de lux din Italia. „Dacă fiecare ţară ar încerca să-şi întărească pe cât de mult posibil economia, fără a-şi face griji pentru restul lumii, ne-ar fi mai bine. O lume cu 200 de Elveţii ar fi un loc mai bun decât cel în care trăim acum. Însă cele mai multe ţări nu ştiu care le este interesul. Aceasta este problema“, a concluzionat profesorul.

    Chiar dacă este recunoscut drept unul dintre cei mai buni teoreticieni în domeniul economiei, Sumner se ţine departe de unul dintre cele mai importante aspecte ale lumii de azi: în departamentul de economie de la Universitatea Bentley el este cunoscut ca un „tehnofob“; profesorul şi-a cumpărat primul său telefon mobil de-abia în 2011.

    „Nu e vorba de a fi inteligent, ci de a seta ţeluri specifice şi de a focusa toate resursele pentru a îndeplini acele ţeluri.“, Scott Sumner

  • De ce lumea rămâne fără nisip şi ce implicaţii ar putea avea asta

    Fraser Cain, publisherul web-siteului Universe Today, unul dintre cele mai cunoscute în nişa publicaţiilor online de astronomie, a făcut un calcul cu foarte multe zerouri şi estimări şi a ajuns la concluzia că ar putea fi de cinci până la zece ori mai multe stele în Univers decât fire de nisip pe plajele lumii.

    Un calcul hazardat. Dar nu atât din cauza incertitudinilor de ordin ştiinţific ce privesc dimensiunile Universului, cât a unei certitudini pământene. Umanitatea consumă resurse; nisip mai mult decât orice în afară de apă. Stelele mor pentru ca altele să se nască, dar nu în ritmul în care omenirea consumă nisipul. Plajele lumii rămân rapid fără nisip. Şi albiile râurilor, şi luncile, locurile uşor de explorat. Prin definiţie, deşertul înseamnă nisip. Dar nu este din acel tip folositor omenirii.

    Nisipul din deşert este modelat de vânt, prea neted pentru a fi bun în construcţii, aşa cum sunt nisipul şi pietrişul modelate de valurile oceanelor sau de curenţii râurilor. Ironic, ţările a căror principală formă de relief este deşertul simt cel mai dur penuria de nisip. În India, o economie emergentă în dezvoltare accelerată, există o mafie a nisipului care nu ezită să recurgă la violenţă, la crime, pentru a-şi proteja afacerea. Râul Gange are un traseu de 2.300 de kilometri prin India, din Himalaya spre Bangladesh şi Golful Bengal. Trece prin oraşe indiene precum Calcutta şi Kanpur, care cresc rapid şi au un apetit vorace pentru nisip.

    ”Tot ce mai ajunge în Bangladesh e mâlul şi nămolul“, povesteşte pentru revista Spiegel geologul Dill. ”Oamenii pescuiesc pietre acolo.“ Pietrele au ajuns o resursă atât de rară în Bangladesh încât constructorii fac ciment din cărămidă pisată, notează The New Yorker. În Maroc şi Caraibe hoţii lasă plajele despuiate. În Senegal, oamenii îşi riscă viaţa recoltând nisip direct din mare cu unelte rudimentare. Germania importă nisip pentru construcţii.

    Pascal Peduzzi, om de ştiinţă elveţian şi directorul unuia dintre grupurile de mediu ale ONU, a explicat pentru BBC în luna mai că dezvoltarea rapidă a Chinei a consumat mai mult nisip în ultimii patru ani decât au folosit Statele Unite în tot secolul trecut. În Statele Unite, utilizările cu cea mai rapidă creştere includ consolidarea liniilor ţărmurilor erodate de creşterea nivelului mării şi de furtuni din ce în ce mai puternice – eforturi care, ca multe încercări de a răspunde provocărilor legate de mediu, creează probleme de mediu proprii.

    În 2012, organizaţia de mediu Global Witness a demonstrat cu imagini din satelit că Singapore şi-a extins teritoriul cu 22% în ultima jumătate de secol.

    Cum activitatea din construcţii din vest mai are până să-şi revină complet după criza financiară din 2007-2008, Asia este de departe cea mai mare sursă de cerere de nisip. Cifre ale Freedonia Group, firmă de cercetare a pieţei, sugerează că din cele 13,7 miliarde de tone de nisip extrase la nivel mondial pentru construcţii anul trecut, 70% au fost utilizate în Asia. Jumătate au fost folosite în China, unde guvernul estimează că a construit 32,3 milioane de locuinţe şi 4,5 milioane de kilometri de drumuri între 2011 şi 2015, notează The Economist. Ca şi Singapore, China şi Japonia şi-au extins teritoriul cu ajutorul nisipului. China a scandalizat opinia publică construind insule artificiale pe stânci contestate din Marea Chinei de Sud.

    Emiratele Arabe vor să continue să crească – atât pe verticală, cu zgârie-norii lor uriaşi, cât şi în suprafaţă. Constructorii din Dubai, Qatar şi Bahrain sunt ocupaţi cu ridicarea celor mai înalte clădiri rezidenţiale şi a celor mai mari aeroporturi din lume. Dubaiul a cucerit teren din mare folosind 385 de milioane de tone de nisip pentru proiectul său îndrăzneţ Palm Island. Acum se lucrează la proiectul unui alt arhipelag artificial numit The World (Lumea). Aceste eforturi au epuizat toate resursele de nisip ale acestei ţări. Nisipul de pe terenurile de golf din Dubai este importat. Cel din deşert este atât de fin, încât mingea de golf s-ar scufunda pur şi simplu în el. Cea mai înaltă structură făcută de om, clădirea Burj Khalifa din Dubai, este construită cu nisip cumpărat din Australia.

    Arabia Saudită deţine rezerve de nisip, dar a restrâns în mod repetat livrările pentru ţările învecinate, forţând macaralele de acolo să se oprească.

    În Europa, în 2012 doar Germania a extras 235 de milioane de tone de nisip şi pietriş, 95% din această cantitate ducându-se în sectorul construcţiilor. Această ţară, brăzdată de râuri şi cu ieşire la mare, are nisip, dar importă acest tip de resurse naturale. Reprezentanţi ai Institutului Federal pentru Geoştiinţe şi Resurse Naturale din Hanovra spun că Germania are suficiente rezerve de nisip pentru a acoperi mii de ani de consum. Problema este că nisipul folositor nu este întotdeauna disponibil – ar putea fi într-o zonă de conservare, în păduri sau în apropierea oraşelor. ”Este într-un fel ca în cazul turbinelor eoliene: nimeni nu vrea o groapă de pietriş în curtea sa“, spune geologul Dill.

    Pe măsură ce nivelurile mărilor vor creşte şi populaţiile urbane vor exploda – ONU prezice o creştere de aproape 1 miliard de persoane până în 2030 – nisipul va fi şi mai căutat.

    ONU estimează consumul global la 40 de miliarde de tone pe an, dintre care 30 de miliarde de tone sunt folosite la prepararea betonului. Cantitatea ar fi suficientă pentru construirea unui zid înalt de 27 de metri şi la fel de gros care să înconjoare Pământul.

    ”Nisipurile sunt acum extrase într-un ritm mult mai rapid decât rata de înlocuire“, se arată într-un studiu din 2014 al ONU. Organizaţia a calculat că nisipul şi pietrişul reprezintă 85% din toate resursele naturale exploatate la nivel mondial.
    ”Nisipul este ca petrolul. Este limitat“, spune şi Klaus Schwarzer, geolog la Universitatea din Kiel. ”Dacă nu suntem atenţi, vom rămâne fără nisip“, avertizează şi specialiştii de la Western Carolina University.

  • Povestea celui mai misterios miliardar al lumii. A supravieţuit chiar şi unui accident aviatic

    Howard Robard Hughes jr a fost un antreprenor american care în timpul vieţii sale s-a numărat printre cei mai bogaţi oameni de pe planetă. A devenit cunoscut ca producător de filme independente, apoi a ajuns un simbol în industria aviatică şi spre finalul vieţii sale s-a făcut remarcat ca urmare a comportamentului excentric şi nevrozei obsesiv-compulsive.

    Misterul îi înconjoară chiar şi data şi locul naşterii; locul este fie, Humble fie Huston, iar Howard Hughes a susţinut de mai multe ori că ziua sa de naştere este în ajunul Crăciunului, în 1905, deşi alte surse fac referire la alte date: 7 octombrie 1906 sau 24 septembrie 1905. Oricum ar fi, Howard Hughes s-a născut într-o familie bogată, tatăl său lucrând în industria petrolului. A dovedit aptitudini extraordinare în inginerie încă de mic, construind la vârsta de 11 ani primul transmiţător radio din Houston, iar un an mai târziu a construit o bicicletă motorizată folosind părţi dintr-un motor de-al tatălui său.

    Mama sa, Allene Hughes, a murit în 1922, iar doi ani mai târziu a rămas şi orfan de tată; astfel tânărul de 19 ani a moştenit afacerea şi 75% din averea familiei. A renunţat la studiile de la Universitatea Rice, în 1925 s-a căsătorit cu Ella Botts Rice şi s-au mutat la Los Angeles în căutarea faimei. Şi-a folosit averea pentru a produce filme, primul fiind lansat în 1927, „Everybody’s Acting“, urmat de „Two Arabian Knights“ în 1928. Cele două au fost un succes, alimentându-i următoarele producţii. A cheltuit 3,8 milioane de dolari pentru a realiza „Hell’s Angels“, un film despre aviaţie, lansat în anul 1930; o altă peliculă de succes a fost „Scarface“ (1932). Altele au urmat de-a lungul anilor.

    Hughes a fost văzut cu mai multe cu actriţe celebre, precum Bette Davis, Ava Gardner, sau Katharine Hepburn. În anii ’30 şi-a îndreptat atenţia spre aviaţie: a construit mai multe modele de aeronave, a stabilit recorduri mondiale, printre care şi faptul că a zburat în jurul lumii în doar 91 de ore. În plus, este creditat cu realizarea primului tren de aterizare al unui avion.

    În 1932, a fost fondată Hughes Aircraft Company, divizie a Hughes Tool Company, care a produs mai multe modele de aeronave, dar şi elicoptere. În 1939, a cumpărat majoritatea acţiunilor Trans World Airlines pentru 7 milioane de dolari. Lui Hughes i-a fost interzis prin lege federală să îşi construiască propriul avion, aşa că s-a îndreptat spre producătorul Lockheed. Urmare a parteneriatului, au fost produse mai multe aeronave de succes precum Constellation sau Convair 880. Din cauza unor dispute, relaţiile dintre Hughes şi boardul companiei s-au răcit; în 1966 o curte federală, temându-se de un monopol, l-a obligat pe Hughes să vândă acţiunile TWA din cauza faptului că acesta deţinea şi Hughes Aircraft. Vânzarea i-a adus 547 milioane de dolari.

    Un alt business important a fost RKO, un studio important de la Hollywood pe care Howard Hughes l-a preluat în 1948. A dat afară trei sferturi din angajaţi şi a investigat cu meticulozitate înclinaţiile politice ale fiecăruia: comuniştii nu aveau ce căuta. În 1952 a vândut studioul şi un an mai târziu şi cinematografele. Totuşi, la sfârşitul lui 1954, Hughes a recăpătat RKO pentru 24 de milioane de dolari, iar şase luni mai târziu avea să-l vândă iar pentru 25 de milioane de dolari. Se crede că din toate aceste mişcări ar fi plecat cu 6,5 milioane de dolari în buzunar.

    Pe 7 iulie 1946, a fost implicat într-un accident aviatic grav; a suferit o fractură de claviculă, şi-a rupt toate coastele şi s-a ales cu numeroase arsuri de gradul 3. A supravieţuit, însă stilul său de viaţă a devenit retras. În 1947 a început unul dintre cele mai bizare episoade din viaţa lui Hughes: în decembrie, a intrat în sala de cinema de lângă casă, unde a rămas patru luni de zile, hrănindu-se în principal cu ciocolată şi lapte. Ajutoarele sale nu aveau voie să se uite la el, să vorbească cu el şi trebuia să răspundă doar când erau întrebaţi. În tot acest timp, Hughes stătea fixat pe un scaun, de cele mai multe ori gol, urmărind film după film, zi după zi. În 1968 ar fi devenit obsedat de filmul „Ice Station Zebra“, pe care l-ar fi urmărit încontinuu de 150 de ori, potrivit apropiaţilor săi. Comportamentul său excentric avea să continue până în ziua morţii sale, pe 5 aprilie 1976, la bordul unui avion. Averea sa la acea dată era estimată la 1,5 miliarde de dolari (echivalentul a 6,24 miliarde de dolari azi).