BusinessMagazin

Category: Special

  • Povestea celui mai mare falsificator de bani din istorie

    După cum povesteşte chiar el într-un interviu acordat revistei GQ, întreaga activitate criminală a lui Frank Bourassa a atârnat în balanţă într-o dimineaţă de decembrie, în 2009, când a petrecut ore întregi într-o parcare privind către portul din Montreal. El aştepta un transport aparent banal: cutii cu foi albe de hârtie.

    Amicii lui Bourassa, în două maşini separate, supravegheau parcarea de două zile şi nu observaseră nimic ieşit din comun; Frank Bourassa era totuşi neliniştit, pentru că în orice moment ar fi putut apărea câţiva poliţişti care să îl înhaţe. Şi avea dreptate să se teamă: într-o bună zi, câţiva poliţişti aveau să apară de nicăieri şi să îl aresteze; dar nu în acea dimineaţă friguroasă de decembrie.

    Simţind că marfa se apropie, Bourassa a sunat un alt prieten, un şofer pe care îl angajase, şi i-a spus să tragă camioneta mai aproape de locul de acostare. La scurt timp, camioneta încărcată deja a ieşit din port în mare viteză – o imagine pe care Frank o aştepta de mai bine de doi ani. Şi-o imagina, de fapt, încă din timpul adolescenţei, atunci când şi-a lansat „cariera“ de răufăcător; până la acel moment, CV-ul său includea furt din magazine, furt de maşini sau trafic de droguri. Dar acel transport din Montreal reprezenta începutul celui mai important moment din viaţa sa de infractor.

    Pe măsură ce camioneta se îndepărta, Bourassa şi complicii său au urmat-o. Şoferul a dus marfa până în Trois-Rivieres, oraşul natal al lui Frank, şi a lăsat-o acolo. El a sunat atunci un alt complice care a venit să se asigure că nu există microfoane sau camere de filmat între foile de hârtie; după ce s-a asigurat că totul e în regulă, Frank a răsuflat uşurat: „Nimeni nu mă mai poate opri de acum“.

    Foile albe nu erau însă simple foi de scris: realizate din acelaşi material folosit la tipărirea bancnotelor americane, ele aveau gravate faţa lui Andrew Jackson – principalul ingredient pentru producerea unor bancnote false de înaltă calitate. Bourassa avea acum lucrurile necesare pentru a falsifica sute de milioane de dolari în bancnote de 20 şi era pe cale să devină cel mai prolific falsificator din istoria modernă.

    Ambiţiile criminale ale lui Frank Bourassa, ajuns astăzi la 44 de ani, au început să se dezvolte când el era în clasa a VIII-a: „Am dezvoltat o reţea de hoţi din magazine“, povesteşte bărbatul. „Am început să fac bani, sute de dolari pe săptămână, era foarte mult pentru un puşti!“ La 15 ani s-a mutat din casa părinţilor, a renunţat la şcoală şi şi-a închiriat propriul apartament. Şi-a găsit chiar şi job cinstit, lucrând la un atelier auto; în acelaşi timp însă el vindea şi maşini furate. „Aveam câţiva băieţi pe care îi sunam, le spuneam de ce maşini am nevoie şi ei mi le aduceau. Câte maşini am furat? Nu ştiu, cred că vreo 500.“
    Când avea 28-29 de ani, Frank Bourassa a comis ceea ce descrie ca fiind cea mai mare greşeală a vieţii lui: a încercat să se îmbogăţească prin mijloace legale. În partea de vest a oraşului natal, el a deschis o mică fabrică specializată în producţia de pantofi şi plăcuţe şi frână. Unitatea a avut un oarecare succes, dar acest succes „cinstit“ nu i-a adus nicio satisfacţie. „Lucram douăzeci de ore pe zi, nici nu mai apucam să dorm. Era o nebunie“, povesteşte bărbatul în cadrul interviului pentru GQ. Nu după mult timp, el a fost diagnosticat cu o tulburare legată de stres şi a primit tratament. A vândut fabrica, dar experienţa l-a dus la o concluzie simplă: „La naiba cu asta, nu o să mai lucrez niciodată cinstit!“.

    Aşa că Frank Bourassa s-a întors la activitatea sa preferată: încălcarea legii. „Oamenii câştigau destul de mult din traficul de marijuana în acea perioadă, aşa că m-am gândit să încerc şi eu.“ Noul „business“ a mers destul de bine până în 2006, când poliţia a descoperit laboratorul unuia dintre distribuitorii săi; Frank a fost condamnat la 12 luni de închisoare, dar legile canadiene i-au permis să stea doar trei luni în arest la domiciliu.

    În acele luni, Bourassa a început să se întrebe ce se va alege de viaţa lui; ştia că afacerea cu marijuana nu poate rezista la nesfârşit, pentru că traficanţii mexicani aduceau marfă mult mai ieftină. Şi atunci i-a picat fisa: „Rezultatul final e întotdeauna acelaşi: faci tot felul de lucruri pentru a obţine bani. Aşa că la naiba cu asta – de ce să nu sari peste majoritatea paşilor şi să treci direct la obţinutul banilor?“

     

  • De ce salariul minim încă dă dureri de cap economiştilor la mai bine de 100 de ani de la apariţia sa

    Dezbaterea nu este nicăieri mai încinsă ca în SUA, cea mai mare economie a lumii. În urmă cu doi ani, Seattle a devenit primul mare oraş din Statele Unite care a consfinţit prin lege un salariu minim de 15 dolari pe oră. Creşterea este graduală. În prezent, salariul minim la nivel federal este de 7,25 de dolari pe oră. În Seattle, companiile mari au început anul acesta să-şi plătească angajaţii cu 13 dolari pe oră. 15 dolari ar urma să primescă de anul viitor. Până în 2021, salariul minim de 15 dolari ar trebui să fie valabil peste tot. Anul acesta California şi New York au aprobat legi care aduc salariul minim la 15 dolari pe oră. La fel au făcut multe alte oraşe şi localităţi. Însă nu toată lumea crede că a plăti mai mult oamenilor este un lucru bun. În urmă cu câteva zile s-a întâmplat ceva ce pentru mulţi a părut bizar în acest context. Guvernatorul statului Missouri, Eric Greitens, a aprobat o lege prin care remuneraţia minimă este redusă de la 10 dolari pe oră la 7,70 de dolari. Decizia a fost luată la trei luni de la majorare. Greitens s-a justificat spunând că majorarea salariilor ”ucide locuri de muncă“ şi ”scoate bani din buzunarele oamenilor“. Iar guvernatorul Bruce Rauner din Illinois a blocat o lege care ar fi ridicat salariul minim la nivel de stat la 15 dolari – o dovadă de ”raţionalitate economică“, după cum a descris decizia un contribuitor al Forbes.

    Revistele Quartz şi The Economist au făcut o incursiune în sfera dezbaterilor privind salariul minim.

    Piaţa locurilor de muncă, conform economiei elementare, este ca orice altă piaţă. Ea funcţionează cel mai bine dacă salariile sunt stabilite de ofertă şi de cerere, şi nu de vreun alt factor cum ar fi reglementările guvernului. Aşa cum guvernul nu stabileşte un preţ minim pentru cămăşi sau fructe de avocado, el nu ar trebui să le impună angajatorilor cel mai mic salariu pe care trebuie să-l plătească angajaţilor.

    Teoria economică standard spune că un salariu minim pe economie sprijinit de guvern ar putea duce la pierderi de locuri de muncă deoarece unii angajatori ar fi dispuşi să angajeze doar cu un salariu mai mic decât cel minim, iar unii şomeri ar accepta să muncească pe mai puţin decât minimul pe economie.

    Prin introducerea forţată a unui salariu minim, guvernul face rău atât angajatorilor, cât şi muncitorilor şi în cele din urmă reduce productivitatea economiei.

    Cu toate acestea, când un studiu recent a constatat că majorarea accentuată a salariului minim în Seattle a avut ca efecte pierderea unor locuri de muncă şi mai puţine ore pentru angajaţii cu salarii mici – exact ceea ce teoria ofertei şi a cererii prevede – dezbaterile din lumea economiştilor au explodat.

    Principalele critici aduse de cei care au descoperit greşeli în studiu sunt că anumite categorii de angajaţi care ar fi putut beneficia de creşterea salariilor au fost excluse din analiză.

    Salariul minim a devenit un teren de luptă pentru economişti. Thomas Leonard, de la Princeton, scrie într-o lucrare despre istoria salariului minim (”The Very Idea of Applying Economics: The Modern Minimum-Wage Controversy and Its Antecedents„) că energia care intră în argumentarea salariului minim depăşeşte, la cantitate, importanţa sa ca materie de politică. Probleme precum proiectarea asigurărilor de sănătate, politica fiscală şi reforma drepturilor salariale sunt aspecte politice mai importante, spune el, dar care nu creează ranchiună la acelaşi nivel – mai puţin de 2% dintre angajaţii americani au primit salarii la sau sub minimul federal în 2016.

    Leonard crede că salariul minim generează atât de multă nervozitate pentru că se duce direct la inima modului în care sunt văzute pieţele libere. În cazul în care salariul minim se dovedeşte o politică bună, răstoarnă toată teoria economică ortodoxă.

    Originile salariului minim pot fi urmărite până la mişcările muncitorilor din naţiunile industrializate ale secolului al XIX-lea. Programele lungi, salariile scăzute şi lipsa de siguranţă au determinat sindicatele şi reformatorii sociali să pledeze pentru o varietate de legi care să-i protejeze pe lucrătorii din fabrici. Primele legi privind salariile minime au apărut în anii 1890 în Noua Zeelandă şi Australia şi în anii 1900 în Regatul Unit; acestea nu prevedeau salarii minime la nivel naţional, aşa cum există astăzi în SUA şi în cele mai multe dintre statele Uniunii Europene (Germania a introdus de la 1 ianuarie 2015 un salariu minim la nivel naţional stabilit de guvern; în unele state europene salariul minim se stabileşte prin negocieri colective între asociaţiile patronale şi cele sindicale), ci minimele pentru industrii specifice în care existau îngrijorări că muncitorii sunt dezavantajaţi.

    Salariul minim a ajuns în SUA în anii 1910, dar numai în unele state şi numai pentru femei şi copii. ”Până la apariţia unui salariu minim federal în 1938, s-a considerat că bărbaţii nu au nevoie de această protecţie paternă, având în vedere protecţia dreptului la un contract liber garantată explicit de Constituţia SUA“, explică Leonard. Statele Unite au stabilit un salariu minim de 25 de cenţi pe oră în 1938 şi intermitent au mai ridicat nivelul de atunci (şi nu în funcţie de inflaţie). De la început era clar că salariul minim va fi un test pentru teoria economică. ”Funcţionarea acestei stabiliri virtuale a unui salariu minim va fi urmărită cu interes de economişti“, scriau economiştii Beatrice şi Sidney Webb în cartea lor din 1897 ”Democraţia industrială“ (soţii Webb se numără printre fondatorii London School of Economics).

  • Cum a ajuns o ţară care era de 12 ori mai bogată decât China să fie MĂCINATĂ de SĂRĂCIE şi CONFLICTE

    Venezuela s-a lovit de multe crize politice de-a lungul istoriei sale, însă indiferent de situaţie potenţialul economic al ţării nu a fost niciodată negat. Imediat după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, naţiunea din America de Sud şi-a construit întreaga economie pe spatele aurului negru. Chiar şi astăzi Venezuela conduce în topul rezervelor de petrol, cu 300 de miliarde de barili.

    În 1950, când majoritatea ţărilor de pe glob se zbăteau să-şi revină după cel de-al doilea război mondial, Venezuela era extrem de bogată, având al patrulea PIB per capita din lume. Astfel, ţara era de două ori mai bogată decât Chile, de patru ori mai prosperă decât Japonia şi de 12 ori mai bogată decât China. Din păcate pentru Venezuela, această situaţie nu avea să continue foarte mult. În perioada 1950-1980, economia venezueleană a crescut constant, iar în 1982 era cea mai prosperă economie din America Latină. Autorităţile s-au folosit de resurse vaste de petrol pentru a plăti diferite programe sociale, în sănătate, educaţie, transport sau alimentaţie. La vremea aceea, muncitorii din Venezuela erau printre cel mai bine plătiţi din regiune.

    La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului s-a prăbuşit şi a decimat economia venezueleană. Astăzi, Venezuela este una dintre cele mai sărace economii din regiune şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă criza actuală va continua, potrivit Fondului Monetar Internaţional. FMI prognozează că până în 2022, PIB-ul per capita va fi de doar 12.210 dolari, ceea ce ar însemna o sărăcie mai mare decât chiar înainte de era Chavez. În ultimii patru ani, PIB-ul ţării a scăzut cu peste 35%, adică o scădere mai drastică decât au avut-o Statele Unite ale Americii în timpul Marii Crize Economice din 1929-1933.

    Venezuela se sprijină în continuare foarte mult pe petrol (95% din exporturile ţării este reprezentat de această resursă), ceea ce înseamnă că orice fluctuaţie a preţului petrolului face diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie. După scăderea semnificativă a preţului petrolului în anii ’80, inflaţia a crescut ajungând în 1989 la 84,5%, iar în 1996 la 99,9%. În 1998, Hugo Chavez a fost ales preşedinte şi a promis că va reduce sărăcia, iar standardul de viaţă va creşte. Revenirea preţului petrolului a făcut ca acest lucru să se întâmple în anii 2000. Anul 2004 a fost unul critic pentru Chavez din cauza creşterii fulminante a preţului barilului de petrol.

    Economia a mers din ce în ce mai bine, iar preşedintele s-a ţinut de promisiune şi a cheltuit banii pentru a îmbunătăţi viaţa celor mai săraci; astfel procentul sărăciei s-a înjumătăţit până în 2010. Acest lucru a dus la creşterea deficitului ţării, context în care menţinerea programelor de bunăstare socială devenea imposibilă dacă preţul petrolului scădea. Lucru care s-a întâmplat de altfel când Maduro a preluat conducerea.

    Chavez a murit în 2013 şi Nicolas Maduro a preluat şefia statului. Din păcate pentru el, preţul petrolului s-a prăbuşit din nou şi era clar că Venezuela urma să aibă o bătălie intensă cu inflaţia, iar bancnota naţională urma să se devalorizeze foarte mult. Acum ţara duce o lipsă masivă de alimente, medicamente şi alte bunuri esenţiale, iar violenţa şi protestele cresc în Caracas.

    Recent, guvernul a modificat constituţia ţării pentru a câştiga şi mai multă putere, deşi 80% din populaţia ţării nu-l mai vrea la conducere. Nicolas Maduro refuză să-şi dea demisia în ciuda unor proteste masive care au acaparat întreaga ţară şi în urma cărora au murit peste 100 de oameni. Aşadar, în condiţiile unei crize economice şi politice profunde, regimul preşedintelui Nicolas Maduro a devenit tot mai dependent de Rusia pentru finanţare, oferind în schimb Moscovei active ale companiilor de stat, în special din industria petrolieră, se arată într-o analiză a Reuters.

    Compania petrolieră de stat Petroleos de Venezuela (PDVSA) este angrenată în negocieri cu firma rusă de stat Rosneft pentru cedarea unor participaţii în câteva din cele mai productive proiecte petroliere din Venezuela, potrivit unui oficial de rang înalt de la Caracas şi unor surse din industria energiei. În ultimii doi ani, regimul preşedintelui Maduro a devenit din ce în ce mai dependent de Moscova, după ce China şi-a redus expunerea în această ţară din cauza corupţiei şi criminalităţii. Multe companii multinaţionale şi-au redus sau închis operaţiunile locale din cauza gravei crize politice şi economice cu care se confruntă Venezuela.

  • Când şi-a deschis primul magazin nu se aştepta să se îmbogăţească, spera să supravieţuiască. Vezi ce sumă a luat pe afacerea când a vândut-o

    Printr-o combinaţie de politici de marketing, educaţie pentru consumatori şi activism social, The Body Shop ltd. a rescris regulile afacerilor în industria cosmetică globală şi a făcut-o pe Roddick una dintre cele mai bogate femei din Marea Britanie.

    Născută în 1942, Anita Perella a fost a treia din cei patru copii ai unei familii de italieni imigranţi din Littlehampton, Anglia. Deşi mama sa îşi dorea pentru ea o carieră de profesoară, dorinţa ei de aventură era prea puternică ca să o ţină în sala de clasă. După un an de studii la Paris şi încă un an la Geneva, a început aventura pe care ea însăşi a numit-o ”traseul hippie“, care a purtat-o prin Europa, Pacificul de Sud şi Africa; aşa a intrat în contact cu ritualurile şi obiceiurile multor culturi din lumea a treia, inclusiv formele lor de protejare a sănătăţii şi îngrijire a corpului.

    La întoarcerea sa în Anglia s-a întâlnit cu Gordon Roddick, un spirit boem la fel ca ea, iar cei doi s-au căsătorit în 1970 şi, la scurt timp, au deschis un hotel, urmat de un restaurant. Câţiva ani mai târziu, Gordon Roddick a decis să-şi îndeplinească un vis: o călătorie de la Buenos Aires, Argentina, până la New York, SUA, şi nu oricum, ci călare. Admirând spiritul libertin al soţului său, antreprenoarea a acceptat să vândă restaurantul pentru a-i finanţa călătoria. Ulterior, pentru a se întreţine pe ea şi pe fiicele sale în absenţa soţului, a hotărât să deschidă un mic magazin în care să poată pună în aplicare câteva dintre cunoştinţele sale cosmetice dobândite în timpul călătoriilor.

    Cu ajutorul soţului, a obţinut un împrumut de 6.500 de dolari, a contractat un producător local de plante şi a deschis o mică fabrică pe litoral şi primul magazin The Body Shop. Totul se făcea pe baza unui buget strict, fără nicio concesie pentru estetică. Spre exemplu, a decis să picteze magazinul cu verde pentru că ascundea totul, chiar şi petele umede de pe pereţi, şi oferea discounturi clienţilor care îşi aduceau înapoi recipientele goale. De asemenea, clienţilor li se permitea să aleagă dintr-o gamă de uleiuri parfumate pentru a-şi personaliza cumpărăturile, deoarece era mai ieftin decât să adauge parfumuri scumpe în fiecare recipient. A evitat publicitatea plătită, bazându-se, în schimb, pe interviuri bine plasate, promovând cauze sociale şi oferind broşuri în magazine.

    Combinaţia de produse, strategie bună de relaţii publice, un personal bine pregătit şi un cumul de valori bine definite a generat rapid o poveste. |ntr-un an afacerea lui Roddick a crescut atât de mult încât a deschis un al doilea magazin. Când soţul aventurier s-a întors în primăvara anului 1977, The Body Shop era atât de popular, încât soţii Roddicks au început să se extindă prin francize. Unul dintre ingredientele-cheie ale afacerii a fost activismul social, sprijinul vocal pentru cauze precum Greenpeace, Amnesty International, salvarea pădurilor tropicale şi interzicerea testelor pe animale, iar asta s-a tradus în creşterea vânzărilor.

    Până în vara anului 1992, existau peste 700 de magazine The Body Shop, care generau vânzări de 231 milioane de dolari, fiind considerat al doilea cel mai popular şi respectat brand din Marea Britanie. Roddick afirma deseori că scopul afacerii sale nu sunt atât banii, cât implementarea principiilor etice şi morale ca standard de management; în 2006 The Body Shop a fost preluat de L’Oréal într-o tranzacţie de 652 milioane de lire sterline. Anita Roddick a decedat în 2007 şi a lăsat o mare parte din avere organizaţiilor caritabile.

  • Orfană de la vârsta de 7 ani, căsătorită la 14 ani, mamă la 17 şi văduvă la 20 de ani. Povestea primei femei din SUA care şi-a făcut singură averea

    Fiica unor foşti sclavi, orfană de la vârsta de 7 ani, căsătorită la 14 ani, mamă la 17 şi văduvă la 20 de ani, ea a construit una dintre cele mai profitabile companii conduse de o persoană de culoare în secolul al XX-lea, Madam C.J. Walker Manufacturing co., prin care a dezvoltat şi comercializat produse cosmetice de îngrijire a părului. A fost, de asemenea, prima femeie din SUA care şi-a făcut singură averea, iar popularitatea sa a depăşit barierele timpului.

    Walker s-a născut cu numele Sarah Breedlove pe 23 decembrie 1867 într-o familie săracă, părinţii săi fiind lucrători pe o plantaţie de bumbac din Louisiana; ca majoritatea copiilor de atunci, Sarah a început să lucreze alături de părinţi la o vârstă fragedă.

    Ei au murit însă din cauza unor virusuri puternice, iar copila s-a mutat în Mississippi, unde locuia sora ei. Din cauza comportamentului dispreţuitor pe care îl suporta din partea cumnatului său, Sarah s-a căsătorit cu un muncitor pe nume Moses McWilliams când avea doar 14 ani. Trei ani mai târziu, a născut-o pe fiica sa, Leila, moment în care şi-a propus să facă orice sacrificiu pentru ca fiica sa să aibă o viaţă mai bună. |nsă la scurt timp după ce Lelia a împlinit 2 ani, Moses a fost ucis într-un accident, iar Sarah a rămas singură, cu un copil, la doar 20 de ani. Tânăra s-a mutat în St. Louis, unde a lucrat într-o spălătorie pentru 1,50 dolari pe zi, timp de 18 ani. Lucrând până la 14 ore pe zi, a reuşit să economisească destui bani pentru a-şi trimite fiica la Colegiul Knoxville.

    Pe la vârsta de 30 de ani a început să-i cadă părul, în mare parte din cauza unui cumul de stres şi ani de utilizare a produselor dăunătoare pentru păr. Şi nu era singura. De fapt, majoritatea femeilor de culoare din acea vreme aveau aceeaşi problemă, însă pe piaţă nu existau produse de îngrijire a părului pentru această afecţiune. A încercat tot ce era disponibil, iar pentru că nu a găsit nimic potrivit, a început să experimenteze propriile leacuri de îngrijire a părului. Succesul i-a ieşit în cale abia în 1905, când, după cum a declarat ea însăşi mai târziu unui reporter, a avut un vis în care i s-a spus ce să folosească pentru a crea produsul-minune.

    În câteva săptămâni părul i-a crescut mai repede decât îi căzuse vreodată, iar pentru că prietenele sale s-au arătat interesate de acest leac, şi-a dat seama că ar putea să vândă acest produs. A preparat acasă o cantitate mai mare din acest produs-minune, după care a început să vândă din uşă în uşă prietenilor şi vecinilor, oferind şi mostre gratuite. Această tehnică a funcţionat, iar femeile de culoare din St. Louis au început să cumpere produsele cu entuziasm. Tocmai în această perioadă, Sarah a aflat că fratele ei a murit, lăsând o văduvă şi patru fiice în Denver. Aşa că a decis să se mute acolo pentru a le ajuta, unde a continuat să-şi vândă produsele din uşă-n uşă, cu un succes extraordinar.

    La scurt timp după ce a ajuns în Denver, Sarah s-a căsătorit cu jurnalistul C.J. Walker şi a început să folosească drept nume oficial apelativul Madam C.J. Walker. Cu ajutorul soţului, a început să difuzeze anunţuri în ziare, dezvoltându-şi rapid o afacere înfloritoare, trimiţând clienţilor colete prin poştă. După ce a absolvit colegiul, Lelia s-a mutat la Denver pentru a-şi ajuta familia. |n scurt timp, familia Walker ajunsese să câştige circa 10 dolari pe săptămână, o sumă destul de bună pentru acea vreme. C.J. a decis că afacerea şi-a atins întregul potenţial, însă soţia lui nu a fost de acord.

    Ea s-a gândit că femeile de culoare din întreaga ţară ar fi interesate de produsele ei, iar pentru aceasta, ar trebui să ştie de existenţa lor. Lăsând-o pe Lelia să se ocupe de comenzile prin poştă, Madam C.J. Walker a decis să plece într-un turneu de vânzări în statele din sudul SUA, drept pentru care, în următoarele câteva luni, a ajuns la vânzări săptămânale de 35 de dolari, mai mult decât dublu faţă de cât câştiga un muncitor alb, de sex masculin, din America, şi de 20 de ori mai mult decât media câştigului unei femei de culoare din acele vremuri.

    Realizând faptul că nu putea să se mai ocupe singură de această afacere, Walker a recrutat şi a pregătit o echipă de vânzări din uşă la uşă pentru a face demonstraţii şi a lua comenzi pentru produsele sale, la fel cum Avon a făcut decenii mai târziu. Cu o echipă de femei instruite, Walker a străbătut ţara, iar compania sa a crescut foarte rapid. |n 1908 s-a extins spre est, în Pittsburgh, unde a pus bazele biroului său de afaceri. Doi ani mai târziu, a construit o fabrică de producţie în Indianapolis, unde a angajat, în cele din urmă, peste 3.000 de persoane.

    Până în 1917, Madam C.J. Walker Manufacturing a devenit cea mai de succes afacere americană a unor persoane de culoare, iar Madam C.J. Walker, prima femeie din SUA care şi-a făcut singură averea. Ea a murit în 1919 din cauza unor complicaţii legate de hipertensiune, dar a rămas de-a lungul timpului un model respectabil pentru americanii care visează să-şi depăşească statutul.

     

  • Povestea omului care vindea unul dintre cele mai căutate fructe în perioada comunismului

    James Dole s-a născut pe 27 septembrie 1877, în Jamaica Plain, Massachusetts (acum parte din Boston), într-o familie americană puritană, stabilită acolo din perioada colonială. Tatăl său era pastorul unitarian Charles Fletcher Dole. Şi-a obţinut licenţa în agricultură în 1899, după ce a studiat la Institutul Bussey al universităţii Harvard. După ce a primit un cadou de 50 dolari, a început să economisească bani pentru un viitor business. La 22 de ani când economiile lui au ajuns la 16.240 de dolari, Dole s-a mutat în Honolulu, Hawaii. Oraşul era guvernat de vărul lui, Sanford B. Dole, care ajunsese acolo ca misionar, dar renunţase să fie pastor, a devenit avocat şi s-a dedicat modernizării Hawaiiului. După ce a devenit primul preşedinte al republicii, i-a convins pe preşedintele McKinley şi pe membrii congresului să accepte Hawaii ca teritoriu, al cărui guvernator a fost numit în 1900.

    James Dole a cumpărat un teren de 264.000 mp în Hawaii şi, după ce a experimentat cu mai multe tipuri de culturi pe acesta, a hotărât să se axeze pe producţia de ananas. Ferma lui a crescut, iar Dole a construit o fabrică de conserve şi de împachetare în oraşul Wahiawa. |n acelaşi an, 1907, Dole a cumpărat o revistă de advertising pentru a-şi promova conservele de ananas. A dezvoltat şi prima campanie naţională de publicitate din Statele Unite şi a avut succes; cererea pentru ananasul hawaiian a crescut şi mai mult. |n 1913, Dole a investit într-o nouă maşinărie, inventată de Henry G. Ginaca. Dacă înainte de invenţie ananaşii erau curăţaţi manual de sute de muncitori, maşinăria lui Gineea putea să cureţe şi să ajungă la miezul a 35 de astfel de fructe în 35 de minute.

    Odată cu automatizarea, businessul lui Dole a crescut şi mai mult; ulterior, competitorii lui au început să folosească şi ei maşinăria. Până în 1922, printr-un fond de investiţii, Dole a cumpărat insula Lāna´i, pe care a dezvoltat o vastă plantaţie de ananas. Aceasta a devenit cea mai mare cultură din lume, cu peste 20.000 de acri (80 de kilometri pătraţi), pe care se cultiva exclusiv ananas. Prin producţie mecanizată masivă şi prin angajaţi plătiţi la minimum, Dole a reuşit să reducă preţul ananasului atât de mult încât a scos din business toţi producătorii care nu aplicaseră aceeaşi schemă. Pe parcursul secolului XX, Lāna´i a produs peste 75% din recolta de ananas a lumii; insula lui Dole a primit numele de Insula Ananasului. Dole a cumpărat apoi teren şi pe insula Maui. |n 1927, inspirat de zborul transatlantic al lui Charles A. Lindbergh, antreprenorul a identificat potenţialul transportului aerian pentru livrarea fructelor sale. A sponsorizat Dole Air Race şi a pus la bătaie un premiu de 25.000 de dolari pentru primul avion care zbura din Oakland, California, spre Honolulu şi 10.000 de dolari pentru al doilea. Premiile au fost câştigate de doar doi dintre piloţii care au supravieţuit zborului; 10 alţi oameni au murit încercând acelaşi lucru. Cursa a deschis transportul în interes de business aerian din Hawaii.

    Totuşi, investiţiile lui în terenuri, mecanizare şi, în cele din urmă, în transport aerian, combinate cu scăderea rezultatelor adusă de preţul ananasului, au adus compania într-o poziţie vulnerabilă. Este nevoie de doi ani pentru ca ananaşii să ajungă la maturitate, astfel că, odată cu Marea Criză din 1930 şi cu scăderea cererii, compania a intrat pe pierderi. Până în decembrie 1932, Dole a fost înlocuit din managementul companiei şi conducerea a fost preluată de Atherton Richards (la vremea aceea, compania Castle & Cook deţinea acţiuni în Dole). Antreprenorul s-a căsătorit cu Belle Dickey în Jamaica Plain în 1906 şi a avut cinci copii. S-a pensionat în 1948 şi a murit în 1958.

    Dole Food este în prezent unul dintre cei mai mari producători de fructe şi legume din lume: generează venituri anuale de peste 4,51 miliarde de dolari şi are aproximativ 25.000 de angajaţi, potrivit publicaţiei internaţionale Forbes. |n 2013, preşedintele şi CEO-ul actual al acesteia, David Murdock, a cumpărat 60% din acţiunile companiei, care a fost listată la bursă în 2009.

  • Accidente ”made in China“: cum se asigură şoferii că pietonii sunt morţi de-a binelea

    Pare o legendă urbană scoasă din cărţile horror: în China, şoferii care accidentează un pieton vor încerca uneori să îl ucidă. Şi dacă vă surprinde să auziţi că ”legenda“ e una adevărată, aceste lucruri se întâmplă relativ des. Camerele de securitate surprind în mod regulat şoferi care trec de mai multe ori peste pietonul pe care l-au accidentat, până când sunt convinşi că respectivul e mort. În mandarină există chiar şi o expresie pentru asta: e mai bine să loveşti şi să omori decât să loveşti şi să răneşti.

    Potrivit lui Geoffrey Sant, profesor la Fordham Law School şi membru în boardul de administraţie al New York Chinese Cultural Center, dacă un pieton e lovit în China, scopul este de a maximiza dauna produsă.

    Un reportaj din 2008 prezenta un Passat alb trecând de trei-patru ori peste o femeie de 64 de ani. În imagini este surprins chiar şi un cadru în care Zhao Xiao Cheng, şoferul, opreşte maşina pentru câteva secunde exact în faţa femeii căzute; Zhao accelerează apoi şi trece peste corpul întins pe asfalt.

    În mod incredibil, Zhao Xiao Cheng nu a fost găsit vinovat de omor cu premeditare. Acceptând explicaţia prezentată de şofer, că ar fi avut impresia că trece peste un sac de gunoi, tribunalul din Taizhou, provincia Zhejiang, l-a condamnat la trei ani de închisoare pentru neglijenţă.

    Cazul lui Zhao a fost mediatizat în principal pentru că întreaga desfăşurare a accidentului a fost surprinsă pe cameră; dar astfel de întâmplări au loc de câteva decenii în China.

    Cei mai mulţi dintre cei care au încercat să explice fenomenul spun că acesta are ca explicaţie, cel puţin în parte, legile ciudate privind compensarea victimelor. În China, sumele ce trebuie achitate în cazul uciderii unui persoane în urma unui accident rutier sunt relativ mici, între 30.000 şi 50.000 de dolari; odată făcută această plată, povestea se termină. Prin contrast, plăţile ce trebuie acordate de-a lungul timpului unui supravieţuitor care a suferit răni grave pot ajunge, cumulat, la milioane de dolari. Presa din China a relatat recent cum un om care a rămas cu handicap în urma unui accident a primit, de-a lungul a 23 de ani, peste 400.000 de dolari. Pe scurt, şoferii care îi omoară pe cei pe care îi accidentează au ca prim argument aspectul financiar.

    Zhao Xiao Cheng, bărbatul din povestirea de mai sus care a trecut de patru ori cu maşina peste o femeie în vârstă, a plătit în jur de 70.000 de dolari drept compensaţii.

    În ceea ce priveşte permisul de conducere, China nu acceptă documente emise în alte ţări. Cu alte cuvinte, dacă vrei să conduci în China trebuie să obţii un permis local. Iar examenul e unul destul de dificil, ceea ce face ca fenomenul să pară chiar şi mai ciudat.

    Un alt caz a avut loc în 2010, în regiunea Xiniy, când un tânăr la volanul unui BMW X6 a dat cu spatele pentru a ieşi dintr-o parcare şi a lovit un băieţel de trei ani. Şocant este ceea ce urmează: tânărul se dă jos din maşină, setează cutia automată pe marşarier şi ghidează autoturismul pentru a se asigura că roţile trec exact peste cel mic. Apoi se urcă din nou la volan, îl mai calcă o dată pe băieţel şi dispare pe şosea.

    Şi aici, verdictul a fost unul similar: şoferul a fost acuzat de omor fără premeditare, după ce a susţinut că l-a confundat pe copil cu o cutie de cartoane.

    Şi ajungem astfel la cel de-al doilea motiv al acestui obicei terifiant: şoferii se aşteaptă să scape fără condamnări pentru crime cu premeditare. Înainte de apariţia sistemelor de supraveghere, era greu să demonstrezi că un şofer a trecut de mai multe ori peste pietonul pe care l-a accidentat; dar chiar şi astăzi, în epoca telefoanelor inteligente, şoferii chinezi par convinşi că pot scăpa oferind mită sau angajând un avocat bun.

    O întâmplare aproape de necrezut a avut loc în povincia Sichuan: şoferul unui camion a lovit uşor un copil de doi ani. Băieţelul era doar ameţit şi s-a ridicat repede pe picioare, după care s-a dus să îşi ridice umbrela căzută la câţiva metri. Şoferul nu a realizat însă că impactul a fost unul uşor, aşa că a dat cu spatele şi a lovit din plin băieţelul – cea de-a doua lovitură dovedindu-se una fatală. În ciuda imaginilor şi a mărturiilor oferite de cei care au asistat la scenele groaznice, şeful poliţiei locale a concluzionat că nu există dovezi care să îl incrimineze pe şoferul de camion.

  • Texanul care a creat una dintre cele mai folosite aplicaţii pe internet. Ne întâlnim cu invenţia lui de zeci de ori pe zi

    Cel mai popular proiect al său, care l-a scos din anonimat şi i-a adus o infuzie considerabilă în venituri, este WordPress; aproximativ 18% din totalul site-urilor au fost realizate cu ajutorul acestui software, deoarece permite oricui să-şi creeze propriul site. Mullenweg şi-a pus amprenta pe diverse alte proiecte de-a lungul timpului şi a devenit unul dintre cei mai înstăriţi antreprenori web ai vremurilor noastre, cu o avere netă de peste 40 de milioane de dolari.

    Născut la 11 ianuarie 1984, Matt Mullenweg a crescut în Texas, iar primii săi ani nu au avut nicio influenţă asupra interesului pentru web design. Mai mult, în liceu Matt Mullenweg nici măcar nu a urmat cursuri de design pe calculator, ci era mai degrabă interesat de muzică şi arte vizuale. S-a dovedit pasionat de saxofon, instrument pe care l-a studiat, dar nu a încercat niciodată o carieră în muzică. A început colegiul la Universitatea din Houston, unde a studiat ştiinţe politice, fiind convins că e primul său pas spre carieră, dar a ajuns să abandoneze studiile în 2004, pentru a putea la lucra CNET Networks. însă nici aici nu a stat foarte mult timp; după doar un an a demisionat şi a pus bazele propriei sale companii. Numită Automattic, aceasta era începutul a ceea ce avea să devină mai târziu WordPress.

    în 2005, când Mullenweg a plecat de la CNET, a început să lucreze la un program pentru bloggeri ce oprea spamul. La scurt timp a fost contactat de Mike Little, care avea să îi devină asociat, iar împreună au început să lucreze la software-ul din care au creat platforma WordPress.

    Când a început să lucreze pentru propriul său business, tânărul a mizat pe atragerea unora dintre cei mai buni oameni în domeniu. în 2006, Matt Mullenweg a reuşit să recruteze unul dintre executivii de la Yahoo, Toni Schneider, care din poziţia de CEO al Automattic şi-a creat o echipă de cinci oameni; ei au reuşit să aducă în companie finanţări de 1,1 milioane de dolari de-a lungul unui an. Printre investitorii de renume se numărau la acel moment CNET, True Ventures, Radar Partners.

    În 2008, firma a început să prindă greutate şi a atras până în acel an 29,5 milioane de dolari, perioadă în care compania ajunsese la 18 angajaţi. începând cu 2009, era clar că WordPress ajunsese o afacere puternică, în condiţiile în care a depăşit serviciul Google Blogger şi competitorul lor direct, Six Apart. Această cursă a fost deseori comparată cu rivalitatea dintre MySpace şi Facebook, referindu-se la modul în care Facebook a venit din urmă şi a depăşit cu mult MySpace.

    în ianuarie 2014 Mullenweg a devenit CEO al Automattic, iar Toni Schneider s-a mutat la divizia de proiecte noi în cadrul firmei. în martie 2007, Mullenweg a fost numit de către PC World una dintre cele mai influente 50 de persoane din acest domeniu, fiind, în acelaşi timp, cel mai tânăr din listă. în octombrie acelaşi an se zvonea că Mullenweg a refuzat o ofertă de 200 de milioane de dolari pentru Automattic.

    în prezent el este fondatorul şi directorul fundaţiei WordPress şi, de asemenea, susţine o serie de organizaţii filantropice, inclusiv Archive.org, Electronic Frontier Foundation, Free Software Foundation şi Innocence Project. Este, de asemenea, membru al fundaţiei nonprofit Charity: Water, ce susţine furnizarea de apă curată şi sigură pentru oamenii nevoiaşi din Africa. De ziua sa, când a aniversat 28 de ani, a pus bazele unei campanii ce a strâns peste 28.000 de dolari pentru această cauză, iar apoi peste 44.000 de dolari când a împlinit 30 de ani. 
     

  • Inteligenţa artificială: science-fiction sau un drum inevitabil?

    Într-un dialog ilustrat de companie, roboţii care folosesc tehnologie avansată, pe nume Bob şi Alice, utilizează un cod pentru a-şi perfecţiona propria limbă. Ceea ce este interesant este faptul că roboţii AI funcţionează pe principiul recompensei şi urmăresc beneficiul într-o acţiune, atitudine pe care o putem observa şi la oameni. Chiar dacă astfel de ştiri nu atrag de obicei atenţia, proiectul celor de la FAIR ridică anumite semne de întrebare, legate mai ales de faptul că un robot ar putea pretinde, în anumite situaţii, că e de fapt un om.

    Cercetătorii în domeniul inteligenţei artificiale din lumea întreagă lucrează de ceva vreme la aspectele complexe ale ideii de negociere, pentru că aceasta e extrem de importantă pentru viitorul tehnologiei. Unul dintre obiective ar fi acela de a putea ”trimite“ roboţi personali pe internet pentru a se ocupa de lucruri de care noi nu mai avem timp, aşa cum ar fi rezervarea unui hotel sau chemarea unui instalator. Dar nimeni nu vrea să plătească un preţ mai mare decât cel al pieţei, aşa că e firesc să mai negociezi tariful.

    Există atât de mulţi oameni care lucrează pe acest segment, încât există chiar şi o olimpiadă pentru aceştia: ediţia a opta a Competiţiei Internaţionale a Agenţilor Automatizaţi de Negociere s-a desfăşurat în Melbourne, Australia, în  luna august.
    După cum au arătat cercetătorii de la Facebook, roboţii de azi pot efectua sarcini simple şi pot interacţiona cu oamenii, dar limbajul lor nu conţine încă nuanţe. Pentru a ajunge acolo, roboţii ar trebui să parcurgă etapele pe care le parcurgem şi noi: să realizeze un model mental al celui cu care interacţionează, să anticipeze reacţii, să citească dincolo de mesajul transmis, să comunice într-un limbaj fluent şi să mai joace, din când în când, la cacealma. Iar inteligenţa artificială a celor de la Facebook a trebuit să facă toate aceste lucruri pe cont propriu: cercetătorii au scris un cod bazat pe tehnologia machine learning, iar apoi au lăsat robotul să exerseze cu oameni şi cu alţi roboţi.

    Acesta a fost momentul în care lucrurile au ieşit din tipar.

    În primul rând, oamenii cu care exersa robotul nu ştiau că vorbesc cu o maşină. în timp, roboţii au început să obţină înţelegeri mai bune decât oamenii, dar au făcut asta minţind. ”Acest comportament nu se regăsea în limbajul pe care cercetătorii noştri l-au programat“, au scris reprezentanţii Facebook pe blogul companiei. ”Totuşi, robotul a descoperit că minciuna este o metodă eficientă de a-şi atinge scopurile.“

    Lucrurile au început să se precipite atunci când roboţii din proiectul FAIR au început să dezvolte propriul lor limbaj pentru a termina sarcinile mai repede. Reacţia celor de la Facebook a venit prompt: ei au modificat codul pentru a-i obliga pe roboţi să folosească doar limba engleză. ”Interesul nostru era să avem roboţi care pot comunica cu oamenii“, a explicat unul dintre cercetători.

    DINCOLO DE LIMBAJUL DE PROGRAMARE.

    În afara laboratoarelor Facebook, alţi cercetători lucrează pentru a ajuta roboţii să înţeleagă emoţiile umane, un alt factor extrem de important în cadrul procesului de negociere. Atunci când vinzi o casă, spre exemplu, vrei să afli cât de mult s-a ataşat cumpărătorul de casă pentru a putea stabili preţul. Rosalind Picard de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) este unul dintre liderii din acest domeniu, pe care ea îl numeşte programare emoţională. Cercetătoarea a şi pus bazele unei companii, Affectiva, ce antrenează roboţi în detectarea emoţiilor prin analiza expresiilor faciale şi a reacţiilor fiziologice. Până acum, sistemul a fost folosit pentru a-i ajuta pe cei din publicitate să afle cum reacţionează oamenii la anumite reclame prezentate. O companie din Rusia, Tselina Data Lab, lucrează la un software de citire a emoţiilor care poate detecta atunci când oamenii mint.

    China a mers un pas mai departe, începând să folosească la scară largă inteligenţa artificială şi sistemele de recunoaştere facială pentru a încerca să descopere potenţiali infractori. O parte din tehnologie este furnizată de compania Cloud Walk din Guangzhou. Aceasta dezvoltă un sistem de recunoaştere facială, dar şi tehnologie care urmăreşte mişcările unei persoane. în funcţie de locul în care subiectul merge, dată şi oră, sistemul încearcă să estimeze care este riscul ca persoana respectivă să comită o infracţiune. De exemplu, cineva care cumpără un cuţit de bucătărie nu atrage atenţia. Dar dacă apoi merge şi cumpără un ciocan şi un sac, riscul ca acea persoană să comită o infracţiune creşte, potrivit unui purtător de cuvânt al Cloud Walk. Un alt exemplu binecunoscut de tehnologie artificială este AlphaGo, un program dezvoltat de Google, care prin cele patru victorii contra unui campion de Go a intrat în istoria omenirii aşa cum a făcut-o şi Deep Blue, al IBM, cu meciurile contra marelui şahist Garri Kasparov.

    Una din tehnicile de învăţare ale lui AlphaGo a reinventat deja unele servicii online ale Google şi ale altor companii mari de internet, ajutând printre altele la identificarea imaginilor, la recunoaşterea comenzilor vocale, la îmbunătăţirea rezultatelor căutărilor. O altă tehnică de învăţare este folosită la roboţii experimentali ai Google şi în cercetările universităţilor de renume. Inteligenţa artificială a mai fost testată în jocuri; în 1997, supercomputerul Deep Blue l-a înfrânt pe Kasparov, campionul mondial la şah de atunci. într-unul dintre meciuri, maestrul chiar s-a declarat agasat de agresivitatea cu care juca computerul. Prin Deep Blue, programatorii au construit un sistem care încerca să analizeze fiecare deznodământ posibil al fiecărei mutări posibile. însă Go este un joc cu mult, mult mai complex decât şahul. Toate configuraţiile posibile, o bază imensă de date, ar copleşi orice supercomputer, oricât de puternic ar fi el. De aceea, pentru o victorie cu un jucător uman era nevoie de tehnologii revoluţionare, iar AlphaGo le are. Deep Blue poate să bată un maestru şahist, dar n-ar face faţă unui copil de trei ani la aranjatul unor figuri geometrice.

     

  • Şi-a început cariera în modă, s-a îmbogăţit din petrol şi a devenit prima femeie cancelar a ţării

    Folorunsho Alakija s-a născut în 1951, în Ikorodu, Lagos, în Nigeria, iar la şapte ani a fost trimisă în Regatul Unit pentru învăţământul primar, unde a urmat şcoala de fete Hafodunos Hall din Llangernyw, în Ţara Galilor. După ce s-a întors în Nigeria a urmat Liceul Musulman Sagamu Ogun State, iar apoi a plecat iar în străinătate pentru a continua studiile la Colegiul Central din Pitman, Londra, şi a învăţa designul de modă la American College.

    Alakija şi-a început propria afacere punând bazele unei companii de croitorie, Stitches Supreme, iar perseverenţa i-a fost răsplătită. Având inspraţia să se axeze pe o nişă, compania sa a crescut considerabil, iar Alakija i-a schimbat numele în The Rose of Sharon House of Fashion. Ulterior, a devenit preşedintele Asociaţiei Designerilor de modă din Nigeria (FADAN), unde şi-a lăsat amprenta şi a promovat prin toate mijloacele cultura nigeriană, mai ales prin stilul personal. Mai târziu, a fost selectată ca vicepreşedinte al Consiliului Patrimoniului Naţional şi al Fondului pentru Arte de către guvernul federal din Nigeria.

    În interviurile acordate, ea pune implicarea sa în industria de petrol şi gaze pe seama unui prieten, pe care l-a cunoscut când era încă activă în lumea modei. În septembrie 1996 a încheiat un acord de joint venture cu Star Deep Water Petroleum Limited, a aplicat pentru acordarea unei licenţe de prospectare a petrolului (OPL) şi a obţinut dreptul de a explora petrolul pe o suprafaţă de 617.000 de acri. Era un loc pe care nimeni nu-l dorea la acel moment din mai multe motive, declara ea. însă au fost abordaţi la sfârşitul anului 1996 de către gigantul petrolier Texaco, care a considerat că suprafaţa respectivă avea mare potenţial; în urma negocierilor duse mai bine de trei luni, au semnat contractul.

    Mai târziu, Texaco a devenit Chevron şi a început să vândă petrol în cantităţi comerciale. Aşa au luat avânt şi afacerile sale în domeniul petrolului, pe lângă cele din modă, unde numele său era deja cunoscut. La 9 martie 2016, ea a devenit prima femeie cancelar din Nigeria, iar în 2014 a fost listată ca a 96-a cea mai puternică femeie din lume din lume de către Forbes.

    O persoană foarte religioasă, Folorunsho a pus bazele Fundaţiei Rose of Sharon, care îi ajută pe văduve şi orfani oferindu-le burse şi granturi de afaceri. Compania sa este, de asemenea, un sponsor major al schemei de burse medicale şi de inginerie Agbami, cu peste o mie de beneficiari anual.

    De asemenea, Alakija este o susţinătoare a educaţiei în Nigeria; în 2014 ea a donat o sumă substanţială către universitatea de stat din această ţară, bani folosiţi pentru a finaliza construcţia unui teatru de lectură de 350 locuri, care poartă asăzi numele său. Folorunsho este căsătorită cu un avocat, Modupe Alakija, din noiembrie 1976. Cuplul locuieşte în Lagos, Nigeria, împreună cu cei patru fii şi mai mulţi nepoţi.