BusinessMagazin

Category: Special

  • Poveştile milionarilor în Bitcoin sau cum să faci o avere cu o investiţie de 5 dolari

    Erik Finman şi-a câştigat faima ca antreprenor la 14 ani, ca investitor în bitcoin care a reuşit să transforme o investiţie de 1.000 de dolari într-o criptomonedă într-o avere de peste un milion de dolari şi cu un pariu care i-a dat şansa de a nu mai vedea niciodată interiorul vreunui liceu. Povestea adolescentului a captivat America, încântând oamenii cu amestecul acesteia de ambiţie copilărească, abilităţi antreprenoriale şi muncă grea. Povestea lui începe în 2011, când avea 12 ani şi bunica sa i-a dăruit 1.000 de dolari, bani pentru educaţie, scrie The Telegraph.

    Erik a luat banii şi i-a investit în bitcoin, urmând sfaturile fratelui său Scott. „Eram un eşec din aproape toate punctele de vedere“, povesteşte băiatul despre acea perioadă. „Nu am fost cel mai studios dintre copii. Jucam Call of Duty şi mă strecuram în Grand Theft Auto pentru ca părinţii să nu mă vadă.” La şcoală, spune Erik, îi era teamă să discute cu profesorii, care-i făceau eşecurile să pară ceva rău, ceea ce-l demotiva. Unul dintre profesori, susţine el, i-a spus că nu va realiza niciodată nimic, aşa că la fel de bine ar putea renunţa la şcoală pentru a se angaja la McDonald’s. În 2013, Erik făcea deja primul profit din investiţia în bitcoin. O monedă virtuală, care în 2011, anul investiţiei,  valora 12 dolari, ajunsese la 1.200 de dolari bucata. Cadoul primit de la bunică era pe cale să devină o comoară.

    În 2014, când avea 15 ani, le-a propus părinţilor să-l lase să renunţe la liceu, unde se simţea mizerabil, şi să vândă bitcoin de 100.000 de dolari pentru a pune pe picioare o companie de tehnologie educaţională numită Botangle. Dacă până la 18 ani ajungea milionar, nimeni nu-l va mai obliga să meargă la facultate. A fost un pariu acceptat de părinţii săi, tatăl inginer şi mama fizician. Aceştia l-au retras de la şcoală. Tânărul Finman s-a mutat în Silicon Valley, unde Botangle, o companie de educaţie online, a devenit realitate,  permiţând  elevilor frustraţi ca Erik să-şi găsească profesori prin videochat. Botangle i-a adus câteva aventuri, inclusiv o întâlnire cu cofondatorul Reddit, Alexis Ohanian, şi un schimb mai violent de idei cu un membru al consiliului Uber. A fost dificil să-i convingă pe investitori să ia în serios un antreprenor de 15 ani, îşi aminteşte tânărul Finman. Îi este vie în minte mai ales amintirea unui interviu cu un executiv de la Uber „foarte, foarte sus pus“ care, în loc să-i asculte planurile cu Botangle, l-a descurajat şi i-a spus că nu va câştiga niciodată pariul cu părinţii săi.

    În cele din urmă, în ianuarie 2015, a găsit un investitor care i-a oferit pentru companie fie 100.000 de dolari, fie încă 300 de bitcoin. Moneda virtuală era în depreciere atunci, însă Erik a ales tot bitcoin, majorându-şi astfel numărul de monede virtuale deţinute la 403. Acum băiatul este milionar şi nu regretă că n-are diplomă de licenţă. Între timp, şi-a găsit de lucru la alte proiecte, inclusiv la unul în care lucrează în programul ELaNa al NASA, care permite studenţilor să lanseze în spaţiu sateliţi de dimensiuni reduse. „Nu mi-am luat niciodată diploma, nu văd să aibă vreo valoare. Scopul ei ar fi să ajung la un alt grad de educaţie şi să obţin o slujbă. A trebuit să învăţ cum să-mi conduc afacerea. În loc să scriu eseuri pentru cursul de engleză, trebuia să scriu e-mailuri unor oameni importanţi.“

    Silicon Valley a mai dat un milionar în bitcoin. Povestea acestuia a scris-o Forbes. Este vorba de un multimilionar, domnul Smith, întâlnit de un contributor al revistei la Hong Kong. Domnul Smith – autorul îi spune aşa pentru că personajul i-a cerut să nu-i facă numele public – este plin de bani şi nu face niciun efort s-o ascundă. De patru ani, călătoreşte în jurul lumii într-un stil ultraluxos. Zboară numai la clasa întâi, doarme doar în apartamente de cinci stele şi nu şi-a mai pregătit de mâncare de luni de zile. Într-o lună a vizitat Singapore, New York, Las Vegas, Monaco, Moscova, s-a întors la New York, apoi s-a dus la Zürich pentru a da de autorul poveştii la Hong Kong. „Niciodată să n-ai vreun moment plictisitor“, spune el, ridicând în semn de salut un pahar de şampanie.

    Cu acest salut, şi pahar de şampanie, şi-a început povestea. După ce a absolvit colegiul în 2008, Smith a aterizat într-un loc de muncă de invidiat, ca inginer de software pentru o companie de tehnologie respectabilă din Silicon Valley. Era un angajat bun şi îndrăgit de mulţi dintre colegi. De la unul dintre aceşti prieteni „la fel de tocilari ca şi el“, în iulie 2010 Smith a auzit pentru prima dată despre bitcoin, la scurt timp după prima creştere semnificativă a preţului, când criptomoneda s-a apreciat de zece ori, de la 0,008 dolari la 0,08 dolari în cursul a cinci zile. „Acest salt de preţ mi-a atras atenţia, dar am aşteptat câteva luni înainte de a investi. Voiam să aflu mai întâi despre tehnologia de bază.”

  • Povestea femeii care s-a îmbogăţit cu o resursă din Carpaţi de care românii nu au habar

    Helena Rubinstein s-a născut în Cracovia, Polonia, pe 25 decembrie 1870. În timp ce tatăl ei, un negustor fără prea mare succes, a fost strict cu copiii săi, mama lor a avut o abordare unică în creşterea celor opt fiice: le repeta continuu că vor căpăta influenţă şi vor răzbate în lume prin puterea frumuseţii şi a iubirii. De asemenea, mama sa îşi prepara singură cremele şi produsele de înfrumuseţare, lucru care a avut o mare influenţă în viitorul celei care avea să devină antreprenoare.

    Fiind cel mai mare copil, Helena Rubinstein şi-a ajutat tatăl cu partea financiară a afacerii, iar inteligenţa sa l-a determinat să o trimită să studieze ştiinţele medicale. Însă ei îi plăcea munca de laborator, nu cea din spital, iar tatăl său i-a permis să-şi încheie studiile doar dacă era de acord să se căsătorească. Şi, totuşi, alegerea sa nu a fost văduvul de 35 de ani pe care tatăl său i l-a  ales, ci un coleg mult mai tânăr, de la Universitatea din Cracovia.

    Pentru că tatăl său nu a fost de acord cu alegerea soţului său, Helena Rubinstein a decis să se mute din Polonia, ţara sa natală, şi s-a dus să trăiască în Australia, la unchiul său. În bagaje nu a uitat să pună o duzină de cutii de creme de-ale mamei sale, realizate din combinaţii de ierburi, migdale şi extract de brad din Carpaţi. Iar australiencele au fost foarte impresionate, pe de-o parte datorită cremelor, dar mai ales datorită talentului de vânzătoare al Helenei, care a ştiut să-şi facă reclamă bună. Le-a epuizat atât de repede, încât mama sa a trebuit să-i trimită altele în câteva luni.

    Mica negustoare a avut un succes neaşteaptat şi în scurt timp şi-a pus bazele propriului magazin în Melbourne. Acolo l-a întâlnit pe jurnalistul Edward William Titus, iar cei doi s-au căsătorit în iulie 1908, la Londra. Muncind circa 18 ore pe zi la început, Rubinstein a reuşit să-şi facă afacerea profitabilă. Câţiva ani mai târziu, în 1905, a mers în Europa pentru a studia progresele în tratamentele dermatologice, iar când s-a întors şi-a chemat surorile pentru a o ajuta cu afacerea. În 1908, a mers la Londra cu aproape 100.000 de lire sterline pentru a investi în afacerea ei, iar în mai puţin de un an şi-a deschis salonul de înfrumuseţare Salon de Beaute Valeze. A cumpărat apoi şi un salon în Paris, unde a pus-o pe sora sa, Pauline, să îl conducă.

    Singura perioadă care a încetinit-o vreodată pe Rubinstein din dezvoltarea afacerii a fost atunci când era însărcinată cu cei doi fii ai săi, în 1909 şi respectiv 1912. Ulterior, a deschis un salon în New York, în 1916, după care au urmat cele din San Francisco, Boston, Philadelphia, Chicago şi Toronto, timp în care creşteau considerabil şi vânzările produselor sale din magazine. Anii 1920 o găseau pe Rubinstein în Hollywood, unde ţinea lecţii vedetelor despre cum să aplice în mod corespunzător machiajul.

    Femeia de afaceri a fost, de-a lungul carierei sale, atât rivala lui Elizabeth Arden, un alt mare nume în domeniu, cât şi a lui Charles Revson, fondatorul Revlon. În 1928, Rubinstein şi-a vândut afacerea către Lehman Brothers, dar a cumpărat-o înapoi mult mai ieftin, ca urmare a prăbuşirii pieţei bursiere. Rubinstein şi Titus au divorţat în 1937, iar în vara următoare s-a căsătorit cu prinţul rus Artchil Gourielli-Tchkonia, cu 20 de ani mai tânăr.

    O mare susţinătoare a unui stil de viaţă sănătos, a îngrijirii şi înfrumuseţării, Rubinstein a murit la New York, în 1 aprilie 1965, la vârsta de 94 de ani. Un an mai târziu, i-a fost publicată autobiografia, ”My Life for Beauty“.

  • De ce jumătate dintre tinerii din SUA vor să trăiască într-un stat comunist în loc de o ţară capitalistă şi democrată

    În centrul universitar din Bologna nu sunt neobişnuite manifestările sau conferinţele cu tentă comunistă. Revoluţionarismul socialist romanticizat îi înflăcărează pe tinerii care vin de peste tot din Europa la studii într-unul dintre cele mai prospere oraşe italiene. La 100 de ani de la izbucnirea revoluţiei bolşevice, socialismul şi comunismul capătă noi dimensiuni în lumea capitalistă, în Europa, în SUA şi la celălalt capăt al Pământului.

    În vremurile care i-au permis lui Trump să ajungă preşedinte, jumătate din millennialii americani ar vrea să trăiască sub un regim socialist sau comunist. Aşa, cred ei, ar avea un spaţiu de trai mai sigur. Socialismul şi comunismul şi-au pierdut în general din stigmatul pus în timpul războiului rece, când comunismul era considerat un pericol pentru valorile capitalist-democrate. Unu din doi reprezentanţi ai generaţiei millennials din America ar prefera să trăiască într-un stat socialist sau comunist în loc de o ţară capitalistă şi democrată cum sunt SUA, arată un studiu efectuat de firma de cercetare a pieţei YouGov şi fundaţia Victims of Communism Memorial Foundation din Washington. La studiu au participat 2.000 de persoane.

    Cum văd aceşti oameni capitalismul şi comunismul este important pentru că millennialii reprezintă acum cea mai numeroasă generaţie din America, după cum a explicat pentru Fox News Marion Smith, directorul executiv al fundaţiei. ”Chiar şi comunismul este o alternativă viabilă pentru ei.“ Sondajul a găsit că 45% dintre respondenţi ar prefera să trăiască într-o ţară socialistă. Spre comparaţie, 42% au spus că preferă capitalismul. Circa 7% ar prefera un stat comunist. Ponderea millennialilor care vor socialism în locul capitalismului este cu 10% mai mare decât cea a populaţiei generale cu aceeaşi înclinaţie. Mai mult de jumătate din baby boomeri preferă capitalismul.

    Generaţia millennials este reprezentată de persoanele născute în perioada 1980-2000. Baby boomerii sunt născuţi între 1946 şi 1964. Mai grav, sondajul a descoperit că unul din cinci americani îl consideră pe fostul dictator sovietic Iosif Stalin un erou, în pofida atrocităţilor comise în rândul ucrainenilor şi al popoarelor est-europene în general. De asemenea, mai mult de un sfert din millenniali cred că eroi sunt şi Vladimir Lenin, liderul sângeroasei revoluţii bolşevice, şi Kim Jong Un, liderul Coreei de Nord. Totodată, analiza arată că peste 40% dintre americani ar accepta cenzura şi că şapte din zece americani nu ştiu care este diferenţa între comunism şi socialism.

    ”Această tendinţă îngrijorătoare subliniază răspândirea analfabetismului istoric al americanilor în ceea ce priveşte socialismul şi eşecul sistemului de educaţie în a-i învăţa pe elevi şi studenţi despre genocidurile, distrugerile şi mizeria cauzate de comunism în urma revoluţiei bolşevice de acum 100 de ani“, a explicat Marion Smith.

    Ajutate de mijloace variind de la jocurile electronice, care au marcat generaţia millennials (jocuri de război precum Call of Duty au făcut istorie), la crizele economice şi inegalitatea pe care acestea au exacerbat-o la politică, socialismul şi simpatia pentru URSS au început să iasă din temniţele istoriei şi să perturbe realitatea. Războiul Rece s-a terminat cu victoria capitalismului şi a democraţiei liberale asupra comunismului acum un sfert de secol, când URSS s-a prăbuşit în plin efort de reformare. A trecut un secol de la pornirea revoluţiei bolşevice şi politicieni cu tendinţe socialiste fac furori pe scenele politice din miezul Occidentului.

    Anul acesta, Jeremy Corbyn, un politician care s-a descris singur ca fiind un socialist modern, a adus Partidul Laburist din Marea Britanie aproape de victorie în alegerile generale pe o platformă de promovare a studiului gratuit la facultate şi de naţionalizare a căilor ferate, scrie ABC News din Australia. Laburiştii au înregistrat cel mai mare aport de noi fani de după 1945. Iar în SUA, leagănul capitalismului, Bernie Sanders, un socialist de 76 de ani născut în Brooklyn şi care şi-a făcut luna de miere în URSS, i-a oferit lui Hillary Clinton o opoziţie şocant de puternică în alegerile pentru candidatul la preşedinţie din Partidul Democrat.

    Alegătorii tineri le-au oferit acestor politicieni energia de a urca în primele rânduri ale scenei politice. Sanders l-a bătut pe Barack Obama în 2008 în ceea ce priveşte voturile primite de la tineri în multe state, în timp ce laburiştii au câştigat 60% dintre voturile alegătorilor cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani. Prezenţa la vot a tinerilor a fost mare. Niciunul dintre candidaţi nu a ieşit victorios, însă amândoi şi-au cultivat imaginea şi mesajele pe platforme de social media ca Twitter.

    Socialismul şi-a pierdut din stigmatul pus pe el în Războiul Rece. Bolşevicii au venit la putere în Rusia în urmă cu 100 de ani, la opt luni de la înlăturarea sângeroasă a regimului ţarist, în vremuri de haos, foamete, când infrastructura se prăbuşea văzând cu ochii. Lenin, liderul revoluţionar, şi-a construit politicile pe teoriile comuniste ale lui Karl Marx pentru a oferi o alternativă la democraţia liberală sprijinită de clasa de mijloc rusească. A dat pământ ţăranilor şi a naţionalizat bănci şi companii. Şi-a ucis opoziţia, indiferent că era vorba de politicieni sau de populaţii întregi.

    Pentru Osmond Chiu, 31 de ani, unionist şi membru al Partidului Laburist din Asutralia, posibilitatea unei alternative la ştiinţele economice acceptate este moştenirea anului 1917. ”Idea unei elite revoluţionare ierarhice care preia puterea în stat prin violenţă nu este ceva cu multă relevanţă pentru oamenii din statele vestice“, apreciază el.

    ”Însă ideile pe care Marx le-a exprimat în scris au astăzi multă rezonanţă: idei despre automatizare, despre o armată de rezervişti pentru câmpul muncii, despre inegalitatea masivă, despre capitalism ca sistem predispus la crize. Explicaţiile economice tradiţionale nu funcţionează ori oamenii nu le găsesc convingătoare.“

    Chiu a explicat că sentimentul că actualele sisteme aduc prosperitate majorităţii oamenilor a fost spulberat de crizele financiare globale. De atunci, spune laburistul, a crescut interesul pentru socialism în rândul tinerilor. Ideile socialiste au fost promovate prin social media şi prin internet. Stigmatul pus pe termenul ”socialist“ în Războiul Rece dispare. ”Schimbările apar pentru că oamenii care fac schimb de idei socialiste sau social-democrate se pot angaja liber în discuţii. Apoi, mai sunt publicaţiile fără caracter dogmatic.“

    Eleanor Robertson, 27 de ani, scriitor, editor şi ”comunistă deschisă“, face distincţie între politicile generaţiei ei şi cele ale ”bătrânilor de extremă stânga“.

    ”Tinerii tind să fie mai deschişi şi să accepte chestii precum feminismul, antirasismul, activismul pentru minorităţi sexuale, ceea ce cred că este de bine. Este ceva normal acum.“

    Robertson a ajuns la socialism prin feminism, pentru că era tot mai dezamăgită de ceea ce a considerat că este obsesia feminismului mainstream pentru numărul femeilor în boardurile companiilor sau în parlament. A căutat şi şi-a promovat teoriile politice online, dar la început i-a fost greu să găsească tineri cu aspiraţii ca ale ei cu care să-şi dezbată ideile.

    ”În urmă cu cinci ani, nu găseam pe nimeni cu care să vorbesc. Singurii cu care puteam face ceva erau rumegătorii de cărţi. Acum vorbesc mult cu oameni pe Twitter. Urmăresc multe persoane cu idei similare.“ Ea apreciază că istoria şi teoria socialistă, inclusiv explicarea revoluţiei bolşevice şi a URSS, sunt teme de dezbatere încă vii în spectrul de stânga al politicii.
    ”Oamenii încă vorbesc despre aceste lucruri şi încearcă să înţeleagă ce au însemnat în contextul lor şi ce ar însemna astăzi.“
    Alţi millenniali se tem că generaţia lor este înşelată, considerând că ascensiunea unor politicieni precum Corbyn şi Sanders este produsul îmbrăţişării populismului, populism prin care a ajuns la conducerea Americii şi Donald Trump.

    Satyajeet Marar, de 25 de ani, membru al Partidului Liberal, nu crede că socialismul are multe de oferit tinerilor.

    ”Oamenii sunt decepţionaţi şi oamenii sunt cinici. Caută lideri care par să creadă cu adevărat într-o idee măreaţă sau mesaj măreţ“, spune el. ”Din nefericire, ne-a fost vândută povestea că marea criză financiară s-a produs doar din cauza capitalismului şi a lăcomiei, ceea ce a condus la rezultate oribile, cum ar fi salvarea băncilor. De fapt, a fost mult mai complicat“, explică liberalul. ”Ideile de egalitate şi de echitate, de a-i lovi pe acei ticăloşi – astfel de idei sunt inerent atrăgătoare, dar este ca vânzarea de ulei de şarpe. Este o idee destul de nerealistă.“

    Marar spune că millennialii socialişti sunt naivi în ceea ce priveşte viaţa pe care ar avea-o sub socialism. Crimele în masă şi represiunea politică din timpul regimurilor comuniste sovietice şi chineze s-au întâmplat în mare măsură înainte de a se naşte,
    spune el, astfel că ei nu se apropie de ideile de stânga cu grija cu care ar trebui.

    ”Ai avut regimuri comuniste sovietice în a doua jumătate a secolului al XX-lea care în cele din urmă au ajuns să se prăbuşească şi să producă încălcări oribile ale drepturilor omului“, spune Marar.

    ”Aceste tipuri de politică socialistă şi social-democrată sunt mai populare în ţările care au beneficiat de prosperitatea adusă de capitalism, în care oamenii nu au avut posibilitatea de a vedea îndeaproape ce este socialismul sau cum funcţionează acesta în practică.“

    Osmond Chiu atrage atenţia că înclinaţia spre socialism apare la oameni care nu fac parte din clasa muncitoare, ci din clasa de mijloc – oameni cu profesii liberale, funcţionari publici, persoane cu profesii de creaţie şi din mediul universitar. Aceştia sunt adesea în situaţia de a nu avea contracte de muncă cu normă întreagă.

    ”Au contracte cu perioadă determinată, nu au condiţii bune, nu-şi permit o locuinţă, au datorii mari. Sunt, dintr-un punct de vedere, o nouă formă a clasei muncitoare. Sunt un precariat.“

  • A pornit afacerea la doar 28 de ani, iar azi compania a devenit un gigant cu active de peste 20 de miliarde de euro

    Louis-François Cartier s-a născut în 1819, în Paris şi a murit în 1904. El a pus bazele Cartier în 1847, la doar 28 de ani, după ce a a preluat atelierul lui Adolphe Picard, unde şi-a făcut ucenicia. A început să creeze bijuterii elegante, ce aveau ca particularitate folosirea platinei.

    Aristocraţia franceză a fost în scurt timp cucerită de bijuteriile realizate de el, iar prinţesa Mathilde, nepoata lui Napoleon I, a făcut prima achiziţie în 1856. Trei ani mai târziu, împărăteasa Eugenia s-a alăturat listei de admiratori ai lui Cartier, iar în 1859 el a deschis un butic pe Bulevardul Italienilor din Paris. În 1899, fiul lui Louis-François Cartier, Alfred Cartier, împreună cu fiul său, Louis (Alfred a mai avut doi fii, Pierre şi Jacques, implicaţi ulterior în afacere), au creat primul ceas de mână cu diamante. Piesa a avut un succes imens, iar în acelaşi an, un nou butic Cartier a fost deschis în Paris, pe Rue de la Paix, ce avea să devină hubul casei de bijuterii.

    În 1900, Cartier a lansat o colecţie de bijuterii cu design neoclasic, cu diamante montate în platină. Colecţia a devenit un must-have pentru clientela artistocrată a brandului. în 1904, pionierul în domeniul aviaţiei Alberto Santos-Dumont s-a plâns prietenului său Louis Cartier în legătură cu lipsa de fiabilitate şi comoditate a folosirii ceasurilor de buzunar în timpul zborului. Cartier a creat designul unui ceas plat, de mână, care a fost plăcut nu doar de Santos-Dumont, ci şi de mulţi alţi clienţi. Astfel s-a născut Santos, primul ceas de mână pentru bărbaţi lansat de Cartier.

    Tot în 1904, casa a devenit furnizorul oficial pentru regele Edward al VII-lea al Angliei şi pentru regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei, iar trei ani mai târziu, al ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei. în 1907, Cartier a semnat un contract cu Edmond Jaeger, care a agreat să furnizeze mecanismele pentru ceasurile lui Cartier. Până în acest punct, Cartier avea deja subsidiare în Londra, New York şi St. Petersburg; devenea rapid una dintre cele mai de succes companii din lume. Modelele Baignoire şi Tortue (ambele produse şi în prezent) au fost lansate în 1912, urmate de modelul Tank în 1917. Designul acestuia a fost făcut de Louis Cartier, inspirat de noile tancuri de pe frontul de vest. Şi această linie a supravieţuit, cu peste 30 de variante lansate de atunci.

    În 1910, Pierre Cartier a vândut Diamantul Speranţei, cunoscut şi ca Diamantul Blestemului, clientului american Evalyn Walsh McLean.

    În 1917, bijutierul a creat primul ceas de mână pentru femei care scotea în evidenţă ceea ce avea să devină simbolul casei, o panteră. La începutul anilor’20, Cartier a format un joint venture cu Edward Jaeger (sau Jaeger-LeCoultre) pentru a produce mecanisme exclusiv pentru Cartier. în ceasurile Cartier pot fi găsite şi mecanisme de la producători de ceasuri precum Vacheron Constantin, Audemars Piguet, Movado şi LeCoultre. în această perioadă, Alfred Cartier a început să adauge propria amprentă asupra pieselor, de obicei prin ştampilarea unui cod de patru cifre.

    Jacques a preluat conducerea operaţiunilor din Londra; Pierre Cartier a pus bazele subsidiarei din New York în 1909, mutându-se în 1917 pe Fifth Avenue, nr. 653, în vila neorenascentistă a lui Morton Freeman Plant, fiul miliardarului din industria căilor ferate Henry B. Plant. El a cumpărat vila de la Plant în schimbul a 100 de dolari, cash, şi a unui colier cu perle evaluat la vremea aceea la 1 milion de dolari. După moartea lui Pierre, în 1964, fiii Jean-Jacques Cartier (fiul lui Jacques), Claude Cartier (fiul lui Louis) şi Marionne Claudelle (fiica lui Pierre) – care au condus afacerile companiei în Londra, New York şi Paris – au vândut afacerea. în 1972, un grup de investitori conduşi de Joseph Kanoui au cumpărat Cartier Paris.

    În 1974, respectiv 1976, grupul a cumpărat Cartier Londra şi Cartier New York. în 1979, afacerile Cartier s-au unit, Cartier Monde controlând subsidiarele din Paris, Londra şi New York. În prezent, brandul este deţinut de compania elveţiană de bunuri de lux Compagnie Financière Richemont, cu active evaluate la peste 20 de miliarde de euro.

  • “THE BOSS OF BOSSES”. Povestea celui mai feroce cap mafiot din istorie poreclit şi ”Fiara“ din cauza cruzimii sale

    Fiul lui Salvatore ”Totò“ Riina avea 17 ani când tatăl său i-a ordonat să sugrume un om de afaceri răpit – o crimă care avea să marcheze intrarea oficială a băiatului în Cosa Nostra.

    Poreclit ”Fiara“ din cauza cruzimii sale, Riina a fost un criminal fără regrete care nu doar că şi-a asasinat rivalii, ucigaşi ca şi el, la o scară fără precedent în anii ’80 şi ’90, dar a urmărit şi lovit procurori, judecători şi jurnalişti, tot ce-i stătea în cale. 
    În cele din urmă, Riina a fost învins de cancer şi de moarte. ”The boss of bosses“, capul Mafiei siciliene, a murit pe 17 noiembrie 2017.

    A primit multiple condamnări la închisoare pe viaţă pentru 150 de crime, deşi experţii cred că victimele ”Fiarei“ sunt mult mai multe. Cea mai faimoasă victimă este judecătorul anti-Mafia Giovanni Falcone, ucis în 1992 la comanda lui Riina de o bombă montată sub maşină. Există şi un film artistic despre Falcone, în rolul căruia joacă Michele Placido, actorul care a jucat şi rolul comisarului Corrado Cattani, şi el un luptător contra Mafiei, executat în cele din urmă. Uciderea lui Falcone şi a colegului acestuia Paolo Borsellino a dezlănţuit o ofensivă fără precedent contra Mafiei care a rezultat în condamnări cumulate de 2.665 de ani de închisoare pentru sute de capi mafioţi.

    Mafia siciliană este mai slabă acum, fiind lăsată în dezordine de Riina, care a încercat fără succes să o conducă din celula sa din închisoarea din Parma. Sindicatul crimei încă există şi încă influenţează viaţa socială şi economică a oamenilor în unele părţi ale Siciliei, însă nu mai este decât o umbră a ceea ce a fost odată. Este lovită neîncetat de poliţia şi procurorii italieni şi incapabilă să-şi recâştige dominaţia în comerţul cu droguri, după cum scrie The Guardian.

    În oraşul în care Riina s-a născut, Corleone, imortalizat ca o fortăreaţă a Mafiei de cartea The Godfather şi de trilogia cinematografică cu acelaşi titlu, reacţiile la moartea capului mafiot sunt amestecate. În timp ce tinerii au văzut moartea ca pe o şansă ca oraşul să scape de reputaţia de bastion al corupţiei, vârstnicii l-au amintit pe Riina cu dragoste, descriindu-l pe şeful Mafiei ca fiind un gentleman.

    ”Când Riina era prin preajmă, toată lumea avea un loc de muncă aici, în Corleone“, spune Paolo, în vârstă de 77 de ani. ”Aceşti oameni ne-au oferit locuri de muncă. îl cunoşteam. L-am cunoscut foarte bine. Este o zi ca toate celelalte, dar nu una în care să sărbătoreşti.“ Sub Riina, Sicilia a devenit un centru al comerţului cu heroină destinată pieţei americane după războiul din Vietnam, iar Riina a făcut o fixaţie pentru narcodolarii care ajungeau la rivalii din Palermo. A creat alianţe noi şi a orchestrat o răsturnare de putere folosindu-se de plutoanele morţii pe care le comanda.

    ”Şi-a asasinat toţi rivalii. I-a ucis pe toţi, sute de mafioţi. A efectuat, la propriu, o epurare etnică în Palermo“, apreciază John Dickie, expert în istoria Mafiei. Sicilia a stat sub teroarea Mafiei lui Riina timp de aproape patru decenii. A devenit un loc aparte în Italia.

    Această regiune, unde lămâii înfloresc de patru ori pe an, este binecuvântată cu abundenţă – cu soare, cu locuri de patrimoniu cultural mondial, cu temple greceşti, fresce bizantine, artă arabă, plaje nisipoase şi stele Michelin. Sicilia este o bucată din Paradis. Dar una total neguvernabilă. Jurnalişti de la revista germană Spiegel s-au dus acolo să vadă de ce.
    Statisticile sunt îngrijorătoare. Mai mult de una din cinci persoane active este şomeră şi aproape jumătate din locuitorii insulei sunt fie săraci, fie ameninţaţi de sărăcie. Sicilia pare a fi bogată, dar rămâne în urmă din ce în ce mai mult, nu doar în comparaţie cu nordul Italiei industrializate, ci şi cu restul Mezzogiorno-ului. Insula parţial autonomă, care făcea parte din ”Magna Grecia“ în antichitate, este acum privită ca ”Grecia italiană“, copilul problemă al naţiunii.

    Sicilienii au votat pentru un nou guvern regional duminică, 5 noiembrie, aducând victoria candidatului de centru dreapta Nello Musumeci, susţinut de o coaliţie de trei partide, inclusiv de Forza Italia a fostului premier Silvio Berlusconi. Mişcarea anti-establishment Cinci Stele s-a plasat pe locul secund, în timp ce Partidul Democrat de centru-stânga al fostului prim-ministru Matteo Renzi a obţinut locul trei – un semn rău pentru alegerile naţionale din primăvara care vine.

    Însă scriitorul Pietrangelo Buttafuoco spune că nu contează cine va conduce în viitor peste sărăcia Siciliei. El crede că regiunea, ”cu deficitul său bugetar, cu şomaj ridicat, cu un exod al tinerilor şi cu crearea de valoare mai scăzută decât în perioada postbelică, să nu mai vorbim de corupţie, de criminalitate şi de foame“, nu mai este guvernabilă. ”Trebuie să intre sub administrare forţată.“

    Oricine vizitează Sicilia poate observa că palatele splendide din Palermo ascund cu greu sărăcia amară din alte părţi ale oraşului. Oricine vizitează Sicilia poate vedea colibele cu pereţi din tablă ruginită din Messina şi oraşele muribunde din interior. Pe insulă, principalele cauze ale crizei care a paralizat părţi mari ale Italiei sunt amplificate.

    Sicilia a rămas ţara Mafiei şi nimeni nu este mai conştient de acest lucru, decât Nino Di Matteo. Procurorul de 56 de ani este cel mai ameninţat om din Italia. Deoarece Cosa Nostra vrea să-l vadă mort, Di Matteo are protecţie tot timpul de 23 de ani. 42 de ofiţeri care lucrează în schimburi îi asigură securitatea în Palermo. Cu arme automate pe umăr, ofiţerii îl urmează pe Di Matteo oriunde se duce acesta. Are bodyguarzi şi la Roma, unde a fost transferat în această vară, dar îşi petrece weekendurile în Sicilia. Şi, mai important, el a rămas procuror într-un proces din Sicilia care ar trebui să clarifice măsura în care guvernul a protejat membri ai Mafiei în anii 1990 pentru a opri vărsarea de sânge din acea perioadă. Acestui caz i s-a dedicat în mod special.

    Într-o după-amiază, călătorea într-un convoi de maşini spre Palermo. Un gardian din avangardă verifica traseul planificat, urmat câteva minute mai târziu de trei jeepuri şi de limuzina blindată a lui Di Matteo. Maşina avea o caracteristică întâlnită de obicei numai în regiunile devastate de război: este dotată cu un emiţător de bruiaj care împiedică detonările controlate de la distanţă. Se crede că liderii Mafiei au tocmit mai mulţi ucigaşi pentru eliminarea procurorului. Din interceptările unor conversaţii reiese că mafioţii îl vor pe Di Matteo ciopârţit ”ca un peşte“. în acest scop, în Palermo ar fi fost livrate deja 150 de kilograme de explozibil. 

    ”Aş vrea atât de mult să mă pot plimba singur“, spune procurorul. Acesta trăieşte ca un criminal pe capul căruia s-a pus recompensă. Sunt duse de mult zilele în care străzile oraşului erau adesea pătate cu sângele curs în războaiele Mafiei, dar lupta cu sindicatul criminal este departe de a fi câştigată.

    Cosa Nostra siciliană şi-a schimbat strategia. În loc să lupte contra guvernului cu arme, se infiltrează. Pe măsură ce investeşte bani în economia legitimă, Mafia îşi deschide cale din ce în ce mai adânc în societate.

    ”Mafia îşi are rădăcinile aici, în sud, dar îşi mănâncă prada în nord“, spune Leoluca Orlando. Omul masiv, un avocat care este acum primar al oraşului Palermo, se afla în anii 1980 în aceeaşi poziţie în care este acum Di Matteo: în partea de sus a listei cu ţinte a Cosa Nostra. Au trecut 32 de ani de când a fost ales prima dată primar al oraşului, dar Orlando se luptă încă pentru un altfel de Palermo – pentru transparenţă, pentru spirit public şi rezistenţă la crima organizată. Avea un banner ataşat la primărie, pe care şi astăzi se poate citi: ”Palermo îl sprijină pe Di Matteo“.

    Este o mişcare curajoasă într-un oraş în care cine nu vorbeşte îşi îmbunătăţeşte şansele de supravieţuire. Orlando a studiat la Heidelberg şi a trăit la Paris; el vrea să transforme Palermo dintr-un oraş mai apropiat de Orient într-unul occidental. A candidat în această vară cu această ţintă şi a câştigat. El vrea ca Palermo să devină ”o insulă pe o insulă“, o excepţie de la regula siciliană care cere cât mai puţine schimbări posibil. ”Aceasta este singura noastră şansă de a supravieţui.“

    Veniturile cumulate ale tuturor organizaţiilor mafiote italiene sunt estimate la aproximativ o zecime din Produsul Intern Brut al ţării. Acum, că prostituţia şi comerţul cu droguri sunt de asemenea luate în calcul la evaluarea PIB-ului, cota mafiei va fi probabil chiar mai mare. Criminalitatea organizată este mai înrădăcinată ca niciodată în societatea şi în economia locală. Cosa Nostra face bani chiar şi din maşinile închiriate echipelor care filmează documentare şi filme despre Mafia din Sicilia şi din sandvişurile pe care le mănâncă oamenii de pe platourile de firmare.

    ”Consider că Mafia este problema majoră a Italiei, chiar şi fără cadavre“, spune procurorul Di Matteo. ”Extinderea metodelor şi a banilor lor în economia legală ne-a afectat democraţia.“ Procurorul poate vedea acest lucru chiar în faţa casei sale, la fel de puternic protejată ca o ambasadă străină în oraşe devastate de război precum Bagdad sau Kabul, în chiar centrul oraşului Palermo. Cartierul lui Di Matteo aparţine teritoriului unei familii mafiote care îşi anunţă fără menajamente dreptul de a încasa taxă de protecţie de la proprietarii de afaceri cu următorul mesaj: ”Dacă vă convine, în timpul Paştelui sau Crăciunului voi trimite pe cineva să vă viziteze şi, după posibilităţi, îi puteţi face un mic cadou“.

     

  • Cele mai ÎNTUNECATE SECRETE ale industriei auto germane. Câţi oameni mor pentru ca producătorii auto să facă miliarde de euro

    Despre celălalt ingredient, ignoranţa (faţă de corupţie, de exploatarea copiilor, de violenţa poliţiei şi chiar de moarte) scrie Handelsblatt, principalul ziar financiar al Germaniei.

    Analiza din Handelsblatt, ”Cele mai întunecate secrete ale industriei auto germane“, începe cu povestea lui Mzoxolo Magidiwana, un tânăr sud-african de 24 de ani. Cunoscuţii îi spun ”mortul viu“ pentru că nu-şi va reveni niciodată după traumele fizice suferite când poliţia a deschis focul asupra lui şi a colegilor săi în urmă cu cinci ani. Gloanţele i-au sfâşiat abdomenul, iar în braţul drept nu mai are nicio putere; şi nici nu mai poate merge bine. A fost operat, dar găurile prin care au ieşit gloanţele sunt încă vizibile. 

    Magidiwana a fost unul dintre liderii celor 3.000 de mineri care au intrat în grevă pe 12 august 2012 pentru a protesta faţă de condiţiile de muncă precare şi faţă de salariile mici de la mina de platină Marikana, din Africa de Sud. Muncitorii erau plătiţi cu echivalentul a doar 400 de euro pe lună pentru munci care le rupeau spatele la propriu. Sub pământ, erau pândiţi de accidente, iar praful omniprezent îi îmbolnăvea. La suprafaţă, respirau fumul toxic provenit din topitoria de platină.

    Reacţia brutală a poliţiei locale, care a acţionat în coordonare cu compania minieră britanică Lonmin, a fost mai târziu descrisă ca un masacru. Forţele de ordine au tras 400 de gloanţe în mulţime, ucigând 37 de muncitori şi rănind mult mai mulţi.

    Iar acum, după cum spune Magidiwana, ”companiile germane poartă o parte din responsabilitatea tragediilor de la Marikana“. El se referă la producătorii de automobile din Germania care cumpără platină produsă în mina sud-africană. Şi nu doar companiile germane cumpără platină de la Lonmin. Minerii sud-africani îşi riscă propria sănătate şi propria viaţă pentru ca nemţii să fie sănătoşi. Iar crimele şi abuzurile din zona Marikana nu au încetat după masacrul de acum cinci ani. Lonmin este furnizor de platină pentru producătorii occidentali. Colosul german din industria chimică BASF este unul dintre importatorii cei mai importanţi. Compania foloseşte platina pentru placarea convertizoarele catalitice, care sunt apoi instalate pe maşinile germane. Se poate spune că muncitorii sud-africani îşi pun în pericol sănătatea pentru ca nemţii să aibă aerul curat în oraşele lor. Indirect, se poate spune chiar că autovehiculele germane au o parte din responsabilitate pentru moartea şi suferinţa muncitorilor nu numai din Marikana, ci din minele din întreaga lume. Acest lucru este valabil pentru multe alte companii mari şi respectabile care procesează materii prime obţinute din mine, cum ar fi producătorii de telefoane mobile Apple şi Samsung.

    În Congo, mii de copii sapă în mine după cobalt. În China, pulberea din exploatarea grafitului poluează aerul şi apa. Grafitul este folosit la bateriile maşinilor electrice şi cele ale telefoanelor mobile inteligente. În Peru, protestele muncitorilor din minele de cupru au degenerat în violenţă. Produsele din toate aceste mine ajung în maşinile germane.

    Lanţul de aprovizionare a industriei auto germane pare curat, însă materiile prime cu care este alimentat rămân murdare. Mult timp, producătorii de automobile au ignorat problema. Tot ce îi interesa era ca preţul să fie mic şi calitatea materialelor să fie bună. Însă în ultimii ani au devenit mai conştienţi de responsabilităţile pe care le au în societate. Bombardaţi cu rapoartele şocante despre abuzurile privind drepturile omului şi de scandalul emisiilor toxice ale motoarelor diesel VW, executivii din industria auto au acţionat în sensul verificării procedurilor de achiziţie şi al găsirii de soluţii. Daimler, BMW şi VW nu neagă că există o problemă în lanţul de aprovizionare şi că trebuie să-i găsească cumva o rezolvare. BMW se concentrează pe această problemă din 2012, căutând să facă cât mai transparente posibil sursele lanţului de aprovizionare. Producătorul de maşini de lux aproape că a reuşit acest lucru cu sursele sale de oţel şi a identificat 30 de materii prime pentru a căror provenienţă doreşte mai multă transparenţă.

    ”Încălcarea drepturilor omului sau abuzurile în ceea ce priveşte poluarea sau exploatarea mediului nu sunt conforme cu principiile noastre sau nu se încadrează în standardele premium ale produselor noastre şi ar putea avea drept consecinţă evitarea maşinilor noastre de către clienţi“, explică Ferdinand Geckeler, managerul de sustenabilitate al BMW.

    Geckeler spune că BMW are un sistem de semaforizare pentru materii prime fără provenienţă certificată. O agenţie externă monitorizează lanţurile de aprovizionare ale BMW, evaluează dealerii, companiile miniere şi ţările de origine şi atribuie culori. Materialele marcate cu verde pot fi achiziţionate fără nicio reţinere. Galben indică faptul că achiziţiile se fac cu condiţia îmbunătăţirii standardelor. Produsele marcate cu roşu sunt evitate.

    ”Scopul nostru este ca 95% dintre furnizorii noştri să primească lumină verde. Însă pentru 1 până la 3 procente lumina este încă roşie“, spune directorul Geckeler. Este recunoscut faptul că lanţul de aprovizionare nu va fi niciodată fără riscuri.

    Scandalul dispozitivelor cu care VW şi-a dotat motoarele diesel pentru a trişa în testele de poluare de laborator i-a pus în gardă pe producătorii auto în legătură cu riscurile publicităţii negative.

    ”Problemele de mediu sau sociale legate de producţia de materii prime într-o ţară îndepărtată pot ajunge acum în ziarele de aici în câteva ore“, spune Horst Wildemann, profesor de economie şi specialist în logistică auto la Universitatea Tehnică din München. ”Şefii companiilor sunt într-adevăr speriaţi de aşa ceva. Scandalul motoarelor pe motorină le-a arătat că sentimentul public poate pune în pericol divizii întregi de afaceri.“

    O maşină medie germană cântăreşte aproximativ 1.300 de kilograme, din care metalele reprezintă aproximativ o tonă: oţel, fier, aluminiu, cupru şi cantităţi mici de platină. Autovehiculele electrice nu au componente metalice grele, cum ar fi motorul cu combustie, dar folosesc sute de kilograme de materii prime pentru baterii: litiu, cobalt, grafit, nichel şi mangan.

  • Povestea omului care a creat o companie cu venituri de 80 de miliarde de euro şi 360.000 de angajaţi

    Născut în 1816 la Lenthe, în apropierea oraşului german Hanovra, Ernst Werner von Siemens a crescut într-o familie numeroasă, având 13 fraţi şi surori. După finalizarea studiilor primare, Siemens a vrut să se înscrie la Academia din Berlin, dar situaţia materială a părinţilor nu a permis acest lucru; prin urmare, el s-a încris la Academia Militară din Prusia, la secţie de artilerie şi inginerie. Siemens şi-a demonstrat încă din acei ani inventivitatea, dezvoltând minele subacvatice care aveau să fie folosite în timpul mai multor conflicte.

    întorcându-se acasă, el a decis să se dedice perfecţionării unor tehnologii deja existente, devenind un nume cunoscut pentru rezultatele sale. în 1843, a vândut drepturile asupra primei sale invenţii; cu banii rezultaţi în urma tranzacţiei, Siemens a dezvoltat un telegraf care în loc de codul Morse folosea un ac pentru a semnaliza literele. Pe baza invenţiei, germanul a fondat Telegraphen-Bauanstalt von Siemens & Halske, companie ce a devenit repede un reper la nivel internaţional.

    în 1848, compania construia deja primul telegraf pe distanţă mare din Europa (500 de kilometri), legând Berlin de Frankfurt. Fratele mai tânăr al lui Werner, Carl Wilhelm Siemens, a deschis o reprezentanţă la Londra. în deceniul următor, organizaţia a câştigat mai multe contracte în Rusia şi a deschis o altă filială la Sankt Petersburg.

    Un moment important în istoria Siemens a fost finalizarea liniei telegrafice indo-europene, în 1867, ce lega Calcutta de Londra.
    Siemens AG este astăzi cel mai mare producător industrial din Europa, având patru divizii principale: industrie, energie, sănătate şi infrastructură şi oraşe. Compania este cunoscută îndeosebi pentru produsele medicale pe care le dezvoltă şi face parte din indexul bursier Euro Stoxx 50. Siemens şi subsidiarele sale are peste 360.000 de angajaţi la nivel global, iar în anul 2016 a raportat venituri de aproximativ 79,6 miliarde de euro.

    Pe lângă invenţiile legate de telegraf, Werner von Siemens este considerat unul dintre părinţii ingineriei electrice. El a construit primul lift electric din lume în 1880 şi este creditat cu dezvoltarea troleibuzului.

    Ca urmare a rezultatelor sale excepţionale, Werner von Siemens a primit un titlu nobiliar în 1888; s-a retras din cadrul companiei doi ani mai târziu. Numele său a fost folosit pentru a denumi unitatea de măsură a conductibilităţii electrice, siemensul. în sistemul internaţional de unităţi, Siemensul (Si) este unitatea de măsură pentru conductanţă şi admitanţă, adică mărimi inverse ale rezistenţei electrice. Ca şi în cazul fiecărei unităţi al cărei nume este derivat din numele propriu al unei persoane, prima literă a simbolului său este S majusculă.

    Werner von Siemens a fost căsătorit de două ori şi a avut trei copii care au preluat, alături de unchiul lor Carl, conducerea companiei după 1890. Familia von Siemens deţine şi astăzi 6% din acţiunile companiei Siemens, fiind cel mai mare acţionar.
     

  • Povestea femeii care s-a îmbogăţit cu o resursă din Carpaţi de care românii nu au habar

    Helena Rubinstein s-a născut în Cracovia, Polonia, pe 25 decembrie 1870. În timp ce tatăl ei, un negustor fără prea mare succes, a fost strict cu copiii săi, mama lor a avut o abordare unică în creşterea celor opt fiice: le repeta continuu că vor căpăta influenţă şi vor răzbate în lume prin puterea frumuseţii şi a iubirii. De asemenea, mama sa îşi prepara singură cremele şi produsele de înfrumuseţare, lucru care a avut o mare influenţă în viitorul celei care avea să devină antreprenoare.

    Fiind cel mai mare copil, Helena Rubinstein şi-a ajutat tatăl cu partea financiară a afacerii, iar inteligenţa sa l-a determinat să o trimită să studieze ştiinţele medicale. Însă ei îi plăcea munca de laborator, nu cea din spital, iar tatăl său i-a permis să-şi încheie studiile doar dacă era de acord să se căsătorească. Şi, totuşi, alegerea sa nu a fost văduvul de 35 de ani pe care tatăl său i l-a  ales, ci un coleg mult mai tânăr, de la Universitatea din Cracovia.

    Pentru că tatăl său nu a fost de acord cu alegerea soţului său, Helena Rubinstein a decis să se mute din Polonia, ţara sa natală, şi s-a dus să trăiască în Australia, la unchiul său. În bagaje nu a uitat să pună o duzină de cutii de creme de-ale mamei sale, realizate din combinaţii de ierburi, migdale şi extract de brad din Carpaţi. Iar australiencele au fost foarte impresionate, pe de-o parte datorită cremelor, dar mai ales datorită talentului de vânzătoare al Helenei, care a ştiut să-şi facă reclamă bună. Le-a epuizat atât de repede, încât mama sa a trebuit să-i trimită altele în câteva luni.

    Mica negustoare a avut un succes neaşteaptat şi în scurt timp şi-a pus bazele propriului magazin în Melbourne. Acolo l-a întâlnit pe jurnalistul Edward William Titus, iar cei doi s-au căsătorit în iulie 1908, la Londra. Muncind circa 18 ore pe zi la început, Rubinstein a reuşit să-şi facă afacerea profitabilă. Câţiva ani mai târziu, în 1905, a mers în Europa pentru a studia progresele în tratamentele dermatologice, iar când s-a întors şi-a chemat surorile pentru a o ajuta cu afacerea. În 1908, a mers la Londra cu aproape 100.000 de lire sterline pentru a investi în afacerea ei, iar în mai puţin de un an şi-a deschis salonul de înfrumuseţare Salon de Beaute Valeze. A cumpărat apoi şi un salon în Paris, unde a pus-o pe sora sa, Pauline, să îl conducă.

    Singura perioadă care a încetinit-o vreodată pe Rubinstein din dezvoltarea afacerii a fost atunci când era însărcinată cu cei doi fii ai săi, în 1909 şi respectiv 1912. Ulterior, a deschis un salon în New York, în 1916, după care au urmat cele din San Francisco, Boston, Philadelphia, Chicago şi Toronto, timp în care creşteau considerabil şi vânzările produselor sale din magazine. Anii 1920 o găseau pe Rubinstein în Hollywood, unde ţinea lecţii vedetelor despre cum să aplice în mod corespunzător machiajul.

    Femeia de afaceri a fost, de-a lungul carierei sale, atât rivala lui Elizabeth Arden, un alt mare nume în domeniu, cât şi a lui Charles Revson, fondatorul Revlon. În 1928, Rubinstein şi-a vândut afacerea către Lehman Brothers, dar a cumpărat-o înapoi mult mai ieftin, ca urmare a prăbuşirii pieţei bursiere. Rubinstein şi Titus au divorţat în 1937, iar în vara următoare s-a căsătorit cu prinţul rus Artchil Gourielli-Tchkonia, cu 20 de ani mai tânăr.

    O mare susţinătoare a unui stil de viaţă sănătos, a îngrijirii şi înfrumuseţării, Rubinstein a murit la New York, în 1 aprilie 1965, la vârsta de 94 de ani. Un an mai târziu, i-a fost publicată autobiografia, ”My Life for Beauty“.

  • Căderea imperiului: compania care a pierdut peste 400 de miliarde de dolari

    Imperiul General Electric se destramă, bucată cu bucată. Compania este nevoită să-şi vândă din firme pentru a-i calma pe investitori. Acţiunile i s-au prăbuşit cu 36% anul acesta. Declinul nu este ceva nou, deoarece, de când au atins un maxim în 2000, acţiunile au scăzut cu 67%. Compania şi-a pierdut peste 400 de miliarde de dolari din capitalizare de atunci.

    ”Eram preşedinte de doar două zile şi avioane cu motoare construite de mine loveau o clădire căreia eu îi făcusem asigurarea, acoperită de o reţea pe care tot eu o deţineam“, povestea în vremurile sale de glorie Jeffrey R. Immelt, care a devenit conducătorul imperiului General Electric pe 7 septembrie 2001. Patru zile mai târziu, lumea intra într-o nouă eră.

    Tocmai moştenise conducerea a ceea ce era atunci cea mai mare companie în funcţie de capitalizarea de piaţă de la unul dintre cei mai veneraţi căpitani ai industriei, Jack Welch. Avioane, asigurări, finanţare şi multe altele – Jack Welch construise un imperiu total, pe care Immelt avea să-l cârmuiască prin vremuri de criză economică, prin scandaluri, şocuri pe bursă şi perioade de neîncredere din partea consumatorilor.

    Zborul lui Immelt spre culmile gloriei s-a oprit brusc în vara acestui an. Cumva, Immelt, care şi-a început cariera la GE cu un dezastru, cu atacurile teroriste de pe 11 septembrie, a reuşit să transforme imperiul lui Welch dintr-o formidabilă companie de inginerie industrială şi financiară într-un dezastru financiar. Până şi avioanele companiei au fost consemnate la sol, la propriu, într-un mare scandal, pentru ca GE să poată facă economie la bani. Sub conducerea lui Immelt, GE a reuşit să distrugă o parte însemnată din avuţia acţionarilor şi a ajuns acum cel mai slab performer al indicelui bursier american Dow Jones. Acţiunile i s-au prăbuşit cu 36% anul acesta, dar declinul nu este ceva nou: de când au atins un maxim în 2000, acţiunile au scăzut cu 67%. Compania şi-a pierdut peste 400 de miliarde de dolari din capitalizare de atunci. Însă luna trecută, acţiunile GE au avut cea mai proastă săptămână de după martie 2009 încoace, adică de după Marea Criză. GE nu şi-a mai revenit niciodată după catastrofa serviciilor sale financiare din perioada ultimei crize. Sub furia investitorilor, Immelt a plecat în august de la conducerea GM, mai devreme decât îi prevedea mandatul.

    GE, care are aproape 300.000 de angajaţi, s-a grăbit să acţioneze. Odată cu Immelt au plecat mai mulţi executivi de top, printre care Jeffrey Bornstein, directorul financiar. Ieşirea sa a fost o surpriză pentru mulţi. Noul CEO, John Flannery (Immelt, 61 de ani, a demisionat din funcţia de CEO la 1 august şi intenţiona să continue în funcţia de preşedinte până la 31 decembrie. Însă Flannery a fost numit preşedinte pe 2 octombrie), face eforturi pentru reducerea costurilor. GE a amânat construirea noului său sediu din Boston şi şi-a consemnat la garaj maşinile companiei destinate uzului sutelor de directori. Dar Wall Streetul nu este satisfăcut de aceste sacrificii, iar investitorii sunt speriaţi de rezultatele fiannciare slabe ale companiei, ceea ce ridică perspectiva unor măsuri mai drastice, cum ar fi concedierile, notează CNN.

    O problemă pe care Immelt în mare parte a ignorat-o şi care a răbufnit la începutul verii acestui an este cea a deficitului de 31 de miliarde de dolari pe care GE o are la pensii. Este cea mai mare gaură pe care o are o companie cuprinsă în indicele S&P 500 şi cu 50% mai mare decât a oricărei alte companii din SUA. Este un deficit care s-a umflat în ultimii ani, când Immelt a cheltuit peste 45 de miliarde de dolari pe răscumpărarea de acţiuni pentru a calma nervii Wall Streetului şi pentru a-i linişti pe investitorii activişti ca Nelson Peltz, una din legendele lumii sale (a atacat Procter & Gamble şi s-a îmbogăţit forţând PepsiCo să-şi schimbe strategiile). Problema pensiilor are în parte de-a face cu randamentele mici care au afectat ca o boală pensiile din întreaga lume corporatistă americană pe măsură ce ratele de dobândă foarte mici au ajuns să domine peisajul postcriză. Problema GE subliniază preocupările mai profunde cu privire la concentrarea capitalismului modern pe rezultatele imediate, o strategie despre care unii spun că ignoră viitorul şi că în cele din urmă ar putea lăsa pe toată lumea – inclusiv pe acţionari – în pierdere, scrie Bloomberg. Noua conducere va trebui să fie atentă şi la pensiile de 50 de miliarde de dolari pe care compania va trebui să le plătească în următorul deceniu. La sfârşitul anului trecut, pensiile aveau pasive de 95 de miliarde de dolari şi active de doar 63 de miliarde de dolari, o rată de finanţare de 67%. Deocamdată nimeni nu spune că GE este în pericol iminent de a intra în default pe obligaţiile către pensii deoarece are timp să-şi acopere cea mai mare parte a deficitului. În ajutor i-ar putea veni băncile centrale (Fed, Banca Angliei) care au început să majoreze dobânzile de politică monetară şi să ridice astfel randamentele.

    O altă problemă este că unii investitori şi-au pierdut de tot răbdarea, sau încrederea, şi nu este vorba de jucători oarecare. În august, era clar că Berkshire Hathaway, vehiculul de investiţii al legendarului Warren Buffett, se retrage din acţionariatul GE.

    Compania investitorului miliardar a vândut 10,6 milioane de acţiuni GE în al doilea trimestru, un pachet care ar fi avut o valoare de 315 milioane de dolari la 31 martie, potrivit unor documente oficiale. Berkshire a primit cea mai mare parte a acţiunilor în 2013, după ce investitorul a împrumutat GE cu aproximativ 3 miliarde de dolari în octombrie 2008, în timpul crizei.

  • Ţara care vrea să implementeze un sistem cu note pentru cetăţeni. În funcţie de note poţi lua un credit mai bun sau chiar beneficia de prietenia apropiaţilor

    Acţiunea se petrece în primul episod al celei de a treia serii a serialului Black Mirror. într-un decor în culori pastel, oamenii pot să îşi ofere ratinguri reciproc în baza interacţiunilor din viaţa de zi cu zi. Lacie, personajul principal, este o tânără obsedată de scorul ei, ce se plasează la 4,2 (dintr-un maxim de 5) şi pe care vrea să şi-l crească la 4,5 pentru a obţine un discount la achiziţia unui apartament de lux.

    În încercările ei de a se face plăcută în sistemul care îmbină viaţa reală cu ratingurile din social media, vorbeşte cu un consultant care îi sugerează să câştige atenţia persoanelor cu ratinguri mari, care au un impact pozitiv asupra scorului ei. Reuşeşte astfel să se apropie de o prietenă populară din copilărie şi să obţină o invitaţie de participare în calitate de domnişoară de onoare la nunta ei. în drumul spre acest eveniment varsă, în grabă, cafeaua pe un trecător pe trecerea de pietoni, iar de aici evaluarea ei intră pe o pantă descendentă: la aeroport i se spune că, din cauza ratingului pe care îl are, nu poate să urce în avionul plin şi, în urma reacţiei ei – umane de altfel –  intervine securitatea şi este astfel penalizată şi mai mult. De aici încolo acţiunile ei conduc spre scăderea la zero a ratingului, moment în care ajunge într-o închisoare, alături de alţi eşuaţi social. 

    Nosedive, unul dintre episoadele din Black Mirror cu cele mai bine recenzii, pare să traseze viitorul – cel puţin în viziunea guvernului chinez. Acesta plănuieşte să lanseze un sistem de credite sociale până în 2020, cu scopul de a stabili nivelul de încredere al celor 1,3 miliarde de locuitori ai ţării. Pe 14 iunie 2014, Consiliul de Stat din China a publicat un document numit ”Planificarea proiectului pentru construirea unui sistem de credite sociale“, analizat într-un amplu articol al publicaţiei britanice Wired

    . Planul conţinea o idee radicală: cum ar fi dacă ar exista un sistem naţional de evaluare a încrederii care ar indica, în baza unui rating, ce fel de cetăţean eşti? O lume în care multe dintre activităţile noastre zilnice sunt constant monitorizate şi evaluate: ce cumpărăm din magazinele online, dar şi din cele fizice; cine sunt prietenii noştri şi cum interacţionăm cu ei, câte ore petrecem urmărind un anumit tip de conţinut sau jucând jocuri video; ce facturi şi taxe plătim (sau nu). Nu este greu de imaginat un astfel de scenariu, în contextul în care acest lucru aproape se întâmplă deja prin giganţi colectori de informaţii precum Google, Facebook, Instagram sau aplicaţiile de monitorizare a sănătăţii precum cele ale Fitbit. Imaginaţi-vă acum un sistem unde toate aceste comportamente sunt evaluate ca pozitive sau negative şi transformate într-un număr, potrivit unor reguli stabilite de guvern.

    Acest lucru ar genera Scorul de Cetăţean al fiecărui individ şi ar spune tuturor dacă acesta este sau nu demn de încredere. în plus, evaluarea indivizilor ar fi afişată public, disponibilă întregii populaţii şi folosită pentru a determina eligibilitatea pentru obţinerea unui credit sau a unui loc de muncă, pentru a stabili şcoala la care va merge copilul nostru sau chiar şi şansele de a ieşi la o întâlnire.

    Proiectul este deja pus la cale în China, unde guvernul dezvoltă Sistemul Social de Credite (Social Credit System – SCS) pentru a evalua nivelul de încredere al celor 1,3 miliarde de cetăţeni. Guvernul chinez promovează sistemul drept o modalitate dezirabilă de măsurare şi creştere a ”încrederii“ la nivelul naţiunii şi de construire a unei culturi a ”sincerităţii“. ”Aceasta va crea un mediu de opinie publică în care păstrarea încrederii este glorioasă şi va întări credibilitatea în afacerile guvernamentale, credibilitatea comercială, socială şi va contribui la construirea credibilităţii judiciare“, spun declaraţiile publice referitoare la acest proiect citate de Wired.

    ”Este urmărirea comportamentului consumatorilor cu o influenţă politică orwelliană“, interpretează Johan Lagerlvist, un specialist al Institutului Suedez de Afaceri Internaţionale, sistemul de credite sociale. Rogier Creemers, un cercetător postdoctoral specializat în lege şi guvernanţă chineză la Institutul Van Vollenhoven de la Universitatea Leiden, care a publicat o traducere detaliată a planului, l-a comparat cu recenziile de pe Yelp, în care ”statul-bonă“ veghează peste umărul indivizilor. Deocamdată, tehnic vorbind, participarea la Scorul Cetăţenilor din China este opţională.

    Până în 2020 va fi însă obligatorie. Comportamentul fiecărui cetăţean, dar şi persoanelor juridice – orice companie sau orice altă entitate – va fi evaluat şi clasificat, fie ei că îşi doresc acest lucru sau nu. Până la implementarea programului în 2020, guvernul testează proiectul. în acest ”mariaj“ dintre supravegherea comunistă şi capitalism, guvernul a oferit licenţa pentru opt companii private în vederea dezvoltării sistemelor şi algoritmilor pentru realizarea scorurilor creditelor sociale. în mod predictibil, giganţi ai datelor administrează două dintre cele mai cunoscute proiecte de acest tip.

    Primul este China Rapid Finance, un partener al reţelei sociale Tencent şi dezvoltatorul aplicaţiei de mesagerie WeChat, care are mai mult de 850 de milioane de utilizatori activi. Celălalt, Sesame Credit, este deţinut de Ant Financial Services Group (AFSG), o companie afiliată Alibaba. Ant Financial Services vinde produse de asigurare şi oferă credite companiilor mici şi mijlocii. Totuşi, adevărata vedetă a Ant este AliPay, ramura de plăţi folosită de oameni nu doar pentru achiziţiile online, dar şi pentru restaurante, taxiuri, taxe şcolare, bilete de cinema şi chiar şi pentru transferuri de bani între utilizatori. Sesame Credit a făcut echipă cu alte platforme generatoare de date, precum Didi Chuxing, compania de ride-hailing care a fost principalul competitor al Uber în China înainte ca aceasta să cumpere operaţiunile din China ale companiei americane în 2016, dar şi Baihe, cel mai mare serviciu de matchmaking al ţării. Nu este dificil de observat cum toate acestea se acumulează în munţi de date pe care Sesame Credit îi poate folosi pentru a evalua comportamentul oamenilor, în vederea oferirii unui rating corespunzător.

    Cum sunt, mai exact, evaluaţi indivizii? Cei de pe Sesame Credite sunt ”preţuiţi“ în baza unui scor care variază între 350 şi 950 de puncte. Alibaba nu divulgă algoritmul complex folosit pentru a calcula numărul, dar dezvăluie totuşi că sunt cinci factori incluşi în ecuaţie. Primul este istoria de plăţi. Spre exemplu, cetăţeanul îşi plăteşte cheltuielile de electricitate şi factura telefonică la timp? Următorul factor este capacitatea de împlinire, definită drept ”abilitatea unui utilizator de a îndeplini obligaţiile din contractul său“. Al treilea factor este reprezentat de caracteristicile personale, ce includ verificarea de informaţii personale precum telefonul mobil al cuiva şi adresa. Lucrurile încep însă să devină mai interesante la a patra categorie, comportamentul şi preferinţele.

    Sub acest sistem, ceva inofensiv precum obiceiurile de cumpărare ale unei persoane poate deveni o măsură a caracterului său. Alibaba admite că judecă oamenii în baza tipurilor de produse pe care ei le ccumpără. ”Cineva care joacă jocuri video timp de 10 ore pe zi, spre exemplu, ar fi considerată o persoană inactivă“, spune Li Yingyun, directorul de tehnologie al Sesame. ”Cineva care cumpără în mod frecvent scutece este părinte, care este cel mai probabil să aibă un simţ al responsabilităţii mai ridicat.“