BusinessMagazin

Category: Special

  • Povestea omului care a creat al doilea cel mai mare producător global de băuturi alcoolice

    Paul Ricard s-a născut pe 9 iulie 1909 în Sainte-Marthe, cartier aflat în cel de-al 14-lea arondisment al Marsiliei, în familia unor negustori de vin. A studiat la liceul Thiers din Marsilia şi, deşi era pasionat de pictură, s-a alăturat afacerii de familie, după ce tatăl său nu l-a încurajat să îşi urmeze pasiunea.
     
    Când era tânăr, a descoperit băutura alcoolică denumită pastis, prin intermediul unui păstor bătrân. Băutura, un lichior cu aromă de anason, considerată şi aperitiv, a fost interzisă, alături de alte băuturi pe bază de anason, în perioada primului război mondial. Folosirea acestui ingredient era considerată o subminare a eforturilor franceze în perioada războiului. 
     
    Ricard a experimentat însă crearea unui sortiment mai rafinat, în care a folosit anason stelat, seminţe de chimen, lemn dulce şi ierburi provensale. Reţeta exactă nu a fost însă dezvăluită niciodată şi rămâne în continuare un secret. Cert este că la momentul ridicării prohibiţiei pentru formele mai uşoare de băuturi pe bază de anason, în 1932, Ricard era pregătit. El şi-a vândut produsul drept „pastis autentic marsiliez”. Compania ce îi poartă numele a fost creată în 1939, iar un an mai târziu el a vândut mai mult de 2,4 milioane de litri din lichiorul său. 
     
    Pastisul a fost interzis din nou în perioada celui de al doilea război mondial, fiind considerat „contrar valorilor” regimului colaboraţionist francez de la Vichy (numele statului francez condus de mareşalul Philippe Pétain în perioada celui de al doilea război mondial). 
     
    În perioada războiului, Ricard s-a retras în regiunea Camargue, unde a experimentat cultivarea orezului. Folosind abilităţile lui de distilerie, a creat un subtitut alcoolic pentru petrol folosind prune şi cireşe – acesta a fost folosit de Rezistenţa Franceză. 
     
    În 1952, Charles Pasqua a fost angajat ca om de vânzări pe teren al companiei sale, iar ulterior a devenit marketing director pentru Ricard. El a devenit ulterior de două ori ministru de interne (sub prim-miniştrii Jacques Chirac şi Edouard Balladur). O parte din profiturile anuale ale companiei lui Ricard au fost convertite în acţiuni şi oferite angajaţilor. În 1962, Ricard s-a listat la bursa franceză de valori; listarea a îmbogăţit mulţi dintre vechii angajaţi ai companiei. 
     
    Chiar dacă nu şi-a urmat pasiunea pentru pictură, Picard şi-a manifestat spiritul artistic asupra companiei: spre exemplu, designul logoului, format din culorile albastru şi galben, inspirate de culorile cerului şi soarelui marsiliez, a fost creat de el. 
     
    Promovarea băuturilor pe bază de anason era ilegală în 1952; excepţie de la această regulă făceau doar materialele trimise distribuitorilor, afişele din locurile în care se vindea alcool şi designul maşinilor de livrat. În autobiografia sa, Ricard a scris că interdicţia s-a dovedit a fi „un avantaj secret care ne-a obligat să ne exersăm imaginaţia…”. Spre exemplu, în scopul promovării, Ricard a creat un ulcior care să ţină gheaţa şi apa pentru amestecul cu pastis în 1935; acesta a ajutat la promovarea brandului în rândul consumatorilor francezi. A produs însă mai multe materiale care aveau să ajute la popularitatea mărcii sale, inclusiv decantoare, pahare, scrumiere, ceasuri şi cărţi de joc. Există chiar şi un muzeu cu obiecte de advertising, pe care Ricard l-a creat pe insula Bendor. 
     
    Ricard a observat rapid şi efectul asupra afacerii al asocierii cu evenimente sportive: el a fost primul sponsor comercial al Turului Franţei, în 1948, iar în 1970 Ricard a construit circuitul Paul Ricard, un traseu de curse aflat în apropierea sateului Le Castellet, în sudul Franţei. Acesta a găzduit 14 ediţii de Formula 1 Grand Prix între 1971 şi 1990, precum şi Bol d’Or sau Grand Prix-ul francez pentru motociclete. După o absenţă de un deceniu, Grand Prix-ul francez s-a întors anul trecut pe circuitul Paul Ricard. Aeroportul Le Castellet a fost construit de asemenea în apropierea circuitului. 
     
    Creativitatea lui nu s-a limitat însă la business, iar în 1950 Ricard a produs unul dintre primele filme franţuzeşti color, „La maison du printemps” (Casa primăverii -n.red). A publicat de asemenea autobiografia „La Passion de creer” (Pasiunea de a crea -n.red), în 1983. 
     
    Tot în anii ’50 a cumpărat două insule în Provence-Alpes-Cote-d’Azur – insula nelocuită Bendor şi insula Embiez. Pe Bendor a pus bazele Expoziţiei Universale de Vinuri şi Băuturi, în 1966, care, potrivit lui, avea scopul de a crea „o enciclopedie completă şi permanentă de vinuri şi băuturi”, precum şi muzeul obiectelor de advertising ale Ricard. Ricard a fost implicat şi în campanii împotriva poluării industriale, iar în 1966 a pus bazele Observatoire de la mer (Observatorul Mării), care a devenit mai târziu Institutul Oceanografic Paul Ricard. Acesta se află pe insula Embiez şi este axat în continuare pe creşterea conştientizării asupra problemelor de mediu ale mărilor. La institut există şi un acvariu. 
     
    În ceea ce priveşte afacerea sa, el a demisionat în 1968 de la conducerea activităţilor de zi cu zi ale acesteia, în semn de protest asupra interferenţelor guvernului în afacerea sa. Ca umare a demisiei sale, businessul a fost condus de fiul său, Patrick. În 1975, compania a fuzionat cu cel mai mare competitor al acesteia, Pernod, devenind Pernod Ricard. La pensie, Ricard a pictat şi a lucrat şi ca primar al micului orăşel Signes (între 1980 şi 1988), aflat lângă circuitul care îi poartă numele. A murit în Signes în 1997, la vârsta de 88 de ani.
     
    Până în 1990, Ricard era cel mai bine vândută băutură alcoolică din Franţa şi ajunsese să fie comercializată în 140 de ţări. La moartea lui Ricard, Pernod Ricard era al treilea cel mai mare producător global de băuturi alcoolice. În prezent, Pernod Ricard a urcat până pe poziţia a doua din punctul de vedere al producţiei de băuturi alcoolice, cu venituri de 8,98 de miliarde de euro şi un profit net de peste 1,5 miliarde de euro, având peste 18.900 de angajaţi. Afacerea este în continuare condusă de un membru al familiei – Alexandre Ricard, unul dintre nepoţii lui Paul Ricard. El este CEO al companiei din februarie 2015. La vârsta de 43 de ani, este cel mai tânăr CEO din lista primelor 40 de companii listate la bursa Euronext din Paris.

  • Drama uneia dintre cele mai civilizate şi bogate tări din lume. Aici bătrânii aleg sa meargă la puşcărie doar ca să aiba cu cine să schimbe o vorbă

    Aproape una din cinci femei închise este de vârsta a treia, iar nouă din zece sunt condamnate pentru infracţiuni minore, cum ar fi furtul din magazine. De unde, însă, această situaţie?

    Cu ani în urmă, grija faţă de bătrâni cădea în sarcina familiei şi a comunităţii, dar lucrurile s-au schimbat. Din 1980 până în 2015, numărul vârstnicilor care locuiesc singuri a crescut de şase ori, la aproape şase milioane.

    Un studiu realizat de autorităţile din Tokio arată că jumătate din bătrânii care fură din magazine locuiesc singuri, iar 40% nu au familie, sau vorbesc foarte rar cu rudele. Adesea, aceste persoane spun că nu au la cine să apeleze atunci când au nevoie de ajutor.

    „Soţul meu a murit anul trecut, şi, neavând copii, am rămas singură. Am mers la supermarket să cumpăr nişte legume, şi am văzut un pachet cu carne. Am vrut să îl cumpăr, dar nu îmi permiteam, aşa că l-am luat, pur şi simplu”, declară una dintre prizoniere.

    Alta spune că viaţa din închisoare este mai bună, deoarece este întotdeauna înconjurată de oameni, aşa că nu se mai simte singură. „Iniţial, când am ieşit a doua oară din închisoare, mi-am promis să nu mă mai întorc. Dar, odată ajunsă afară, am devenit nostalgică”, adaugă femeia.

    O prizonieră de 78 de ani povesteşte că „pentru mine, închisoarea este o oază de relaxare şi confort. Nu am libertate, dar nici nu am nimic de care să-mi fac griji. Am oameni cu care să vorbesc, şi trei mese asigurate pe zi.” 

  • Murdoch, fiii săi şi imperiul său media au fost atât de puternici încât au distrus guverne şi au destabilizat cea mai importantă democraţie din lume

    În doar câteva luni, Rupert Murdoch s-a căsătorit cu un fost fotomodel, s-a implicat activ în referendumul istoric al Marii Britanii pentru ieşirea din Uniunea Europeană şi a jucat un rol esenţial în alegerile americane. În doar câteva luni, şi-a construit o relaţie strânsă cu premierul britanic Theresa May şi una chiar mai strânsă cu cel ce avea să devină preşedintele Americii, Donald Trump. Sunt câteva luni care au marcat istoria Occidentului şi care arată pofta de putere şi influenţa clanului Murdoch.


    Rupert Murdoch, fondatorul unui imperiu media mondial care include Fox News, a spus cândva că„nu a cerut niciodată nimic unui
    prim-ministru.Însă acest imperiu i-a dat o influenţă asupra lumii pe care puţini cetăţeni au avut-o vreodată, punând în mâinile familiei Murdoch pârghii eficiente cu efecte nu doar în Statele Unite, ci şi în ţările vorbitoare de limbă engleză din întreaga lume.

    O investigaţie de şase luni a The New York Times care acoperă trei continente şi cuprinde mai mult de 150 de interviuri descrie modul în care Murdoch şi fiii săi (în conflictul cu celălalt) au transformat mijloacele de informare în instrumente de influenţă politică de dreapta care au destabilizat democraţia în America de Nord şi Australia. Ancheta dezvăluie rolul familiei Murdoch în promovarea unui val politic iliberal, de dreapta, care cuprinde mapamondul.

    Fox News a exercitat de mult timp o atracţie gravitaţională asupra Partidului Republican din Statele Unite, unde a amplificat recent revolta nativistă care a alimentat ascensiunea extremismului de dreapta şi a dus în cele din urmă la alegerea lui Trump ca preşedinte.
    The Sun, ziarul lui Murdoch, a demonizat ani de zile Uniunea Europeană sub ochii cititorilor săi din Marea Britanie, unde a avut un rol important în campania pentru Brexit care a convins o majoritate slabă de alegători să susţină într-un referendum în 2016 retragerea ţării din blocul comunitar. De atunci, haosul politic domină în Marea Britanie.

    Iar în Australia, unde controlul său asupra presei este cel mai extins, instrumentele media ale lui Murdoch au promovat şi obţinut abrogarea taxei pe carbon şi au ajutat la răsturnarea unei serii de premieri ale căror agende nu au plăcut. Unul dintre ei este Malcolm Turnbull, care a demisionat anul trecut.

    În centrul acestor perturbări se află familia Murdoch, un clan ale cărui disfuncţii au dat forma şi au oglindit în acelaşi timp turbulenţele globale din ultimii ani.

    The Times a explorat aceste dinamici ale familiei şi impactul lor asupra imperiului Murdoch, aflat în plină febră a succesiunii pentru că patriarhul, în vârstă de 88 de ani, se pregăteşte să predea puterea fiului a cărui politică seamănă cel mai mult cu a sa: Lachlan Murdoch.

    Un pas esenţial în această succesiune a fost în mod paradoxal dezmembrarea parţială a imperiului, care s-a restrâns semnificativ luna trecută, când Murdoch a vândut una dintre companiile sale, studioul de film 21st Century Fox, către Walt Disney Company pentru 71,3 miliarde de dolari.

    Afacerea i-a transformat pe copiii lui Murdoch în miliardari şi l-a lăsat pe Lachlan la controlul unei arme politice formidabile: o companie restructurată pentru eficientizare, Fox Corporation, al cărei cel mai puternic activ este Fox News. Succesiunea a fost o sursă de tensiuni în familia Murdoch de ani de zile, în special între fiii lui Murdoch Lachlan şi James.

    Cei doi urmaşi sunt oameni foarte diferiţi. James a vrut ca Fox Corporation să se concentreze mai mult pe digital şi să fie mai moderată din punct de vedere politic, în timp ce Lachlan dorea să se amestece în politicile reacţionare ale momentului.

    Fraţii şi-au consumat vieţile concurând pentru a-şi succeda tatăl, iar ambii bărbaţi au simţit că merită cea mai înaltă poziţie. Când bătrânul Murdoch a decis să îl promoveze pe Lachlan peste James, Lachlan i-a transmis vestea lui James la masă, ceea ce a erodat şi mai mult relaţia deja proastă dintre cei doi bărbaţi.

    James a renunţat pentru scurt timp la companie în semn de protest. Însă a fost atras înapoi de un compromis atent cizelat care l-a pus pe Lachlan la conducere, dar l-a lăsat pe James să-şi salveze imaginea păstrând iluzia publică că el este moştenitorul.

    Dar toate aceste planuri de succesiune – precum şi acordul bănos cu Disney – au fost aruncate în haos anul trecut când Murdoch şi-a rupt coloana vertebrală şi şi-a pierdut cunoştinţa pe un iaht.

    Seniorul a fost dus de urgenţă la un spital şi părea să fie atât de aproape de moarte încât soţia sa, modelul Jerry Hall, i-a chemat pe copii să-şi ia rămas bun. Murdoch a supravieţuit, dar trânta lui cu moartea a scos în evidenţă instabilitatea din familia sa – şi din inima imperiului său.
    Instrumentele mass-media ale lui Murdoch au promovat politicienii de dreapta şi au zgândărit populismul reacţionist pe tot globul în ultimii ani.

    În timpul campaniei electorale pentru preşedinţie din 2016, moderatorul-vedetă de la Fox News Sean Hannity l-a sfătuit pe un fost avocat al preşedintelui, Michael D. Cohen, să le caute pe fostele partenere sau pe foştii angajaţi ai lui Trump pentru a se asigura că nu-i vor provoca probleme acestuia. Cohen a fost ulterior condamnat la trei ani de închisoare deoarece a plătit pentru a obţine tăcerea a două femei care au spus că au avut legături amoroase cu Trump.

    Imperiul Murdoch şi-a încordat cu îndrăzneală muşchii în Australia, care a fost pentru mulţi ani moşia lui Lachlan. În Australia, Lachlan şi-a exprimat dispreţul faţă de eforturile de combatere a schimbărilor climatice şi se ştie că o dată a mustrat personalul unuia din ziarele familiei sale, The Australian, pentru un editorial în sprijinul căsătoriei între persoane de acelaşi sex (el a spus printr-un reprezentant că este în favoarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex). De asemenea, Lachlan a devenit apropiat al politicianului Tony Abbott, a cărui alegere în 2013 ca premier a fost încurajată de ziarele imperiului Murdoch.

    Familia Murdoch a schimbat politica australiană în 2016, când a preluat controlul Sky News Australia şi a importat acolo modelul Fox News. Ei au introdus rapid o serie de emisiuni cu opinii orientate spre dreapta spectrului politic, concentrate pe rasă, imigraţie şi schimbările climatice. Programul a devenit cunoscut sub numele de Sky After Dark.

    Anul trecut, Turnbull şi oamenii săi i-au acuzat pe Rupert şi pe Lachlan Murdoch de folosirea mijloacelor de informare în masă pentru a ajuta la răsturnarea conducerii în interiorul partidului, în urma căreia politicianul a fost alungat din funcţie în luna august. Turnbull, un duşman vechi al lui Abbott, dar moderat politic, a fost înlocuit de naţionalistul de dreapta Scott Morrison. Familia Murdoch a negat orice rol în prăbuşirea politică a domnului Turnbull.

    James Murdoch a fost deziluzionat de imperiul familiei în anii de dinainte ca Lachlan să fie numit moştenitor. A ajuns să vadă în special Fox News ca pe o sursă de poveri ideologice dăunătoare care îngreunau eforturile companiei de a inova şi de a creşte.
    Însă Lachlan şi Rupert nu i-au împărtăşit credinţa. Când Roger Ailes, directorul executiv al Fox News, a fost înlăturat în 2016 pe fondul unui scandal de hărţuire sexuală, James a vrut să reformeze televiziunea de ştiri astfel încât aceasta să fie mai puţin partizană. El chiar a vehiculat ideea de a-l angaja pe David Rhodes, un executiv de la CBS. Propunerile sale n-au ajuns nicăieri. Lachlan şi Rupert s-au opus oricărei schimbări a ceea ce au considerat că este o formulă câştigătoare şi au decis să rămână cu modelul editorial incendiar al Fox.

    Însă James credea că a văzut cu ochii lui daunele pe care instrumente ca Fox News le fac companiei. El a fost chipul imperiului Murdoch în Marea Britanie în timpul unei încercări de a prelua British Sky Broadcasting în 2010, în care compania deţinea o participaţie minoritară.
    Atacul a fost spulberat de un scandal de nerespectare a dreptului la intimitate din 2011 care i-a forţat pe James şi pe tatăl său să se prezinte în faţa Parlamentului pentru a explica de ce angajaţii lor au intrat în mesageriile vocale ale unor cetăţeni, printre care o fată moartă la vârsta de 13 ani. Scandalul a forţat clanul Murdoch să renunţe la oferta pentru Sky.

    Cinci ani mai târziu, confruntată cu presiunile unor rivali digitali precum Netflix şi Amazon, familia a făcut o a doua şarjă pentru Sky. James a acţionat din nou din rolul de faţă publică a imperiului. Ofensiva s-a blocat într-un scandal umilitor.
    De data aceasta, scandalul priveşte cultura Fox News, în care acuzaţiile de hărţuire sexuală şi cheltuielile de milioane de dolari pe înţelegeri secrete au condus la plecarea lui Ailes, a moderatorului vedetă Bill O’Reilly şi a lui Bill Shine, un executiv care mai târziu s-a dus să lucreze pentru preşedintele Trump.

    Comportamentul lui Hannity, care s-a folosit de emisiunea sa pentru a răspândi teorii ale conspiraţiei despre moartea unui membru al personalului Comitetului Naţional Democrat cu numele de Seth Rich, a hrănit, de asemenea, îngrijorări în Marea Britanie cu privire la etica Fox Corporation.
    După luni de cercetări din partea autorităţilor de reglementare – şi încurcături în interiorul 21st Century Fox – guvernul britanic a dat o lovitură uriaşă clanului Murdoch anul trecut. Marea Britanie nu numai că a blocat oferta companiei pentru Sky, dar a şi decis că niciun membru al familiei Murdoch nu ar putea fi angajat la Sky în nicio calitate, inclusiv în board. La vremea aceea, James era preşedintele Sky. A fost o umilinţă profundă care l-a convins pe James o dată pentru totdeauna că imperiul familiei sale nu putea supravieţui propriei politici şi culturi. Lachlan a văzut-o în schimb ca pe o validare a credinţei sale că James, care nu a reuşit să achiziţioneze Sky, nu a fost omul potrivit pentru misiune.

    Oricum, plasarea unui flux de venituri mult mai necesar în afara controlului familiei a ajutat ca vânzarea 21st Century Fox să devină inevitabilă.
    Părerile lui James şi Lachlan erau profund împărţite în ceea ce priveşte posibilitatea vânzării 21st Century Fox către Disney. James a tras din greu pentru această afacere, care a fost finalizată luna trecută, iar Lachlan s-a opus ferm.

    Lachlan s-a opus gălăgios acordului deoarece a redus substanţial compania pentru care s-a întors din Australia cu scopul de a o conduce într-o bună zi, spun oameni apropiaţi de fratele său. S-a simţit atât de puternic, încât la un moment dat l-a avertizat pe tatăl său că nu va mai vorbi cu el dacă va insista cu afacerea nedorită. Murdoch tatăl a ignorat această ameninţare. (Lachlan a negat ameninţarea.)

    Opoziţia lui Lachlan a fost, de asemenea, alimentată parţial de suspiciunea lui că judecata fratelui său fusese întunecată de ambiţia personală, au explicat oameni apropiaţi de Lachlan. El a crezut că James era dispus să vândă 21st Century Fox pe mai puţin decât merita compania pentru că dorea ca înţelegerea să includă o poziţie pentru el la Disney.

    Afacerea a transformat Disney într-un colos media, iar un post acolo i-ar fi permis lui James să se poziţioneze ca succesor al directorului său executiv, Robert A. Iger. De asemenea, i-ar permite să scape din compania de familie, de povara ei politică şi de perspectiva de a lucra pentru Lachlan.

    Cei doi fraţi se înfruntau pentru orice. Când James a vrut să răspundă interdicţiei de călătorie emise de preşedintele Trump din 2017 cu o declaraţie care să îi liniştească pe angajaţii musulmani ai companiei, Lachlan s-a opus cu dârzenie. Când James a cumpărat conacul din Beverly Hills al tatălui lor pentru 30 de milioane de dolari, Lachlan, care şi-a dorit casa, a fost atât de supărat încât tatăl său i-a dat o parte din mobilierul antic pentru a-l calma. James a crezut că şi el a cumpărat mobilierul.de mult faptul că ambiţiile lui James ar putea interfera cu afacerea, încât a decis să îl asigure pe Iger că aceasta nu este condiţionată de angajarea fiului său de către Disney. În cele din urmă, vânzarea s-a realizat, însă James nu a obţinut un post acolo. Astăzi, cei doi fraţi abia dacă-şi mai vorbesc.

    După acordul Disney, angajamentul fiilor lui Murdoch faţă de ceea ce rămâne din imperiul media a fost pus sub semnul îndoielii.
    Afacerea Disney le-a adus tuturor o sumă enormă de bani: Murdoch senior a primit 4 miliarde de dolari, iar copiii săi au primit câte 2 miliarde de dolari. În calitate de directori executivi la 21st Century Fox, Lachlan şi James au primit în plus 20 de milioane de dolari sub forma acţiunilor Disney plus înţelegeri de genul paraşutelor de aur în valoare de 70 de milioane de dolari fiecare. Paraşutele de aur sunt acorduri între companie şi angajat, de obicei director de top, care dau dreptul acestuia la beneficii semnificative dacă este concediat

    Murdoch şi-a structurat firmele, 21th Century Fox şi News Corporation, astfel încât trustul familiei Murdoch să păstreze controlul asupra acestora pentru ei. Murdoch senior a păstrat jumătate din cele opt voturi ale trustului, iar restul de patru au fost împărţite celor patru copii adulţi. Aceştia au fost împiedicaţi să vândă aceste acţiuni unor persoane din afară. James a dat lovitura pe cont propriu la sfârşitul anului 2018. Pentru a-şi reteza complet legăturile cu compania, el şi surorile sale Elisabeth şi Prudence s-au oferit să-şi vândă acţiunile lui Lachlan.

    Murdoch a îmbrăţişat ideea şi l-a îndemnat pe Lachlan să cumpere ce îi oferă fraţii. După aceea, tatăl şi fiul aveau să deţină compania împreună. Bancherii au întocmit documentele pentru efectuarea vânzării, dar Lachlan s-a retras, spunând că tranzacţia nu este posibilă din punct de vedere financiar. Acest lucru a ridicat întrebări cu privire la angajamentul său faţă de companie

    Persoanele apropiate lui James au declarat că s-ar putea ca Lachlan să nu fi fost sigur că dorea să rămână la companie după încheierea înţelegerii cu Disney. Au mai spus că acesta poate chiar ar vrea să se întoarcă în Australia.

  • Faţa ÎNTUNECATĂ a unei companii GIGANT, care ajută DICTATORII în vremurile în care democraţia şi valorile ei de bază sunt atacate din ce în ce mai feroce

    Vacanţa de anul trecut a angajaţilor McKinsey în China a fost una de neuitat.

    Sute dintre consultanţii firmei s-au distrat în deşert, călărind cămile peste dune de nisip şi petrecând în corturi legate între ele de covoare roşii. Întâlnirile au avut loc într-o sală de banchet cavernoasă, amintind de curtea opulentă a unui sultan, cu un semn deasupra capetelor tuturor: „Nu pot să stau liniştit, lucrez la McKinsey & Company“. Mesajul a captat întocmai starea de spirit. Remarcabilă este locaţia: Kashgar, vechi oraş de pe anticul drum al mătăsii din vestul îndepărtat al Chinei, care acum se confruntă cu o criză umanitară majoră.

    La aproximativ 6 km de locul unde consultanţii de la McKinsey discutau despre munca lor, care include consilierea unora dintre cele mai importante companii din China, a fost construită o tabără imensă capabilă să ţină închişi mii de etnici uiguri. Tabăra face parte dintr-un vast arhipelag de centre de îndoctrinare pentru aproape un milion de oameni.

    Cu o săptămână înainte de evenimentul McKinsey, un comitet al Naţiunilor Unite a denunţat detenţiile în masă şi a cerut guvernului Chinei să se oprească. Însă drama nu pare să-i fi deranjat pe consultanţii de la McKinsey, care au postat pe Instagram poze care le documentau aventurile în stilul Disneyland. De fapt, implicarea  McKinsey în politicile guvernului chinez este mult mai profundă decât alegerea ciudată a firmei de a-şi face cunoscută prezenţa în această ţară.

    Timp de un sfert de secol, compania s-a alăturat unei constelaţii de corporaţii americane care ajută China să treacă de faza de tranziţie de la o economie înapoiată la una cu ambiţia de a deveni lider mondial. Însă, deoarece creşterea Chinei reprezintă o provocare pentru dominaţia americană, Washingtonul devine din ce în ce mai critic faţă de unele dintre politicile specifice Beijingului, inclusiv faţă de cele la dezvoltarea cărora McKinsey a ajutat. Unul dintre clienţii McKinsey, o companie de stat, a ajutat la construirea insulelor artificiale ale Chinei din Marea Chinei de Sud, punct major de tensiune militară cu Statele Unite.

    Se pare că rolul McKinsey în China este doar un exemplu al muncii extinse a companiei – şi uneori controversate – în întreaga lume, potrivit unei anchete realizate de The New York Times care a inclus interviuri cu 40 de foşti şi actuali angajaţi ai firmei de consiliere, precum şi cu zeci de clienţi de-ai lor.

    În vremuri în care democraţiile şi valorile lor de bază sunt atacate din ce în ce mai feroce, emblematica firmă americană a ajutat la ascensiunea guvernelor autoritare şi corupte pe tot globul, uneori în moduri care intră în conflict cu interesele americanilor.

    Printre clienţii firmei se numără monarhia absolutistă a Arabiei Saudite, Turcia sub conducerea autocrată a preşedintelui Recep Tayyip Erdogan şi guverne infestate de corupţie din ţări precum Africa de Sud.

    În Ucraina, McKinsey şi Paul Manafort – preşedintele de campanie al preşedintelui american, Donald Trump, ulterior condamnat pentru fraudă financiară – au fost plătiţi de acelaşi oligarh pentru a ajuta la refacerea imaginii terfelite a unui candidat la preşedinţie ieşit din graţiile poporului şi Occidentului, Viktor Ianukovici, transformându-l într-un reformator.

    Odată ajuns la putere, Ianukovici a respins Occidentul, a luat partea Rusiei, pentru ca apoi să fugă din ţară, lăsând în urmă un măcel şi acuzaţii că a furat sute de milioane de dolari. Revoluţia a fost urmată de haos în Ucraina şi de o situaţie tensionată între Occident şi Kremlin.

    În Rusia, McKinsey a colaborat cu companii apropiate guvernului de la Kremlin care au fost sancţionate de guvernele occidentale – companii pe care firma le-a ajutat să se dezvolte de-a lungul anilor şi cărora, în unele cazuri, continuă să le ofere consultanţă.

    Firma şi-a oferit serviciile în multe sectoare ale economiei ruse, inclusiv în minerit, în industria prelucrătoare, a petrolului şi gazelor, în sectorul bancar, în transport şi agricultură. Un oficial al McKinsey a rămas în consiliul pentru energie al guvernului rus. De acolo, fostul consultant al McKinsey a plecat să lucreze la companiile ruseşti pe care le-a ajutat în trecut.

    În august, banca rusească VEB, deţinută în întregime de stat, cu legături cu serviciile de informaţii ruseşti şi sub sancţiunile Statelor Unite, a angajat McKinsey pentru a o ajuta la dezvoltarea strategiei de afaceri.

    Nu există niciun indiciu că McKinsey a încălcat sancţiunile americane, care interzic numai anumite tranzacţii cu companii şi persoane vizate. Însă rămâne întrebarea dacă firma, în urmărirea unor oportunităţi legitime de afaceri în străinătate, nu cumva ajută la întărirea conducerii autoritare a preşedintelui rus, Vladimir Putin. Alte companii de consultanţă servesc clienţi similari, dar niciuna nu prezintă prin mărime şi experienţă credibilitatea pe care o conferă McKinsey, un confident de 92 de ani pentru multe dintre cele mai admirate companii din lume.

    În China, firma a oferit consultanţă pentru cel puţin 22 dintre cele mai mari 100 de companii de stat, cele care realizează unele dintre cele mai strategice şi problematice iniţiative ale guvernului, potrivit unor materiale în limba chineză analizate de The Times.

    Deşi nu este neobişnuit ca firme americane să colaboreze cu companii chineze de stat, rolul McKinsey a adus compania deseori în mijlocul unor tranzacţii controversate. În Malaysia, firma l-a ajutat pe unul dintre cei mai corupţi conducători din Asia să-şi construiască legitimitate pentru a primi miliarde de dolari veniţi din China într-un moment în care era bănuit că şi-a băgat în buzunare sume mari din banii publici. Politicianul a fost contestat prin protestele a zeci de mii de oameni ieşiţi în stradă.

    McKinsey îşi apără munca în întreaga lume, spunând că nu va accepta misiuni în contradicţie cu valorile companiei. De asemenea, oferă aceleaşi motive ca alte companii pentru munca în folosul naţiunilor corupte sau autoritare – schimbarea se obţine cel mai bine din interior.

    „Din 1926, McKinsey a căutat să facă o schimbare pozitivă pentru firmele şi comunităţile în care trăiesc şi muncesc oamenii noştri“, se arată într-o declaraţie a companiei. „Au fost create zeci de mii de locuri de muncă, au fost îmbunătăţite vieţi şi a fost oferită educaţie datorită muncii pe care am făcut-o cu clienţii noştri. Ca multe alte corporaţii majore, inclusiv concurenţii noştri, căutăm să navigăm într-un mediu geopolitic în schimbare, dar nu susţinem sau nu ne angajăm în activităţi politice, se mai spune în comunicat.

    Totuşi, unii analişti, diplomaţi cu experienţă şi experţi în guvernanţă globală, văd rolul McKinsey într-o lumină diferită. În timp ce Statele Unite se retrag din cooperarea internaţională şi adoptă o poziţie mai naţionalistă, companii majore precum McKinsey desfăşoară activităţi în ţări cu puţin respect pentru drepturile omului – uneori fac să avanseze, mai degrabă decât să stopeze, tacticile controversate ale celor mai mari rivali ai Americii.„Este mult mai probabil ca ei să permită existenţa acestor regimuri şi să devină complicii lor“, a spus David J. Kramer, fost secretar de stat adjunct. „Nu vor să-şi înstrăineze regimurile, altfel ar pierde afaceri.“

    „CV-ul” lui Ianukovici includea două condamnări penale şi alegeri măsluite, fapte despre care mulţi au presupus că i-ar inhiba ambiţiile de a conduce ţara. Aşadar, a fost oarecum surprinzător că McKinsey a ajutat la lustruirea imaginii corodate a lui Ianukovici şi l-a transformat în altceva: un lider care gândeşte în perspectivă, cu o viziune economică asupra unui viitor mai bun pentru toţi ucrainenii.

    Rolul McKinsey în învierea carierei politice a lui Ianukovici a fost uitat din cauza gălăgiei create de condamnarea lui Manafort, fostul preşedinte de campanie al lui Trump, pentru primirea în secret a milioane de dolari pentru a-l ajuta pe politicianul ucrainean să câştige preşedinţia în 2010.

    Însă McKinsey a fost finanţată de acelaşi oligarh care l-a susţinut pe Manafort şi a elaborat un plan economic pe care Ianukovici l-a fluturat pentru a-şi dezarma criticii – înainte de a renunţa la o mare parte din el după ce a devenit preşedinte.

    În cea de-a 100-a zi de mandat, într-un palat din epoca sovietică împodobit cu artă cazacă, Ianukovici şi-a informat riguros naţiunea, expunându-şi planul economic. După ce şi-au sorbit coniacul şi whiskyul, legiuitorii şi oaspeţii au umplut sala mare, unde camerele s-au oprit asupra unui bărbat în costum albastru strălucitor şi cu un CV care a atins vieţile tuturor oamenilor din Ucraina.

    Numele lui: Rinat Ahmetov, cel mai bogat oligarh al ţării. El a fost motivul adunării şi avea motive să se simtă bine. El l-a salvat pe Ianukovici printr-o strategie care a inclus angajarea a două grupuri de consultanţă foarte diferite: pe Manafort, a cărui echipă cu legături cu Rusia a lucrat pentru dictatori cu puţin respect pentru drepturile omului, şi pe McKinsey, furnizorul celor mai bune practici pentru cele mai importante corporaţii ale lumii.

    Că aceste două grupuri disparate au găsit un teren comun este o mărturie a vastului imperiu de afaceri şi a abilităţilor politice ale lui Ahmetov. Însă pentru McKinsey, situaţia a subliniat riscul oferirii serviciilor într-o parte instabilă a lumii, unde compania ar putea fi percepută ca rampă pentru guverne autocrate sau corupte. Manafort a avut o misiune dublă: să înbunătăţească reputaţia lui Ianukovici şi să întărească Partidul Regiunilor, prorus, netezind drumul spre preşedinţie pentru dictator. McKinsey a oferit ceva diferit – un plan economic pe care Ianukovici îl putea folosi pentru a-şi lua imaginea de reformator bazat pe piaţă, care înclină spre vest.

    Pentru a se asigura că mesajul ajunge unde trebuie, Ianukovici şi Ahmetov au menţionat în mod special McKinsey în discuţii cu oficialii americani, potrivit documentelor diplomatice publicate de WikiLeaks. Ahmetov i-a asigurat pe americani că omul său era „un susţinător puternic al McKinsey“, în timp ce Ianukovici a subliniat că îi instruise pe agenţii săi „să lucreze direct cu experţii de la McKinsey“.

    Diplomaţii au rămas foarte neîncrezători. Un jurnalist ucrainean respectat a avertizat oficialii americani că Ianukovici este omul care poate „să cânte un cântec acum şi după aia să înjunghie pe cineva cu cuţitul“.

    Au existat întrebări şi despre Ahmetov, care de mult timp era suspectat de legături cu crima organizată, pe care le-a negat. Un diplomat a descris Partidul Regiunilor ca fiind un paradis pentru „mafioţi şi oligarhi“, observând că formaţiunea ar putea încerca să-şi spele această imagine. Legăturile financiare ale lui Ahmetov cu Manafort şi McKinsey au depăşit politica. El i-a angajat să consilieze părţi ale imperiului său corporatist, care includea oţel, minerit, energie, finanţe, telecomunicaţii, active imobiliare, media, transport, agricultură şi fotbal. El a angajat, de asemenea, foşti consultanţi de la McKinsey pentru a-i ajuta afacerea, plasându-i în funcţii de conducere.

    Ahmetov l-a plătit pe Manafort prin transferuri bancare efectuate prin intermediul unei companii cipriote paravan, arată înregistrările instanţelor. Şi operativi ai Partidului Regiunilor l-au plătit pe american prin intermediul companiilor paravan, în cele din urmă aceasta ducând la condamnarea sa în Statele Unite, pentru că nu a raportat banii în declaraţiile sale fiscale.

    McKinsey, dimpotrivă, şi-a primit banii printr-o fundaţie ucraineană finanţată de Ahmetov şi condusă de un fost consultant al McKinsey care locuieşte acum la Moscova. Înfiinţată pentru a promova reforma economică, fundaţia a căutat, de asemenea, să promoveze McKinsey – şi, prin extensie, pe Ianukovici.

    Pentru a ajunge la publicul larg din Statele Unite, fundaţia a organizat două forumuri privind economia ucraineană – unul la hotelul Four Seasons din New York şi celălalt la Washington. În ansamblu, munca firmei McKinsey a fost bine primită. Însă promisiunea unui viitor mai bun nu a avut viaţă lungă.

    În câţiva ani, Ucraina a virat spre prăbuşire economică în timp ce Ianukovici jefuia naţiunea, trăind într-un palat înconjurat de o grădină zoologică privată, un teren de golf, un garaj umplut cu maşini clasice şi un restaurant privat sub forma unei nave de piraţi. Ca şi cum acest lux nu ar fi fost suficient, preşedintele şi-a construit, în linişte, o casă de vacanţă enormă pe litoral, cu camere înalte şi o piscină interioară, care eclipsează reşedinţa sa de lucru.

    Kievul s-a întors repede împotriva lui Ianukovici. Acesta promitea de mult timp să apropie Ucraina de Occident prin semnarea unor acorduri politice şi comerciale cuprinzătoare cu Uniunea Europeană. Însă, brusc, şi-a adus ţara mai adânc pe orbita Rusiei.

    Protestatarii au inundat străzile kievene luni de zile, cântând sloganuri pro-Europa. Guvernul lui Ianukovici a răspuns cu violenţă, riposta culminând cu ceea ce reprezentantul Parlamentului European a numit un „Tienanmen ucrainean“, referindu-se la represiunea brutală asupra demonstranţilor din Piaţa Tienanmen din China. Mai mult de 80 de protestatari au fost ucişi înainte ca Ianukovici să părăsească ţara în 2014. Haosul nu s-a terminat acolo. Dezamăgit, Putin a intrat cu armata în Ucraina, a anexat Crimeea şi a stârnit un război separatist care a dus la curmarea a mai mult de 10.000 de vieţi. Vestul a răspuns dând afară Rusia din Grupul celor 8 democraţii industrializate şi impunând sancţiuni. Conflictul dintre Putin şi Occident a început.

    McKinsey şi-a apărat rolul avut la ascensiunea lui Ianukovici spunând că fundaţia a fost serioasă în ceea ce priveşte promovarea dezvoltării economice în Ucraina şi a avut în consiliul său lideri occidentali proeminenţi. Fundaţia a fost desfiinţată în linişte – fără a-şi atinge obiectivele – chiar înainte ca Ianukovici să fugă în Rusia. Nici Ahmetov şi nici McKinsey nu vor să spună câţi bani a câştigat firma de consiliere. „Când am ajuns la concluzia că guvernul nu-şi respecta agenda de reforme, am încheiat colaborarea“, se arată într-un comunicat al McKinsey.

    Ahmetov, care a rupt public legăturile cu Ianukovici în timpul protestelor, a refuzat să vorbească cu The Times. În interiorul sediului său împodobit cu ornamente aurite sau care imită argintul, un purtător de cuvânt a spus că fundaţia nu a avut succes deoarece politicienii nu avut voinţa de a „îmbrăţişa agenda de reforme“.

    Însă critici precum Anders Aslund, economist născut în Suedia, care a consiliat guvernul rus în anii 1990 şi mai târziu guvernul Ucrainei, s-au plâns de modul în care imaginea lui Ianukovici era vândută capitalelor occidentale. Era clar, a spus Aslund, că povestea lui Ianukovici „era despre putere şi jaf“.

    Rolul McKinsey în Ucraina nu s-a încheiat cu căderea lui Ianukovici. „Construim lideri care pot avea un impact durabil şi semnificativ pentru companiile majore din Ucraina, pentru economie şi societate“, scrie compania pe site-ul său. McKinsey a devenit rapid o favorită a succesorului lui Ianukovici, Petro O. Poroşenko, un oligarh cunoscut ca „regele ciocolatei“ pentru afacerile sale cu dulciuri.

    Într-un discurs din noiembrie anul trecut, Poroşenko a lăudat McKinsey pentru cei 15 ani de activitate în Ucraina. Nora sa a lucrat pentru companie în cea mai mare parte a preşedinţiei sale. Între timp, McKinsey a continuat să ofere servicii de consultanţă lui Ahmetov, împărţind ultimul etaj al unei clădiri de birouri din Kiev cu o firmă de-a milionarului. O altă firmă de-a lui Ahmetov se află mai jos cu un etaj. De fapt, Ahmetov deţine întreaga clădire, care include, pe holul mare, o afacere potrivită pentru un oligarh: o reprezentanţă Aston Martin Rolls-Royce.

    McKinsey are rol activ şi în ascensiunea acum puternicelor companii chineze, însă aceasta este o altă poveste.

    Paul ​Manafort, coordonator al campaniei electorale a lui Donald Trump, a pledat anul trecut vinovat pentru conspiraţie împotriva Statelor Unite şi a început să coopereze cu procurorii care au lucrat la investigaţia procurorului special Robert Mueller privind intervenţia Rusiei în alegerile prezidenţiale din 2016.

  • Cel mai mare jaf din istoria Marii Britanii, dat de pensionari. Mulţi au descris operaţiunea ca fiind „crima perfectă“

    Cu spargerea de la Hatton Garden, cartierul londonez al bijutierilor, o bandă de infractori trecuţi de mult de vârsta pensionării a intrat în istoria infracţionalităţii britanice şi a încins imaginaţia englezilor. Hoţii au sfidat bătrâneţea, boala, infirmităţile fizice, alarmele şi chiar Scotland Yard-ul pentru a-şi croi drum prin pereţi de beton şi oţel şi a fugi apoi cu o comoară evaluată la 20 de milioane de dolari, din care obiecte de cel puţin 15 milioane de dolari încă nu au fost găsite. Unul dintre membrii grupului este în continuare în libertate.

    Revista Vanity Fair face o incursiune în viaţa eroilor unui jaf care a fost descris ca o acţiune de proporţii epice, crima perfectă, opera unor foştisoldaţi de elită, „cea mai mare spargere din istoria Marii Britanii“.

    „A fost nevoie de o echipă diversă, de ingeniozitate şi de forţă brută“, specula la televizor reporterul BBC Declan Lawn la trei luni de la spargere. Este vorba de o acţiune prin care, în aprilie 2015, au fost golite seifurile subterane din Hatton Garden, cartierul londonez al bijutierilor şi centrul comerţului britanic cu diamante. Prada a fost scoasă afară cu containere mari de deşeuri mobile, atât de mulţi bani şi multe bijuterii şi alte obiecte de valoare au fost furate. Valoarea bunurilor furate a fost estimată atunci la 300 de milioane de dolari. Reporterul Lawn a demonstrat ce acrobaţii a trebuit, probabil, să facă spărgătorii, iar ziarele londoneze se întreceau să arate filmul desenat al jafului: spărgători robuşti în costume negre făcând lucruri supraomeneşti. Experţii insistau că eroii acţiunii erau poate străini antrenaţiîn stilul lupătorilor de elită din marina militară americană, probabil din faimoasa bandă de tâlhari „Panterele roz“, hoţi sârbi de diamante.

    Barry Phillips, un detectiv de la Scotland Yard ieşit la pensie, credea că a fost munca unei echipe foarte tehnice, unită în jurul unui strateg, care a finanţat jaful şişi-a ales oamenii, probabil din Marea Britanie. Fostul poliţist specula că niciun membru al echipei nu a fost lăsat să-şi cunoască colegii pentru a face imposibilă orice scurgere de informaţii privind identitatea lor.

    Hoţii cu siguranţă că şi-au împărţit prada astfel încât să fie uşor de transportat după ce au adus-o în „Abator“, bârlogul lor, în jargon. Poate că au scos bijuteriile din ţară îndesându-le în dosurile unor cai de curse, specula la BBC Dave Courtney, un fost gangster – cel puţinaşa se laudă el – devenit celebritate. Spărgatorii şi-au pierdut, la acel moment, urma prin Europa, unde au ajuns cu o şalupă rapidă. Mulţi descriau jaful ca fiind „crima perfectă“, de genul celor demne de filme cu Cary Grant şi GraceKelly (actorii au jucat în clasicul „To Catch a Thief“, în regia lui Alfred Hitchcock).

    Însă o lună mai târziu au început să curgă arestările, iar întreaga Anglie a rămas uluită. Viaţa la pensie este o pacoste. Nevasta ţi-a murit, cei mai mulţi dintre prieteni se ascund prin ţări străine, stau în închisoare sau zac în cimitir. Chiar şipoliţiştii de care ţi băteai joc odinoară au murit, s-au retras sau te-au uitat. În ziare citeşti de tineri care fac ceea ce făceai tu, iar singura ta distracţie care ţi-a rămas este să le faci zile fripte vecinilor. Aşa se simţea Brian Reader la vârsta de 76 de ani. „Nu-i mai rămăsese niciun prieten. Stătea în cafenea şi vorbea despre lucrurile de odinioară. Acum 40 de ani era hoţ“, povesteşte o cunoştinţă de-a lui Reader.

    Duncan Campbell, reporter cu vechime al The Guardian, l-a cunoscut pe Reader în urmă cu trei decenii. L-a descris ca fiind un om calm, care nu-şi face griji degeaba, chiar credul, încă prieten cu colegii de la şcoală, nimic din ceea ce ar putea trăda un om care trăieşte din înşelăciune.

    Cu toate acestea, aproape toată viaţa sa Reader a pus pe jar Scotland Yard-ul. A fost arestat pentru prima dată când avea 11 ani, pentru furt prin efracţie. Reader s-a alăturat apoi celebrei familii de infractori a lui Tommy Adams. Poveştile spun că a făcut parte din banda „Cârtiţele milionare“, care a săpat pe sub un magazin de obiecte din piele şi un restaurant pentru a jefui 268 de cutii de depozit din seifurile londoneze ale băncii Lloyds în 1971. „Lăsaţi-l pe Sherlock Holmes să rezolve cazul“, se pare că au scris spărgătorii pe seif. Au furat obiecte în valoare de peste 59 de milioane de lire sterline în banii de astăzi. Tot poveştile spun că tot atunci hoţii au pus mâna pe poze foarte interesante cu prinţesa Margaret şi actorul Richard Harris, despre care se spune că au avut o scurtă relaţie amoroasă.

     

     

  • Brexit, poveste despre două oraşe şi peşti

    Pentru pescarii din Whitby, un Brexit fără acord ar însemna că vasele de pescuit de pe continent nu vor mai avea voie să pescuiască în apele lor. UE nu le va mai impune cote de pescuit. Nu va mai trebui să împartă cu nimeni peştii. Brexitul dur i-ar mulţumi.

    În ceea ce priveşte micul oraş Dieppe, dacă după Brexit se închid graniţele dintre Marea Britanie şi se introduc controale vamale, acesta va fi pus în faţa imposibilului. Pur şi simplu nu are suficiente spaţii pentru a face faţă cozilor lungi de la punctele vamale. „Dacă va fi un Brexit dur, va fi haos total pe străzi”, crede Jean-Luc, un localnic. Pentru pescarii din Dieppe, Brexitul dur ar putea însemna pierderea locului de muncă.

    Oamenii portului şi locuitorii din Dieppe au ajuns să trăiască cu frica Brexitului, după cum a descoperit un reportaj al Deutsche Welle.
    Dieppe are legături mai strânse cu Regatul Unit decât alte oraşe din Normandia. Feribotul dintre Dieppe şi Newhaven este cea mai veche legătură între Anglia şi Franţa şi a fost o punte între Paris şi Londra cu mult înainte de tunelul feroviar de sub Canal, care leagă direct cele două capitale cu trenul abia din 1994.

    Unii observatori spun că Brexitul ar putea stimula afacerile din Dieppe – dacă centrele logistice majore din Calais şi Dunkirk sunt supraîncărcate de controalele la frontieră, porturile alternative ar putea deveni mai atractive. Departamentul (unitate administrativă fraceză) Seine-Maritime, care operează ruta Newhaven-Dieppe, discută deja introducerea mai multor ture de feribot. Optimism este şi în Dieppe, dar numai la nivelurile de sus. Autorităţile portuare de acolo şi oficialii municipali de rang înalt spun că oraşul cu aproximativ 35.000 de locuitori va putea să controleze efectele Brexitului şi ţin să sublinieze că sunt pregătiţi pentru toate situaţiile posibile. Însă planurile există doar în mintea oamenilor. Traficul va creşte, iar inspectarea bunurilor, inclusiv a animalelor, ar putea deveni o problemă reală. Aproximativ 600 de cai sunt expediaţi în Dieppe din Marea Britanie în fiecare an şi, deocamdată, oraşul intenţionează să-i verifice şi să-i adăpostească pe terenurile unui hipodrom de la marginea oraşului. Fructele şi legumele aduse din Marea Britanie vor sta probabil în depozitele specifice din port în aşteptarea inspecţiei. Niciunul dintre porturile franceze de la Canal nu pare să fie pregătit de asalt.

    La 200 de kilometri spre nord, în Calais, un nod de trafic major, ofiţerii vamali au ajuns în titlurile ştirilor introducând în mod voit „controale mai stricte“, producând astfel perturbări de trafic majore – o mostră a ceea ce va aduce Brexitul. Poliţia a fost forţată să blocheze mai multe ieşiri de pe autostradă în timpul protestului vameşilor, care urmăreau să atragă atenţia asupra condiţiilor în care lucrează. În timp ce ofiţerii vamali se luptă pentru salarii mai mari şi condiţii mai bune de muncă, pescarii din Dieppe se tem de şomaj. „În cazul unui Brexit dur, Marea Britanie ar putea să-şi închidă apele“, spune Pascal Coquet, un fost pescar care acum îi reprezintă pe producătorii şi procesatorii de scoici francezi. Guvernul de la Paris a promis că va oferi un sprijin financiar temporar într-un astfel de scenariu, însă pescarii nu vor să fie plătiţi şi să stea degeaba în port. Ei vor să muncească.

    Dacă Brexitul va fi unul dur, nu va dura mult timp până când apele franceze vor deveni aglomerate, avertizează Coquet: „Dacă celelalte state din UE va trebui să-şi retragă navele din apele britanice, ar fi de două ori mai multe bărci pentru jumătate din peşte.“ Pentru a înrăutăţi situaţia, autorităţile au aprobat construirea a trei ferme eoliene pe coasta franceză, în mijlocul unor zone de pescuit bogate, se plânge Coquet. „Chiar şi investitorii spun că în timpul lucrărilor de construcţie peştii vor ocoli zona, nu vei mai prinde nimic pe o rază de 25 de mile nautice.“

    Pe Loic Marguerie, un tânăr pescar care a cumpărat barca lui Coquet când acesta s-a retras, îl îngrijorează viitorul. „Dacă nu mai putem pescui pe coasta britanică, pierdem 80% din captură“, spune el. Are doar 30 de ani. Marguerie şi echipajul său de patru persoane îşi prind cea mai mare parte din peşte în apele britanice. Nu e de mirare că în special pescarii britanici abia aşteaptă Brexitul. „Este poate singura industrie de acolo pe care Brexitul ar face-o cu adevărat fericită“, spune Marguerie. „Cu cât este mai dur Brexitul, cu atât va mai bine – ei şi-ar dori să secţioneze Canalul Mânecii şi să-şi închidă jumătatea pentru bărcile străine.“

    Dar familia sa, inclusiv părinţii şi bunicii, pescuieşte de mult timp în apele britanice. „Nu ne puteţi lua asta pur şi simplu peste noapte, nu-i aşa?“ Toţi pescarii din Dieppe sunt îngrijoraţi.

    Deocamdată, Marguerie încă poate pescui scoici. Din fericire pentru el, cele mai bune locuri pentru prinderea popularelor moluşte sunt în apele franceze. Marguerie nu ţine legătura cu niciun pescar britanic. Îi vede pe Canal, dar nu comunică, spune el.

    Coquet este convins că vor veni  vremuri tulburi pentru Franţa. În funcţie de modul în care Brexitul se va desfăşura, spune el, „oamenii vor învăţa să îşi controleze furia, iar pescarii francezi vor şti cum să-i împiedice pe cei englezi să treacă graniţa şi să le fure scoicile.“

    În Whitby, Marea Britanie, deocamdată vântul dinspre Marea Nordului e prea puternic pentru ca pescarii să iasă în larg, scrie CNN. În schimb, în dimineţile cenuşii ei se adună într-un grup pestriţ la cantina din port. Ceaiul este puternic. Râsetele sunt la fel de puternice. Discuţia poate deveni directă – mai ales când subiectul este Brexitul. „Debandadă“, izbucneşte James Cole, un pescar care pescuieşte în aceste ape de 35 de ani. Şi Theresa May? „Nu poate conduce. O tot dă în bară de la bun început.“ Aceşti bărbaţi îşi petrec majoritatea zilelor de muncă pe mare, dar sunt serios informaţi despre toate lucrurile ce ţin de Brexit. Este ceva personal, spun ei.

    „La bord îl am pe fiul meu, cât şi pe frate-miu“, spune Cole. „Şi aş vrea să văd că pentru ei industria pescuitului are un viitor“. Richard Brewer, în vârstă de 62 de ani, este un alt pescar care toată viaţa lui a pescuit în regiune. Şi el lucrează împreună cu cei doi fii ai săi. Spune că a urmărit fiecare vot important din parlament în ceea ce priveşte Brexitul. „Sperăm ca astfel să putem prelua controlul apelor şi destinelor noastre.“

    Whitby este un oraş de coastă din nordul Angliei, străbătut de un port îngust şi lung. Pescarii din Whitby sunt suporteri înverşunaţi ai Brexitului cu gândul la o singură chestiune. Tot ce doresc este să scape de politica comună de pescuit a Uniunii Europene. Ei dau vina pe acele reglementări pentru cotele scăzute care lasă vasele fără afaceri. Şi sunt foarte supăraţi că pescarii europeni au acces la apele britanice.

    „Trebuie să avem control asupra navelor care intră în zonele noastre“, zice Brewer. „Şi aceasta este una dintre misiunile pentru care sper că May va continua să lupte.“

    Premierul a promis că planul pentru Brexit îi va elibera pe pescarii britanici de politica de pescuit comună. Doar pentru acest motiv mulţi dintre comandanţii flotei din Whitby au acceptat să susţină acordul lui May. Însă, spune Cole, nimeni nu este surprins că parlamentul a respins acordul premierului a doua oară. „Este aşa cum era de aşteptat. Guvernul habar nu are şi ar trebui să arate că are sânge în vine şi să forţeze un Brexit fără acord cât mai repede posibil“, crede el.

    Whitby este un oraş frumos, chiar şi atunci când norii sunt jos şi ziua este gri. Este împărţit în două de un port îngust şi lung, cu case, magazine, hoteluri şi puburi construite pe pante care se ridică abrupt de fiecare parte. Ruinele dramatice ale abaţiei Whitby domină peisajul dinspre sud. Statuia celui mai cunoscut locuitor al oraşului, exploratorul James Cook, priveşte portul din partea de nord. Această combinaţie de istorie, frumuseţe şi farmec înseamnă că se câştigă bine din turism aici, mai ales vara. Prin urmare, nu toţi localnicii sunt de acord cu pescarii că Brexitul este bun pentru oraş.

    Graham Collinson este administratorul mai multor case de vacanţă în Whitby. El se plânge că are deja probleme în a atrage personal din Europa continentală. Collinson şi vechiul său prieten, pensionarul Steve Hartley, înfruntă în afara cafenelei Clara vântul care bate dinspre Marea Nordului. Sunt agitaţi. Niciunuia nu-i vine să creadă că s-a ajuns aici: Brexitul pare iminent şi guvernul nu are un plan aprobat de parlament.

    „Cred că este ruşinos şi toată lumea ar trebui să fie concediată“, spune Collinson. „Este o mizerie totală, execuţia este slabă, nu se va ajunge niciodată la un final fericit. Suntem conduşi de o gaşcă de idioţi.“ Hartley este un pensionar îngrijorat de ce va însemna această dezorganizare pentru generaţiile mai tinere.

    „Este inevitabil indiferent de vot, că este cel de noaptea trecută, votul din seara asta, votul de mâine, politica este aceeaşi, nu contăm pentru ei“, crede el. „Cum se poate să fim atât de aproape de Brexit şi să nu ştim ce se va întâmpla?“

    În aer se simte miros de heringi afumaţi. Vine de la Fortune’s Kippers, o fabrică micuţă la care se ajunge pe un drum pietruit îngust – sau luându-te pur şi simplu după miros. Heringii – kippers – sunt în meniul de mic dejun al multor britanici. În interiorul camerei de afumat, Barry Brown aşază rând după rând peştii, la fel cum făcea stră-străbunicul său, William Fortune, când şi-a început afacerea în 1872. Fortune’s Kippers se laudă cu singura afumătoare tradiţională din Whitby. Răspunsul lui Brown la haosul din politică, dată fiind experienţa recentă, este un optimism molipsitor. Întreprinzătorul ar vrea ca parlamentul să strângă rândurile în spatele premierului, pentru binele ţării.

    „Haideţi să trecem peste şi să mergem mai departe“, spune el entuziasmat. „Să fim optimişti. Politicienii se împacă şi lucrează împreună, iar noi să mergem înainte. Cred că putem face acest lucru.“

  • Povestea omului care s-a îmbogăţit pe seama nefericirii altora. Are o avere de 25,2 miliarde de dolari

    Sheldon Adelson s-a născut în 1933 într-o familie modestă şi a crescut în apropierea Bostonului. Tatăl său, ucrainean de origine, a fost taximetrist, iar mama sa, de origine britanică, a condus un mic magazin de tricotaje. 

    Prima sa aventură în lumea afacerilor a avut loc la 12 ani, când a împrumutat 200 de dolari (echivelentul a 2.681 de dolari în prezent) de la unchiul său, pentru o obţine o licenţă ca să vândă ziare în Boston. La 16 ani a apelat din nou la unchiul său, de la care a împrumutat 10.000 de dolari (aproape 100.000 de dolari în prezent) pentru a începe o afacere cu automate de dulciuri. A urmat cursurile universităţii City College of New York, dar a renunţat după doi ani; s-a înrolat în armată şi a început să lucreze ca stenograf la un tribunal de pe Wall Street.

    După ce a făcut armata, s-a întors în Boston, angajându-se ca broker şi consultant financiar. În cei câţiva ani cât a muncit pe aceste poziţii, a asistat peste 50 de companii în procesul lor de dezvoltare. A investit în firme de călătorii şi imobiliare, care au avut succes, însă nu unul fenomenal; a fost îndeajuns pentru a aduna capital. Tot în această perioadă s-a gândit şi cum ar putea să-şi înfiinţeze propria firmă. Marea lui reuşită avea să vină în anii ’70, când a înfiinţat Interface Group, care se ocupa de organizarea de târguri şi expoziţii IT. 

    Pe când se întorcea de la un astfel de eveniment, în aprilie 1979, Adelson şi-a dat seama de potenţialul uriaş al pieţei târgurilor IT; era rampa de lansare pe care o aştepta şi, la mai puţin de şase luni, a profitat de ocazie pentru a deschide Computers Dealers Exposition (COMDEX), târg care aducea laolaltă producători şi dealeri din industria de IT. În 1994, Comdex a devenit cea mai mare expoziţie IT din America, desfăşurându-se pe o suprafaţă de circa 700.000 mp. În acelaşi an, COMDEX a fost organizat în 20 de ţări, devenind cea mai mare expoziţie IT din lume. Un an mai târziu, Adelson a vândut Interface Group (Comdex şi alte târguri şi expoziţii adiacente), pentru 862 de milioane de dolari, către Softbank Corp., cel mai mare distribuitor de componente hardware din Japonia. În urma tranzacţiei, Adelson s-a ales cu cel puţin 500 milioane de dolari.

    Înainte de vânzarea Comdex, Sheldon Adelson a cumpărat, în 1988, Sands Hotel & Casino din Las Vegas, locul preferat al lui Frank Sinatra, iar în anul următor a început construcţia primului centru privat de conferinţe din Statele Unite, Sands Expo and Convention Centre, pe care îl vedea drept un fel de antecameră a cazinoului. 

    În 1991, lui Adelson i-a venit o altă idee de afaceri: construirea unui megacomplex care să schimbe Vegasul. Ideea s-a concretizat în The Venetian, resort-hotel-cazino, ridicat cu 1,5 miliarde de dolari. Proprietatea a revoluţionat industria hotelieră din Las Vegas, devenind unul dintre cele mai mari hoteluri din lume, celebru pentru tema arhitecturală, care imită laguna italiană, dar şi pentru canalul veneţian care-l străbate şi pentru luxul apartamentelor. În 2003, complexului i-a fost adăugat un turn, Venetia Tower, cu 1.013 de apartamente, iar apoi complexul a fost extins şi mai mult, ajungând la 7.000 de apartamente, 18 restaurante, un mall uriaş şi o gondolă care transportă oaspeţii prin întregul complex, pe Grand Canal. La finalul lucrărilor de construcţie, Adelson şi-a numit creaţia „un oraş sub un singur acoperiş”. Curând, Adelson a mirosit o altă oportunitate de business în Macao, China, pe vremea când alţi investitori americani nici nu se gândeau să-şi bată capul cu deschiderea unui complex într-o ţară unde jocurile de noroc erau interzise, iar legislaţia încurcată. În 2004, Adelson a deschis cazinoul Sands Macao, cu o suprafaţă de 163.000 mp. Doi ani mai târziu, în 2006, a reuşit să obţină licenţă pentru a construi un cazino în Singapore; Marina Bay Sands a fost deschis în 2010, cu o investiţie estimată de 5,5 mld. dolari. Sheldon Adelson este recunoscut drept un susţinător al partidului republican din SUA; din 2004 a susţinut financiar toţi candidaţii republicani pentru preşedinţia Statelor Unite.

  • Povestea fabuloasă din spatele unuia dintre cele mai mari jafuri din istorie. Filmul operaţiunii bate scenariile de la Hollywood

    Reconnaissance General Bureau (biroul general de recunoaştere) RGB, al Coreei de Nord, echivalentul CIA, a antrenat o echipă de hackeri transformaţi în jefuitori de bănci care în ultimii ani au furat din peste 100 de bănci şi exchange-uri de criptomonede de peste tot din lume, pagubele fiind evaluate la peste 650 de milioane de dolari, potrivit GlobalPost Investigations.

    Hackerii coreeni au lovit chiar şi Banca Federală de Rezerve din New York. La aproape 25 de metri sub străzile din Manhattan, banca deţine cel mai mare depozit de aur din lume, iar multe dintre lingourile de aur sunt ale altor guverne, dar le-au trimis americanilor pentru că simţeau că sunt mai în siguranţă acolo decât altundeva. De asemenea, tot aici se ţin şi banii altor guverne, dar nu în sensul tradiţional de bancnote, ci bani electronici formaţi din 1 şi 0.

    Hoţii nord-coreeni au vrut să fure în februarie 2016 aproape 1 miliard de dolari. Contul ţintit aparţinea Bangladesh-ului. Odată ce au avut acces în serverele băncii centrale din Bangladesh, hackerii au aşteptat până vineri, zi liberă pentru mulţi musulmani, pentru a acţiona. Hackerii au trimis o serie de cereri de transfer la Banca Federală de Rezerve, transferuri totalizând aproape 1 miliard de dolari, care duceau banii în Filipine. Mulţi bani au fost transformaţi în cash sau spălaţi prin cazinouri.

    Hackerii nu au reuşit să fure toată suma deoarece multe transferuri au fost oprite fiind socotite drept suspicioase. Totuşi, au izbutit să scape cu 81 de milioane de dolari. Cei care au realizat acest furt sunt agenţi ai RGB, agenţie caracterizată ca fiind o combinaţie de CIA, KGB şi Yakuza.

    De zeci de ani, Coreea de Nord a fost sancţionată de ţările occidentale; în plus, intrarea acesteia în pieţele globale a fost interzisă. Asta a făcut ca regimul să caute noi metode de a aduce venituri la stat. Printre încercările agenţiei s-au numărat producţia de heroină, printarea de bancnote de 100 de dolari şi contrafacerea ţigărilor de marcă. Totuşi, toate aceste încercări de a face bani au fost eclipsate de hacking. Agenţia a antrenat unii dintre cei mai buni criminali cibernetici din prezent. Ce îi diferenţiază pe aceşti hackeri de alţii este faptul că sunt siguri că nu vor fi acuzaţi şi nici arestaţi niciodată de autorităţi.
    În ultimii ani, Coreea de Nord ar fi lansat peste 100 de atacuri cibernetice asupra băncilor şi birourilor de exchange de criptomonede din 30 de ţări. În urma acestor acţiuni s-ar fi furat 650 de milioane de dolari, din ceea ce se ştie.

    Suma de 650 de milioane de dolari a fost înaintată de Simon Choi, consultant al Serviciilor Secrete ale Coreei de Sud şi al diviziei de securitate cibernetică a armatei sud-coreene.

    „Cred că am reuşit să descoperim doar 30% din ceea ce s-a furat, doar o parte a activităţii lor. Abilităţile lor s-au îmbunătăţit considerabil. Sunt cei mai buni din lume”, este de părere Choi. Asta nu s-a întâmplat dintr-odată. Sub regimul lui Kim Jong-un, RGB s-a restructurat şi a pus accentul pe hacking, iar acum, conform estimărilor, numărul hackerilor este între 3.000 şi 6.000.
    Agenţia a fost creată în 2009, în ultimii ani ai domniei lui Kim Jong-il. Agenţia era compusă din mai multe unităţi dedicate spionajului, asasinatelor, războiului psihologic şi războiului cibernetic. Odată ce Jong-un a venit la putere, accentul s-a pus pe divizia de hacking.

    Două unităţi ale diviziei de hackeri sunt renumite în lume: unitatea 121, cunoscută ca „Lazarus” sau „Hidden Cobra”, responsabilă pentru hackul asupra Sony şi a Băncii Federale, şi unitatea 110, care, potrivit lui Choi, a început ca o unitate dedicată atacurilor asupra armatelor ţărilor rivale, dar şi-a schimbat ţinta în sisteme de carduri, reţele de ATM-uri, dar şi exchange-uri de criptomonede.

    După ce Kim Jong-un şi Donald Trump s-au ameninţat reciproc cu distrugerea, pe Twitter sau la televizor, acum cei doi lideri au căzut de acord să se întâlnească pe 12 iunie în Singapore. Nu se ştie exact care va fi topica discuţiilor, dar sigur se va vorbi şi despre bomba cu hidrogen şi despre modul în care una dintre cele mai sărace naţiuni din lume a ajuns să deţină o astfel de armă.

    Jafurile din bănci sunt legate de arsenalul nuclear al Coreei de Nord deoarece testele cu rachete provoacă sancţiuni, iar sancţiunile golesc bugetul ţării. Pyongyang caută soluţii pentru a-şi umple cuferele, iar o metodă eficientă este prin atacuri cibernetice. Hackingul a devenit extrem de profitabil pentru statul nord-coreean şi o veritabilă ameninţare asupra sistemului financiar al SUA. Pentru a înţelege mai bine ce se întâmpla, Patrick Winn, reporter la Global Post Investigation, a vorbit cu Kim Heung-Kwang, un specialist în computere care este familiarizat cu ceea ce se întâmplă în regimul de la Pyongyang deoarece el a fost un astfel de hacker.

    Kim Heung-Kwang a fugit în 2003 şi a mituit un paznic nord-coreean de la graniţa cu China. A traversat râul Tumen, dar a fost împuşcat, înainte să iasă din apă, de un al doilea paznic, pe care a neglijat să-l plătească. A supravieţuit; din China a ajuns în Coreea de Sud, iar azi conduce o alianţă a dezertorilor regimului nord-coreean. În organizaţia pe care o conduce se numără avocaţi, doctori, ingineri, programatori nord-coreeni care au scăpat de regimul opresiv.

    „Hackerii sunt geniile Coreei de Nord. Atunci când întrebi oamenii care ţară are cei mai talentaţi hackeri, probabil auzi de America, Rusia, China şi aşa mai departe. Dar are cineva operaţiuni mai de succes decât Coreea de Nord?”, punctează  Kim Heung-Kwang.

    În 2014, agenţii nord-coreeni s-au infiltrat în infrastructura Sony care se pregătea să lanseze comedia The Interview, un film despre asasinarea lui Kim Jong-un. Agenţii au şters date din sistemul companiei japoneze şi au dezvăluit publicului e-mailuri private ale angajaţilor Sony. Compania a decis să nu mai lanseze filmul în cinematografe.

    În 2017, hackerii nord-coreeni au lansat un „vierme” cunoscut ca WannaCry care a blocat peste 200.000 de calculatoare din 150 de ţări. Cei care au avut calculatoarele blocate trebuia să plătească o răscumpărare în bitcoin.

    În ultimii trei ani, hackerii nord-coreeni au atacat bănci şi exchange-uri de criptomonede din Coreea de Sud, Thailanda, India, Filipine, Polonia, Peru, Vietnam, Nigeria, Australia, Mexic, Japonia, Singapore, SUA. „Doar din ceea ce se vede la ştiri ar trebui să te gândeşti dacă nu cumva hackerii nord-coreeni sunt cei mai buni din lume”, spune Heung-Kwang. Întrebarea este: cum poate o ţară săracă să lanseze asemenea atacuri când se confruntă cu întreruperi de curent şi are o infrastructură digitală primitivă?

    Răspunsul poate fi surprinzător: formează celule de hackeri în alte ţări. Multe dintre aceste celule ar fi în China, unde viteza de internet este mult mai mare. Acolo, mulţi agenţi lucrează drept traderi sau importatori şi hackeri pe timpul nopţii. Alte urme lăsate de hackeri indică faptul că aceştia ar putea fi în India, Malaysia, Nepal, Indonezia, dar şi Mozambic.

    Potrivit Recorded Future, firmă ce monitorizează ameninţări cibernetice la nivel mondial, hackerii nord-coreeni se uită pe Amazon, Baidu, echivalentul Google în China, la filme pornografice şi la conturile AOL. De asemenea, ei folosec iPaduri şi iPhone-uri.

    Kim Heung-Kwang spune că atunci când hackerii atacă o bancă, ei ştiu că acţiunea lor este ilegală, dar vor să-şi mulţumească liderul. „Să nu vă imaginaţi că se simt vinovaţi sau că-şi încalcă vreun cod moral. Ei nu au acelaşi cod moral ca noi”, explică Jang Seyul, fiul unui căpitan de armată, care a fost acceptat la universitatea Mirim din Coreea de Nord. El spune că instituţia este cunoscută în rândul soldaţilor drept Universitatea de Automatizare a Comandamentului Poporului Coreean. Revista Wired a numit-o Şcoala de Hacking a Coreei de Nord.

    Jang Seyul nu a ajuns hacker, ci a devenit un expert în strategie militară; a lucrat alături de hackeri atât în timpul facultăţii, cât şi la agenţie şi este de părere că aceia care sunt deştepţi urcă repede în rang. „În Coreea de Nord foarte mulţi tineri îşi doresc să devină ingineri şi specialişti în IT, deoarece, dacă ajungi expert în securitate cibernetică, atunci poţi ajunge unul dintre conducătorii din partidul comunist. Băieţii visează să urmeze această cale”, spune Seyul.

    Cei mai talentaţi programatori sunt lăsaţi să-şi mute familiile din provincie în Capitală, un privilegiu pe care nu toţi îl au. Astfel, familiile acestora se pot bucura de apă caldă, electricitate, alimente rare precum bananele. Chiar şi aşa, familiile acestora sunt într-un fel nişte ostateci: dacă un hacker cumva schimbă tabăra, atunci familia lui este în pericol. Totuşi, cei mai buni hackeri sunt mutaţi în străinătate.

    Accesul la informaţie ar putea face ca un hacker să-şi schimbe părerea despre ceea ce face, dar Andrei Lankov, profesor la Universitatea din Seul şi expert în economia nord-coreeană, este de părere că hackerul coreean tipic nu vrea să fugă din ţară. „Sistemul este creat în aşa fel încât este foarte dificil să evadezi şi este la fel de greu să pornească o mişcare antisistem. Este o metodă dureroasă de a te sinucide.”

    Kim Heung-Kwang este norocos că a scăpat, dar şi aşa a primit telefoane şi e-mailuri de ameninţare. „Sunt pe lista neagră. Există un ordin pentru a mă omorî. Ai observat omul care stă lângă mine?”, spune el arătând către un bărbat îmbrăcat în negru. „Este un agent sud-coreean. Este aici să mă protejze.”

    Se spune că banii furaţi de hackeri sunt utilizaţi pentru a alimenta programul nuclear al ţării, dar potrivit lui Lankov, banii pot fi folosit şi pentru bunuri şi servicii precum genţi Chanel pentru amantele liderilor nord-coreeni, pentru orez de slabă calitate pentru a hrăni populaţia înfometată, dar şi pentru achiziţia de componente pentru sistemul de rachete capabil să trimită o rachetă tocmai pe continentul american.

    „Ei se văd ca nişte victime. Văd legea internaţională ca fiind fără sens, ipocrită şi folosită de marile puteri ca să-şi utilizeze în propriul folos poziţiile privlegiate”, este de părere Lankov. Aceeaşi viziune asupra lumii a determinat autorităţile să exporte heroină în anii ‘70 sau să falsifice ţigări şi bani. „Şi-au pus speranţa în droguri, dar banii nu erau foarte mulţi şi reputaţia le era afectată. Aşa că au renunţat. Acum au aflat că hackingul este o metodă foarte bună de a face bani.”

    Totuşi, când vine vorba de venitul ţării, hackingul încă nu ajunge la nivelul banilor aduşi de vânzarea de cărbuni către China sau al banilor aduşi prin trimiterea de muncitori în străinătate (sunt trimişi să taie copaci în Siberia sau să lucreze în fabrici din Orientul Mijlociu). În acest moment, totuşi, aceste două surse de venit sunt sugrumate de sancţiuni, iar asta face ca hackingul să devină din ce în ce mai dorit.

    În trecut, o persoană inteligentă era condamnată să lucreze în ferme, dar acum are şansa să se alăture unei echipe care să dea jafuri online de milioane de dolari. Aceste sume de bani aduse de hacking nu sunt cu adevărat mari pentru ţări ca SUA sau China, dar pentru Coreea de Nord, unde economia naţională este estimată la 28 de miliarde de dolari, este o sursă de venit importantă.

    Ce se va întâmpla pe viitor? Nici Kim Heung-Kwang nu ştie şi sugerează că lucrurile s-ar putea schimba după întâlnirea dintre Kim Jong-un şi Donald Trump. Poate dictatorul va decide să-şi ţină în frâu armata de hackeri în schimbul ridicării sancţiunilor. Poate Jong-un va pleca de la discuţii furios, ameninţând SUA. „Poate cei doi vor avea o relaţie bună. Sau poate va fi un film de acţiune. Oricum ar fi, dacă aceşti doi lideri se vor întâlni, va fi o întrevedere a unor oameni foarte ciudaţi”, încheie Kim Heung-Kwang.

  • Povestea femeii care s-a îmbogăţit cu o resursă din Carpaţi de care românii nu au habar

    Helena Rubinstein s-a născut în Cracovia, Polonia, pe 25 decembrie 1870. În timp ce tatăl ei, un negustor fără prea mare succes, a fost strict cu copiii săi, mama lor a avut o abordare unică în creşterea celor opt fiice: le repeta continuu că vor căpăta influenţă şi vor răzbate în lume prin puterea frumuseţii şi a iubirii. De asemenea, mama sa îşi prepara singură cremele şi produsele de înfrumuseţare, lucru care a avut o mare influenţă în viitorul celei care avea să devină antreprenoare.

    Fiind cel mai mare copil, Helena Rubinstein şi-a ajutat tatăl cu partea financiară a afacerii, iar inteligenţa sa l-a determinat să o trimită să studieze ştiinţele medicale. Însă ei îi plăcea munca de laborator, nu cea din spital, iar tatăl său i-a permis să-şi încheie studiile doar dacă era de acord să se căsătorească. Şi, totuşi, alegerea sa nu a fost văduvul de 35 de ani pe care tatăl său i l-a  ales, ci un coleg mult mai tânăr, de la Universitatea din Cracovia.

    Pentru că tatăl său nu a fost de acord cu alegerea soţului său, Helena Rubinstein a decis să se mute din Polonia, ţara sa natală, şi s-a dus să trăiască în Australia, la unchiul său. În bagaje nu a uitat să pună o duzină de cutii de creme de-ale mamei sale, realizate din combinaţii de ierburi, migdale şi extract de brad din Carpaţi. Iar australiencele au fost foarte impresionate, pe de-o parte datorită cremelor, dar mai ales datorită talentului de vânzătoare al Helenei, care a ştiut să-şi facă reclamă bună. Le-a epuizat atât de repede, încât mama sa a trebuit să-i trimită altele în câteva luni.

    Mica negustoare a avut un succes neaşteaptat şi în scurt timp şi-a pus bazele propriului magazin în Melbourne. Acolo l-a întâlnit pe jurnalistul Edward William Titus, iar cei doi s-au căsătorit în iulie 1908, la Londra. Muncind circa 18 ore pe zi la început, Rubinstein a reuşit să-şi facă afacerea profitabilă. Câţiva ani mai târziu, în 1905, a mers în Europa pentru a studia progresele în tratamentele dermatologice, iar când s-a întors şi-a chemat surorile pentru a o ajuta cu afacerea. În 1908, a mers la Londra cu aproape 100.000 de lire sterline pentru a investi în afacerea ei, iar în mai puţin de un an şi-a deschis salonul de înfrumuseţare Salon de Beaute Valeze. A cumpărat apoi şi un salon în Paris, unde a pus-o pe sora sa, Pauline, să îl conducă.

    Singura perioadă care a încetinit-o vreodată pe Rubinstein din dezvoltarea afacerii a fost atunci când era însărcinată cu cei doi fii ai săi, în 1909 şi respectiv 1912. Ulterior, a deschis un salon în New York, în 1916, după care au urmat cele din San Francisco, Boston, Philadelphia, Chicago şi Toronto, timp în care creşteau considerabil şi vânzările produselor sale din magazine. Anii 1920 o găseau pe Rubinstein în Hollywood, unde ţinea lecţii vedetelor despre cum să aplice în mod corespunzător machiajul.

    Femeia de afaceri a fost, de-a lungul carierei sale, atât rivala lui Elizabeth Arden, un alt mare nume în domeniu, cât şi a lui Charles Revson, fondatorul Revlon. În 1928, Rubinstein şi-a vândut afacerea către Lehman Brothers, dar a cumpărat-o înapoi mult mai ieftin, ca urmare a prăbuşirii pieţei bursiere. Rubinstein şi Titus au divorţat în 1937, iar în vara următoare s-a căsătorit cu prinţul rus Artchil Gourielli-Tchkonia, cu 20 de ani mai tânăr.

    O mare susţinătoare a unui stil de viaţă sănătos, a îngrijirii şi înfrumuseţării, Rubinstein a murit la New York, în 1 aprilie 1965, la vârsta de 94 de ani. Un an mai târziu, i-a fost publicată autobiografia, ”My Life for Beauty“.

  • Cum doi tineri au transformat 1.200 de dolari într-o afacere de 1 milion de dolari, în urmă cu 100 de ani

    Înainte ca S. Duncan Black şi Alonzo G. Decker să înfiinţeze compania Black and Decker, uneltele electrice erau mari şi greu de utilizat, însă aceştia au reuşit să inoveze şi să producă unelte pe care orice pasionat de construcţii le putea utiliza, drept dovadă că firma încă funcţionează după mai mult de 100 de ani de existenţă. Acum, Black and Decker este un nume cunoscut în rândul meşterilor de weekend, dar şi printre constructorii profesionişti.

    Atât Black, cât şi Decker s-au născut în comunităţi rurale foarte aproape de Baltimore, SUA, în 1883, respectiv 1884, însă au avut copilării foarte diferite. Decker, al cărui tată a murit când acesta avea doar şapte ani, a fost forţat să renunţe la şcoală pentru a putea să se angajeze pentru a-şi susţine familia. Prima sa slujbă a fost într-o topitorie şi trebuia să cureţe alama topită. Era un job foarte greu şi foarte solicitant, iar Decker a căutat altceva. Mai târziu, cu ajutorul iubitei lui, care avea să-i devină soţie, Decker a obţinut o slujbă mai puţin solicitantă la Boyden Air Brake.

    Datorită afinităţii lui pentru inginerie, Decker a fost transferat la departamentul de inginerie al National Cosmotype, compania-mamă a Boyden Air Brake, unde s-a alăturat unei echipe de muncitori care a produs o maşinărie automată de topit. Pentru că avea abilităţi de vânzător, Decker a fost trimis de-a lungul Statelor Unite să demonstreze cum funcţionează maşinăria şi să o instaleze după ce-şi convingea clienţii să o cumpere. A fost trimis chiar şi în Anglia, unde a negociat un contract de distribuţie de 1 milion de dolari cu Lord Northcliffe.

    Decker a fost foarte fericit de această reuşită şi când s-a întors în SUA s-a căsătorit. Totuşi, National Cosmotype nu s-a mişcat destul de repede şi compania engleză şi-a pierdut interesul, iar contractul a fost pierdut. Dezamăgit, Decker a demisionat şi a acceptat o slujbă care nu era la fel de bine plătită, ca inginer la Rowland Telegraph, unde în 1906 avea să-şi întâlnească viitorul partner.

    S. Duncan Black a avut o copilărie mult mai fericită. A fost fiul unui cuplu din clasa de mijloc, a mers la liceu, apoi după absolvire s-a angajat la Rowland. Şi-a început cariera desenând schiţe pentru departamentul de inginerie apoi s-a mutat în departamentul de vânzări. Pregătirea pe care a primit-o la Rowland avea să-l ajute foarte mult în viitorul parteneriat cu Decker.

    Amândoi erau angajaţi exemplari, dar nu era loc pentru avans în carieră. Un client loial al companiei avea să-l încurajeze pe Decker să-şi pornească propria afacere, oferindu-se să-l sprijine în acest demers. Încurajat de sprijin, Decker şi-a deschis propriul magazin şi a încercat să-l convingă pe Black să se alăture. Cu o soţie şi trei copii de îngrijit, Black ezita să renunţe la slujba stabilă. Decizia care avea să-l facă pe Black să se alăture lui Decker avea să fie tăierea comisioanelor cu care era remunerat de către compania Rowland.

    Aşadar, cei doi au pornit compania Black & Decker în toamna anului 1910. Singurul obstacol în calea succesului era lipsa de fonduri. Pentru a rezolva această situaţie, Black şi-a vândut maşina şi Decker şi-a ipotecat casa. Cu o investiţie de 1.200 de dolari şi sprijiniţi de investitori cu alţi 3.000 de dolari, cei doi au înfiinţat Black & Deckaer Manufacturing.

    Iniţial, compania a făcut o serie de produse precum o maşinărie de scos capacele de la sticlele de lapte sau o maşinărie de distribuit dulciuri. Deşi au avut puţin succes la început, Black & Decker a vrut să producă unelte pentru oamenii de rând. În 1917 cei doi au lansat un compresor de aer portabil, numit Lectoflater. S-a vândut bine, dar nu suficient pentru a menţine compania pe linia de plutire. Al doilea produs avea să pornească o revoluţie în domeniul sculelor electrice şi va defini compania: un burghiu electric portabil.

    Datorită abilităţilor inginereşti ale lui Decker şi calităţilor de vânzător ale lui Black, compania a prins aripi. Până în 1918, Black & Decker avea o fabrică în Washington şi birouri în Boston şi New York City. Brandul a ajuns în Anglia, Canada, Rusia, Australia şi Japonia. Creşterea la nivel global a fost alertă, iar cei doi şi-au transformat investiţia iniţială de 1.200 de dolari în vânzări anuale de 1 milion de dolari.

    După ce a supravieţuit marii crize economice din 1929 şi după turbulenţele celui de-al doilea război mondial, Black & Decker şi-a mărit portofoliul şi a devenit cel mai mare producător de scule electrice din lume.

    Black a fost preşedintele companiei din 1910 până la moartea sa în 1951, când Decker i-a luat locul. Mai departe, Decker a predat ştafeta companiei în 1956 fiului său Alonzo Decker Jr. Acesta, la rândul său, a condus compania până în 2000.

    În prezent, Black & Decker este cel mai mare producător de scule electrice, cu vânzări anuale de 4 miliarde de dolari. Compania are operaţiuni de producţie în 14 ţări şi produse sunt vândute în peste 100 de ţări. Pe lângă scule portabile, compania are în portofoliu produse de grădinărit, bunuri de uz casnic, echipament pentru fabricarea sticlei sau rechizite sanitare.

    În martie 2010, Black & Decker a fuzionat cu Stanley Works devenind astfel Stanley Black & Decker. În 2016, compania a avut venituri de 11,4 miliarde de dolari şi un profit net de aproape 1 miliard de dolari şi peste 27.000 de angajaţi la nivel mondial.