BusinessMagazin

Category: Special

  • Povestea lui David Sarnoff, unul dintre fondatorii NBC

    David Sarnoff s-a născut în 1891 în Uzlyany, Belarus, la acea vreme parte din Imperiul Sovietic. El a emigrat la vârsta de 9 ani în Statele Unite, la New York, unde a vândut ziare pentru a-şi putea întreţine familia. Deşi îşi dorea să aibă o carieră în presă, a acceptat un loc de muncă în cadrul Commercial Cable Company şi apoi unul la Marconi Wireless Telegraph Company of America, punând bazele unei cariere de peste 60 de ani în comunicaţii electronice.

    De-a lungul următorilor 13 ani, Sarnoff a crescut de la asistent la director comercial al companiei, învăţând toate aspectele tehnice şi de business. Faţă de mulţi alţi colegi de-ai săi, care vedeau radioul doar ca o unealtă de comunicare între două persoane, Sarnoff a înţeles repede puterea pe care o oferea distribuirea informaţiilor către mii de oameni.

    Atunci când General Electric a cumpărat Marconi şi a transformat-o în Radio Corporation of America, Sarnoff a trimis o scrisoare superiorilor în care explica cât de mult ar putea beneficia dacă ar transmite anumite evenimente pe postul de radio. Ignorat în primă fază, el a reuşit totuşi să transmită în direct meciul de box dintre Jack Dempsey şi Georges Carpentier, din iulie 1921; a fost un moment care a dus la o creştere fără precedent a cererii pentru aparate radio. În următoarele 18 luni, Sarnoff a devenit din ce în ce mai influent, iar în 1925 Radio Corporation of America a lansat National Broadcasting Company (NBC), prima reţea de staţii radio din America. Patru ani mai târziu, Sarnoff a fost numit preşedinte al reţelei.
    David Sarnoff a avut un rol esenţial în construirea şi dezvoltarea transmisiilor pe unde medii (AM), acesta fiind principalul standard pentru radioul public în secolul XX.

    La sfârşitul anilor ’20, omul de afaceri a devenit atras de potenţialul televiziunii şi a decis să investească resurse considerabile pentru a lansa un post TV. în 1928, el a luat legătura cu un inginer pe nume Vladimir Zworykin; acesta i-a prezentat un plan care prevedea costuri de doar 100.000 de dolari pentru lansarea unui post care să transmită filme şi ştiri.
    Sarnoff a fost impresionat de proiect şi a acceptat, dar aveau să treacă 6 ani până la primele rezultate, iar costurile de dezvoltare s-au ridicat la aproape 50 de milioane de dolari.

    În timpul celui de-al doilea război mondial, Sarnoff a lucrat alături de oamenii preşedintelui american Dwight T. Eisenhower, furnizând echipamente care să permită transmiterea în direct a momentului debarcării în Normandia. Aflând că germanii au distrus turnul radio din Paris, el a comandat construcţia unei antene suficient de puternice pentru a transmite informaţii forţelor aliate de pe întregul continent; se puneau astfel bazele postului Radio Europa Liberă, care a continuat să transmită şi după încheierea războiului.

    David Sarnoff s-a retras din activitate în 1970, la vârsta de 79 de ani, şi a murit un an mai târziu. în onoarea sa, autorităţile din New Jersey au deschis un muzeu ce prezintă aspecte ale vieţii sale.
     

  • Povestea omului care a ajuns de la cercetător în apartament la cel mai bine platit om de ştiinţă din istorie

    Un cercetător studiază mutaţiile genetice pentru a găsi leac la orice, de la astm la artrită – o afacere care a reuşit să treacă peste eşecuri dramatice şi să-i facă miliardari pe cei care au crezut în ea. „Avem mult mai mult de oferit. abia am început.“

    Pentru cei mai mulţi oameni aflaţi în poziţia lui George Yancopoulos, oferta de muncă ar fi fost uşor de refuzat. Tânăr asistent la prestigioasa universitate Columbia, Yancopoulos, pe atunci în vârstă de 26 de ani, tocmai câştigase o bursă de cercetare de mai multe milioane de dolari pe opt ani în propriul laborator de genetică.

    Apoi a apărut Leonard Schleifer, un neurochirurg fără nicio experienţă de business, cu oferta sa: un post la noua sa companie de medicamente cu sediul într-un apartament cu un dormitor din Colegiul Medical Cornell. Povestea a început în 1988. Schleifer intenţiona să pună în practică cele mai noi descoperiri din domeniul ştiinţelor genetice pentru tratarea afecţiunilor creierului, dar nu stăpânea bine materia – revoluţia ADN-ului era încă tânără. Yancopoulos urma să fie expertul său în genetică.

    A avut loc ceva luptă de convingere, dar în cele din urmă Yancopoulos a părăsit confortul mediului universitar pentru a se alătura companiei lui Schleifer, cunoscută ulterior ca Regeneron Pharmaceuticals. Presiunile neurologului au venit la momentul potrivit. Cu câteva zile înainte, Yancopoulos le povestise păriţilor săi, imigranţi greci, despre bursa de cercetare primită la universitate. Pentru un tânăr asistent prestigiul este cât se poate de important, dau nu şi pentru părinţii lui Yancopoulos. Pe ei îi interesa mai mult salariul: 30.000 de dolari pe an, o sumă cât se poate de modestă pentru standardele de pe piaţa americană.

    Vorbindu-i pătimaş în greacă, îşi aminteşte acum Yancopoulos, tatăl său s-a plâns că după ce a luptat cu naziştii şi cu comuniştii şi a muncit din greu pentru a câştiga bani ca să-i poată asigura fiului său o educaţie bună, rezultatul final pare să fie „o viaţă în laborator pentru ştiinţe ezoterice despre care doar câţiva oameni vor citi în jurnale“, spunea pe-atunci tatăl. Dacă tânărul chiar avea de gând să vindece boli şi să schimbe lumea, cu siguranţă că putea scoate din aceasta suficienţi bani pentru o viaţă decentă.

    Yancopoulos nu mai este un novice, şi nici salariul său nu este modest. Ca director de cercetare la Regeneron (numele trimite la regenerarea celulelor din creier), el a devenit cel mai bine plătit cercetător din istorie. Este o somitate în domeniu acum, un deschizător de drumuri şi primul director de cercetare şi dezvoltare din industria farma devenit miliardar. Anul trecut a fost remunerat pentru munca sa cu 40,3 milioane de dolari.

    Tatăl său n-a trăit destul să-l vadă unde este acum, dar la înmormântare, în 2010, oamenii alături de care bătrânul Yancopoulos a luptat pe front i-au povestit fiului cât de mândru a fost tatăl său de de el întotdeauna.

    „Însă nu mi-a spus-o niciodată direct“, spunea, lăcrimând, cercetătorul. „Credea că aşa este cel mai bine să-ţi creşti copilul“.

    Regeneron a avut nevoie de două decenii pentru a câştiga prima aprobare de produs din partea administraţiei americane pentru alimente şi medicamente. Au fost momente când a contemplat sfârşitul aventurii. Marea desprindere s-a produs în 2011, când autorităţile au aprobat Eylea, un medicament folosit pentru tratarea degenerării moleculare – principala cauză a pierderii vederii la oamenii cu vârste de peste 50 de ani. De atunci, Regeneron este cel mai bun performer al indicelui bursier S&P 500, acţiunile sale urcând cu peste 2.000%, la 400 de dolari pe unitate. Anul trecut, vânzările de Eylea în SUA au crescut cu 54%, la 2,7 miliarde de dolari, iar veniturile totale ale companiei au avansat cu 46%, la 4,1 miliarde de dolari. Regeneron are alte 13 produse în stadiul de dezvoltare clinică, inclusiv unele în teste finale pentru tratamente contra astmului şi artritei.

    Lui Schleifer îi place să-şi explice succesul spunând că el şi Yancopoulos au construit un producător de medicamente rare în care controlul îl deţin oamenii de ştiinţă. „George este cea mai inovatoare şi inventivă persoană pe care am cunoscut-o“, spune neurochirurgul. „Principala mea misiune este de a crea un mediu care-i permite să-şi dezlănţuie magia şi să nu-i stau prea mult în cale.“

    În anii de nebunie ai companiei, echipa lui Yancopoulos a construit încet o infrastructură de cercetare pentru medicamente înţesată cu instrumente de proprietate care au făcut ca noii anticorpi şi noile formule să fie mai uşor de dezvoltat. Poate cel mai mare avantaj a fost tehnologia numită VelocImmune, care permite transferarea ADN-ului uman la şoareci de laborator astfel încât anticorpii şoarecilor să răspundă terapiilor aşa cum ar face-o sistemul de imunitate al oamenilor.

    Aceste năluci (pentru alţii) au dat companiei mai multă încredere că efectele pe care medicamentele sale le au asupra animalelor testate vor fi aceleaşi şi la oameni. În ultimii doi ani, Regeneron şi-a dezvoltat un centru de genetică unde roboţi de secvenţionare a ADN-ului îşi fac treaba 24 de ore pe zi timp de şapte zile pe săptămână pentru înregistrarea codurilor genetice ale, până acum, 100.000 de voluntari.

    După standardele Big Pharma, ce face Regeneron este ca mersul off-road. Directorii companiei spun că descoperirile lor sunt rodul curiozităţii ştiinţifice a lui Yancopoulos, un efort de a aduce părţi din laboratorul său din Columbia în sectorul privat. „Uneori glumim spunând că agendele de întâlniri sunt ca un fel de sugestii, aşa cum oamenii privesc limitele de viteză“, spune Drew Murphy, vicepreşedinte la departamentul de cercetare a al Regeneron. „Multe dintre acestea au ca motor capacitatea lui George de a stimula gândirea“.

    Într-o sală de conferinţe din sediul Regeneron din Tarrytown, New York, Yancopoulos încă mai are energia unui lector universitar care abia a descoperit cafeaua.

    Gesticulează energic în timp ce vorbeşte şi are obiceiul de a sări din fotoliu în mijlocul propoziţiei pentru a desena grafice pe o tablă albă aflată la celălalt capăt al camerei. Poartă o cămaşă uşor mototolită, pantofi uşori, confortabili, închişi la culoare şi o cravată cu logo-ul Columbia (în afară de aceasta mai are încă una). Tonul de apel al telefonului este Enterprise. Maşina miliardarului, o Honda Pilot veche de zece ani, este la service cu transmisia dată peste cap.

    „Nu este ca şi cum aş încerca să trăiesc modest“, explică Yancopoulos – el le găteşte copiilor şi le spală rufele în casa pe care şi-a cumpărat-o în anii de tinereţe şi entuziasm (pentru diversitate, a construit un fel de teren de baschet la subsol). „Însă am rămas un tip destul de simplu. Nimic nu se compară cu ştiinţa, nimic nu este mai bun decât ce facem noi.“

  • De ce vrea Putin să-şi lanseze propriul bitcoin? Se pregăteşte “criptorubla”

    În lumea occidentală, spre exemplu în SUA sau în Germania, din cauza amplorii pe care au luat-o tranzacţiile cu diferitele monede digitale, abia acum se discută despre nevoia reglementării acestora. în câteva se fac planuri pentru experimentarea cu propria monedă virtuală. însă un interes deosebit pentru criptomonede par să-l aibă Rusia, China şi Kazahstan, unde se vorbeşte de nevoia creării unor criptomonede suverane. Este o idee care intrigă având în vedere că pe de o parte aceste state au guverne autoritare, pentru care controlul centralizat este vital, iar pe de alta monedele virtuale sunt tehnologii create tocmai pentru evitarea autorităţii centrale şi care ameninţă să descentralizeze banii.

    Luna octombrie a acestui an este una care ar putea rămâne în istoria criptomonedelor. în această lună, preşedintele Rusiei Vladimir Putin a dat ordinul lansării unei ”criptoruble“, scrie un ziar pro-guvernamental, Argumenti i Fakti, care-l citează pe ministrul comunicaţiilor Nikolai Nikiforov. Potrivit articolului, ministrul ar fi declarat că noua monedă va folosi ”criptografie rusească“ şi ar fi imposibil de ”minat“ ca în cazul bitcoin, deoarece ar fi ”un sistem închis cu un volum definit de emisii reglementate“, notează Bloomberg. RT News, o reţea de televiziune internaţională controlată de guvernul de la Moscova, scrie că ministrul a făcut anunţul după o şedinţă de guvern cu uşile închise. Nikiforov a precizat că după ce rubla digitală va fi emisă, minarea pentru alte criptomonede va fi interzisă.

    ”Declar cu încredere că vom introduce criptorubla pentru un singur motiv, unul simplu: dacă n-o vom face, vecinii noştri din Comunitatea Economică Eurasiatică o vor face în câteva luni“, a spus ministrul lui Putin.

    Declaraţiile lui Nikiforov urmează unor comentarii ale guvernatorului băncii centrale, Elvira Nabiullina, un aliat de încredere al lui Putin, şi ale ministrului finanţelor, Anton Siluanov, care au subliniat necesitatea ca statul rus să aducă sub control emisiile şi utilizarea criptomonedelor.

    Aceasta pentru ca ulterior şeful VTB International Riccardo Orcel să intervină şi să spună că entuziasmul Rusiei privind bitcoin a fost exagerat de presă. Un mesaj în acelaşi ton a transmis şi Andrey Kostin, CEO-ul VTB Bank. ”Se speculează mult despre criptomonede şi cred că este periculos. Până când guvernele decid cum să reglementeze domeniul cred că este foarte, foarte periculos pentru investitori să investească în astfel de active“, a spus Kostin. Despre CEO-ul Kostin se spune că este bancherul lui Putin şi un prieten apropiat al preşedintelui rus. VTB este controlată de guvern. Pe de altă parte, în general bancherii sunt critici în privinţa bitcoin şi a monedelor digitale.

    Un exemplu celebru este Jamie Dimon, CEO-ul puternicei bănci americane JP Morgan, care a avertizat că bitcoin este o ”fraudă care în cele din urmă va exploda“ şi a atenţionat că guvernele vor interzice monedele digitale dacă utilizarea acestora va lua amploare. O companie numită Blockswater l-a acuzat în instanţă pe Dimon de abuz pe piaţă, susţinând că bancherul răspândeşte informaţii false şi înşelătoare despre bitcoin.

    Investiţiile în bitcoin pot face milionari, iar interesele sunt mari. Moneda are o capitalizare de piaţă de aproape 96 de miliarde de dolari care, în cinci ani, spun unii analişti, ar putea ajunge la nivelul celei a Apple (806,6 miliarde dolari).

    Cotaţia monedei a crescut de la 4.300 de dolari pe unitate pe 15 august la 6.100 de dolari pe unitate pe 23 octombrie. însă bitcoin, ca toate criptomonedele, este foarte volatilă. Când guvernele Chinei şi Coreei de Sud au intervenit pentru a reglementa piaţa monedelor virtuale, preţurile bitcoin s-au dus în jos până la 2,975 de dolari pe 15 septembrie. Cotaţiile şi-au revenit rapid, iar analiştii spun că avansul va continua. însă volatilitatea este motorul burselor.

    Descrierea vagă făcută de Nikiforov criptorublei este similară unor recente propuneri chineze neoficiale. Yao Qian, director adjunct al diviziei de tehnologie a Băncii Populare a Chinei, a discutat despre o monedă electronică emisă de banca centrală pentru care băncile comerciale ar administra ”portofele“. Şi alţi oficiali chinezi şi cercetători afiliaţi ai guvernului au vehiculat ideea.

    Pentru cei care cred că inovaţia principală a Bitcoin-ului este excluderea unei autorităţi centrale – un sistem peer-to-peer în care tranzacţiile sunt validate de ”mineri“ – interesul pe care îl arată China şi Rusia este ilogic. însă aceste guverne nu caută să renunţe la control, aşa cum este cazul blockchain-ului, lanţul de distribuţie publică (tehnologia blockchain permite efectuarea de tranzacţii bancare digitale fără un sistem de management centralizat, cum ar fi o bancă centrală; evidenţa tranzacţiilor este distribuită la mii de computere din întreaga lume, iar fiecare utilizator poate primi acces liber la registrul blockchain). Dimpotrivă, aceste guverne autoritare încearcă să-şi dea seama cum să diminueze costul pentru ca un emitent centralizat să poată controla tot ce se întâmplă în sistemul financiar.

    Banii electronici folosiţi în prezent sunt produşi de băncile private: reprezintă, în esenţă, pasivele pe care le au una în raport cu cealaltă. într-un studiu recent, Banca Reglementelor Internaţionale, banca centrală a băncilor centrale, arată că ”numerarul este singurul mijloc prin care publicul poate deţine banii băncii centrale. Dacă cineva doreşte să digitalizeze aceste active, trebuie să transforme pasivul băncii centrale într-un pasiv al băncii comerciale prin depunerea cash-ului într-o bancă.“
    Cu toate acestea, cash-ul are dezavantaje atât pentru băncile centrale, cât şi pentru guverne. în primul rând, procesul de printare este costisitor, la fel şi cel de a bate monedă, distribuţia şi distrugerea banilor vechi sau a celor care nu mai pot fi folosiţi în siguranţă. Schimbarea bancnotelor şi monedelor poate dura ani de zile. Furtul şi jafurile sunt riscuri serioase. în acelaşi timp, numerarul este anonim; infractorii şi evazioniştii contează pe acestă ”calitate“.

    Toate aceste probleme, dar şi altele – cum ar fi decalajele de timp dintr-un sistem tradiţional de plăţi electronice create de transferul banilor între bănci – pot fi soluţionate dacă o bancă centrală are cum să emită propria criptomonedă şi tranzacţiile sunt înregistrate într-un registru distribuit ca în cazul sistemului bitcoin şi verificate de agenţii autorizaţi de banca centrală. Dacă sună ca o versiune a sistemului bancar tradiţional, există o mare diferenţă datorită rolului verificatorilor mai limitat decât cel al băncilor comerciale. ”Cu greutăţi mai mici în a deveni un verificator de tranzacţii într-un sistem distribuit decât pentru a deveni o bancă membră într-un sistem cu mai multe niveluri, ne-am aştepta la o concurenţă mai intensă în furnizarea de servicii de plată“, se arată într-o analiză de anul trecut a lui John Barrdear şi a lui Michael Kumhof, cercetători ai Băncii Angliei. ”în măsura în care sistemele existente oferă instituţiilor membre puterea de a stabili preţurile, acest lucru ar trebui să garanteze că tarifele pentru tranzacţie reflectă cu mai multă precizie costul marginal al verificării“.

    Cu alte cuvinte, costurile de funcţionare pentru un sistem monetar s-ar diminua, plăţile între companii şi indivizi s-ar accelera, iar tranzacţiile ar deveni posibil de urmărit de către guverne, mai ales în scopul colectării taxelor. Nikiforov a vorbit despre impunerea impozitului pe venit la conversia cripto-rublelor în ruble obişnuite, cu excepţia cazului în care proprietarul lor poate arăta cum a fost obţinută moneda digitală.

    Planurile ruseşti şi chineze nu prevăd eliminarea cashului în această etapă. însă acesta ar fi scopul final logic, mai accesibil în Rusia şi China decât aproape oriunde altundeva. în ambele ţări, statul controlează majoritatea activelor sistemelor bancare, iar rolul băncilor în economie poate fi redus cu uşurinţă prin oferirea unui sistem alternativ bazat pe băncile centrale. în ambele ţări, guvernele nu sunt îngrijorate de atingerea unor sensibilităţi precum dreptul cetăţenilor la anonimatul financiar: un cetăţean bun nu are nimic de ascuns de guvern sau de oricine altcineva.

    După Rusia şi China, Kazahstanul dă semne că vrea să intre pe piaţa criptomonedelor, cu propria sa monedă digitală. O organizaţie a statului, Astana International Finance Center (AIFC), a anunţat în octombrie că a semnat un acord de cooperare cu Maltese Exante, o companie de servicii de investiţii cu sediul în Malta, pentru crearea unui ecosistem pentru o monedă digitală în Kazahstan, potrivit Caspian News.

    ”Blockchain-ul şi criptomonedele intră în realitatea de zi cu zi a vieţii economice. Credem că AIFC poate deveni un centru internaţional pentru operaţiuni blockchain şi dezvoltarea pieţei activelor digitale este o prioritate pentru viitorul apropiat“, a declarat guvernatorul AIFC Kairat Kelimbetov.
    Cu această tehnologie se experimentează deocamdată ”în mod închis“. Exante nu a furnizat detalii privind o lansare comercială.

    În Suedia, unde societatea pare să respingă voluntar cash-ul, proiectul eKrona al Riksbank este un răspuns la circumstanţe în schimbare: banca centrală ar dori să menţină stabilitatea numerarului într-o formă pe care ar permite-o utilizarea modernă. CADcoin, care este testat de banca centrală a Canadei, nu este conceput ca un mijloc de decontare a plăţilor de retail ci mai degrabă o modalitate de creştere a eficienţei sistemului de plăţi en gros. Ideea Estoniei de a lansa o ofertă iniţială de monedă (estcoin-ul) pentru cei 22.000 de ”e-rezidenţi“ ai naţiunii baltice nu este nici măcar sprijinită de banca centrală. în septembrie, Japonia a semnalizat posibila lansare a propriei monede digitale, J-coin.

    Conceptele Rusiei şi Chinei se deosebesc de aceste proiecte. Ele ţin, fără niciun ascunziş, de controlul centralizat şi de vreo anarhie libertariană. Tehnologia cărţilor distribuite furnizează un instrument potrivit şi pentru scopurile lor – la fel cum energia nucleară poate fi utilizată pentru alimentarea unui oraş sau pentru aruncarea acestuia în aer. Tehnologia registrului distribuit furnizează acestor guverne un instrument care le poate fi util, aşa cum energia nucleară poate fi folosită pentru iluminarea unui oraş sau pentru distrugerea acestuia.
    Capitalizarea de piaţă a criptomonedelor a crescut de 7,5 ori în primele nouă luni ale acestui an, iar volumul tranzacţiilor s-a majorat de 18,5 ori. O expansiune comparabilă cu o explozie atomică.

  • Înscrie-te în proiectul Celor mai inovatoare companii din România în 2017

    În acest sens, invităm companiile să-şi depună candidatura către ioana.mihai@businessmagazin.ro cu proiectele pe care le consideră inovatoare până pe 15 noiembrie 2017.

    Punctaje mai bune vor primi inovatiile dezvoltate pe plan local si de data recenta.

    Proiectele care au aparut in cele trei editii anterioare nu mai sunt eligibile pentru candidatura de anul acesta.

    Aici puteti gasi prezentarea proiectului precum si o fisa cu informatiile care trebuie completate.

    Fiecare proiect inscris trebuie să cuprindă:

    1.    datele companiei – număr de angajaţi, cifră de afaceri;

    2.    descrierea inovaţiei:

    tipul (tehnic, de management, de marketing),

    provenienţa (inovaţia a fost dezvoltată în cadrul companiei, a fost cumpărată, a venit odată cu creşterea companiei; de unde a plecat ideea procesului de inovaţie etc),

    elementul de noutate (inovaţia a fost folosită pentru prima dată în România, în lume, în domeniu).

    3.    efectele inovaţiei (asupra finanţelor companiei, asupra calităţii mediului de afaceri, a vieţii oamenilor, a partenerilor de afaceri, a societăţii în ansamblu);

    4.    descrierea procesului de punere în practică a inovaţiei: persoane implicate, durată, detalii tehnice si cost.

    Pentru ilustrarea materialelor vă rugăm să ne trimiteţi şi imagini relevante, de preferat jpg, la dimensiune de 300 dpi.

    Puteţi vedea o parte din proiectele incluse la ediţia de anul trecut în catalogul Celor mai inovatoare companii din România, ajuns anul acesta la a patra ediţie, aici:

    http://www.businessmagazin.ro/cover-story/cele-mai-inovatoare-companii-din-romania-16013523

  • Povestea omului de afaceri care a pierdut 70 de miliarde de dolari

    Masayoshi Son s-a născut în Tosu, pe insula japoneză Kyushu, într-o familie de coreeni, în 1957. Familia lui a luat numele japonez Yasumoto pentru a nu fi discriminaţi. |n 1972 şi-a întâlnit idolul – Den Fujita, fondatorul McDonald’s Japonia, care l-a sfătuit pe tânărul Son să studieze engleza şi programarea în SUA. La 16 ani, Son s-a mutat în San Francisco, unde a stat la nişte prieteni de-ai familiei, iar după liceu a intrat la Holy Names University; doi ani mai târziu s-a transferat la University of California, la Berkeley, unde a studiat economia şi ştiinţa calculatoarelor. A făcut primul milion de dolari inventând un translator multilingv pe care l-a vândut companiei Sharp pentru 1 milion de dolari.

    S-a întors în Japonia şi a format SoftBank, mai întâi ca distribuitor de software şi publisher de reviste, având un capital de 80.000 de dolari. Tot atunci el a decis să renunţe la numele japonez şi să revină la cel coreean, Son. |n Japonia, el a creat un sistem care le permitea utilizatorilor de telefonie fixă să aleagă operatorii cu cele mai mici costuri, atacând dominanţa NTT, companie telecom din Japonia. O parte din banii obţinuţi i-a investit în acţiuni la Yahoo Japonia, în 1995. De asemenea, a devenit acţionar majoritar al brokerului Etrade Group.

    SoftBank a introdus serviciul de internet broadband în Japonia în 2011, atrăgând clienţi cu preţuri mici şi modemuri gratuite. |n 2006 a achiziţionat Vodafone Japonia cu 17,5 miliarde de dolari, împrumutând 11,2 miliarde de dolari de la şapte bănci. A redenumit compania Softbank Mobile, care la vremea respectivă avea 16 milioane de abonamente. Datorită prieteniei cu Steve Jobs, SoftBank a devenit distribuitor exclusiv de iPhone în Japonia, ceea ce a ajutat compania să-şi crească profitul şi numărul de abonaţi la 30 de milioane. În 2012 a cumpărat 70% din acţiunile operatorului telecom Sprint Nextel pentru 20 de miliarde de dolari.

    Masayoshi Son a investit aproape 20 de milioane de dolari în afacerea lui Jack Ma, Alibaba. ”Nu avea niciun business plan şi venituri zero. Avea 30-35 de angajaţi, dar avea o privire puternică şi puteam să-mi dau seama după felul în care vorbea că are o carismă deosebită, că are calităţi de lider“, a spus el. Son spune că modelul de business al lui Ma era greşit, însă felul în care vorbea şi abilitatea lui de a atrage talente l-au impresionat.

    Msayoshi Son a făcut multe investiţii în businessuri de internet la începutul secolului, în anii 1999-2001, însă nu toate au fost la fel de fericite precum investiţia în Alibaba. Din cauza crizei în sectorul tehnologic de la vremea respectivă, japonezul a pierdut nu mai puţin de 70 de miliarde de dolari. ”|nainte de perioada asta, la vremea respectivă, averea mea creştea cu 10 miliarde în fiecare săptămână. Timp de trei zile am fost mai bogat decât Bill Gates. |nsă acţiunile noastre s-au prăbuşit, iar valoarea acestora, în doar şase luni, a scăzut cu 99%. Aproape am intrat în faliment, dar cu toate acestea am supravieţuit“, a declarat Son pentru Bloomberg.

    Acum Son are o avere de 15,8 miliarde de dolari, potrivit Bloomberg Billionaire Index. Cu aceşti bani ai putea cumpăra 12,2 milioane de uncii de aur sau 280 de milioane de barili de petrol. Cu toate acestea, Forbes îi estimează averea la 20 de miliarde de dolari. |n 2011, Son a donat 125 de milioane de dolari şi toate salariile din viitor, până la pensionare, pentru a ajuta victimele tsunamiului care a devastat Japonia în 2011. El a criticat industria energiei nucleare şi a promis că va investi în ferme solare pe care le va construi de-a lungul Japoniei pentru a înlocui definitiv energia nucleară.
     

  • Cel mai mare jaf din istoria Marii Britanii, dat de pensionari. Mulţi au descris operaţiunea ca fiind „crima perfectă“

    Cu spargerea de la Hatton Garden, cartierul londonez al bijutierilor, o bandă de infractori trecuţi de mult de vârsta pensionării a intrat în istoria infracţionalităţii britanice şi a încins imaginaţia englezilor. Hoţii au sfidat bătrâneţea, boala, infirmităţile fizice, alarmele şi chiar Scotland Yard-ul pentru a-şi croi drum prin pereţi de beton şi oţel şi a fugi apoi cu o comoară evaluată la 20 de milioane de dolari, din care obiecte de cel puţin 15 milioane de dolari încă nu au fost găsite. Unul dintre membrii grupului este în continuare în libertate.

    Revista Vanity Fair face o incursiune în viaţa eroilor unui jaf care a fost descris ca o acţiune de proporţii epice, crima perfectă, opera unor foştisoldaţi de elită, „cea mai mare spargere din istoria Marii Britanii“.

    „A fost nevoie de o echipă diversă, de ingeniozitate şi de forţă brută“, specula la televizor reporterul BBC Declan Lawn la trei luni de la spargere. Este vorba de o acţiune prin care, în aprilie 2015, au fost golite seifurile subterane din Hatton Garden, cartierul londonez al bijutierilor şi centrul comerţului britanic cu diamante. Prada a fost scoasă afară cu containere mari de deşeuri mobile, atât de mulţi bani şi multe bijuterii şi alte obiecte de valoare au fost furate. Valoarea bunurilor furate a fost estimată atunci la 300 de milioane de dolari. Reporterul Lawn a demonstrat ce acrobaţii a trebuit, probabil, să facă spărgătorii, iar ziarele londoneze se întreceau să arate filmul desenat al jafului: spărgători robuşti în costume negre făcând lucruri supraomeneşti. Experţii insistau că eroii acţiunii erau poate străini antrenaţiîn stilul lupătorilor de elită din marina militară americană, probabil din faimoasa bandă de tâlhari „Panterele roz“, hoţi sârbi de diamante.

    Barry Phillips, un detectiv de la Scotland Yard ieşit la pensie, credea că a fost munca unei echipe foarte tehnice, unită în jurul unui strateg, care a finanţat jaful şişi-a ales oamenii, probabil din Marea Britanie. Fostul poliţist specula că niciun membru al echipei nu a fost lăsat să-şi cunoască colegii pentru a face imposibilă orice scurgere de informaţii privind identitatea lor.

    Hoţii cu siguranţă că şi-au împărţit prada astfel încât să fie uşor de transportat după ce au adus-o în „Abator“, bârlogul lor, în jargon. Poate că au scos bijuteriile din ţară îndesându-le în dosurile unor cai de curse, specula la BBC Dave Courtney, un fost gangster – cel puţinaşa se laudă el – devenit celebritate. Spărgatorii şi-au pierdut, la acel moment, urma prin Europa, unde au ajuns cu o şalupă rapidă. Mulţi descriau jaful ca fiind „crima perfectă“, de genul celor demne de filme cu Cary Grant şi GraceKelly (actorii au jucat în clasicul „To Catch a Thief“, în regia lui Alfred Hitchcock).

    Însă o lună mai târziu au început să curgă arestările, iar întreaga Anglie a rămas uluită. Viaţa la pensie este o pacoste. Nevasta ţi-a murit, cei mai mulţi dintre prieteni se ascund prin ţări străine, stau în închisoare sau zac în cimitir. Chiar şipoliţiştii de care ţi băteai joc odinoară au murit, s-au retras sau te-au uitat. În ziare citeşti de tineri care fac ceea ce făceai tu, iar singura ta distracţie care ţi-a rămas este să le faci zile fripte vecinilor. Aşa se simţea Brian Reader la vârsta de 76 de ani. „Nu-i mai rămăsese niciun prieten. Stătea în cafenea şi vorbea despre lucrurile de odinioară. Acum 40 de ani era hoţ“, povesteşte o cunoştinţă de-a lui Reader.

    Duncan Campbell, reporter cu vechime al The Guardian, l-a cunoscut pe Reader în urmă cu trei decenii. L-a descris ca fiind un om calm, care nu-şi face griji degeaba, chiar credul, încă prieten cu colegii de la şcoală, nimic din ceea ce ar putea trăda un om care trăieşte din înşelăciune.

    Cu toate acestea, aproape toată viaţa sa Reader a pus pe jar Scotland Yard-ul. A fost arestat pentru prima dată când avea 11 ani, pentru furt prin efracţie. Reader s-a alăturat apoi celebrei familii de infractori a lui Tommy Adams. Poveştile spun că a făcut parte din banda „Cârtiţele milionare“, care a săpat pe sub un magazin de obiecte din piele şi un restaurant pentru a jefui 268 de cutii de depozit din seifurile londoneze ale băncii Lloyds în 1971. „Lăsaţi-l pe Sherlock Holmes să rezolve cazul“, se pare că au scris spărgătorii pe seif. Au furat obiecte în valoare de peste 59 de milioane de lire sterline în banii de astăzi. Tot poveştile spun că tot atunci hoţii au pus mâna pe poze foarte interesante cu prinţesa Margaret şi actorul Richard Harris, despre care se spune că au avut o scurtă relaţie amoroasă.

     

     

  • Povestea omului care a creat cel mai iubit film din toate timpurile

    George Walton Lucas Jr. s-a năcut în 1943 în Modesto, California. După ce a absolvit Universitatea Southern California, el a fondat alături de Francis Ford Coppola compania American Zoetrope.

    Cariera sa a debutat cu filmul THX 1138, în 1971, producţie care a fost primită bine de critici, dar un eşec în ceea ce priveşte încasările. Doi ani mai târziu, American Graffiti l-a adus în atenţia publicului şi i-a permis să pună bazele companiei Lucasfilm.
    Următorul film produs de Lucas avea să schimbe întreaga industrie cinematografică; povestea spune că George Lucas nu reuşea să termine scenariul lui Star Wars; avea povestea în minte, dar nu reuşea să o transpună într-un format pe care să îl poată prezenta caselor de producţie. Apoi şi-a adus aminte de un text pe care îl citise în facultate, ”Eroul cu o mie de feţe“, o explorare a miturilor universale.

    Lucas a recitit studiul semnat de Joseph Campbell şi a înţeles ce avea de făcut: să concentreze întreaga poveste în jurul unui singur personaj, Luke Skywalker, şi drumul pe care acesta îl avea de urmat.

    Lucas nu a avut însă mare încredere în filmul său, fapt ilustrat cel mai bine de un celebru pariu pe care regizorul l-a pus cu bunul său prieten Steven Spielberg. |n timpul filmărilor pentru Star Wars, Lucas a făcut o vizită la studioul unde Spielberg pregătea un alt clasic al anilor ’70, |ntâlniri de gradul III. ”George era extrem de supărat, credea că Star Wars nu se va ridica la înălţimea aşteptărilor lui“, a povestit Spielberg într-un interviu acordat celor de la Turner Classic Movies. ”Credea că a făcut un film pentru copii. Aşa că a venit la mine şi mi-a spus că |ntâlniri de gradul III o să aibă mult mai mult succes decât Star Wars, că o să fie cel mai de succes film din toate timpurile. Mi-a propus şi un pariu: 2,5% din încasările Star Wars pentru 2,5% din încasările mele. I-am spus că sunt de acord.“ După calculele celor de la Time, 2,5% din încasările Star Wars i-au adus lui Spielberg în jur de 40 de milioane de dolari.

    După primul film din serie, George Lucas a devenit proprietarul francizei, el închiriind practic drepturile celor de la 20th Century Fox. Cu banii obţinuţi, Lucas a pus bazele Industrial Light & Magic, compania de efecte vizuale care a semnat sute de filme în anii ce au urmat. Regizorul a mers chiar mai departe, creând o companie de cercetare pentru a găsi noi metode de a edita efecte de sunet sau vizuale; acea companie, numită Pixar, a inventat multe dintre sistemele folosite astăzi de marile case de producţie.

    The Walt Disney Company a cumpărat franciza Star Wars pentru 4 miliarde de dolari, în 2012, iar toţi banii au ajuns în conturile lui Lucas, el fiind unic proprietar al companiei fondate în 1973.

    Cu o parte din banii încasaţi în urma tranzacţiei, George Lucas a decis să construiască un muzeu unde să-şi expună colecţia de artă precum şi diverse obiecte pe care le-a folosit la filmările pentru seria Star Wars. Muzeul va fi construit la Los Angeles, într-un parc cu o suprafaţă de 3 hectare, va avea forma unei nave spaţiale şi va costa 1 miliard de dolari; proiectul a fost încredinţat arhitectului deconstructivist chinez Yansong Ma.

    |n iulie 2013, Lucas s-a aflat printre cele 24 de personalităţi din universul artelor şi al industriei de divertisment care au fost decorate cu Medalia Naţională pentru Arte şi Litere de preşedintele Barack Obama.

    George Lucas este căsătorit pentru a doua oară şi are patru copii. |n prezent, averea sa este estimată la 5,1 miliarde dolari.
     

  • Oraşul care luptă contra tiraniei maşinilor asupra spaţiului public

    Bucureştiul are poate cel mai aglomerat şi agresiv trafic auto dintre capitalele UE, deşi România este unul dintre campionii Europei la producţia de biciclete. Multe se duc la export. În Berlin, agresivi sunt bicicliştii cu cei care merg pe pistele lor. Şi bicicliştii nu sunt puţini. Au dus o luptă grea pentru ca autorităţile să le construiască piste şi ca şoferii să-i respecte. Şi totuşi berlinezii nici nu pot visa la programele de bike-sharing gratuite din Bucureşti.

    În Bologna sau Florenţa bicicliştii trec nepăsători prin intersecţii pe biciclete vechi care scârţâie. Centrele vechi sunt ale lor. Foarte rar sunt claxonaţi de câte vreun şofer de autobuz exasperat. în Paris poţi vedea adesea cozi de maşini urmând în linişte vreun biciclist care nu poate merge mai repede. Şoferii n-au voie să-l grăbească, pentru a nu-l pune în situaţia de a face greşeli.

    În Belgia şi Elveţia aproape jumătate din populaţie merge pe bicicletă. În Finlanda, ponderea este de 60%. În Danemarca şi Olanda, aproape toată lumea merge pe bicicletă. Copenhaga şi Amsterdam sunt cele mai prietenoase oraşe din lume în ceea ce priveşte mersul pe bicicletă. De fapt, spre Ţara Lalelelor merge o mare parte din producţia fabricilor de biciclete din România. Vehiculul pe două roţi are un rol din ce în ce mai important în mobilitatea urbană în Europa şi cel mai important rol în Amsterdam. Dar nici acolo nu poate fi singura soluţie. Revista Politico are un serial despre mobilitatea urbană. Episodul Amsterdam este despre cum capitala olandeză experimentează cu prezentul şi viitorul transportului.

    Pentru a avea o imagine a provocărilor de planificare urbană cu care se confruntă Amsterdamul, nu trebuie căutat mai departe de Damrak, bulevardul larg care trece prin inima capitalei olandeze.

    Mii de biciclete se luptă pentru spaţiu cu maşini, tramvaie şi cu mulţimea de pietoni. Strada se varsă în piaţa largă care găzduieşte gara centrală a oraşului – un nod pentru liniile locale, regionale şi internaţionale – şi intrarea principală în sistemul de metrou. După colţ, vapoarele de croazieră descarcă mii de călători de o zi care se îngrămădesc spre cele mai bune locuri de belvedere ale oraşului. Cei care călătoresc cu rucsacul în spate se îndreaptă spre cafenelele din cartierul cu lumini roşii din apropiere.

    Ceea ce face ca Amsterdam să fie diferit de alte oraşe care se luptă pentru a muta masele prin centrele urbane aglomerate este dorinţa sa de a experimenta diferite soluţii pentru această problemă. Este cu mult în faţă în ceea ce priveşte bicicletele şi este un entuziast prim adoptator al mai multor soluţii de înaltă tehnologie cum ar fi autovehiculele autonome şi aplicaţiile de transport la comun. Uber a ales oraşul pentru sediul său european, iar o serie de întreprinzători de renume caută să-şi pună amprenta.

    Toate acestea fac ca oraşul să fie un banc de probă pentru restul Europei, în condiţiile în care autorităţile urbane de pe întregul continent se chinuie să deplaseze oamenii reducând în acelaşi timp poluarea şi asigurându-se că oraşele rămân locuibile.

    ”Amsterdam este un laborator de mobilitate pentru alţii“, spune Jemilah Magnusson de la Institutul pentru Politici de Transport şi Dezvoltare din New York. ”Accentul pus pe ciclism este ceea ce face ca orice altceva din Amsterdam să funcţioneze.“
    Cea mai izbitoare diferenţă dintre Amsterdam şi majoritatea oraşelor europene este bicicleta. ”Amsterdam a deschis calea în lupta contra tiraniei maşinilor asupra spaţiului public“, povesteşte Jorrit Nuijens, consilier local pentru partidul de stânga GroenLinks. Discuţia are loc la o bere în cafeneaua sa preferată, puţin mai departe de traficul de pe canalul circular interior. ”Am putea fi în continuare un exemplu pentru oraşele înghesuite din întreaga lume.“

    După Copenhaga, Amsterdam este oraşul cu cel mai aglomerat trafic de biciclete din Europa, bicicleta reprezentând o treime din toate călătoriile. În oraşe precum Varşovia şi Roma, unde ponderea este de doar 1%, bicicletele sunt mai degrabă vehiculele curierilor şi ale războinicilor de birou îmbrăcaţi în costume speciale din plastic. În Amsterdam, bicicletele sunt pentru toată lumea – căştile şi şorturile scurte de biciclist sunt o raritate.

    Bicicletele trebuie să împartă drumurile cu autoturismele, autobuzele şi cu pietonii, iar pe măsură ce volumul creşte, construirea de benzi pentru biciclete se dovedeşte pur şi simplu insuficientă. Oraşul experimentează idei cum ar fi înlăturarea semafoarelor la intersecţii pentru a încuraja o conducere mai prudentă şi construieşte segmente de benzi mai late pentru biciclete, care să înconjoare centrul oraşului şi pe care maşinile sunt oaspeţii.

    ”Este o luptă pentru spaţiu“, spune Alain Flausch, fostul şef al operatorului de metrou din Bruxelles STIB şi acum preşedinte al UITP, un club de operatori globali de tranzit în masă.

    Lucas Harms, cercetător al Institutului de Evaluare a Politicilor de Transport din Olanda, crede că noile trucuri folosite în Amsterdam pot fi surse de inspiraţie pentru alte oraşe care se străduiesc să creeze spaţiu pentru moduri mai ecologice de transport.

    Pentru a evita soarta superautostrăzilor pentru biciclete ale Londrei, care sunt adesea blocate, Amsterdamul experimentează cu intervenţii mici şi orientate pentru a diminua blocajele din oraş.

    ”Este un fel de acupunctură urbană“, explică Harms. Măsurile includ proiecte inovatoare pentru benzile de biciclete, cum ar fi ”punga cu cartofi prăjiţi“, care se lărgeşte în intersecţiile cu trafic, şi benzile ”banane“, care oferă mai mult spaţiu în curbe.
    Aceste experimente sunt posibile deoarece Amsterdamul are o istorie foarte diferită faţă de alte oraşe mari europene.
    La fel ca mai toată Europa, Ţările de Jos au cunoscut o motorizare rapidă după război. La început, rata călătoriilor cu bicicleta a scăzut, plonjând de la 80% din toate călătoriile în anii 1950 la mai puţin de 30% la începutul anilor 1970, înainte de a-şi reveni încet în ultimele decenii.

    O iniţiativă cetăţenească numită ”Opriţi uciderea copiilor“ a prins amploare după ce au fost raportate mai mult de 3.500 de decese legate de accidente de maşină în 1971. Protestele, plus şocul petrolier şi revoltele împotriva construirii unei linii de metrou în 1975 au anihilat planurile de a forţa autostrăzile prin centrul oraşului.

    ”Numărul maşinilor a crescut rapid în anii 1960“, povesteşte Harms. ”Oamenii îşi dădeau seama că îşi distrug cartierele. Acesta a fost un punct de cotitură pentru o discuţie cu privire la rolul pe care ar trebui să îl aibă maşina în societatea noastră.“
    Oraşe care au continuat să dărâme brutal – cum ar fi Bruxellesul şi-au închis centrul în cercuri de autostrăzi – aşa cum a făcut Parisul – privesc acum la Amsterdam ca la un model pentru transportarea oamenilor prin oraş fără a distruge clădirile sau a ucide ritmul vieţii urbane. Mişcarea civică din Olanda care a oprit autostrăzile din anii 1970 este încă vie – deşi ţintele sale sunt acum mai mici.

    Consilierul Nuijens din partea GroenLinks a dat ca exemplu campania partidului său pentru reducerea numărului de locuri de parcare de pe strada Elandsgracht, deosebit de aglomerată, care trece prin cartierul Jordaan. El spune că dedicarea a 80% din suprafaţa drumului maşinilor care reprezintă doar 30% din utilizatori este de neconceput şi că ar trebui rezervat mai mult spaţiu pentru pietoni şi spaţiu public.

     

  • Texanul care a creat una dintre cele mai folosite aplicaţii pe internet. Ne întâlnim cu invenţia lui de zeci de ori pe zi

    Cel mai popular proiect al său, care l-a scos din anonimat şi i-a adus o infuzie considerabilă în venituri, este WordPress; aproximativ 18% din totalul site-urilor au fost realizate cu ajutorul acestui software, deoarece permite oricui să-şi creeze propriul site. Mullenweg şi-a pus amprenta pe diverse alte proiecte de-a lungul timpului şi a devenit unul dintre cei mai înstăriţi antreprenori web ai vremurilor noastre, cu o avere netă de peste 40 de milioane de dolari.

    Născut la 11 ianuarie 1984, Matt Mullenweg a crescut în Texas, iar primii săi ani nu au avut nicio influenţă asupra interesului pentru web design. Mai mult, în liceu Matt Mullenweg nici măcar nu a urmat cursuri de design pe calculator, ci era mai degrabă interesat de muzică şi arte vizuale. S-a dovedit pasionat de saxofon, instrument pe care l-a studiat, dar nu a încercat niciodată o carieră în muzică. A început colegiul la Universitatea din Houston, unde a studiat ştiinţe politice, fiind convins că e primul său pas spre carieră, dar a ajuns să abandoneze studiile în 2004, pentru a putea la lucra CNET Networks. însă nici aici nu a stat foarte mult timp; după doar un an a demisionat şi a pus bazele propriei sale companii. Numită Automattic, aceasta era începutul a ceea ce avea să devină mai târziu WordPress.

    în 2005, când Mullenweg a plecat de la CNET, a început să lucreze la un program pentru bloggeri ce oprea spamul. La scurt timp a fost contactat de Mike Little, care avea să îi devină asociat, iar împreună au început să lucreze la software-ul din care au creat platforma WordPress.

    Când a început să lucreze pentru propriul său business, tânărul a mizat pe atragerea unora dintre cei mai buni oameni în domeniu. în 2006, Matt Mullenweg a reuşit să recruteze unul dintre executivii de la Yahoo, Toni Schneider, care din poziţia de CEO al Automattic şi-a creat o echipă de cinci oameni; ei au reuşit să aducă în companie finanţări de 1,1 milioane de dolari de-a lungul unui an. Printre investitorii de renume se numărau la acel moment CNET, True Ventures, Radar Partners.

    În 2008, firma a început să prindă greutate şi a atras până în acel an 29,5 milioane de dolari, perioadă în care compania ajunsese la 18 angajaţi. începând cu 2009, era clar că WordPress ajunsese o afacere puternică, în condiţiile în care a depăşit serviciul Google Blogger şi competitorul lor direct, Six Apart. Această cursă a fost deseori comparată cu rivalitatea dintre MySpace şi Facebook, referindu-se la modul în care Facebook a venit din urmă şi a depăşit cu mult MySpace.

    în ianuarie 2014 Mullenweg a devenit CEO al Automattic, iar Toni Schneider s-a mutat la divizia de proiecte noi în cadrul firmei. în martie 2007, Mullenweg a fost numit de către PC World una dintre cele mai influente 50 de persoane din acest domeniu, fiind, în acelaşi timp, cel mai tânăr din listă. în octombrie acelaşi an se zvonea că Mullenweg a refuzat o ofertă de 200 de milioane de dolari pentru Automattic.

    în prezent el este fondatorul şi directorul fundaţiei WordPress şi, de asemenea, susţine o serie de organizaţii filantropice, inclusiv Archive.org, Electronic Frontier Foundation, Free Software Foundation şi Innocence Project. Este, de asemenea, membru al fundaţiei nonprofit Charity: Water, ce susţine furnizarea de apă curată şi sigură pentru oamenii nevoiaşi din Africa. De ziua sa, când a aniversat 28 de ani, a pus bazele unei campanii ce a strâns peste 28.000 de dolari pentru această cauză, iar apoi peste 44.000 de dolari când a împlinit 30 de ani. 
     

  • Internetul celor care urăsc restul lumii: unde se ascund rasiştii şi naziştii zilelor noastre

    Reţeaua socială Gab.ai a pornit în august 2016, cu trei luni înainte de alegerile din Statele Unite, iar momentul nu a fost ales întâmplător. Fondată în San Mateo, California, de un fost antreprenor pe nume Andrew Torba, care îl susţinea pe Donald Trump, reţeaua a fost iniţial gândită pentru doar patru oameni. Torba, care la un anumit punct a fost dat afară de la acceleratorul Y Combinator pentru nerespectarea politicilor interne, a devenit frustrat de ceea ce descria drept „monopolul social al celor de stânga“; acest monopol ar fi decis care ştiri merită promovate şi ce poate fi definit ca hărţuire pe internet.

    Un an mai târziu, reţeaua socială Gab.ai are peste 240.000 de utilizatori şi a strâns mai mult de 1 milion de dolari prin crowdfunding. Având ca logo faţa lui Pepe, broasca antropomorfică ce a devenit emblematică pentru mişcarea de extremă dreapta, Gab reprezintă un teren de joacă pentru nazişti, susţinători ai supremaţiei albilor, antifeminişti sau homofobi; chiar şi notificările folosesc un sunet produs parcă de o broască. Dacă o remarcă antisemită, rasistă sau sexistă nu e primul lucru cu care te întâlneşti pe Gab.ai, cu siguranţă va fi al doilea sau al treilea. E un spaţiu sigur pentru oamenii de care noi, ceilalţi, încercăm în mod constant să ne ferim, scriu cei de la Slate.com într-un amplu material dedicat fenomenului.

    Incidentul Charlottesville

    La jumătatea lunii august, oficialităţile statului Virginia au declarat ilegală demonstraţia naţionaliştilor albi Unite the Right (Uniţi dreapta), după ce în urma violenţelor din oraşul Charlottesville cel puţin două persoane au fost rănite. Ulterior, autorităţile din Charlottesville au declarat starea de urgenţă după ciocnirile violente dintre naţionalişti şi manifestanţii antirasism ce au avut loc în cadrul unui marş privind înlăturarea unui monument al unui general din Războiul Civil american din oraşul Charlottesville. O femeie de 32 de ani a murit în timpul evenimentelor violente, după ce un simpatizant naţionalist a intrat intenţionat cu maşina în mulţime, iar doi ofiţeri de poliţie au murit după ce elicopterul în care se aflau s-a prăbuşit la 11 kilometri de Charlottesville.

    Extremiştii au iniţiat acest marş fiind nemulţumiţi de un plan ce priveşte înlăturarea unei statui a generalului Robert Lee din Charlottesville, cel care a fost comandantul forţelor prosclavie din sudul american, în timpul Războiul Civil. Donald Trump a declarat că sunt de condamnat ambele tabere ale protestelor violente din Virginia, ce au lăsat în urmă un mort şi mai mulţi răniţi, afirmând că s-a greşit de ambele părţi; declaraţia sa a stârnit numeroase controverse, fiind acuzat atât de republicani cât şi de democraţi că favorizează grupuri ce ar trebui condamnate fără reţinere.

    Pentru Trump, aceste lucruri nu reprezintă însă nimic nou: în timpul campaniei, el s-a delimitat greu de susţinerea primită din partea lui David Duke, fost lider al grupării Ku Klux Klan şi unul dintre cei mai vocali susţinători ai supremaţiei albilor. „Cred că s-a greşit de ambele părţi“, a afirmat Trump. „Când fac o declaraţie, îmi place să fiu corect. Vreau faptele. Evenimentele tocmai avuseseră loc“, a continuat preşedintele SUA, explicând motivul pentru care a aşteptat două zile pentru a condamna violenţele rasiste din Virginia. „Am urmărit foarte atent evenimentele, mai atent decât mulţi oameni. Aveţi de o parte un grup agresiv şi, de cealaltă parte, tot un grup foarte violent. Nimeni nu a vrut să spună asta”, a continuat preşedintele american. „Cei care răspândesc violenţele în numele bigotismului lovesc în inima Americii. Toţi cei care au acţionat în mod ilegal în Charlottesville şi care au comis violenţe rasiste vor fi traşi la răspundere“, a afirmat Donald Trump, la Casa Albă, citat de Associated Press. Pe 17 august, în săptămâna ce a urmat incidentelor de la Charlottesville, Virginia, Google a exclus Gab.ai de pe lista aplicaţiilor disponibile pe PlayStore.

    Internetul urii
    Gab.ai este însă doar unul dintre refugiile pe care americanii plini de ură le folosesc pentru a-şi împărtăşi crezurile. Aflându-se în pericol de a fi excluşi de pe internet, pe care îl folosiseră ani de zile pentru a se organiza, adepţii supremaţiei albilor şi neonaziştii se îndreaptă acum către dark web, acea parte a internetului pe care majoritatea dintre noi nu o putem accesa sau pur şi simplu nu vrem să o vedem. Limitarea accesului acestor grupuri nu a început însă după evenimentele din Charlottesville: companii precum Airbnb sau Facebook anulau deja evenimente ale unor utilizatori încă de la începutul anului. După ce imaginile din timpul marşului au devenit virale, tot mai multe companii au început să se dezică de mişcările de extremă dreapta.