BusinessMagazin

Category: Special

  • A cosit peluze, a vândut ziare şi a lucrat în benzinării, iar acum compania lui vinde de peste 6 miliarde de dolari pe an

    Thomas Jacob Hilfiger s-a născut pe 24 martie 1951, într-o familie modestă, şi a crescut în micul oraş Elmira din New York. Tatăl său a fost ceasornicar, iar mama sa a lucrat ca asistentă medicală. Tommy era al doilea dintre cei nouă copii ai familiei Hilfiger, iar lipsurile erau constante în casa lor. Pentru a-şi putea cumpăra cărţi sau haine, tânărul îşi lua diverse joburi de la vârste fragede: a cosit peluze, a vândut ziare şi a lucrat în benzinării. Pe de altă parte, încă din copilărie Hilfiger era interesat de haine şi modă, dar în micul său oraş natal moda era în mare măsură lipsită de importanţă.

    Într-o zi de vacanţă, Tommy Hilfiger şi câţiva prieteni au vizitat New York City, iar acea călătorie i-a schimbat viaţa pentru totdeauna. În anii 1960, tânărul a decoperit mişcarea hippie, fiind extrem de încântat de viaţa nonconformistă şi hainele colorate promovate de acest curent, contradictorii, de altfel, cu viaţa în oraşul său natal. În acel moment, Tommy Hilfiger s-a hotărât ce drum vrea să urmeze în viaţă; s-a întors plin de entuziasm în Elmira, pentru a-şi realiza planul măreţ – acela de a-şi deschide propria afacere în domeniul modei. Dar părinţii săi nu au fost la fel de de entuziasmaţi de idee şi şi-au îndemnat fiul să continue şcoala şi să obţină o calificare profesională.

    Însă tânărul a crezut în talentul său de designer şi la doar 18 ani a deschis, împreună cu doi prieteni şi un capital de pornire de 150 de dolari, primul său magazin de modă, care se numea People’s Place. A cumpărat diverse modele de blugi, piesa reprezentativă în acele vremuri pentru mişcarea hippie, le-a readaptat după ideile sale şi apoi le-a vândut în magazin. Afacerea a devenit în curând un loc popular de întâlnire pentru tinerii din oraş, care au fost impresionaţi de creaţiile lui Tommy Hilfiger. Vreme de mai mulţi ani, magazinul său a avut succes, perioadă în care Hilfiger a fost mai implicat ca designer decât ca manager al afacerii. Iar când obiceiurile de cumpărare ale americanilor s-au schimbat, odată cu apariţia unor centre comerciale mari, afacerea sa a intrat în faliment. În ciuda acestui eşec, Tommy Hilfiger nu s-a lăsat demoralizat şi a crezut în talentul său. Aşa că a mizat totul pe o singură carte: s-a mutat în New York pentru a-şi începe de la zero cariera de designer de modă.

    După o evoluţie constantă, în 1984 acesta a pus bazele propriei case de modă, Tommy Hilfiger Corporation, iar la scurt timp şi-a lansat pe piaţă prima creaţie sub eticheta numelui său. Ulterior, s-a bazat pe campanii mari de publicitate, inclusiv postere uriaşe în Times Square din New York. Între timp, necunoscutul Tommy Hilfiger a ajuns în topul celor mai mari designeri americani, pe aceeaşi scenă cu Ralph Lauren şi Calvin Klein, care nu s-au ferit să-şi exprime dezamăgirea că un designer necunoscut a fost de atâtea ori comparat cu ei. Într-un interval scurt de timp, compania lui Hilfiger a crescut peste aşteptări, iar până în 1991 ajunsese deja la vânzări de peste 100 de milioane de dolari. Pe lângă articolele de îmbrăcăminte, Tommy Hilfiger a creat o şi gamă largă de accesorii, cum ar fi încălţăminte, poşete şi pălării. În timp ce magazinele Hilfiger s-au extins la nivel global, brandul omonim a ajuns unul dintre cele populare din lumea modei.

    Tommy Hilfiger este, de asemenea, un cunoscut filantrop şi prin intermediul organizaţiei sale, TommyCares, susţine diverse iniţiative internaţionale şi organizaţii caritabile, inclusiv Salvaţi Copiii, Autism Speaks şi World Wildlife Fund. În noiembrie 2016, Hilfiger şi-a publicat memoriiile sub titlul ”American Dreamer“, în care reflectă experienţele sale în industria modei din ultimii 30 de ani.

  • A cosit peluze, a vândut ziare şi a lucrat în benzinării, iar acum compania lui vinde de peste 6 miliarde de dolari pe an

    Thomas Jacob Hilfiger s-a născut pe 24 martie 1951, într-o familie modestă, şi a crescut în micul oraş Elmira din New York. Tatăl său a fost ceasornicar, iar mama sa a lucrat ca asistentă medicală. Tommy era al doilea dintre cei nouă copii ai familiei Hilfiger, iar lipsurile erau constante în casa lor. Pentru a-şi putea cumpăra cărţi sau haine, tânărul îşi lua diverse joburi de la vârste fragede: a cosit peluze, a vândut ziare şi a lucrat în benzinării. Pe de altă parte, încă din copilărie Hilfiger era interesat de haine şi modă, dar în micul său oraş natal moda era în mare măsură lipsită de importanţă.

    Într-o zi de vacanţă, Tommy Hilfiger şi câţiva prieteni au vizitat New York City, iar acea călătorie i-a schimbat viaţa pentru totdeauna. În anii 1960, tânărul a decoperit mişcarea hippie, fiind extrem de încântat de viaţa nonconformistă şi hainele colorate promovate de acest curent, contradictorii, de altfel, cu viaţa în oraşul său natal. În acel moment, Tommy Hilfiger s-a hotărât ce drum vrea să urmeze în viaţă; s-a întors plin de entuziasm în Elmira, pentru a-şi realiza planul măreţ – acela de a-şi deschide propria afacere în domeniul modei. Dar părinţii săi nu au fost la fel de de entuziasmaţi de idee şi şi-au îndemnat fiul să continue şcoala şi să obţină o calificare profesională.

    Însă tânărul a crezut în talentul său de designer şi la doar 18 ani a deschis, împreună cu doi prieteni şi un capital de pornire de 150 de dolari, primul său magazin de modă, care se numea People’s Place. A cumpărat diverse modele de blugi, piesa reprezentativă în acele vremuri pentru mişcarea hippie, le-a readaptat după ideile sale şi apoi le-a vândut în magazin. Afacerea a devenit în curând un loc popular de întâlnire pentru tinerii din oraş, care au fost impresionaţi de creaţiile lui Tommy Hilfiger. Vreme de mai mulţi ani, magazinul său a avut succes, perioadă în care Hilfiger a fost mai implicat ca designer decât ca manager al afacerii. Iar când obiceiurile de cumpărare ale americanilor s-au schimbat, odată cu apariţia unor centre comerciale mari, afacerea sa a intrat în faliment. În ciuda acestui eşec, Tommy Hilfiger nu s-a lăsat demoralizat şi a crezut în talentul său. Aşa că a mizat totul pe o singură carte: s-a mutat în New York pentru a-şi începe de la zero cariera de designer de modă.

    După o evoluţie constantă, în 1984 acesta a pus bazele propriei case de modă, Tommy Hilfiger Corporation, iar la scurt timp şi-a lansat pe piaţă prima creaţie sub eticheta numelui său. Ulterior, s-a bazat pe campanii mari de publicitate, inclusiv postere uriaşe în Times Square din New York. Între timp, necunoscutul Tommy Hilfiger a ajuns în topul celor mai mari designeri americani, pe aceeaşi scenă cu Ralph Lauren şi Calvin Klein, care nu s-au ferit să-şi exprime dezamăgirea că un designer necunoscut a fost de atâtea ori comparat cu ei. Într-un interval scurt de timp, compania lui Hilfiger a crescut peste aşteptări, iar până în 1991 ajunsese deja la vânzări de peste 100 de milioane de dolari. Pe lângă articolele de îmbrăcăminte, Tommy Hilfiger a creat o şi gamă largă de accesorii, cum ar fi încălţăminte, poşete şi pălării. În timp ce magazinele Hilfiger s-au extins la nivel global, brandul omonim a ajuns unul dintre cele populare din lumea modei.

    Tommy Hilfiger este, de asemenea, un cunoscut filantrop şi prin intermediul organizaţiei sale, TommyCares, susţine diverse iniţiative internaţionale şi organizaţii caritabile, inclusiv Salvaţi Copiii, Autism Speaks şi World Wildlife Fund. În noiembrie 2016, Hilfiger şi-a publicat memoriiile sub titlul ”American Dreamer“, în care reflectă experienţele sale în industria modei din ultimii 30 de ani.

  • Cum încearcă marii jucători din industria tutunului să combată regulile antifumat

    Traducere după Reuters

    Organizatorii nu i-ar fi dorit acolo, dar cu toate acestea executivi din companii precum Japan Tobacco International (JTI) sau British American Tobacco (BAT) stau la rând pentru a prinde un loc în sală. Un singur nume mare lipseşte: Philip Morris International (PMI). Un reprezentant al companiei le-a declarat celor de la Reuters că nimeni din companie nu a fost prezent pentru că se ştia că nu sunt doriţi acolo.

    Dar adevărul era altul: angajaţi ai Philip Morris erau de fapt în New Delhi, dar se cazaseră la un hotel aflat la o oră de locul desfăşurării conferinţei. Philip Morris urma să ţină mai multe întâlniri secrete cu delegaţi ai Vietnamului şi cu alţi membri participanţi la conferinţă.

    Scopul acestor activităţi făcute pe ascuns: Convenţia OMS pentru controlul tutunului (Fraework Convention on Tobacco Control – FCTC), un tratat ce avea ca menire reducerea consumului global de tutun. Cei de la Reuters au aflat că Philip Morris derulează o campanie pentru a slăbi şi chiar bloca părţi ale tratatului.

    Într-un document intern, angajaţi ai companiei spun că în primă fază au susţinut intrarea în vigoare a tratatului, dar că acesta a deviat de la scopul său iniţial, fiind influenţat de ”extremişti antifumat“. Alte documente confidenţiale şi o serie de interviuri cu actuali şi foşti angajaţi ai Philip Morris dezvăluie o campanie ce se întinde în America, Africa şi Asia, fiind una dintre cele mai mari acţiuni de lobby din istorie.

    Datând încă din 2009, miile de pagini pe care Reuters le-a făcut publice includ e-mailuri între directori, prezentări în PowerPoint, planuri de lobby la nivel naţional sau analize de piaţă; luate la un loc, toate aceste documente prezintă o companie care şi-a propus să limiteze pe cât posibil efectele tratatului anti-fumat.

    Cei de la Philip Morris spun că nu este nimic în neregulă dacă directori ai companiei intră în contact cu oficiali ai altor guverne. ”Fiind vorba de o organizaţie ce activează pe o piaţă extrem de reglementată, discuţiile cu autorităţile fac parte din businessul de zi cu zi“, a declarat Tony Snyder, vicepreşedinte de comunicare al Philip Morris. ”Faptul că Reuters a intrat în posesia unor e-mailuri dintre noi şi reprezentanţi ai guvernelor nu înseamnă că acele interacţiuni au fost nepotrivite“, a fost poziţia oficială a companiei.

    Într-o serie de interviuri realizate în Europa şi Asia, directorul de relaţii corporate Andrew Cave a spus că angajaţii companiei au instrucţiuni stricte de a respecta politicile de conduită ale companiei şi legile în vigoare pe pieţele unde Philip Morris activează.

    UN TRATAT VITAL

    Atunci când membrii FCTC se întâlnesc, vieţi omeneşti stau în balanţă. Deciziile luate în ultimii 10 ani la conferinţa organizată de OMS includ, printre altele, interdicţiile de a fuma în spaţii publice – poziţie care a salvat până în prezent milioane de vieţi, potrivit cercetătorilor de la Georgetown University Medical Center. Între 2007 şi 2014, peste 53 de milioane de oameni din 88 de ţări au renunţat la fumat ca urmare a măsurilor anti-fumat impuse în statele respective. Potrivit aceluiaşi studiu, publicat în decembrie 2016, 22 de milioane de decese cauzate de tutun vor fi evitate datorită măsurilor din tratat.

    Cu toate acestea, OMS susţine că tutunul rămâne cea mai importantă cauză de deces ce poate fi prevenită; analiştii organizaţiei susţin că numărul deceselor cauzate de tutun va ajunge, până în 2030, la 8 milioane anual, cifră mai mare faţă de cea din prezent – 6 milioane anual.

    A existat o stare de euforie atunci când tratatul a fost semnat, în 2003. El a intrat în vigoare în 2005, făcând posibile o serie de măsuri ce păreau până atunci radicale, aşa cum ar fi localurile în care accesul fumătorilor e interzis. În jur de 90% din statele lumii s-au alăturat tratatului; o absenţă importantă se consemnează în cazul Statelor Unite, care au semnat tratatul dar nu l-au ratificat încă.

    Tratatul a convins zeci de state să mărească taxele şi accizele pe produsele din tutun, să aprobe legi naţionale care să interzică fumatul în spaţii publice sau să impună mărirea dimensiunilor semnelor de avertizare de pe pachetele de ţigări. Reprezentanţi ai ţărilor care au semnat tratatul se întâlnesc o dată la fiecare doi ani pentru a stabili noi reguli sau pentru a le întări pe cele existente.

    Spre exemplu, au trecut 5 ani de când Australia a devenit primul stat ce a obligat producătorii de ţigări să folosească acelaşi timp de ambalaj, dar lupta împotriva fumatului e încă plină desfăşurare.

  • Când a pornit compania a fost refuzat de 77 de ori. Câteva decenii mai târziu, HP i-a cumpărat afacerea pentru 14 miliarde de dolari

    Ross Perot s-a născut în 1930 în Texarkana, Texas. După ce a urmat cursurile unei şcoli private, el a absolvit liceul local din Texarkana în 1947. Din 1947 până în 1949, el a frecventat cursurile colegiului din Texas, după care s-a înrolat în Academia Navală Americană. După opt ani petrecuţi în armată, Ross Perot a devenit vânzător la IBM. El a părăsit însă această companie în 1962, când a fondat Electronic Data Systems (EDS) în Dallas, Texas, companie care oferea servicii de procesare a datelor. Înainte de a semna primul contract, a fost refuzat de 77 de ori; în cele din urmă, EDS a câştigat un contract oferit de guvern pentru actualizarea dosarelor Medicare (sistemul american de asigurări sociale).

    EDS s-a listat la bursă în 1968, iar preţul acţiunilor a crescut de 10 ori în doar câteva zile (de la 16 la 160 de dolari), transformându-l pe Perot într-unul dintre cei mai bogaţi texani. În anii ’70, compania a ajuns la venituri de peste 100 de milioane de dolari, pentru ca în 1978 să se extindă pe piaţa serviciilor financiare. În 1984, EDS a fost cumpărată de General Motors pentru 2,5 miliarde dolari, fiind prezentă în 21 de state şi având 40.000 de angajaţi. Cinci ani mai târziu, veniturile ajunseseră la 5 miliarde de dolari.

    În 1974, Ross Perot a intrat în atenţia publicului fiind numit ”cel mai mare pierzător de pe bursa de la New York„ după ce acţiunile EDS au pierdut 450 de milioane de dolari într-o singură zi. Ulterior, la mijlocul anilor ’80, Perot a cumpărat una dintre primele exemplare ale Magna Carta, împrumutând-o apoi Arhivelor Naţionale din Washington, D.C., unde este expusă alături de Declaraţia de Independenţă şi Constituţia Statelor Unite ale Americii. Exemplarul a fost vândut în 2007 pentru 21,3 milioane de dolari, bani transferaţi de Perot fundaţiei sale caritabile. El a fost implicat şi în compania NeXT, fondată de Steve Jobs după plecarea de la Apple; Ross Perot a investit peste 20 de milioane de dolari în start-up-ul lui Jobs.

    Pe 13 mai 2008, Hewlett-Packard a anunţat că a ajuns la o înţelegere cu EDS pentru a achiziţiona compania. Suma plătită în cadrul tranzacţiei a fost de 13,9 miliarde de dolari. La acel moment, EDS avea 139.000 de angajaţi în 64 de ţări şi apărea pe lista Fortune 500 ca una dintre cele mai mari companii de servicii din lume, cu peste 2.000 de clienţi. În 1992, Perot a candidat ca independent la preşedinţia Statelor Unite ale Americii, obţinând 18,9% din votul popular – cel mai mare scor obţinut de un candidat neafiliat politic în ultimii 80 de ani.

    Zece ani mai târziu, Ross Perrot s-a alăturat fondatorilor Google Larry Page şi Eric Schimdt şi regizorului James Cameron, care au pus la punct o asociere în vederea exploatării metalelor preţioase, cum ar fi platina, din asteroizii din apropierea Pământului. O primă etapă ar fi prevăzut construirea unor nave spaţiale robotizate pentru misiuni de explorare şi identificare a ţintelor; o primă misiune ar fi trebuit să fie lansată în următorii doi ani. Proiectul este încă în desfăşurare, dar nicio misiune nu a fost lansată până în prezent.

  • Neozeelandezul care vrea să ducă omenirea în spaţiu

    În adolescenţă, Peter Beck era un tânăr mult mai productiv decât majoritatea adolescenţilor, petrecându-şi o mare parte din tinereţe în garajul familiei, în Noua Zeelandă, în mijlocul echipamentelor de sudură. La 15 ani şi-a construit o bicicletă din aluminiu de la zero. Un an mai târziu şi-a cumpărat cu 300 de dolari un Austin Mini ruginit şi l-a refăcut de la cap la coadă, reconstruindu-i motorul şi suspensia şi fixând toate panourile caroseriei. Părinţii lui Beck, un director de muzeu şi o profesoară, şi-au încurajat fiul dintotdeauna. ”Mama îmi aducea cina jos, în garaj, şi o punea pe bancă pentru mine, dar de multe ori se răcea“, spune Beck.

    În 1999, la vârsta de 18 ani, Beck a făcut ceva despre care majoritatea oamenilor ar spune că e o prostie. După ce şi-a studiat toate cărţile din bibliotecă pentru a învăţa cum să-şi facă propriul combustibil, a înfiinţat un laborator într-o magazie din curtea din spatele casei şi s-a decis să construiască un motor cu rachetă. Pentru că nu avea un costum special de protecţie, s-a înfăşurat în saci de plastic şi îşi punea o cască de sudură în timp ce distila peroxid sau alte substanţe chimice.

    După ce a testat unul dintre motoarele pe care le-a construit şi a observat că funcţionează, a decis că e timpul pentru o aventură adecvată. Aşa că a legat motorul în spatele unei biciclete personalizate, s-a îmbrăcat într-o salopetă roşie, şi-a pus o cască albă şi a avut parte de prima sa ”lansare“, pe o şosea. Înclinându-se în faţă, a reuşit să ajungă la aproximativ 135 de km (90 de mile) pe oră.

    Pentru a încetini, tânărul s-a ridicat mai întâi în poziţie verticală, permiţând rezistenţei vântului să facă o parte din muncă, mai ales pentru a nu topi plăcuţele de frână sau roţile. Pentru mulţi oameni, acest tip de experiment ar echivala cu deţinerea unei diplome în inginerie. În schimb, Beck avea pe CV doar câteva locuri de muncă şi internshipuri.  Mai întâi a lucrat pentru un furnizor de aluminiu, a curăţat toaletele şi a construit iahturi, devenind expert în analizarea acusticii lor pentru a atenua zgomotul motorului şi al elicei. Ulterior a lucrat pentru un producator local de aparatură casnică, iar în cele din urmă s-a alăturat unui laborator de cercetare şi dezvoltare susţinut de guvern.

    În 2006, soţia lui Beck a fost nevoită să se mute în interes de serviciu, motiv pentru care cei doi au stat timp de o lună în SUA. El a profitat de această oportunitate pentru a vizita institutele şi companiile de cercetare aerospaţială ale ţării. Spera să-şi găsească un loc de muncă, dar de fiecare dată ieşea deprimat. ”Mă aşteptam ca toţi aceşti oameni să debordeze de energie, dar nimic din toate aceste lucruri nu s-a întâmplat.“ Companiile şi laboratoarele construiau rachete şi vorbeau despre misiuni pe Marte, dar abordările lor păreau învechite. Pe de altă parte, teoria lui Beck este că spaţiul se va deschide pentru omenire numai dacă ar putea fi găsit un mod mult mai ieftin de a ajunge acolo. Rachetele disponibile la vremea respectivă erau masive, concepute să transporte sateliţi de mărimea autobuzului.

    Dar Beck a înţeles că electronica ieftină şi software-ul inteligent ar face posibilă construirea de flote de sateliţi mai mici şi mai ieftini. La vremea respectivă, Space Exploration Technologies Corp., sau SpaceX, nu-şi începuse încă treaba. Lansările erau încă efectuate de guverne şi costau între 100 şi 300 de milioane de dolari. Agenţiile oficiale spaţiale zburau cel mult o dată pe lună, iar în vârful listei lor de priorităţi se plasau companiile de telecomunicaţii şi armata. Beck credea că oamenii nu ar putea să experimenteze cu adevărat spaţiul cosmic decât dacă rachetele ieftine ar fi mai uzuale. ”Este atât de greu să ajungi în spaţiu. Ştiam că trebuie să găsesc o modalitate mai uşoară de a face asta, că trebuie să construiesc o rachetă“, spunea el. Şi aşa s-a născut Rocket Lab.

    În 2007, guvernul Noii Zeelande l-a lăsat pe Beck să preia un etaj, fără chirie, la laboratorul unde lucra. Avea astfel acces la echipamente de ultimă generaţie, dar avea nevoie şi de bani pentru a cumpăra alte unelte. Aşa că l-a sunat pe Mark Rocket, un antreprenor bogat pe care Beck l-a auzit la radio vorbind despre interesul său în ce priveşte călătoriile în spaţiu. În cadrul întâlnirii, Beck l-a ademenit cu propunerea de a lansa rachete ieftine în fiecare săptămână, lucru de care Rocket a fost destul de intrigat. ”Când am dezbătut ideea cu avocatul şi contabilii mei, au fost nişte sprâncene ridicate. Părea ca o modalitate uşoară de a scăpa de o grămadă de bani. Dar eu împărtăşeam această viziune“, povesteşte antreprenorul. În cele din urmă, Beck a reuşit să strângă 300.000 de dolari de la Rocket, de la familie şi de la prieteni, apoi a petrecut doi ani construind un prototip. În noiembrie 2009, el şi doi angajaţi au prezentat Ātea-1, o rachetă de 6 metri care cântărea numai 130 de kilograme. ”Noua Zeelandă, mergem în spaţiu“, a spus el în timp ce a apăsat butonul roşu de aprindere.

    De la primul test triumfal, Rocket Lab a devenit din ce în ce mai puternic. Facilităţile de producţie ale companiei, câteva depozite dintr-o zonă industrială din Auckland, dispun de o zonă de asamblare gigantică pentru rachetele şi camerele sale electronice, unde inginerii software îşi ajustează motoarele Rutherford, numite după fizicianul născut în Noua Zeelandă Ernest Rutherford. Laboratorul Rocket Lab efectuează teste ale motorului la câţiva kilometri distanţă, pe un teren de păşuni lângă aeroportul din Auckland. În mare, compania a progresat mult mai repede decât start-up-urile aerospaţiale tipice, ajungând la operaţiuni de 148 milioane de dolari şi fiind evaluată la peste 1 miliard de dolari.

  • Neozeelandezul care vrea să ducă omenirea în spaţiu

    În adolescenţă, Peter Beck era un tânăr mult mai productiv decât majoritatea adolescenţilor, petrecându-şi o mare parte din tinereţe în garajul familiei, în Noua Zeelandă, în mijlocul echipamentelor de sudură. La 15 ani şi-a construit o bicicletă din aluminiu de la zero. Un an mai târziu şi-a cumpărat cu 300 de dolari un Austin Mini ruginit şi l-a refăcut de la cap la coadă, reconstruindu-i motorul şi suspensia şi fixând toate panourile caroseriei. Părinţii lui Beck, un director de muzeu şi o profesoară, şi-au încurajat fiul dintotdeauna. ”Mama îmi aducea cina jos, în garaj, şi o punea pe bancă pentru mine, dar de multe ori se răcea“, spune Beck.

    În 1999, la vârsta de 18 ani, Beck a făcut ceva despre care majoritatea oamenilor ar spune că e o prostie. După ce şi-a studiat toate cărţile din bibliotecă pentru a învăţa cum să-şi facă propriul combustibil, a înfiinţat un laborator într-o magazie din curtea din spatele casei şi s-a decis să construiască un motor cu rachetă. Pentru că nu avea un costum special de protecţie, s-a înfăşurat în saci de plastic şi îşi punea o cască de sudură în timp ce distila peroxid sau alte substanţe chimice.

    După ce a testat unul dintre motoarele pe care le-a construit şi a observat că funcţionează, a decis că e timpul pentru o aventură adecvată. Aşa că a legat motorul în spatele unei biciclete personalizate, s-a îmbrăcat într-o salopetă roşie, şi-a pus o cască albă şi a avut parte de prima sa ”lansare“, pe o şosea. Înclinându-se în faţă, a reuşit să ajungă la aproximativ 135 de km (90 de mile) pe oră.

    Pentru a încetini, tânărul s-a ridicat mai întâi în poziţie verticală, permiţând rezistenţei vântului să facă o parte din muncă, mai ales pentru a nu topi plăcuţele de frână sau roţile. Pentru mulţi oameni, acest tip de experiment ar echivala cu deţinerea unei diplome în inginerie. În schimb, Beck avea pe CV doar câteva locuri de muncă şi internshipuri.  Mai întâi a lucrat pentru un furnizor de aluminiu, a curăţat toaletele şi a construit iahturi, devenind expert în analizarea acusticii lor pentru a atenua zgomotul motorului şi al elicei. Ulterior a lucrat pentru un producator local de aparatură casnică, iar în cele din urmă s-a alăturat unui laborator de cercetare şi dezvoltare susţinut de guvern.

    În 2006, soţia lui Beck a fost nevoită să se mute în interes de serviciu, motiv pentru care cei doi au stat timp de o lună în SUA. El a profitat de această oportunitate pentru a vizita institutele şi companiile de cercetare aerospaţială ale ţării. Spera să-şi găsească un loc de muncă, dar de fiecare dată ieşea deprimat. ”Mă aşteptam ca toţi aceşti oameni să debordeze de energie, dar nimic din toate aceste lucruri nu s-a întâmplat.“ Companiile şi laboratoarele construiau rachete şi vorbeau despre misiuni pe Marte, dar abordările lor păreau învechite. Pe de altă parte, teoria lui Beck este că spaţiul se va deschide pentru omenire numai dacă ar putea fi găsit un mod mult mai ieftin de a ajunge acolo. Rachetele disponibile la vremea respectivă erau masive, concepute să transporte sateliţi de mărimea autobuzului.

    Dar Beck a înţeles că electronica ieftină şi software-ul inteligent ar face posibilă construirea de flote de sateliţi mai mici şi mai ieftini. La vremea respectivă, Space Exploration Technologies Corp., sau SpaceX, nu-şi începuse încă treaba. Lansările erau încă efectuate de guverne şi costau între 100 şi 300 de milioane de dolari. Agenţiile oficiale spaţiale zburau cel mult o dată pe lună, iar în vârful listei lor de priorităţi se plasau companiile de telecomunicaţii şi armata. Beck credea că oamenii nu ar putea să experimenteze cu adevărat spaţiul cosmic decât dacă rachetele ieftine ar fi mai uzuale. ”Este atât de greu să ajungi în spaţiu. Ştiam că trebuie să găsesc o modalitate mai uşoară de a face asta, că trebuie să construiesc o rachetă“, spunea el. Şi aşa s-a născut Rocket Lab.

    În 2007, guvernul Noii Zeelande l-a lăsat pe Beck să preia un etaj, fără chirie, la laboratorul unde lucra. Avea astfel acces la echipamente de ultimă generaţie, dar avea nevoie şi de bani pentru a cumpăra alte unelte. Aşa că l-a sunat pe Mark Rocket, un antreprenor bogat pe care Beck l-a auzit la radio vorbind despre interesul său în ce priveşte călătoriile în spaţiu. În cadrul întâlnirii, Beck l-a ademenit cu propunerea de a lansa rachete ieftine în fiecare săptămână, lucru de care Rocket a fost destul de intrigat. ”Când am dezbătut ideea cu avocatul şi contabilii mei, au fost nişte sprâncene ridicate. Părea ca o modalitate uşoară de a scăpa de o grămadă de bani. Dar eu împărtăşeam această viziune“, povesteşte antreprenorul. În cele din urmă, Beck a reuşit să strângă 300.000 de dolari de la Rocket, de la familie şi de la prieteni, apoi a petrecut doi ani construind un prototip. În noiembrie 2009, el şi doi angajaţi au prezentat Ātea-1, o rachetă de 6 metri care cântărea numai 130 de kilograme. ”Noua Zeelandă, mergem în spaţiu“, a spus el în timp ce a apăsat butonul roşu de aprindere.

    De la primul test triumfal, Rocket Lab a devenit din ce în ce mai puternic. Facilităţile de producţie ale companiei, câteva depozite dintr-o zonă industrială din Auckland, dispun de o zonă de asamblare gigantică pentru rachetele şi camerele sale electronice, unde inginerii software îşi ajustează motoarele Rutherford, numite după fizicianul născut în Noua Zeelandă Ernest Rutherford. Laboratorul Rocket Lab efectuează teste ale motorului la câţiva kilometri distanţă, pe un teren de păşuni lângă aeroportul din Auckland. În mare, compania a progresat mult mai repede decât start-up-urile aerospaţiale tipice, ajungând la operaţiuni de 148 milioane de dolari şi fiind evaluată la peste 1 miliard de dolari.

  • Povestea omului care a creat unul dintre cele mai copiate modele de business din lume. Acum are o avere de peste 1 miliard de dolari

    Andrew Mason s-a născut în 1980 în SUA şi este unul dintre cofondatorii Groupon, o companie de comerţ electronic, specializată în furnizarea de clienţi prin intermediul unor cupoane pentru produse şi servicii reduse de la companii locale. Tânărul, care a crescut în suburbiile din Pittsburgh, Pennsylvania, i-a avut ca prim model pe părinţii săi, ambii antreprenori: tatăl său era un vânzător de diamante, iar mama deţinea o afacere cu fotografii.

    Însă Mason şi-a dezvoltat propriul spirit antreprenorial în liceu, iar la vârsta de 15 ani a creat un serviciu de livrare numit Bagel Express. În 2003, a absolvit Universitatea Northwestern cu o diplomă de licenţă în muzică, dar pentru că nu şi-a găsit de lucru în acest domeniu şi-a luat o slujbă ca dezvoltator de software la InnerWorkings, Inc., unde l-a întâlnit şi pe fondatorul companiei, antreprenorul Eric Lefkofsky.

    În 2006, Mason a obţinut o bursă la Harris School of Public Policy din cadrul Universităţii din Chicago, după crearea Policy Tree, un instrument de vizualizare a dezbaterilor politice. De-a lungul acestei perioade a creat The Point, un program menit să organizeze acţiuni la nivel local pentru o anumită cauză, cum ar fi finanţarea unei burse sau susţinerea unui proiect de caritate. Ideea i-a venit atunci când şi-a închis contractul de telefonie mobilă şi a întâmpinat dificultăţi. În cazul în care un număr mai mare de păgubiţi s-ar organiza mai eficient, ar putea beneficia de avantaje comune din partea furnizorului respectiv, se gândea el la momentul respectiv.

    Aşadar, The Point a permis oamenilor să colaboreze pentru susţinerea unor cauze şi să facă donaţii în acest scop. Cu toate acestea, compania nu îşi atribuia comisiane până când nu era atins obiectivul financiar sau targetul de membru. Lefkofsky, fostul său şef, a investit 1 milion de dolari în start-up, iar Mason a abandonat Universitatea din Chicago după doar trei luni de la începerea cursurilor pentru a se dedica în totalitate ideii sale de business. În 2007 Mason a căutat o modalitate de a obţine profit din The Point, explorând conceptul de cumpărare colectivă – o practică în care un grup de clienţi se angajează să achiziţioneze un produs de la un vânzător şi vânzătorul, la rândul său, furnizează produsul la un preţ redus. 

    Aşa că în 2008 a fondat şi a lansat Groupon împreună cu Lefkofsky, iar Mason a devenit directorul executiv al companiei. Prin negocierea unor reduceri ale produselor şi serviciilor furnizorilor, Groupon a încercat să lege vânzătorii cu noii clienţi prin metoda „afacerea zilei”, iar compania a profitat de fiecare vânzare, primind până la 50% din valoarea produsului sau serviciului. Astfel, până în 2012 Groupon a crescut de la câteva zeci la peste 12.000 de angajaţi şi s-a extins în peste 150 de oraşe din SUA şi în peste 40 de ţări.

    În noiembrie 2010, Google Inc. şi-a exprimat interesul de a cumpăra Groupon, oferind aproximativ 6 miliarde de dolari. În ciuda aşteptărilor comunităţii de afaceri, Mason şi directorii săi au decis să nu vândă compania, declarând că vor să menţină Groupon ca afacere independentă, iar în iunie 2011 Mason a anunţat că va lista compania la bursă. Oferta publică iniţială (IPO) a ajuns la 700 de milioane de dolari, ceea ce a ridicat valoarea companiei la 12,7 miliarde de dolari. Totuşi, până în august 2012, acţiunile Groupon au scăzut cu 75%, iar în februarie 2013 Mason a fost înlăturat din funcţia de CEO.

  • Şeful care şi-a redus salariul la 1 dolar pe an, a donat pachetul de acţiuni unor organizaţii caritabile şi a creat un fond de ajutor pentru angajaţi de 100.000 de dolari

    Numit de către EY antreprenorul anului în 2003, Mackey susţine cu tărie ideea de piaţa liberă, convingere pe care a şi detaliat-o în cartea ”Capitalism conştiincios„, publicată în 2013.

    John Mackey s-a născut pe 15 august 1953 în Houston, Texas; tatăl său a fost profesor de contabilitate şi CEO al LifeMark, o companie din domeniul activităţilor de îngrijire personală. Mackey a urmat cursuri de filosofie şi religie la Universitatea din Texas, respectiv Universitatea Trinity, unde a petrecut mai bine de şase ani.

    Omul de afaceri a participat la fondarea primului magazin cu produse alimentare bio, SaferWay, alături de prietena sa Renee Lawson în 1978, în Austin, Texas. Ei au împrumutat 10.000 de dolari şi au mai strâns încă 35.000 dolari pentru a deschide unitatea. După doi ani, SaferWay a fuzionat cu Clarksville Natural Grocery, companie condusă de Mark Skies şi Craig Weller, redenumind businessul Whole Foods Market.

    în 2006, John Mackey a anunţat că îşi reduce salariul la valoarea de 1 dolar pe an, că îşi donează pachetul de acţiuni către organizaţii caritabile şi că deschide un fond de urgenţă de 100.000 de dolari pentru angajaţi. ”Am 53 de ani şi am ajuns la un moment al vieţii în care nu mai vreau să muncesc pentru bani, ci pentru plăcerea de a munci“, a scris el angajaţilor.

    Pe 20 iulie 2007, Wall Street Journal a dezvăluit că Mackey folosea de aproape şapte ani pseudonimul Rahodeb pentru a posta pe diverse forumuri online de finanţe. Printre aceste postări se regăseau numeroase critici la adresa unor lanţuri concurente precum Wild Oats Market, drept pentru care Comisia Federală de Comerţ a aplicat o serie de amenzi.
    Pe 9 decembrie 2004, John Mackey a demisionat din funcţia de preşedinte al consiliului de administraţie al Whole Foods Market, poziţia pe care o deţinea încă din 1978, păstrând totuşi o poziţie de membru al consiliului.

    La jumătatea lunii iunie, gigantul de e-commerce Amazon a anunţat preluarea companiei fondate de John Mackey, devenită cea mai mare reţea de retail de mâncare organică şi naturală din SUA, într-o ofertă de 42 de dolari pe acţiune, care evaluează compania la 13,7 miliarde de dolari. ”Milioane de oameni iubesc Whole Foods pentru că oferă cele mai bune produse alimentare naturale şi organice şi pentru că vor să se hrănească sănătos“, a spus CEO-ul Amazon, Jeff Bezos. Whole Foods va continua să opereze magazinele sub brandul propriu, iar fondatorul şi directorul general al companiei, John Mackey, îşi va păstra poziţia.

    Afacerea, care urmează să fie aprobată de autorităţi şi de toţi acţionarii Whole Foods, este aşteptată să se închidă în a doua jumătate a acestui an. Este pentru prima dată când Amazon investeşte într-o reţea tradiţională de retail. Astfel, un gigant al e-commerce-ului se întoarce la originile comerţului desfăşurat în mod clasic în magazine tradiţionale. Este cea mai mare achiziţie a Amazon din 2014 încoace, de la achiziţia serviciului video Twitch pentru 970 de milioane de dolari. Preţul acţiunii a crescut cu 27% ca urmare a anunţului de achiziţie, până la 42 de dolari. Analiştii afirmă că această mişcare va permite gigantului american al comerţului online o distribuţie locală mult mai facilă, inclusiv a produselor proaspete.

    Compania Whole Foods are venituri de circa 15 miliarde de dolari pe an şi peste 400 de magazine în Statele Unite, dar John Mackey continuă să ducă o viaţă modestă. Conduce o Honda Civic, zboară la clasa economy şi este cunoscut pentru obiceiul de a veni în pantaloni kaki la întâlnirile de afaceri. Averea sa este estimată în prezent la 100 de milioane de dolari.
     

  • La 18 ani a construit propriul motor care funcţiona cu combustibil creat tot de el şi a reuşit să atingă o viteză de 130 km/h cu bicicleta. Acum vizează zborurile în spaţiu

    Peter Beck a fost un adolescent mai inventiv decât majoritatea celor de vârsta lui. Şi-a petrecut cea mai mare parte a adolescenţei meşterind în garajul familiei. La 15 ani a construit o bicicletă de aluminiu de la zero.
     
    La 16 ani a cumpărat o maşină ruginită, un Austin Mini, cu 300 de dolari pe care a refăcut-o în totalitate. Păinţii săi – un director de muzeu şi o profesoară – i-au încurajat aceste preocupări. Aveau şi motiv. “Mama îi aducea cina în garaj, dar îmi spunea să am grijă să nu se răcească. Uneori răcnea la mine să las şurubelniţele din mână şi să merg la culcare.” În 1999, la 18 ani, Beck a făcut ceva ce mulţi oameni ar considera că e stupid. După ce a citit o sumedenie de cărţi, s-a hotărât să facă în curtea casei un laborator pentru a-şi face propriul combustibil. Pentru că îi lipsea un costum de protecţie, s-a învelit în pungi de plastic. 
     
     
    După ce a testat cu succes unul dintre propriile lui motoare, a decis că e timpul să treacă la o aventură veritabilă. A ataşat propriul motor la una din biciletele sale şi cu propriul combustibil a reuşit să ajungă la o viteză de peste 130 km la oră, pe autostradă, stând aplecat. Pentru a încetini, s-a ridicat din ce în ce mai drept. 
     
    Apoi, Beck a lucrat în diverse domenii pentru a câştiga experienţă. De pildă, a lucrat în domeniul construcţiei de yachturi şi a învăţat despre dinamica lor. Apoi s-a angajat în cadrul unui laborator de cercetare al guvernului.
    Şi-a dorit mereu să lanseze rachete în spaţiu. Şi să facă din călătoriile o realitate. Şi crede că nu va mai dura mult până când va izbuti.
     

  • Femeile care plătesc preţul pentru ca noi sa avem cele mai noi telefoane, otrăvindu-se în fabrici care nu respectă norme de protecţie

    Zeci dintre aceşti muncitori au fost spijiniţi de organizaţia Banolim să obţină compensaţii pentru bolile de care suferă sau au suferit, din pricina condiţiilor de muncă. Grupul s-a constituit iniţial pentru a-l sprijini pe Hwang Sang-ki, un taximetrist a cărui fiică a murit din pricina unei forme agresive de leucemie, boală declanşată pe vremea când ea lucra pentru o fabrică Samsung. 

    Banolim s-a implicat în documentarea mai multor dosare pentru bolnavi de cancer care au suferit din pricina condiţiilor de muncă. Reprezentanţii organizaţiei lucrează acum cu femei care acuză probleme de inferitilitate ca urmare a aceloraşi condiţii de muncă. În prima parte a acestui an, o decizie judecătorească i-a dat câştig de cauză lui Kim Mi-yeon, acesta fiind primul dosar care a acceptat infertilitatea ca boală profesională.

    Park min-sook, acasă împreună cu fiica sa. Park are 44 de ani şi a lucrat vreme de şapte ani într-o fabrică de semiconductori a Samsung. S-a îmbolnăvit de cancer de sân, infertilitate şi a avut mai multe pierderi de sarcină.

    Pozele lui Min-sook de pe vremea când lucra în fabrica de semiconductori.

    Kim Shinyeo o ajută pe fiica sa Han Hye-kyung să coboare din maşină pentru a ajunge la centrul de tratament. Han are 39 de ani şi a lucrat într-o fabrică Samsung de LCD. Are o tumoare cerebrală care îi afectează vorbirea, vederea şi mobilitatea.

    Han Hye-kyung la tratament

    Han Hye-kyung este ajutată de mama sa să urce în scaunul cu rotile după ce şi-a petrecut noaptea protestând în faţa sediului central al Samsung din Seoul. În partea dreaptă a imaginii este Hwang Sang-ki, tatăl lui Hwang Yu-mi, care a lucrat şi ea într-o fabrică Samsung şi a fost răpusă de o formă agresivă de leucemie în 2007.

    Han Hye-kyung şi Kim Shinyeo acasă la ele.

    Han Hye-kyung doarme după un protest în faţa sediului Samsung din Seoul.

    Un altar pentru Hwang Yu-mi, realizat în timpul unui protest în faţa sediului central din Seoul.