BusinessMagazin

Category: Special

  • Comisarul european care sperie giganţii. “Trebuie să-ţi susţii punctul de vedere, chiar dacă toată lumea crede că eşti un idiot”

    Nicio altă autoritate nu are puterea Margrethei Vestager de a urmări în justiţie evaziunea fiscală, de a lovi marile companii cu amenzi de miliarde de euro sau de a le forţa să-şi schimbe modelul de business. Prin supravegherea activităţilor comerciale din Europa, comisarul european antitrust Vestager este una dintre cele mai puternice femei de pe continent. O femeie care a înfruntat bărbaţii care conduc unele dintre cele mai puternice companii din lume.

    Iar ultimele sale acţiuni, cum ar fi amenda record dată Google, ar putea sugera că a dat de gustul sângelui coloşilor din Silicon Valley.

    Vestager nu s-a lăsat intimidată de spectacolul agresiv dat de Tim Cook, CEO-ul Apple, chiar în biroul ei, pe 21 ianuarie 2016, după cum povesteşte revista Wired. Şapte luni mai târziu îşi anunţa verdictul: facilităţile fiscale obţinute de Apple în Irlanda sunt ilegale, iar compania americană trebuie să dea înapoi statului irlandez taxe neplătite de 13 miliarde de euro, plus dobândă. A fost o decizie şoc pentru toată lumea.

    Vestager are cazuri deschise contra Amazon, Qualcomm şi Facebook, toate multinaţionale americane care fac istorie în industria tehnologiei.

    Danezei Vestager nici de ruşi nu i-a fost frică. Gazprom, companie rusească de stat şi cel mai mare exportator de gaze al lumii, a scăpat fără amendă într-un caz de abuz de poziţie dominantă pe piaţă, dar numai după ce a făcut concesii care în urmă cu câţiva ani erau de neconceput, scrie Politico. Gazprom, considerat de mulţi observatori un instrument de influenţă geopolitică al Kremlinului, a acceptat să joace în Europa după regulile UE, ba chiar să-şi prezinte contractele spre verificare agenţilor uniunii.

    Însă cazul cu care Vestager face istorie este amenda de 2,4 miliarde de euro dată Google, cea mai mare astfel de sancţiune impusă unei companii într-un caz antitrust. Crima companiei americane care deţine cel mai popular motor de căutare pe internet este de a favoriza unele dintre propriile servicii de shopping în defavoarea celor ale rivalilor. Decizia a fost o surpriză nu doar pentru Google sau companiile rivale, ci şi pentru oamenii din echipa lui Vestager care lucrau la caz. Politico a refăcut filmul vânătorii.

    Episodul începe cu un apel telefonic, într-o noapte de luni, de la Bruxelles. În California era trecut de vremea prânzului. La un capăt al liniei era Vestager, comisarul european al concurenţei. La celălalt capăt, Sundar Pichai, CEO-ul Google. Vestager i-a transmis sec că a doua zi, în aproximativ 12 ore, îşi va face publice concluziile: gigantul din Silicon Valley îşi manipulează rezultatele căutărilor pentru a-şi susţine în mod nejustificat propriile operaţiuni. Apelul telefonic transatlantic a fost primul anunţ oficial adresat Google că ancheta Comisiei Europene a fost finalizată, potrivit unor persoane din ambele tabere. Conversaţia a fost scurtă, ca pentru afaceri.

    Vestager i-a spus lui Pichai că a analizat argumentele companiei sale, însă va amenda Google. Ceea ce nu i-a spus a fost mărimea amenzii.

    Aceasta, împreună cu o copie a deciziei de 242 de pagini, vor fi furnizate abia a doua zi, cu doar câteva ore înainte ca Vestager să urce pe scenă în faţa publicului, marţi, la prânz.

    După o anchetă care a durat 2.401 de zile şi s-a încheiat după luni de planificare meticuloasă, Vestager era hotărâtă să nu lase pe nimeni să-i fure spectacolul.

    Anunţul de marţi va veni ca unul dintre momentele hotărâtoare ale carierei lui Vestager, moment în care ea şi UE îşi etalează autoritatea în faţa uneia dintre cele mai puternice companii din lume, după ani incertitudini.

    Chiar acum un an, cazul împotriva Google părea îngropat în birocraţia din Bruxelles. Comisia se chinuia să se lupte cu una dintre cele mai mari şi mai bogate companii din lume. Vestager a trebuit să-şi întărească poziţia cu un set nou de acuzaţii – o mutare pe care mulţi au considerat-o un semn de slăbiciune. Computerele sale se chinuiau să prelucreze tonele de date de la Google. Au existat şi semne de diviziuni interne în departamentul ei.

    Membri ai echipei lui Vestager au fost de atunci mult timp sub presiune intensă din partea comisarului pentru a aduce rezultate, lucrând ore lungi pentru a pune cap la cap unul dintre cele mai complexe cazuri din istoria anchetelor antitrust din UE. Şi au reuşit, fără a lăsa să se scurgă în afară prea multe informaţii despre progresul lor. Echipa comisarului are aproximativ 900 de membri.

    Luni, chiar înainte ca Vestager să discute cu Pichai, consilierii importanţi din Bruxelles ai Google nu ştiau că o decizie este iminentă. Au aflat doar din presă că un verdict care ar fi trebuit să vină la sfârşitul lunii iulie a fost devansat brusc pentru sfârşitul săptămânii, miercuri, apoi pentru marţi seara şi în cele din urmă pentru marţi la prânz. Consilierii nu au fost singurii lăsaţi să orbecăiască.

    Controlul strict al informaţiei exercitat de Vestager s-a extins şi asupra membrilor echipei sale. Cu o oră înaintea anunţului, dimensiunea amenzii era cunoscută doar unui grup restrâns de insideri apropiaţi ai comisarului – nu şi întregii echipe care a anchetat Google. Data anunţului a fost ţinută secretă pentru oficialii din divizia antitrust a lui Vestager care nu lucrau la caz.

    Rivalii Google – companiile care au adus cazul în faţa Comisiei – nu au avut nici ele mai multe informaţii. Mulţi dintre ei erau ocupaţi cu pregătirile pentru şedinţele viitoare programate cu anchetatori lui Vestager, consultări în care se aşteptau să ofere ultimele contribuţii înainte de anunţarea verdictului.

    Aceste întâlniri programate au fost doar una dintre multele direcţii greşite – voite sau nu – care au lăsat lumea să se scalde într-o mare de incertitudini în ceea ce priveşte intenţiile comisarului antitrust. În săptămânile de dinaintea deciziei, printre consilieri şi jurnalişti circulau zvonuri despre o amendă de puţin peste un miliard de euro.

    Vestager a reuşit chiar să păstreze închis robinetul cu informaţiile schimbate cu câteva săptămâni în urmă, atunci când s-a consultat cu autorităţile naţionale de protejare a concurenţei cu privire la verdict.

    În spatele cortinei, în biroul lui Vestager de la etajul 10 al clădirii Berlaymont, un fort al Comisiei, se făceau de luni întregi pregătiri pentru ziua cea mare. Un comunicator formidabil care pune un accent special pe pregătire, Vestager şi-a consumat săptămâni întregi ascultând interviuri cu înalţi oficiali, examinând punctele forte şi slabe ale cazului, trecând în revistă întrebări dintre cele mai dificile şi pregătind răspunsurile pe care le-ar da de pe podium.

  • A reuşit să păcălească bursa şi să câştige 50 de milioane de dolari, dar s-a lăsat apoi păcălit de alţii şi a pierdut tot

    Una dintre tranzacţiile sale ieşea în evidenţă: fusese operată în dimineaţa zilei de 26 mai 2010, atunci când indicele dow jones industrial average căzuse, timp de câteva minute, cu aproape 1.000 de puncte.

    Cauţiunea a fost stabilită la 6,3 milioane de dolari; suma pare uriaşă, dar registrele companiei deţinute de Navinder Sarao arătau faptul că el câştigase în jur de 50 de milioane de dolari în cei cinci ani anteriori. Toată lumea se aştepta ca traderul să ajungă acasă în câteva ore, dar lucrurile au luat o altă întorsătură. Sarao nu a putut plăti cauţiunea, fiindcă majoritatea averii sale era formată din investiţii şi conturi offshore.

    Avocaţii au găsit totuşi o soluţie: dacă procuratura accepta o reducere a cauţiunii până la 50.000 de lire sterline, ei se angajau să caute banii dispăruţi de-a lungul anilor.

    Trecerea în revistă a investiţiilor realizate în perioada 2005-2015, zeci de interviuri şi mii de documente au scos la iveală un alt aspect: Navinder Sarao, traderul savant acuzat de sabotarea pieţelor financiare din dormitorul său, ar fi fost chiar el victima unor înşelătorii care l-au lăsat fără niciun ban.

    Sarao nu a comentat niciodată aceste lucruri, dar avocaţii săi au descris situaţia în felul următor: „Pe scurt, el are abilităţi extraordinare în ceea ce priveşte recunoaşterea unor trenduri, şi cu siguranţă unele de matematică, dar are şi o serie de limite în ceea ce priveşte zona socială”.

    UN TRADER STRĂLUCIT

    Cariera lui Navinder Singh Sarao a început în anul 2002 la Futex, o companie din centrul Londrei care oferea un birou traderilor începători, cerând în schimb chiar şi 50% din profitul acestora. „A fost evident încă de la început că Nav avea să devină un trader legendar”, a declarat Paolo Rossi, preşedintele Futex, într-un interviu acordat celor de la Bloomberg la scurt timp după arestarea lui Sarao. „Avea potenţialul să devină unul dintre cei mai buni din lume.”

    Însă banii serioşi au început să vină în 2008, atunci când Sarao a părăsit Futex. Între iunie 2008 şi iunie 2009, sumele deţinute de el au crescut de la 461.000 de lire sterline la 14,9 milioane de lire sterline. În acelaşi an, Sarao a angajat un programator pe care l-a însărcinat cu dezvoltarea unui software pe care autorităţile îl consideră „un mijloc de a înşela piaţa”.
    Foştii săi colegi vorbesc despre hainele sale ieftine sau reticenţa în a cheltui bani pe maşini sau ceasuri. Dorinţa sa aproape obsesivă de a păstra banii şi de a-şi creşte averea este vizibilă şi în modul în care Sarao şi-a condus businessul; căutând o metodă a micşora valoarea taxelor pe care trebuia să le plătească, el a intrat în contact cu John Dupont, director la acea vreme în cadrul companiei Montpelier Tax Consultants.

    Dupont, un bărbat în jur de treizeci şi ceva de ani, aborda potenţiali clienţi promiţându-le că îi poate scuti de plata unor taxe. Traderii independenţi erau printre cele mai bune ţinte, pentru că erau predispuşi unui nivel ridicat de risc. Iar Sarao, un visător cu un talent incredibil de a face bani, era victima ideală.
    În 2009, urmând sfaturile celor de la Montpelier Tax Consultants, Sarao a intrat într-o schemă complicată, bazată de eliminarea dividendelor, care ar fi trebuit să rezulte într-o scădere considerabilă a taxelor ce trebuia plătite. Mulţumit de rezultatele iniţiale, traderul a decis să continue parteneriatul cu John Dupont.

    Undeva în anul 2012, Dupont i l-a prezentat lui Sarao pe Jesus Alejandro Garcia Alvarez, un mexican în căutare de investitori pentru compania sa, IXE Group. Garcia s-a prezentat drept moştenitor al unei familii de miliardari cu afaceri în mai multe ţări. Stabilit în Zürich de câţiva ani, Garcia lucrase intens pentru a-şi construi o reputaţie.
    Garcia prezenta IXE ca o companie destinată celor cu foarte mulţi bani, oferind o gamă largă de servicii – de la evaluarea bunurilor până la consultanţă în ceea ce priveşte alegerea unei şcoli private.

    Mai multe ziare din Elveţia au scris despre Garcia, prezentându-l ca un tânăr ce făcea valuri în elita de business a oraşului Zürich; o publicaţie l-a inclus chiar pe lista anuală a celor mai înstăriţi afacerişti. Într-o anumită ocazie, mexicanul a fost invitat la Bloomberg TV pentru a discuta despre agrobusiness, managementul averii şi capital investiţional. Un alt interviu a avut loc în compania celor de la CNBC, unde Garcia a vorbit despre noua „goană după aur”, în acest caz fiind vorba despre litiu.

  • Povestea omului care a creat una dintre cele mai cunoscute maşini din lume. Cum a ajuns să fie decorat de Hitler

    În 1923, modelul Benz Tropfenwagen devenea prima maşină de curse cu tracţiune pe partea din spate. Cunoscut în mediul de afaceri drept „marele inginer„, a contribuit la construcţia tancurilor germane Tiger I, Tiger II şi Panzer VII Maus, care nu a fost niciodată produs în serie.

    S-a implicat şi în designul avioanelor Junkers Ju88 şi Focke-Wulf Ta 152. Celebrele bombe V1, avioanele fără pilot încărcate cu explozibil şi lansate de pe teritoriul belgian către Londra, au trecut prin mâinile lui Ferdinand Porsche. În 1937, Hitler i-a oferit decoraţia naţională a Germaniei pentru artă şi ştiinţă, una dintre cele mai rare recunoaşteri oferite de regimul nazist.

    În 1966, Porsche a fost introdus pe lista International Motorsport Hall of Fame, iar în 1999 a primit post-mortem titlul de „Inginerul auto al secolului al XX-lea„.Ferdinand Porsche a murit în 1951, însă afacerea familiei ţine, la 60 de ani de atunci, prima pagină a ziarelor de pe mapamond.

  • Viaţa INGROZITOARE a femeilor care se OTRAVESC zi de zi in fabrici pentru ca noi să avem cele mai noi telefoane

    Zeci dintre aceşti muncitori au fost spijiniţi de organizaţia Banolim să obţină compensaţii pentru bolile de care suferă sau au suferit, din pricina condiţiilor de muncă. Grupul s-a constituit iniţial pentru a-l sprijini pe Hwang Sang-ki, un taximetrist a cărui fiică a murit din pricina unei forme agresive de leucemie, boală declanşată pe vremea când ea lucra pentru o fabrică Samsung. 

    Banolim s-a implicat în documentarea mai multor dosare pentru bolnavi de cancer care au suferit din pricina condiţiilor de muncă. Reprezentanţii organizaţiei lucrează acum cu femei care acuză probleme de inferitilitate ca urmare a aceloraşi condiţii de muncă. În prima parte a acestui an, o decizie judecătorească i-a dat câştig de cauză lui Kim Mi-yeon, acesta fiind primul dosar care a acceptat infertilitatea ca boală profesională.

    Park min-sook, acasă împreună cu fiica sa. Park are 44 de ani şi a lucrat vreme de şapte ani într-o fabrică de semiconductori a Samsung. S-a îmbolnăvit de cancer de sân, infertilitate şi a avut mai multe pierderi de sarcină.

    Pozele lui Min-sook de pe vremea când lucra în fabrica de semiconductori.

    Kim Shinyeo o ajută pe fiica sa Han Hye-kyung să coboare din maşină pentru a ajunge la centrul de tratament. Han are 39 de ani şi a lucrat într-o fabrică Samsung de LCD. Are o tumoare cerebrală care îi afectează vorbirea, vederea şi mobilitatea.

    Han Hye-kyung la tratament

    Han Hye-kyung este ajutată de mama sa să urce în scaunul cu rotile după ce şi-a petrecut noaptea protestând în faţa sediului central al Samsung din Seoul. În partea dreaptă a imaginii este Hwang Sang-ki, tatăl lui Hwang Yu-mi, care a lucrat şi ea într-o fabrică Samsung şi a fost răpusă de o formă agresivă de leucemie în 2007.

    Han Hye-kyung şi Kim Shinyeo acasă la ele.

    Han Hye-kyung doarme după un protest în faţa sediului Samsung din Seoul.

    Un altar pentru Hwang Yu-mi, realizat în timpul unui protest în faţa sediului central din Seoul.

     

  • Comisarul european care sperie giganţii. “Trebuie să-ţi susţii punctul de vedere, chiar dacă toată lumea crede că eşti un idiot”

    Nicio altă autoritate nu are puterea Margrethei Vestager de a urmări în justiţie evaziunea fiscală, de a lovi marile companii cu amenzi de miliarde de euro sau de a le forţa să-şi schimbe modelul de business. Prin supravegherea activităţilor comerciale din Europa, comisarul european antitrust Vestager este una dintre cele mai puternice femei de pe continent. O femeie care a înfruntat bărbaţii care conduc unele dintre cele mai puternice companii din lume.

    Iar ultimele sale acţiuni, cum ar fi amenda record dată Google, ar putea sugera că a dat de gustul sângelui coloşilor din Silicon Valley.

    Vestager nu s-a lăsat intimidată de spectacolul agresiv dat de Tim Cook, CEO-ul Apple, chiar în biroul ei, pe 21 ianuarie 2016, după cum povesteşte revista Wired. Şapte luni mai târziu îşi anunţa verdictul: facilităţile fiscale obţinute de Apple în Irlanda sunt ilegale, iar compania americană trebuie să dea înapoi statului irlandez taxe neplătite de 13 miliarde de euro, plus dobândă. A fost o decizie şoc pentru toată lumea.

    Vestager are cazuri deschise contra Amazon, Qualcomm şi Facebook, toate multinaţionale americane care fac istorie în industria tehnologiei.

    Danezei Vestager nici de ruşi nu i-a fost frică. Gazprom, companie rusească de stat şi cel mai mare exportator de gaze al lumii, a scăpat fără amendă într-un caz de abuz de poziţie dominantă pe piaţă, dar numai după ce a făcut concesii care în urmă cu câţiva ani erau de neconceput, scrie Politico. Gazprom, considerat de mulţi observatori un instrument de influenţă geopolitică al Kremlinului, a acceptat să joace în Europa după regulile UE, ba chiar să-şi prezinte contractele spre verificare agenţilor uniunii.

    Însă cazul cu care Vestager face istorie este amenda de 2,4 miliarde de euro dată Google, cea mai mare astfel de sancţiune impusă unei companii într-un caz antitrust. Crima companiei americane care deţine cel mai popular motor de căutare pe internet este de a favoriza unele dintre propriile servicii de shopping în defavoarea celor ale rivalilor. Decizia a fost o surpriză nu doar pentru Google sau companiile rivale, ci şi pentru oamenii din echipa lui Vestager care lucrau la caz. Politico a refăcut filmul vânătorii.

    Episodul începe cu un apel telefonic, într-o noapte de luni, de la Bruxelles. În California era trecut de vremea prânzului. La un capăt al liniei era Vestager, comisarul european al concurenţei. La celălalt capăt, Sundar Pichai, CEO-ul Google. Vestager i-a transmis sec că a doua zi, în aproximativ 12 ore, îşi va face publice concluziile: gigantul din Silicon Valley îşi manipulează rezultatele căutărilor pentru a-şi susţine în mod nejustificat propriile operaţiuni. Apelul telefonic transatlantic a fost primul anunţ oficial adresat Google că ancheta Comisiei Europene a fost finalizată, potrivit unor persoane din ambele tabere. Conversaţia a fost scurtă, ca pentru afaceri.

    Vestager i-a spus lui Pichai că a analizat argumentele companiei sale, însă va amenda Google. Ceea ce nu i-a spus a fost mărimea amenzii.

    Aceasta, împreună cu o copie a deciziei de 242 de pagini, vor fi furnizate abia a doua zi, cu doar câteva ore înainte ca Vestager să urce pe scenă în faţa publicului, marţi, la prânz.

    După o anchetă care a durat 2.401 de zile şi s-a încheiat după luni de planificare meticuloasă, Vestager era hotărâtă să nu lase pe nimeni să-i fure spectacolul.

    Anunţul de marţi va veni ca unul dintre momentele hotărâtoare ale carierei lui Vestager, moment în care ea şi UE îşi etalează autoritatea în faţa uneia dintre cele mai puternice companii din lume, după ani incertitudini.

    Chiar acum un an, cazul împotriva Google părea îngropat în birocraţia din Bruxelles. Comisia se chinuia să se lupte cu una dintre cele mai mari şi mai bogate companii din lume. Vestager a trebuit să-şi întărească poziţia cu un set nou de acuzaţii – o mutare pe care mulţi au considerat-o un semn de slăbiciune. Computerele sale se chinuiau să prelucreze tonele de date de la Google. Au existat şi semne de diviziuni interne în departamentul ei.

    Membri ai echipei lui Vestager au fost de atunci mult timp sub presiune intensă din partea comisarului pentru a aduce rezultate, lucrând ore lungi pentru a pune cap la cap unul dintre cele mai complexe cazuri din istoria anchetelor antitrust din UE. Şi au reuşit, fără a lăsa să se scurgă în afară prea multe informaţii despre progresul lor. Echipa comisarului are aproximativ 900 de membri.

    Luni, chiar înainte ca Vestager să discute cu Pichai, consilierii importanţi din Bruxelles ai Google nu ştiau că o decizie este iminentă. Au aflat doar din presă că un verdict care ar fi trebuit să vină la sfârşitul lunii iulie a fost devansat brusc pentru sfârşitul săptămânii, miercuri, apoi pentru marţi seara şi în cele din urmă pentru marţi la prânz. Consilierii nu au fost singurii lăsaţi să orbecăiască.

    Controlul strict al informaţiei exercitat de Vestager s-a extins şi asupra membrilor echipei sale. Cu o oră înaintea anunţului, dimensiunea amenzii era cunoscută doar unui grup restrâns de insideri apropiaţi ai comisarului – nu şi întregii echipe care a anchetat Google. Data anunţului a fost ţinută secretă pentru oficialii din divizia antitrust a lui Vestager care nu lucrau la caz.

    Rivalii Google – companiile care au adus cazul în faţa Comisiei – nu au avut nici ele mai multe informaţii. Mulţi dintre ei erau ocupaţi cu pregătirile pentru şedinţele viitoare programate cu anchetatori lui Vestager, consultări în care se aşteptau să ofere ultimele contribuţii înainte de anunţarea verdictului.

    Aceste întâlniri programate au fost doar una dintre multele direcţii greşite – voite sau nu – care au lăsat lumea să se scalde într-o mare de incertitudini în ceea ce priveşte intenţiile comisarului antitrust. În săptămânile de dinaintea deciziei, printre consilieri şi jurnalişti circulau zvonuri despre o amendă de puţin peste un miliard de euro.

    Vestager a reuşit chiar să păstreze închis robinetul cu informaţiile schimbate cu câteva săptămâni în urmă, atunci când s-a consultat cu autorităţile naţionale de protejare a concurenţei cu privire la verdict.

    În spatele cortinei, în biroul lui Vestager de la etajul 10 al clădirii Berlaymont, un fort al Comisiei, se făceau de luni întregi pregătiri pentru ziua cea mare. Un comunicator formidabil care pune un accent special pe pregătire, Vestager şi-a consumat săptămâni întregi ascultând interviuri cu înalţi oficiali, examinând punctele forte şi slabe ale cazului, trecând în revistă întrebări dintre cele mai dificile şi pregătind răspunsurile pe care le-ar da de pe podium.

  • Texanul care a creat una dintre cele mai folosite aplicaţii pe internet. Ne întâlnim cu invenţia lui de zeci de ori pe zi

    Cel mai popular proiect al său, care l-a scos din anonimat şi i-a adus o infuzie considerabilă în venituri, este WordPress; aproximativ 18% din totalul site-urilor au fost realizate cu ajutorul acestui software, deoarece permite oricui să-şi creeze propriul site. Mullenweg şi-a pus amprenta pe diverse alte proiecte de-a lungul timpului şi a devenit unul dintre cei mai înstăriţi antreprenori web ai vremurilor noastre, cu o avere netă de peste 40 de milioane de dolari.

    Născut la 11 ianuarie 1984, Matt Mullenweg a crescut în Texas, iar primii săi ani nu au avut nicio influenţă asupra interesului pentru web design. Mai mult, în liceu Matt Mullenweg nici măcar nu a urmat cursuri de design pe calculator, ci era mai degrabă interesat de muzică şi arte vizuale. S-a dovedit pasionat de saxofon, instrument pe care l-a studiat, dar nu a încercat niciodată o carieră în muzică. A început colegiul la Universitatea din Houston, unde a studiat ştiinţe politice, fiind convins că e primul său pas spre carieră, dar a ajuns să abandoneze studiile în 2004, pentru a putea la lucra CNET Networks. însă nici aici nu a stat foarte mult timp; după doar un an a demisionat şi a pus bazele propriei sale companii. Numită Automattic, aceasta era începutul a ceea ce avea să devină mai târziu WordPress.

    în 2005, când Mullenweg a plecat de la CNET, a început să lucreze la un program pentru bloggeri ce oprea spamul. La scurt timp a fost contactat de Mike Little, care avea să îi devină asociat, iar împreună au început să lucreze la software-ul din care au creat platforma WordPress.

    Când a început să lucreze pentru propriul său business, tânărul a mizat pe atragerea unora dintre cei mai buni oameni în domeniu. în 2006, Matt Mullenweg a reuşit să recruteze unul dintre executivii de la Yahoo, Toni Schneider, care din poziţia de CEO al Automattic şi-a creat o echipă de cinci oameni; ei au reuşit să aducă în companie finanţări de 1,1 milioane de dolari de-a lungul unui an. Printre investitorii de renume se numărau la acel moment CNET, True Ventures, Radar Partners.

    În 2008, firma a început să prindă greutate şi a atras până în acel an 29,5 milioane de dolari, perioadă în care compania ajunsese la 18 angajaţi. începând cu 2009, era clar că WordPress ajunsese o afacere puternică, în condiţiile în care a depăşit serviciul Google Blogger şi competitorul lor direct, Six Apart. Această cursă a fost deseori comparată cu rivalitatea dintre MySpace şi Facebook, referindu-se la modul în care Facebook a venit din urmă şi a depăşit cu mult MySpace.

    în ianuarie 2014 Mullenweg a devenit CEO al Automattic, iar Toni Schneider s-a mutat la divizia de proiecte noi în cadrul firmei. în martie 2007, Mullenweg a fost numit de către PC World una dintre cele mai influente 50 de persoane din acest domeniu, fiind, în acelaşi timp, cel mai tânăr din listă. în octombrie acelaşi an se zvonea că Mullenweg a refuzat o ofertă de 200 de milioane de dolari pentru Automattic.

    în prezent el este fondatorul şi directorul fundaţiei WordPress şi, de asemenea, susţine o serie de organizaţii filantropice, inclusiv Archive.org, Electronic Frontier Foundation, Free Software Foundation şi Innocence Project. Este, de asemenea, membru al fundaţiei nonprofit Charity: Water, ce susţine furnizarea de apă curată şi sigură pentru oamenii nevoiaşi din Africa. De ziua sa, când a aniversat 28 de ani, a pus bazele unei campanii ce a strâns peste 28.000 de dolari pentru această cauză, iar apoi peste 44.000 de dolari când a împlinit 30 de ani. 
     

  • Se apropie SFÂRŞITUL uneia dintre cele mai importante afaceri din lume?

    Departamentul de Energie din SUA se aşteaptă ca 2017 să bifeze un consum pe piaţa americană, dat fiind că numărul de kilometri parcurşi pe şosele sunt tot mai mulţi – deopotrivă în ce îi priveşte pe consumatori dar şi activităţile de transport ale companiilor.

    În al treilea trimestru din 2015, numărul de vehicule de pe piaţa Marii Britanii a crescut cu 600.000 de unităţi, ajungând la 25,8 milioane. În SUA, sunt 275 de milioane de maşini, iar cele mai multe din toate aceste maşini au nevoie de benzină sau motorină.

    În acest context, pare foarte ciudat că în ultimele decenii numărul de staţii de benzină a scăzut uşor. De pildă, din 2002 până în 2012 numărul de benzinării a scăzut de la 170.018 la 156.065. Cum e posibil ca, în condiţiile în care cererea de combustibili este atât de mare, să se reducă numărul de benzinării?

    Un răspuns se leagă de terenuri: în oraşele mari şi în jurul acestora, preţurile suprafeţelor de teren sunt tot mai mari. Conform New York Times, în Manhattan sunt 50 de benzinării, mai puţine cu 30 faţă de acum opt ani.

    Pe de altă parte, afacerile cu benzinării nu sunt profitabile decât la rulaje foarte mari de mărfuri şi combustibili. Statisticile arată că pe piaţa din SUA, doar una din trei staţii de benzină câştigă bani. Un retailer obişnuit câştigă 200 de dolari pe zi.

    Unul dintre motive, cel puţin pe piaţa americană, este preţul redus al combustibililor. Pe de altă parte, în SUA, la benzinării clienţii puteau nu numai să alimenteze, ci să-şi şi repare maşinile. În prezent, cu modele de maşini tot mai complicate şi tehnologizate, un atelier mecanic neutilat cu sisteme complicate nu mai poate face faţă. Ori tocmaia această tehnologie necesară pentru reparaţii este costisitoare, iar antreprenorii care au deţinut astfel de afaceri nu pot ţine pasul cu noile tendinţe.

  • Internetul celor care urăsc restul lumii: unde se ascund rasiştii şi naziştii zilelor noastre

    Reţeaua socială Gab.ai a pornit în august 2016, cu trei luni înainte de alegerile din Statele Unite, iar momentul nu a fost ales întâmplător. Fondată în San Mateo, California, de un fost antreprenor pe nume Andrew Torba, care îl susţinea pe Donald Trump, reţeaua a fost iniţial gândită pentru doar patru oameni. Torba, care la un anumit punct a fost dat afară de la acceleratorul Y Combinator pentru nerespectarea politicilor interne, a devenit frustrat de ceea ce descria drept „monopolul social al celor de stânga“; acest monopol ar fi decis care ştiri merită promovate şi ce poate fi definit ca hărţuire pe internet.

    Un an mai târziu, reţeaua socială Gab.ai are peste 240.000 de utilizatori şi a strâns mai mult de 1 milion de dolari prin crowdfunding. Având ca logo faţa lui Pepe, broasca antropomorfică ce a devenit emblematică pentru mişcarea de extremă dreapta, Gab reprezintă un teren de joacă pentru nazişti, susţinători ai supremaţiei albilor, antifeminişti sau homofobi; chiar şi notificările folosesc un sunet produs parcă de o broască. Dacă o remarcă antisemită, rasistă sau sexistă nu e primul lucru cu care te întâlneşti pe Gab.ai, cu siguranţă va fi al doilea sau al treilea. E un spaţiu sigur pentru oamenii de care noi, ceilalţi, încercăm în mod constant să ne ferim, scriu cei de la Slate.com într-un amplu material dedicat fenomenului.

    Incidentul Charlottesville

    La jumătatea lunii august, oficialităţile statului Virginia au declarat ilegală demonstraţia naţionaliştilor albi Unite the Right (Uniţi dreapta), după ce în urma violenţelor din oraşul Charlottesville cel puţin două persoane au fost rănite. Ulterior, autorităţile din Charlottesville au declarat starea de urgenţă după ciocnirile violente dintre naţionalişti şi manifestanţii antirasism ce au avut loc în cadrul unui marş privind înlăturarea unui monument al unui general din Războiul Civil american din oraşul Charlottesville. O femeie de 32 de ani a murit în timpul evenimentelor violente, după ce un simpatizant naţionalist a intrat intenţionat cu maşina în mulţime, iar doi ofiţeri de poliţie au murit după ce elicopterul în care se aflau s-a prăbuşit la 11 kilometri de Charlottesville.

    Extremiştii au iniţiat acest marş fiind nemulţumiţi de un plan ce priveşte înlăturarea unei statui a generalului Robert Lee din Charlottesville, cel care a fost comandantul forţelor prosclavie din sudul american, în timpul Războiul Civil. Donald Trump a declarat că sunt de condamnat ambele tabere ale protestelor violente din Virginia, ce au lăsat în urmă un mort şi mai mulţi răniţi, afirmând că s-a greşit de ambele părţi; declaraţia sa a stârnit numeroase controverse, fiind acuzat atât de republicani cât şi de democraţi că favorizează grupuri ce ar trebui condamnate fără reţinere.

    Pentru Trump, aceste lucruri nu reprezintă însă nimic nou: în timpul campaniei, el s-a delimitat greu de susţinerea primită din partea lui David Duke, fost lider al grupării Ku Klux Klan şi unul dintre cei mai vocali susţinători ai supremaţiei albilor. „Cred că s-a greşit de ambele părţi“, a afirmat Trump. „Când fac o declaraţie, îmi place să fiu corect. Vreau faptele. Evenimentele tocmai avuseseră loc“, a continuat preşedintele SUA, explicând motivul pentru care a aşteptat două zile pentru a condamna violenţele rasiste din Virginia. „Am urmărit foarte atent evenimentele, mai atent decât mulţi oameni. Aveţi de o parte un grup agresiv şi, de cealaltă parte, tot un grup foarte violent. Nimeni nu a vrut să spună asta”, a continuat preşedintele american. „Cei care răspândesc violenţele în numele bigotismului lovesc în inima Americii. Toţi cei care au acţionat în mod ilegal în Charlottesville şi care au comis violenţe rasiste vor fi traşi la răspundere“, a afirmat Donald Trump, la Casa Albă, citat de Associated Press. Pe 17 august, în săptămâna ce a urmat incidentelor de la Charlottesville, Virginia, Google a exclus Gab.ai de pe lista aplicaţiilor disponibile pe PlayStore.

    Internetul urii
    Gab.ai este însă doar unul dintre refugiile pe care americanii plini de ură le folosesc pentru a-şi împărtăşi crezurile. Aflându-se în pericol de a fi excluşi de pe internet, pe care îl folosiseră ani de zile pentru a se organiza, adepţii supremaţiei albilor şi neonaziştii se îndreaptă acum către dark web, acea parte a internetului pe care majoritatea dintre noi nu o putem accesa sau pur şi simplu nu vrem să o vedem. Limitarea accesului acestor grupuri nu a început însă după evenimentele din Charlottesville: companii precum Airbnb sau Facebook anulau deja evenimente ale unor utilizatori încă de la începutul anului. După ce imaginile din timpul marşului au devenit virale, tot mai multe companii au început să se dezică de mişcările de extremă dreapta.

  • Povestea femeii care schimbat viziunea lumii asupra machiajului şi a creat o afacere evaluată azi la 870 mil. de dolari

    Elizabeth Arden s-a născut în Canada, în ultima zi a anului 1884, fiind al cincilea şi cel mai mic dintre copiii unei familii de fermieri modeşti. Pentru a-şi susţine familia, Elizabeth Arden a avut diverse joburi încă din adolescenţă, până s-a hotărât să studieze asistenţa medicală, perioada în care a devenit interesată de loţiunile folosite în tratamentele contra arsurilor. O scurtă perioadă a lucrat ca secretară, după care a emigrat din Canada. în 1908, tânăra s-a stabilit în New York City, unde a obţinut un loc de muncă ca asistentă unei cosmeticiene, pe nume Eleanor Adair. După ce a câştigat experienţă vreme de doi ani, Elizabeth Arden a investit 1.000 de dolari în deschiderea primului său salon, situat pe Fifth Avenue, afacere cofondată în parteneriat cu Elizabeth Hubbard.

    Până în 1914, parteneriatul dintre cele două antreprenoare s-a rupt, însă Elizabeth Arden a decis să rămână în industria frumuseţii. Pentru a-şi dezvolta şi mai mult afacerea, şi-a format o echipă de chimişti cu scopul de a perfecţiona crema şi loţiunea de faţă, primele elemente în noua sa linie de produse de frumuseţe. La acea vreme, machiajul era asociat mai mult cu prostituatele decât cu femeile respectabile, ceea ce a determinat-o pe Arden să pună bazele unui campanii de marketing pentru a schimba viziunea publicului asupra produselor de frumuseţe.

    De asemenea, pe măsură ce cadrele ”de aproape“ folosite în filme au devenit o tehnică obişnuită, machiajul a început să fie mai acceptabil din punct de vedere social. Până în 1915, brandul Arden s-a extins constant, iar în acel an antreprenoarea a făcut primul pas spre piaţa internaţională. în 1922 a înfiinţat primul salon parizian, iar mai târziu s-a extins şi către America de Sud şi Australia. în anii 1930 compania o ducea atât de bine încât a reuşit chiar să-şi crească afacerile în timpul crizei mondiale, perioadă în care făcea peste 4 milioane de dolari pe an.

    în afară de cariera de antreprenoare, Arden era şi o sufragetă dedicată, recunoaşterea drepturilor femeilor fiind una dintre cauzele pe care le-a susţinut cu tărie până la moarte. în 1912 a participat, alături de alte 15.000 de femei, la un marş de susţinere a acestei cauze, toate femeile purtând rujul roşu ca semn de solidaritate, ruj furnizat de compania lui Arden. Mai târziu, aceasta a dezvoltat şi o linie specială de produse cosmetice pentru femeile care lucrează în armată.

    În plus, antreprenoarea a fost pionieră în dezvoltarea multor alte produse de înfrumuseţare care acum ne par banale, precum cosmeticele realizate în ambalaje de dimensiuni mai mici, pentru călătorii. A fost şi prima care a oferit sesiuni de machiaj în unităţile proprii şi a operat mai multe boutique-uri spa, în care clienţii se puteau retrage pentru a primi tratamente de înfrumuseţare şi a fi răsfăţaţi. O mare parte din ritmul alert şi dorinţa de inovaţie constantă s-a datorat competiţiei indirecte cu antreprenoarea poloneză Helena Rubinstein, cu afaceri în industria beauty. în ciuda faptului că nu s-au întâlnit niciodată în persoană, cele două femei au concurat aprig în dezvoltarea de noi produse şi servicii de înfrumuseţare.

    Bucurându-se de bogăţia acumulată, Arden şi-a dedicat o parte din timpul său şi hobbyurilor, precum cursele cu cai. A achiziţionat mai mulţi cai de rasă şi, în 1945, a fondat Maine Chance Farm. Prin prinsma acestui fapt, anul următor a apărut pe coperta revistei Time, unde a fost prezentat succesul ei fulminant în domeniul curselor cu cai, o lume dominată de bărbaţi. Elizabeth Arden s-a stins din viaţă în 1966, la New York, şi abia după moartea sa publicul a aflat că avea 81 de ani. în timpul vieţii şi-a ascuns mereu vârsta pentru a da impresia unei frumuseţi atemporale.

     

  • Povestea femeii care schimbat viziunea lumii asupra machiajului şi a creat o afacere evaluată azi la 870 mil. de dolari

    Elizabeth Arden s-a născut în Canada, în ultima zi a anului 1884, fiind al cincilea şi cel mai mic dintre copiii unei familii de fermieri modeşti. Pentru a-şi susţine familia, Elizabeth Arden a avut diverse joburi încă din adolescenţă, până s-a hotărât să studieze asistenţa medicală, perioada în care a devenit interesată de loţiunile folosite în tratamentele contra arsurilor. O scurtă perioadă a lucrat ca secretară, după care a emigrat din Canada. în 1908, tânăra s-a stabilit în New York City, unde a obţinut un loc de muncă ca asistentă unei cosmeticiene, pe nume Eleanor Adair. După ce a câştigat experienţă vreme de doi ani, Elizabeth Arden a investit 1.000 de dolari în deschiderea primului său salon, situat pe Fifth Avenue, afacere cofondată în parteneriat cu Elizabeth Hubbard.

    Până în 1914, parteneriatul dintre cele două antreprenoare s-a rupt, însă Elizabeth Arden a decis să rămână în industria frumuseţii. Pentru a-şi dezvolta şi mai mult afacerea, şi-a format o echipă de chimişti cu scopul de a perfecţiona crema şi loţiunea de faţă, primele elemente în noua sa linie de produse de frumuseţe. La acea vreme, machiajul era asociat mai mult cu prostituatele decât cu femeile respectabile, ceea ce a determinat-o pe Arden să pună bazele unui campanii de marketing pentru a schimba viziunea publicului asupra produselor de frumuseţe.

    De asemenea, pe măsură ce cadrele ”de aproape“ folosite în filme au devenit o tehnică obişnuită, machiajul a început să fie mai acceptabil din punct de vedere social. Până în 1915, brandul Arden s-a extins constant, iar în acel an antreprenoarea a făcut primul pas spre piaţa internaţională. în 1922 a înfiinţat primul salon parizian, iar mai târziu s-a extins şi către America de Sud şi Australia. în anii 1930 compania o ducea atât de bine încât a reuşit chiar să-şi crească afacerile în timpul crizei mondiale, perioadă în care făcea peste 4 milioane de dolari pe an.

    în afară de cariera de antreprenoare, Arden era şi o sufragetă dedicată, recunoaşterea drepturilor femeilor fiind una dintre cauzele pe care le-a susţinut cu tărie până la moarte. în 1912 a participat, alături de alte 15.000 de femei, la un marş de susţinere a acestei cauze, toate femeile purtând rujul roşu ca semn de solidaritate, ruj furnizat de compania lui Arden. Mai târziu, aceasta a dezvoltat şi o linie specială de produse cosmetice pentru femeile care lucrează în armată.

    În plus, antreprenoarea a fost pionieră în dezvoltarea multor alte produse de înfrumuseţare care acum ne par banale, precum cosmeticele realizate în ambalaje de dimensiuni mai mici, pentru călătorii. A fost şi prima care a oferit sesiuni de machiaj în unităţile proprii şi a operat mai multe boutique-uri spa, în care clienţii se puteau retrage pentru a primi tratamente de înfrumuseţare şi a fi răsfăţaţi. O mare parte din ritmul alert şi dorinţa de inovaţie constantă s-a datorat competiţiei indirecte cu antreprenoarea poloneză Helena Rubinstein, cu afaceri în industria beauty. în ciuda faptului că nu s-au întâlnit niciodată în persoană, cele două femei au concurat aprig în dezvoltarea de noi produse şi servicii de înfrumuseţare.

    Bucurându-se de bogăţia acumulată, Arden şi-a dedicat o parte din timpul său şi hobbyurilor, precum cursele cu cai. A achiziţionat mai mulţi cai de rasă şi, în 1945, a fondat Maine Chance Farm. Prin prinsma acestui fapt, anul următor a apărut pe coperta revistei Time, unde a fost prezentat succesul ei fulminant în domeniul curselor cu cai, o lume dominată de bărbaţi. Elizabeth Arden s-a stins din viaţă în 1966, la New York, şi abia după moartea sa publicul a aflat că avea 81 de ani. în timpul vieţii şi-a ascuns mereu vârsta pentru a da impresia unei frumuseţi atemporale.