BusinessMagazin

Category: Special

  • Cum s-a ajuns ca 5% din populaţia globului să fie responsabili de 30% din atacurile armate

    Tragicul eveniment din Las Vegas petrecut în seara zilei de 1 octombrie este doar ultimul dintr-un şir parcă nesfârşit de incidente care au în comun un singur lucru: o lege veche de 225 de ani. Prin urmare, un titlu la fel de bun ar fi fost „De ce o lege veche de 225 de ani permite uciderea a sute de oameni nevinovaţi”.

    Cel de-al doilea amendament, pentru că despre acesta e vorba, a fost adoptat de Curtea Supremă a Statelor Unite pe 15 decembrie 1971; deşi contestat de zeci de ori, forma sa a rămas aceeaşi până astăzi: „O forţă armată bine regulată fiind necesară pentru a asigura securitatea unui stat liber, dreptul oamenilor de a avea şi de a purta arme nu va fi încălcat”.

    Interpretarea celui de-al doilea amendament a dus la numeroase controverse, de-a lungul anilor cristalizându-se două direcţii politice principale: cea a democraţilor, care vor înăsprirea legilor privind obţinerea şi deţinerea armelor, şi cea a republicanilor, care nu vor „să se atingă” de dreptul constituţional al americanului de rând.

    Cine are însă dreptate?

    Trebuie să începem prin a defini contextul: în 1791, atunci când cele 10 amendamente au fost redactate, dreptul la armă era considerat un garant al securităţii personale; situaţia de atunci nu mai are nicio legătură cu cea actuală – ca termen de referinţă, cele 10 amendamente au fost redactate cu 13 ani înainte ca Napoleon să fie proclamat împărat de către senatul francez.

    Se justifică, astfel, ca 225 de ani mai târziu oamenii de rând să aibă în continuare dreptul de a deţine arme?

    Aceasta este întrebarea care a dus la zeci de procese în majoritatea statelor americane, toate având însă aceeaşi finalitate: odată ajunsă la Curtea Supremă, speţa s-a judecat luând ca argument final Constituţia Statelor Unite. Prin urmare, cei care se opun dreptului la armă au încercat să ocolească cel de-al doilea amendament şi să ceară, în loc de interzicerea armelor de foc, controale mult mai detaliate ale celor care vor să cumpere o armă. Nici aceste demersuri nu au avut însă prea mare succes.

    E totuşi important să menţionăm că nu toate statele au aceleaşi reguli în ceea ce priveşte deţinerea şi portul de arme. În Nevada, statul în care a avut loc tragedia de duminică, legile sunt extrem de permisive: nu există obligaţia de a avea permis de portarmă, iar cantitatea de muniţie pe care o poţi achiziţiona e practic nelimitată.

    Şi dacă v-aţi fi aşteptat ca lumea să aibă o reacţie fermă împotriva dreptului de a avea armă în perioada imediat următoare unei astfel de tragedii, lucrurile stau cu totul altfel.

    Ca urmare a atacului din Las Vegas, acţiunile principalilor producători de arme au crescut: cele ale Sturm Ruger cu 4%, iar cele ale American Outdoor Brands (companie pe care o cunoaşteţi, probabil, sub numele de Smith & Wesson) cu peste 3%. Acest lucru a devenit ceva obişnuit – acţiunile companiilor de profil tind să crească după fiecare atac armat.

    Motivul este, din nou, unul politic: investitorii s-au aşteptat ca un masacru – aşa cum a fost cel de duminică – să ducă la reguli mai stricte în ceea ce priveşte controlul armelor. Discursurile dure ale fostului preşedinte Obama trimiteau, de asemenea, către un astfel de deznodământ.

    Dar legile mai dure nu s-au concretizat, iar vânzările de arme au crescut vizibil în timpul mandatelor Obama. Odată cu alegerea lui Donald Trump însă, acţiunile Storm Ruger şi American Outdoor Brands s-au deteriorat în mod vizibil. „Liniştea” oferită de prezenţa la Casa Albă a unui republican le-a dat americanilor încrederea că magazinele de arme şi muniţii vor rămâne deschise, iar ei îşi vor putea mări oricând stocul. Sturm Ruger a anunţat în august că veniturile trimestriale au scăzut cu 22% faţă de anul precedent; American Outdoor Brands a anunţat că vânzările au scăzut cu 40%.

    Ce soluţii există?

    Un studiu realizat în 2016 la Universitatea Quinnipac a relevat faptul că 6 din 10 americani (inclusiv 4 din 10 republicani) ar fi de acord cu interzicerea dreptului de a deţine arme semiautomate (aşa cum au fost cele folosite în atacul din Las Vegas). Eficienţa unei astfel de măsuri este cu totul altă poveste: jumătate din cei intervievaţi cred că o astfel de măsură nu ar reduce riscul atacurilor armate.

    Există posibilitatea reală ca ambele partide să găsească o cale de mijloc pentru introducerea unor controale mai ample în cazul celor care vor să cumpere arme şi muniţii. O schimbare majoră în legislaţie pare însă departe. Pentru moment, părerea vizavi de cel de-al doilea amendament rămâne una din principalele diferenţe dintre cele două mari partide.

    Singura întrebare care contează, de fapt, este aceasta: câţi oameni îşi vor mai pierde viaţa până ce portul de armă să fie mai strict reglementat?

    La final, câteva informaţii care ar trebui să ne aducă o oarecare linişte: ca stat, România se situează la polul opus faţă de americani: avem una dintre cele mai stricte legi în ceea ce priveşte deţinerea şi utilizarea armelor de foc. O licenţă de vânător necesită ore de antrenament în prezenţa unui vânător profesionist; este interzisă deţinerea armelor semiautomate sau a pistoalelor; permisele destinate autoapărării sunt disponibile doar anumitor demnitari, membri ai armatei sau martorilor aflaţi sub protecţie şi este obligatorie, pentru obţinerea dreptului de a purta armă, o evaluare psihologică.

  • A reuşit să păcălească bursa şi să câştige 50 de milioane de dolari, dar s-a lăsat apoi păcălit de alţii şi a pierdut tot

    Una dintre tranzacţiile sale ieşea în evidenţă: fusese operată în dimineaţa zilei de 26 mai 2010, atunci când indicele dow jones industrial average căzuse, timp de câteva minute, cu aproape 1.000 de puncte.

    Cauţiunea a fost stabilită la 6,3 milioane de dolari; suma pare uriaşă, dar registrele companiei deţinute de Navinder Sarao arătau faptul că el câştigase în jur de 50 de milioane de dolari în cei cinci ani anteriori. Toată lumea se aştepta ca traderul să ajungă acasă în câteva ore, dar lucrurile au luat o altă întorsătură. Sarao nu a putut plăti cauţiunea, fiindcă majoritatea averii sale era formată din investiţii şi conturi offshore.

    Avocaţii au găsit totuşi o soluţie: dacă procuratura accepta o reducere a cauţiunii până la 50.000 de lire sterline, ei se angajau să caute banii dispăruţi de-a lungul anilor.

    Trecerea în revistă a investiţiilor realizate în perioada 2005-2015, zeci de interviuri şi mii de documente au scos la iveală un alt aspect: Navinder Sarao, traderul savant acuzat de sabotarea pieţelor financiare din dormitorul său, ar fi fost chiar el victima unor înşelătorii care l-au lăsat fără niciun ban.

    Sarao nu a comentat niciodată aceste lucruri, dar avocaţii săi au descris situaţia în felul următor: „Pe scurt, el are abilităţi extraordinare în ceea ce priveşte recunoaşterea unor trenduri, şi cu siguranţă unele de matematică, dar are şi o serie de limite în ceea ce priveşte zona socială”.

    UN TRADER STRĂLUCIT

    Cariera lui Navinder Singh Sarao a început în anul 2002 la Futex, o companie din centrul Londrei care oferea un birou traderilor începători, cerând în schimb chiar şi 50% din profitul acestora. „A fost evident încă de la început că Nav avea să devină un trader legendar”, a declarat Paolo Rossi, preşedintele Futex, într-un interviu acordat celor de la Bloomberg la scurt timp după arestarea lui Sarao. „Avea potenţialul să devină unul dintre cei mai buni din lume.”

    Însă banii serioşi au început să vină în 2008, atunci când Sarao a părăsit Futex. Între iunie 2008 şi iunie 2009, sumele deţinute de el au crescut de la 461.000 de lire sterline la 14,9 milioane de lire sterline. În acelaşi an, Sarao a angajat un programator pe care l-a însărcinat cu dezvoltarea unui software pe care autorităţile îl consideră „un mijloc de a înşela piaţa”.
    Foştii săi colegi vorbesc despre hainele sale ieftine sau reticenţa în a cheltui bani pe maşini sau ceasuri. Dorinţa sa aproape obsesivă de a păstra banii şi de a-şi creşte averea este vizibilă şi în modul în care Sarao şi-a condus businessul; căutând o metodă a micşora valoarea taxelor pe care trebuia să le plătească, el a intrat în contact cu John Dupont, director la acea vreme în cadrul companiei Montpelier Tax Consultants.

    Dupont, un bărbat în jur de treizeci şi ceva de ani, aborda potenţiali clienţi promiţându-le că îi poate scuti de plata unor taxe. Traderii independenţi erau printre cele mai bune ţinte, pentru că erau predispuşi unui nivel ridicat de risc. Iar Sarao, un visător cu un talent incredibil de a face bani, era victima ideală.
    În 2009, urmând sfaturile celor de la Montpelier Tax Consultants, Sarao a intrat într-o schemă complicată, bazată de eliminarea dividendelor, care ar fi trebuit să rezulte într-o scădere considerabilă a taxelor ce trebuia plătite. Mulţumit de rezultatele iniţiale, traderul a decis să continue parteneriatul cu John Dupont.

    Undeva în anul 2012, Dupont i l-a prezentat lui Sarao pe Jesus Alejandro Garcia Alvarez, un mexican în căutare de investitori pentru compania sa, IXE Group. Garcia s-a prezentat drept moştenitor al unei familii de miliardari cu afaceri în mai multe ţări. Stabilit în Zürich de câţiva ani, Garcia lucrase intens pentru a-şi construi o reputaţie.
    Garcia prezenta IXE ca o companie destinată celor cu foarte mulţi bani, oferind o gamă largă de servicii – de la evaluarea bunurilor până la consultanţă în ceea ce priveşte alegerea unei şcoli private.

    Mai multe ziare din Elveţia au scris despre Garcia, prezentându-l ca un tânăr ce făcea valuri în elita de business a oraşului Zürich; o publicaţie l-a inclus chiar pe lista anuală a celor mai înstăriţi afacerişti. Într-o anumită ocazie, mexicanul a fost invitat la Bloomberg TV pentru a discuta despre agrobusiness, managementul averii şi capital investiţional. Un alt interviu a avut loc în compania celor de la CNBC, unde Garcia a vorbit despre noua „goană după aur”, în acest caz fiind vorba despre litiu.

  • Povestea omului care a creat una dintre cele mai mari companii de comunicaţii din lume

    Născut la 21 august 1958, în Honolulu, Hawaii, Stephen McConnell Case şi-a început ”cariera antreprenorială“ la vârsta de 6 ani, când împreună cu fratele său mai mare a înfiinţat un stand de sucuri, unde vindeau limonadă, cu doi cenţi paharul. Nu după mult timp, fraţii au înfiinţat Case Enterprises şi vindeau seminţe şi felicitări, pe care le trimiteau fie prin poştă, fie le vindeau din uşă în uşă. Case a urmat cursurile Colegiului Williams, unde a arătat un interes aparte pentru muzică: a scris recenzii despre trupe rock la ziarele locale pentru a obţine bilete la concerte şi albume gratuite şi a făcut parte, de asemenea, din două trupe rock.

    Case a renunţat o vreme la antreprenoriat, după ce a absolvit facultatea, în 1980. Mai întâi a lucrat la Procter & Gamble, unde a făcut marketing pentru produse de îngrijire a părului, iar mai târziu s-a alăturat echipei PepsiCo, unde a reuşit să dezvolte o nouă pizza pentru divizia Pizza Hut a companiei. În 1983, s-a decis să schimbe domeniul şi s-a angajat la Consumer Electronics Show, din Las Vegas, unde lucra şi fratele său mai mare, Dan; acesta l-a prezentat fondatorilor unei divizii de jocuri, care i-au oferit lui Case un job de marketing assistant. Steve a rămas alături de companie o perioadă lungă de timp, reuşind să atragă capital în vremuri dificile pentru firmă. În 1985, compania şi-a schimbat numele în Quantum Computer Services şi s-a concentrat pe furnizarea de servicii online pentru utilizatorii de calculatoare.

    În 1991, Case a organizat o şedinţă pentru a alege un nou nume pentru firmă şi a selectat, în cele din urmă, America Online (AOL), numele sugerat de el însuşi. În anul următor, Case a devenit CEO al companiei, iar cu doar 200.000 de membri, AOL a lăsat depăşit concurenţi precum CompuServe şi Prodigy. AOL a fost un pionier în social media, deoarece s-a axat pe caracteristici de comunicare, cum ar fi chat, mesagerie instantanee şi forumuri, iar Case crede că succesul companiei a fost determinat tocmai de nevoia oamenilor de a comunica online. Compania a devenit publică în 1992, câştigând 66 milioane de dolari.

    Prin intermediul unui proces de marketing agresiv, numărul membrilor a crescut constant în anii ‘90, ajungând la circa 17 milioane în 1999. În ciuda impedimentelor, compania a continuat să crească, reuşind să supravieţuiască ameninţărilor Microsoft şi dezvoltării World Wide Web. La sfârşitul anului 1998, compania a cumpărat rivalul CompuServe, iar în martie 1999, Netscape, devenind cel mai mare şi cel mai important jucător online din industrie. În ianuarie 2000, AOL a anunţat achiziţia Time Warner Inc., cea mai mare companie media şi de divertisment din lume, pentru suma de 166 miliarde de dolari.

    Sub conducerea lui Case, AOL a legat parteneriate cu Sprint PCS şi Nokia, cu scopul de a extinde serviciile AOL de la computere desktop la device-uri wireless. În ciuda acestor eforturi, preţul acţiunilor companiei a scăzut, iar în ianuarie 2003 Case a demisionat. După ce a plecat de la AOL, împreună cu alţi doi parteneri, a lansat fondul de investiţii Revolution Growth, ce a investit considerabil în startupuri tehnologice.

    În 2011, Case a fost selectat de preşedintele Barack Obama pentru funcţia de preşedinte al Startup America Partnership.

  • 13 ani de Business Magazin: Povestea celor doua prietene care conduc afaceri de peste 4 mld. euro

     Mariana Gheorghe si Liliana Solomon domina autoritar topul celor mai puternice femei din businessul romanesc. Impreuna, cei doi CEO administreaza afaceri de peste 4 miliarde de euro, sunt prietene, iar saptamana trecuta au vorbit Impreuna pentru prima oara despre cele mai dificile momente din cariera lor si despre sfaturile lor pentru tinerii manageri romani.

     “Nu suntem in competitie, chiar suntem foarte bune prietene.” Mariana Gheorghe zambeste larg cand face aceasta afirmatie. O leaga multe de Liliana Solomon: copilaria la Cluj, studiile in strainatate, experientele de management de la Londra si nu numai, multiculturalitatea si mai ales administrarea, de cativa ani incoace, a doua dintre cele mai mari afaceri din Romania. Mariana Gheorghe si Liliana Solomon au privit impreuna in urma si si-au detaliat atat experientele ca CEO, precum si planurile de viitor, in prima editie a “Meet the CEO”, un eveniment BUSINESS Magazin care si-a propus sa aduca fata in fata membri marcanti ai comunitatii de business cu manageri si oameni de afaceri din diverse domenii.

     

    Cu o seara inainte de a veni la “Meet the CEO”, Mariana Gheorghe si-a dat seama ca va trebui sa faca o expunere a carierei sale, care implineste 30 de ani in 2010: “Nu imi vine sa cred ca a trecut atata timp, e foarte ciudat cand spui cu voce tare ca ai o experienta de 30 de ani si ca nu mai esti o tanara speranta pentru business”. Mariana Gheorghe vorbeste din prisma managerului cu o experienta complexa – care a inceput in industrie, in productia chimica, a continuat cu comert intern si international, apoi cu macroeconomie (fiind angajata la inceputul anilor ’90 in Ministerul de Finante), iar de la mijlocul anilor ’90 cu banking in cadrul BERD: “Cei 14 ani de banking la Londra au fost cea mai lunga etapa din cariera mea, care a marcat foarte mult profilul meu de profesionist, dar si personalitatea si cariera in final”.

    Iar daca in urma cu ceva ani Mariana Gheorghe se gandea ca la 50 de ani s-ar putea retrage din business (“in Vest, bancherii mai reduc din motoare la 50 de ani”), chiar in jurul acelei varste a fost recrutata de unul dintre clientii cu care lucra ca bancher BERD in acea vreme, OMV: “Asa a inceput cea mai mare aventura din viata mea si nu este doar un alt job, ci un job la care, cand mi s-a oferit, am reactionat: wow, pot sa fac eu asta?”.

    Mariana Gheorghe conduce deja de patru ani OMV Petrom si tot in seara dinaintea evenimentului “Meet the CEO” si-a dat seama ca nu a fost niciodata in postura de a-si cauta un alt job: “Niciodata nu am trimis CV-ul unui head-hunter; pentru ca totdeauna am facut totul din pasiune, nu am simtit nevoia de schimbare, ci doar am acceptat oportunitatile care mi s-au oferit”. Iar cand isi descrie cariera, Mariana Gheorghe foloseste cuvintele “diversitate si schimbare”: “de fiecare data am invatat ceva nou, dar niciodata nu am trecut de la alb la negru, niciodata nu am facut o miscare fara sa am un fundament pe care sa construiesc urmatoarea miscare de cariera”.

     

  • De ce ultimele alegeri reprezintă o victorie amară pentru Angela Merkel

    Adresându-se celor din partidul său, Merkel a recunoscut că ultimii patru ani au fost dificili. Cu toate acestea, partidul a reuşit să obţină rezultatul dorit: au câştigat alegerile. Dar povestea acestor alegeri nu aparţine Uniunii Creştin-Democrate (CDU), ci unui partid care a reuşit ce nu mai reuşise nimeni de la al doilea război mondial încoace. Alternativa pentru Germania (AfD) a câştigat 13% din voturi, fiind primul partid de extremă dreapta care intră în parlamentul german în ultimii 60 de ani. ”Suntem cel mai puternic partid, avem mandatul de a forma viitorul guvern, nu poate fi construită nicio coaliţie împotriva noastră“, a transmis Angela Merkel, după ce formaţiunea pe care o conduce a obţinut 32% în scrutinul legislativ.

    Alegerile au mai adus o noutate: pentru prima oară din 1950 încoace, şase partide au intrat în parlament, în vreme ce principalele două forţe politice – CDU şi SPD (Partidul Social-Democrat, condus de fostul preşedinte al Parlamentului European Martin Schulz) – au obţinut rezultate dezamăgitoare.

    Este destul de clar că alegerile nu au avut legătură cu economia – dacă ar fi avut, cele două partide care au condus Germania în ultimii patru ani ar fi trebuit să câştige detaşat. Economia Germaniei merge bine, PIB-ul creşte an de an, şomajul este la un nivel extrem de scăzut, iar încasările de taxe depăşesc cheltuielile bugetare.

    Cinci milioane de germani erau şomeri când Angela Merkel a devenit cancelar, în septembrie 2005, cei mai mulţi de la marea criză economică din anii 1930. însă, în timpul mandatelor Angelei Merkel, şomajul a scăzut puternic. Costurile forţei de muncă au crescut într-un ritm mai puţin intens în Germania decât în multe alte economii avansate, stimulând competitivitatea. Această situaţie a adus exporturile germane până la nivelul de 46% din Produsul Intern Brut, procent de patru ori mai mare decât în Statele Unite. Iar valoarea scăzută a monedei euro a făcut firmele germane şi mai competitive.

    ”În timpul mandatelor cancelarului Angela Merkel, economia Germaniei s-a transformat dintr-una dintre cele mai vulnerabile din Europa într-o superputere economică. în pofida unor efecte ale crizei financiare globale şi ale crizei zonei euro, venitul pe cap de locuitor în Germania a crescut mult comparativ cu cel al partenerilor europeni“, comentează Tom Fairless într-un articol publicat de The Wall Street Journal sub titlul ”Provocări pentru economia Germaniei: după o relansare puternică în timpul mandatelor Angelei Merkel, economia este vulnerabilă în faţa schimbărilor globale“.

    SCHIMBĂRI ÎN PEISAJUL POLITIC

    După aflarea rezultatului, Martin Schulz, liderul Partidului Social-Democrat, a semnalat intenţia de a trece în opoziţie. însă Angela Merkel i-a recomandat liderului social-democrat să reanalizeze decizia sa, exprimând speranţa prelungirii coaliţiei guvernamentale. Mai exact, Martin Schulz a argumentat că Partidul Social-Democrat nu are altă opţiune decât să treacă în opoziţie ”pentru a apăra democraţia de cei care exprimă dubii asupra ei şi o atacă“. Răspunsul cancelarului a venit prompt: ”Am auzit anunţul SPD, dar, totuşi, trebuie să menţinem contactele. Cred că toate partidele au responsabilitatea de a se asigura că vom avea un guvern stabil“, a afirmat Merkel.

    Aşa cum era de aşteptat, rezultatul alegerilor a influenţat şi moneda unică: euro a scăzut cu 0,3%, până la valoarea de 1,1917 dolari, iar lira sterlină a scăzut cu 0,4%, până la 1,3553 dolari. ”Investitorii vor urmări anunţurile în legătură cu politica monetară, mai ales având în vedere faptul că Alternativa pentru Germania nu este doar naţionalistă, ci este şi împotriva monedei euro, într-o oarecare măsură“, a declarat Mitul Kotecha, reprezentant al Asia FX şi Barclays Bank.

    Succesul partidului Alternativa pentru Germania este un test pentru poporul german, a apreciat Angela Merkel, subliniind că este important ca alegătorii care au votat cu AfD să fie recâştigaţi de formaţiunile moderate. ”Sigur că speram la un rezultat electoral mai bun. Dar nu trebuie să uităm că tocmai am încheiat o legislatură extraordinar de dificilă, astfel că sunt fericită că am atins obiectivele strategice ale campaniei electorale“, a afirmat Angela Merkel. întrebată dacă politicile Berlinului vor fi afectate de reprezentanţii pe care formaţiunea eurosceptică şi xenofobă AfD îi va avea în Bundestag, ea a declarat că partidele care sunt capabile să formeze coaliţii vor căuta soluţii: ”Sigur că există disensiuni, dar AfD nu va avea nicio influenţă“, a mai spus Merkel.

    Oamenii de rând sunt însă speriaţi de rezultatul partidului extremist: ”Sunt ca naziştii lui Hitler“, a declarat un votant celor de la BBC. ”M-am născut în 1939 şi sunt un copil al războiului. Am crescut în ruine şi acum văd ce se întâmplă – sunt nişte criminali. Am votat mereu CDU şi o vreau la putere pe Angela Merkel.“ După anunţarea rezultatelor, oponenţii AfD au ieşit pe străzile mai multor oraşe din Germania, inclusiv Berlin, pentru a protesta faţă de succesul partidului. Peste 700 de persoane s-au strâns, duminică seara, în zona Alexanderplatz din Berlin, iar protestatarii au strigat sloganuri precum: ”Rasismul nu este o alternativă“, ”AfD este o grupare de rasişti“, ”Naziştii afară“, ”Tot Berlinul urăşte AfD“. Proteste spontane au avut loc şi în alte oraşe, precum Köln, Hamburg, Frankfurt, München sau Leipzig. La Köln s-au strâns aproximativ 400 de manifestanţi care au plecat în marş pe străzi purtând un banner pe care scria: ”Cine tace este complice“.

    O reacţie extrem de virulentă a venit şi din partea lui Pierre Moscovici, comisarul UE pentru afaceri economice, care s-a declarat şocat de rezultatul obţinut de formaţiunea de extremă dreapta în scrutinul parlamentar german. ”Ajungerea formaţiunii Alternativa pentru Germania în Bundestag este un şoc şi generează dubii în societatea germană. Democraţia germană este puternică acum, situaţia nu se poate compara cu cea din 1933“, a declarat Moscovici.

    CE ESTE AFD ŞI CINE ÎL REPREZINTĂ?

    Fondat în 2013 ca un partid eurosceptic, AfD şi-a schimbat în mod subtanţial discursul către imigraţie şi islam. Liderii partidului au făcut declaraţii radicale în timpul campaniei, ridicând semne de întrebare referitor la doctrina organizaţiei.
    AfD se află în aceeaşi familie politică ca Frontul Naţional din Franţa sau Partidul Libertăţii din Olanda, condus de controversatul Geert Wilders. Chiar şi Nigel Farage, fost lider al Partidului Independenţei Marii Britanii (UKIP), a participat la campania celor de la AfD.

    Chiar dacă există de doar patru ani, partidul a trecut prin mai multe schimbări la vârf; cei mai cunoscuţi lideri sunt Alice Weidel, Alexander Gauland şi Frauke Petry. Cea din urmă a surprins însă pe toată lumea a doua zi după alegeri, anunţând că se retrage din partid. Frauke Petry, copreşedinte al AfD, şi-a motivat decizia afirmând că în interiorul partidului există diferenţe mari de opinie. în ultimele luni, Petry a fost tot mai marginalizată de ceilalţi lideri ai partidului.

    Cu toate acestea, în Saxonia, regiunea de origine a lui Petry, AfD a avut un success deosebit, iar ea şi-a asigurat un mandat de parlamentar. Petry a afirmat că vrea să pregătească partidul pentru a fi capabil să guverneze din 2021, însă majoritatea liderilor AfD au afirmat clar că prioritatea lor este să rămână în opoziţie şi să acţioneze fără limite din această postură. ”Un partid anarhic poate avea succes în opoziţie, însă nu poate fi credibil în ochii alegătorilor pentru a guverna“, a declarant Petry în cadrul unei conferinţe de presă.

    Alexander Gauland, un avocat în vârstă de 76 de ani, este un lider care a intrat în atenţia publicului după un comentariu rasist la adresa fotbalistului de culoare Jerome Boateng. ”Toată lumea îl place ca fotbalist, dar nu ar vrea să îl aibă ca vecin“, a spus Gauland.

    Succesul celor de la AfD a venit ca urmare a modului în care ei au contestat decizia cancelarului Merkel de a permite accesul a peste 1,3 milioane de imigranţi şi refugiaţi, majoritatea din Orientul Mijlociu, începând cu anul 2015. AfD a întărit teama unora vizavi de islam, cerând chiar o comisie care să ancheteze dacă Angela Merkel a încălcat legea.

    Începând cu 2015, aşadar, AfD a transformat problema imigranţilor în tema centrală a platformei partidului. Subiectul a avut un mare succes mai ales în estul Germaniei, în fostul RDG, chiar dacă majoritatea celor intraţi în ţară s-au stabilit în partea vestică.

    AfD a cerut reintroducerea controlului la graniţe şi închiderea acestora pentru cei aflaţi în afara Uniunii Europene. Frauke Petry a declarat chiar că poliţia ar trebui să aibă dreptul de a îi împuşca pe cei care încearcă să intre ilegal în ţară.

    CE URMEAZĂ PENTRU GERMANIA?

    Dacă SPD va continua să refuze negocierile, partidul Angelei Merkel va trebui să încerce formarea unei coaliţii guvernamentale cu alte partide mai mici. Prin urmare, sunt şanse mari ca Germania să fie condusă în următorii ani de o coaliţie ”Jamaica“, numită după culorile prezente pe siglele partidelor implicate: negru de la CDU, galben de la partidul liberal FDP şi Partidul Verzilor.

    Este o coaliţie inedită şi mai ales una care nu a mai fost testată. Există o înţelegere între aceste partide la nivel local, în regiunea Schleswig-Holstein, dar trecerea la nivel naţional va aduce numeroase obstacole.

    Chiar dacă alegerile din septembrie au generat un spectru politic pe care puţini îl anticipaseră, semnalul transmis către restul Europei este unul pozitiv. Este adevărat că AfD a reuşit să intre în parlament, dar victoria a revenit uneia dintre cele mai vocale susţinătoare a construcţiei europene. Alegerile din Franţa au dat semnalul că mişcările eurosceptice nu au încă forţa de a ameninţa Uniunea, iar cele din Germania au confirmat acest lucru.

  • Povestea femeii care a creat unul dintre cele mai iubite personaje de film din lume

    Rowling s-a născut în familia lui Peter Hanes Rowling, un inginer de aeronave Rolls-Royce, şi Anne Rowling, tehnician ştiinţific, pe 31 iulie 1965, în Yate, Gloucestershire, Anglia, la aproximativ 16 kilometri de Bristol. Părinţii ei s-au întâlnit într-un tren care a pornit din gara Kings Cross Station (care apare şi în romanele Harry Potter), în 1964, şi s-au căsătorit un an mai târziu. Când era copil, Rowling scria deseori povestiri fanteziste pe care le citea surorii ei mai mici, Dianne.

    Adolescenţa ei a fost influenţată de cartea autobiografică Hons and Revels, scrisă de Jessica Mitford. Mitford a devenit idolul lui Rowling, care i-a citit toate cărţile. Rowling a declarat ulterior dobândirii renumelui international că anii de adolescenţă au fost nefericiţi din cauza vieţii de acasă – marcată de o boală a mamei şi o relaţie rece cu tatăl său, cu care acum nu vorbeşte. A mai spus că a creat personajul Hermione bazându-se pe propria ei persoană la 11 ani. Steve Eddy, unul dintre profesorii ei, şi-o aminteşte drept ”nu excepţională, dar într-un grup de fete inteligente şi destul de bune la limba engleză“.

    În 1982, a încercat să intre la Universitatea Oxford, dar nu a fost acceptată; a studiat astfel la Universitatea franceză Exeter – prin intermediul căreia a beneficiat şi de un an de studiu în Paris. În 1986, la absolvire, s-a mutat în Londra pentru a lucra ca cercetător şi secretar bilingv pentru organizaţia axată pe drepturile omului Amnesty International. Apoi, a decis împreună cu prietenul ei de atunci să se mute în Manchester, unde a lucrat la Camera de Comerţ. În 1990, când se afla într-un tren întârziat, călătorind din Manchester spre Londra, i-a venit ideea poveştii unui băiat care vrea să se înscrie la şcoala de magie. A început să scrie imediat ce a ajuns la apartamentul său. Pierderea mamei ei, după câteva luni, a afectat-o profund, astfel că şi şi-a canalizat sentimentele generate de aceasta în sentimentele personajului Harry Potter din prima carte a seriei.

    La şapte ani după absolvirea universităţii, Rowling îşi vedea viaţa profesională drept un eşec, pe care l-a descris ulterior drept ”eliberator“, pentru că i-a permis să se concentreze pe scris. În 1995, a terminat scrierea manuscrisului pentru Harry Potter şi Piatra Filosofală, primul volum al seriei, la o maşină veche de scris. După un răspuns entuziast al lui Bryony Evens, cel care a făcut recenzia primelor trei capitole, agenţia Christopher Little Literary Agents a convenit să o reprezinte pe Rowling în încercarea de publicare.

    Cartea a fost trimisă la 12 edituri, iar toate au respins manuscrisul. Un an mai târziu a fost acceptată de editorul Barry Cunningham, care lucra pentru editura Bloomsbury din Londra, decizie însoţită de primirea a 1.500 de lire în avans. Publicarea a fost încurajată după ce Alice Newton, fata de opt ani a preşedintelui editurii Bloomsbury, a cerut imediat al doilea capitol al cărţii după ce tatăl său i l-a dat pe primul. Chiar dacă a fost de acord cu publicarea, i-a spus lui Rowling că ar trebui să se angajeze, având puţine şanse să facă bani din publicarea cărţilor pentru copii.

    În iunie 1997, Bloomsbury a publicat Harry Potter şi Piatra Filosofală în 1.000 de copii, dintre care 500 au fost distribuite în librării – astăzi, aceste ediţii valorează între 16.000 şi 25.000 de lire sterline. Cinci luni mai târziu, cartea a câştigat un prim premiu. La începutul anului 1998, o licitaţie s-a ţinut în Statele Unite pentru drepturile de publicare a romanului şi a fost câştigată de Scholastic Inc., pentru 105.000 de dolari. Au urmat şase noi volume în serie; ultimul, Harry Potter şi the Deathly Hollows (Harry Potter şi Talismanele morţii), s-a vândut în 11 milioane de copii în prima zi în care a fost lansat în Regatul Unit şi Statele Unite. Harry Potter este un brand global estimat la 15 miliarde de dolari, iar ultimele patru volume au stabilit recorduri de cel mai bine cărţi din istorie. Seria totalizează 4.195 de pagini şi au fost traduse, în întregime sau parţial, în 65 de limbi.

  • Ideea afacerii a apărut după participarea la un curs: azi are o avere de 2,4 miliarde de dolari

    Deşi are origini în New Jersey, Faulkner şi-a petrecut întreaga viaţă în Wisconsin, acolo unde a obţinut o diplomă de master în ştiinţa calculatoarelor, la Universitatea din Wisconsin. Împreună cu soţul său, a trăit în aceeaşi casă din Madison mai bine de trei decenii şi conduce aceeaşi maşină de aproape cinci ani. Un personaj modest, s-a alăturat recent unor filantropi bogaţi precum Bill Gates şi Warren Buffett, promiţând ca după moarte să-şi lase averea fundaţiilor caritabile.

    Ideea de a dezvolta imperiul ce îi poartă semnătura s-a ivit după participarea la unul dintre primele cursuri de computere în medicină la Universitatea din Wisconsin. Decizia i-a reflectat interesul atât pentru domeniul medicinei – mama sa a fost câştigătoare a Premiului Nobel pentru Pace, iar tatăl său a fost farmacist – cât şi pentru tehnologie. Când avea 36 de ani, în 1979, Faulkner a fondat Human Services Computing, iar la început singurii angajaţi erau, pe lângă ea însăşi, două asistente. Astăzi compania are peste 9.000 de angajaţi. Pentru o firmă în domeniul tehnologiei cu sediul în Midwest, creşterea a fost iniţial modestă.

    La unsprezece ani de la înfiinţare, compania, care ulterior şi-a schimbat numele în Epic, avea 30 de angajaţi. Însă a adăugat în portofoliu câţiva clienţi importanţi, precum Harvard Community Health Plan, Ministerul de Sănătate al Canadei şi un spital cu 490 de paturi, construit de sultanul Bruneiului. Software-ul de contabilitate al Epic a fost utilizat de aproximativ 100 de spitale din Asia, Canada şi Statele Unite. Unul dintre cele mai mari puncte forte ale companiei a fost lansarea produsului electronic de înregistrări medicale cu ajutorul Windows (EMR), numit EpicCare.

    Datorită popularizării din om în om şi dezvoltării sistemului Windows în sine, produsul a devenit standardul industriei sale, iar în 1997 Epic a avut venituri nete de 6,6 milioane de dolari şi vânzări de 30,9 milioane de dolari. De asemenea, EpicCare a devenit oficial cel mai mare sistem naţional de înregistrări electronice, cu aproximativ 18.000 de licenţe vândute. Pe măsură ce s-a extins în tot mai multe spitale, veniturile au crescut, ajungând la 162 milioane de dolari în 2003. Chiar şi după ce valoarea companiei a crescut considerabil, Faulkner a refuzat cu fermitate să o listeze la bursă sau să vândă măcar o parte din ea.

    Ca lider, Faulkner a devenit cunoscută pentru crearea unui stil de muncă extenuant, ce presupune ore multe peste program. Au existat multe controverse în legătură cu acest subiect, cultura corporativă a companiei, şi o serie de procese ce au contestat regulile de plată ale orelor suplimentare şi etica muncii extreme.

    Angajaţii spun că Faulkner e dispusă să stea şi să lucreze toată noaptea pentru a-şi îndeplini sarcinile şi se aşteaptă ca şi ceilalţi să facă acelaşi lucru. Pe de altă parte, Judy Faulkner este cunoscută ca o mare iubitoare şi deţinătoare de lucrări de artă, iar sculpturile, picturile şi mobilierul artistic decorează clădirile şi campusul companiei Epic. Faulkner are o soră medic şi un frate avocat; soţul ei, Gordon, este medic pediatru şi au trei copii: două fiice şi un fiu.

  • Otkritie, un bailout rusesc sub care se ascunde mai mult decât salvarea unei bănci

    Dacă la începutul anului banca părea hotărâtă să crească şi mai mult, acum este în faliment. Otkritie este un experiment rusesc eşuat cu bănci mari private.

    În doar două luni, în iunie şi iulie, clienţii au golit un sfert din depozitele băncii ruseşti. Acţionari cu averi cumulate de zeci de miliarde de dolari care controlează peste o treime din capital priveau cum banca se scufundă fără să sară în ajutorul acesteia. În august banca centrală a Rusiei intervenea în ceea ce a ajuns să fie primul bailout al unei bănci cu importanţă sistemică din Rusia şi probabil cel mai mare din scurta istorie capitalistă a ţării. Au fost lăsate să scape în public puţine detalii despre bailout, care, după unele surse, ar putea ajunge la 7 miliarde de dolari. Despre bancă în general se ştiu puţine lucruri.

    O anchetă a Financial Times a scos la lumină câteva lucruri interesante. Sfârşitul anului 2014 găsea Rosneft într-o situaţie complicată. Prăbuşirea preţurilor petrolului, devalorizarea rapidă a rublei şi blocajele financiare occidentale au lăsat colosul fără nicio cale evidentă de a-şi refinanţa datoriile de 18 miliarde de dolari care ar fi ajuns la scadenţă în doar câteva săptămâni. Având puţin spaţiu de manevră, Rosneft a pus în mişcare una din cele mai îndrăzneţe scheme financiare din scurta istorie a capitalismului rusesc. Nu era loc de greşeli. A fost o afacere care aproape că a îngenuncheat economia ţării. Compania a emis pe tăcute obligaţiuni de 625 de miliarde de ruble către un intermediar secret, care a folosit activele ca garanţii pentru a obţine împrumuturi de tip reverse repo – acorduri de cumpărare de titluri financiare cu angajamentul de a le vinde ulterior la un preţ mai mare – de la banca centrală. Intermediarul a transferat dolarii astfel obţinuţi către Rosneft, permiţând companiei să strângă capital pe termen scurt.

    Investitorii de pe pieţele valutare au presupus că Igor Secin, puternicul şef executiv al Rosneft, paria practic contra rublei, aşa că au împins moneda rusească la niveluri minime.

    „Afacerea a agitat în sens negativ piaţa“, scria pe contul său de Twitter Aleksei Kudrin, fost ministru de finanţe. „Un moment extrem de nepotrivit.“ Mai târziu, preşedintele Rusiei Vladimir Putin l-a mustrat public pe Secin. Lumea spune că Secin este mâna dreaptă a lui Putin. Este binecunoscut teatrul pe care Putin îl joacă atunci când îşi ceartă de ochii lumii protejaţii şi aliaţii.

    Schema a arătat că este posibil ca Rusia să ocolească sancţiunile occidentale – care îi sunt impuse din cauza conflictului din Rusia – folosind bănci private puţin cunoscute, ca Otkritie (banca a cumpărat obligaţiunile Rosneft), firme ce pot fi sacrificate pentru salvarea Rusiei SRL.

    „Noi n-am putut-o face, deoarece banca centrală respectă foarte strict sancţiunile americane“, povesteşte Andrei Kostin, CEO-ul VTB, a doua bancă de stat ca mărime din Rusia. „Otkritie nu este ţinta sancţiunilor, aşa că au făcut-o ei, ceea ce este foarte bine.“ Amploarea afacerii a devenit clară abia anul trecut, când Otkritie a dezvăluit că a continuat să se alimenteze din lichiditatea în dolari a băncii centrale prin creditele reverse repo şi că a folosit banii pentru a cumpăra datorii suverane ruseşti de 831 de miliarde de ruble – 74% din emisiunea de eurobonduri scadente în 2030. Practic, Otkritie a ajutat Rosneft să deprecieze rubla, apoi a făcut un pariu şi mai mare că Rusia nu va intra în default. Cu costul creditării de la banca centrală la 2,5% şi cu eurobondurile aducând un cupon de 7,5%, Otkritie a obţinut un profit de miliarde doar din diferenţa de dobânzi. Printr-o singură tranzacţie şi-a dublat activele, devenind aproape peste noapte cea mai mare bancă privată din Rusia. Investitorii au fost lăsaţi cu gura căscată. „A fost genial. Aş vrea să avem curajul să facem şi noi un aşa pariu“, spune un bancher de investiţii din Moscova.

    Managementul de la Otkritie spune că afacerea a fost bijuteria coroanei dintr-un plan pe cinci ani de a deveni cea mai mare „corporaţie financiară“ a Rusiei prin achiziţia de active cu probleme, împrumuturi mari pentru cumpărarea băncilor oligarhilor şi tranzacţii agresive cu instrumente financiare. În mare parte, planul a fost finanţat cu împrumuturi ieftine date de stat.

    „Mărimea contează”, spune Ruben Aganbegyan, şeful operaţiunilor bancare ale Otkritie. „Cu cât ai mai mult, cu atât mai mari sunt lucrurile pe care le poţi face.”

    La începutul acestui an, Otkritie încă nu dădea semne că oboseşte. Anunţa atunci planuri pentru cumpărarea unei mine de diamante, a patra ca mărime din Rusia, cu 1,14 miliarde de dolari. În ianuarie discuta o eventuală fuziune cu Rosgosstrakh, cel mai mare asigurător din Rusia. Achiziţia ar fi dublat activele totale ale Otkritie, care ar fi ajuns la 5.000 de miliarde de ruble, potrivit Moody’s.

    Agresivitatea expansiunii crea temeri că Otkritie va aduce pericole pentru care va fi nevoie în cele din urmă de intervenţia statului. „Nu este o afacere, totul ţine de relaţii“, aprecia un investitor din Rusia. „Vor să devină atât de mari încât să nu poată fi lăsaţi să se prăbuşească. Nu sunt o bancă, ci un fond de hedging foarte riscant. De ce să li se permită să facă afaceri cu banii băncii centrale?”

    Otkritie, care în rusă înseamnă „deschis”, s-a poziţionat ca un rival mai tânăr şi mai îndrăzneţ pentru băncile statului prin legături cum ar fi cumpărarea start-up-ului Rocketbank-ului, lansarea unor cărţi de debit pentru fanii serialului Game of Thrones şi deschiderea de birouri în interiorul cafenelelor Starbucks.

    Cea mai importantă figură din spatele ascensiunii Otkritie este preşedintele său, Vadim Belyaev, în vârstă de 50 de ani, un fost trader care evită publicitatea. La fel ca mulţi oligarhi ruşi, Belyaev a început în anii 1990 tranzacţionând acţiuni la societăţile nou privatizate, dar în cantităţi mici: adesea căra încasările într-o servietă prin metroul din Moscova.

  • A început ca om de serviciu şi a reuşit să ajungă al doilea cel mai bogat om din China

    Ma Huateng s-a născut în Shantou, Guangdon pe 29 octombrie 1979, însă copilăria lui este înconjurată de mister. Se ştie doar că, atunci când era mic, visa să ajungă astrolog. La vârsta adolescenţei s-a mutat cu tatăl său, care obţinuse o slujbă în port, în Shenzen; acolo a urmat cursurile facultăţii, obţinând licenţa în informatică. Primul său job a fost la China Motion Telecom Development, furnizor de produse şi servicii telecom, unde se ocupa de dezvoltarea de software pentru pagere. A lucrat şi pentru Shenzen Runxun Communications, în departamentul de cercetare şi dezvoltare pentru divizia de internet a companiei.

    La cinci ani după ce a absolvit facultatea, în 1998, Ma Huateng a pornit Tencent alături de alţi patru colegi. Cu 120.000 de dolari, bani câştigaţi jucând pe bursă, a finanţat compania. Se spune că la început Ma, pentru a putea ţine Tencent în viaţă, a avut diferite roluri în companie: de la om de serviciu până la web designer. Ca mulţi alţi chinezi din industria tehnologică, Pony Ma a fost inspirat de inovaţiile tehnologice ce veneau din Europa şi SUA şi dorea să le adapteze la piaţa chineză. Primul produs al Tencent a venit după ce Ma a participat la o prezentare pentru ICQ, primul serviciu de mesagerie pe internet din lume, fondat în 1996 de o companie israeliană. În februarie 1999, compania a lansat un software similar cu o interfaţă chinezească şi cu un nume puţin diferit – OICQ (Open ICQ). La finalul anului aveau deja peste 1 milion de utilizatori.

    Totuşi asta nu însemna că nu au avut probleme. Pentru că serviciul era gratuit, Ma a căutat investitori care să le finanţeze compania ce înregistra costuri operaţionale tot mai mari. În 2000, firma de investiţii IDC şi Pacific Century CyberWorks din Hong Kong au cumpărat 40% din acţiunile Tencent pentru 2,2 milioane de dolari. În timp ce piaţa pentru pagere scădea, Ma a profitat de asta şi a implementat trimiterea de mesaje către telefoanele mobile. După această mutare, 80% din venituri veneau din înţelegeri cu operatorii telecom care erau de acord să împartă costurile de mesagerie.

    În acelaşi timp, AOL (America Online) a cumpărat ICQ în 1998 şi a dat în judecată Tencent pentru că site-urile mesageriei chinezeşti (QICQ.com şi QICQ.net) încălcau drepturile de proprietate intelectuală. Tencent a pierdut şi şi-a redenumit programul QQ. A urmat extinderea companiei şi în 2003 a lansat portalul QQ.com, apoi s-a extins şi pe piaţa jocurilor video, iar în 2004 devenise cel mai mare serviciu de mesagerie din China, cu o cotă de piaţă de 74%, având 335 de milioane de utilizatori. Acest lucru l-a determinat pe Pony Ma să-şi listeze compania la bursa din Hong Kong, unde a strâns 200 de milioane de dolari, propulsându-l pe Ma în rândul celor mai bogaţi chinezi. În 2004, Tencent a lansat o platformă pe care vindea produse virtuale pentru jocuri, iar un an mai târziu a fost lansat paipai.com, platforma de e-commerce ce se luptă cu Alibaba. În 2010, imitându-l pe Bill Gates, Pony Ma a creat două echipe ce au intrat în competiţie directă pentru a lansa următorul produs al companiei. În ianuarie 2011, a fost lansat Weixin (WeChat), o altă aplicaţie de mesagerie, iar în 2015 WeChat a devenit cea mai folosită aplicaţie de acest gen din lume, 48% din utilizatorii de internet din lume folosind platforma lui Ma.

    Ma Huateng apare foarte rar în presă şi este cunoscut pentru modul său de viaţă secretos. El crede în maxima „Ideile nu sunt importante în China, execuţia este”. Şi-ar fi întâlnit soţia prin platforma QQ şi împreună au un copil. Averea sa impresionantă vine din deţinerea a numai 9,7% acţiuni din Tencent Holdings, dar şi din proprietăţi în Hong Kong şi lucrări de artă în valoare de 150 de milioane de dolari. 

    Meritul lui Ma Huateng este faptul că niciodată nu s-a mulţumit cu starea lucrurilor de fapt şi tot timpul a încercat să‑şi îmbunătăţească produsele şi să găsească noi metode de a face bani.

  • Povestea femeii care a creat unul dintre cele mai iubite personaje de film din lume

    Rowling s-a născut în familia lui Peter Hanes Rowling, un inginer de aeronave Rolls-Royce, şi Anne Rowling, tehnician ştiinţific, pe 31 iulie 1965, în Yate, Gloucestershire, Anglia, la aproximativ 16 kilometri de Bristol. Părinţii ei s-au întâlnit într-un tren care a pornit din gara Kings Cross Station (care apare şi în romanele Harry Potter), în 1964, şi s-au căsătorit un an mai târziu. Când era copil, Rowling scria deseori povestiri fanteziste pe care le citea surorii ei mai mici, Dianne.

    Adolescenţa ei a fost influenţată de cartea autobiografică Hons and Revels, scrisă de Jessica Mitford. Mitford a devenit idolul lui Rowling, care i-a citit toate cărţile. Rowling a declarat ulterior dobândirii renumelui international că anii de adolescenţă au fost nefericiţi din cauza vieţii de acasă – marcată de o boală a mamei şi o relaţie rece cu tatăl său, cu care acum nu vorbeşte. A mai spus că a creat personajul Hermione bazându-se pe propria ei persoană la 11 ani. Steve Eddy, unul dintre profesorii ei, şi-o aminteşte drept ”nu excepţională, dar într-un grup de fete inteligente şi destul de bune la limba engleză“.

    În 1982, a încercat să intre la Universitatea Oxford, dar nu a fost acceptată; a studiat astfel la Universitatea franceză Exeter – prin intermediul căreia a beneficiat şi de un an de studiu în Paris. În 1986, la absolvire, s-a mutat în Londra pentru a lucra ca cercetător şi secretar bilingv pentru organizaţia axată pe drepturile omului Amnesty International. Apoi, a decis împreună cu prietenul ei de atunci să se mute în Manchester, unde a lucrat la Camera de Comerţ. În 1990, când se afla într-un tren întârziat, călătorind din Manchester spre Londra, i-a venit ideea poveştii unui băiat care vrea să se înscrie la şcoala de magie. A început să scrie imediat ce a ajuns la apartamentul său. Pierderea mamei ei, după câteva luni, a afectat-o profund, astfel că şi şi-a canalizat sentimentele generate de aceasta în sentimentele personajului Harry Potter din prima carte a seriei.

    La şapte ani după absolvirea universităţii, Rowling îşi vedea viaţa profesională drept un eşec, pe care l-a descris ulterior drept ”eliberator“, pentru că i-a permis să se concentreze pe scris. În 1995, a terminat scrierea manuscrisului pentru Harry Potter şi Piatra Filosofală, primul volum al seriei, la o maşină veche de scris. După un răspuns entuziast al lui Bryony Evens, cel care a făcut recenzia primelor trei capitole, agenţia Christopher Little Literary Agents a convenit să o reprezinte pe Rowling în încercarea de publicare.

    Cartea a fost trimisă la 12 edituri, iar toate au respins manuscrisul. Un an mai târziu a fost acceptată de editorul Barry Cunningham, care lucra pentru editura Bloomsbury din Londra, decizie însoţită de primirea a 1.500 de lire în avans. Publicarea a fost încurajată după ce Alice Newton, fata de opt ani a preşedintelui editurii Bloomsbury, a cerut imediat al doilea capitol al cărţii după ce tatăl său i l-a dat pe primul. Chiar dacă a fost de acord cu publicarea, i-a spus lui Rowling că ar trebui să se angajeze, având puţine şanse să facă bani din publicarea cărţilor pentru copii.

    În iunie 1997, Bloomsbury a publicat Harry Potter şi Piatra Filosofală în 1.000 de copii, dintre care 500 au fost distribuite în librării – astăzi, aceste ediţii valorează între 16.000 şi 25.000 de lire sterline. Cinci luni mai târziu, cartea a câştigat un prim premiu. La începutul anului 1998, o licitaţie s-a ţinut în Statele Unite pentru drepturile de publicare a romanului şi a fost câştigată de Scholastic Inc., pentru 105.000 de dolari. Au urmat şase noi volume în serie; ultimul, Harry Potter şi the Deathly Hollows (Harry Potter şi Talismanele morţii), s-a vândut în 11 milioane de copii în prima zi în care a fost lansat în Regatul Unit şi Statele Unite. Harry Potter este un brand global estimat la 15 miliarde de dolari, iar ultimele patru volume au stabilit recorduri de cel mai bine cărţi din istorie. Seria totalizează 4.195 de pagini şi au fost traduse, în întregime sau parţial, în 65 de limbi.