Category: Special

  • Sclavie modernă: mâinile care-l hrănesc pe Kim Jong-Un

    În unele cazuri, lucrătorii aduşi din Coreea de Nord erau pur şi simplu sclavi, muncind 12 ore pe zi, şase zile pe săptămână, sub supraveghere strictă. Cea mai mare parte a salariilor lor era dată celor care i-au adus.

    Coreea de Nord este o naţiune în care peste 70% din cetăţenii săi nu au acces constant la energie electrică, în care peste 125.000 de oameni sunt în detenţie, unde procurarea alimentelor este problematică, iar locurile de muncă sunt rare. Cu economia izolată de fluxurile comerciale internaţionale, administraţia nord-coreeană trimite oameni la muncă în străinătate să câştige bani pentru a-şi susţine guvernul. Aceştia lucrează în semisclavie şi nu au altă opţiune decât să facă cum le spun oficialii guvernamentali. La apogeul programului de muncă, în 2015, Coreea de Nord avea 150.000 de cetăţeni în străinătate, conform estimărilor Washingtonului. Din munca acestora, guvernul a primit aproximativ 2 miliarde de dolari.

    Europa, cândva o destinaţie lucrativă pentru mii de aşa-zişi muncitori străini din Coreea de Nord, se închide efectiv în faţa imigranţilor exportaţi. De ani de zile, nord-coreenii au cusut textile în Bulgaria şi au prelucrat piese auto în fabricile cehe.

    De decenii, Coreea de Nord şi-a trimis zeci de mii de cetăţeni în diferite locuri ale lumii să muncească la cele mai de jos niveluri din industria lemnului, a mineritului şi în construcţii. SUA, care duce o campanie de izolare a regimului nord-coreean, a încercat să închidă această afacere şi să elimine astfel o sursă de valută forte pentru economia nord-coreeană.

    Şi în Polonia, cea mai mare economie est-europeană, la şantierele navale de la Gdansk în ultimii zece ani a existat un flux constant de sudori nord-coreeni. Perioada de lucru era de doi ani, în schimburi de 12 ore, şase zile pe săptămână. Muncitorii locuiau în cămine în care patru până la cinci muncitori împărţeau o cameră cu un singur pat pentru toţi. Lucrătorii îşi găteau peşte uscat şi orez. Rezervele de mâncare erau ascunse sub trepte. De cele mai multe ori, sudorii de pe şantier lucrau şi trăiau izolaţi.

    Ironic, şantierele navale din Gdansk au fost locul în care liderul sindical polonez Lech Walesa a condus celebrele greve anticomuniste de la sfârşitul anilor 1980. Astăzi, Poarta 2 a şantierului naval este un monument al revoltei care a declanşat prăbuşirea blocului sovietic.
    În drama muncitorilor nord-coreeni, Polonia este un caz special pentru The New York Times. Anchetele ziarului american au avut un ecou puternic asupra publicului polonez şi a administraţiei de la Varşovia.

    La un şantier naval izolat pe coasta baltică a Poloniei, bărbaţi în salopete folosesc torţe de sudură sub o ploaie rece. Ei lucrează la un petrolier pentru un client din Olanda. Scena nu atrage atenţie, ceea ce nu se poate spune despre naţionalitatea muncitorilor, vreo 12 la număr.

    ”Da, suntem din Republica Populară Democrată Coreeană“, a spus unul dintre ei. ”Suntem de ceva timp aici.“ Se îndepărtează în grabă. Pe faţă i se citeşte neliniştea.

    Patru alţi sudori au confirmat că sunt tot din Coreea de Nord, un stat care ameninţă Statele Unite şi o mare parte din Asia de Est cu arme nucleare. Apoi, şi aceştia şi-au făcut de lucru grabnic în altă parte.

    Prezenţa lor continuă în Polonia, un aliat al NATO şi membru al UE, subliniază cât de greu este de izolat economia nord-coreeană de economia globală, chiar dacă această ţară face eforturi pentru creşterea capabilităţilor de atac nuclear.

    În decembrie, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) a adoptat o rezoluţie prin care solicită tuturor ţărilor să expulzeze lucrătorii nord-coreeni în termen de doi ani. Rezoluţia, care a urmat lansării în noiembrie a unei noi rachete balistice intercontinentale nord-coreene, a impus şi o reducere semnificativă a livrărilor de petrol către această ţară.

    China şi Rusia, unde lucrează majoritatea muncitorilor nord-coreeni trimişi în străinătate, rezistă de mult timp eforturilor americane de a impune un embargo global asupra naţiunii. Chiar şi Uniunea Europeană a convenit abia în luna octombrie să nu mai reînnoiască permisele de muncă pentru nord-coreeni.

    Polonia a trimis soldaţi să lupte alături de americani în Irak, dar este una dintre puţinele ţări care încă găzduiesc muncitori nord-coreeni, în pofida obiecţiilor Washingtonului.

    Inspectoratul de Stat al Muncii, care reglementează condiţiile de muncă în companiile poloneze, a anunţat că probabil 450 de nord-coreeni rămăseseră în ţară la jumătatea anului 2017, angajaţi la cel puţin 19 companii, inclusiv un complex de sere unde se cultivă tomate la sud de Varşovia.

    Însă The New York Times a găsit anul trecut muncitori nord-coreeni la alte două întreprinderi – la şantierul naval din Police, lângă graniţa cu Germania, şi la o fabrică care face containere pentru transport maritim în oraşul Czluchow, la 100 de kilometri sud-vest de Gdansk.
    În Polonia, administraţiile regionale eliberează permise de muncă lucrătorilor străini, iar coordonarea cu agenţiile naţionale este redusă. Drept urmare, nimeni nu pare să ştie exact cât de mulţi nord-coreeni sunt în Polonia şi nici ce fac ei.

    Ministerul de Externe a cerut administraţiilor locale să nu mai aprobe permise de muncă pentru nord-coreeni, iar o nouă legislaţie intrată în vigoare în ianuarie obligă la acest lucru. |ncăpăţânarea cu care provincia rezistă presiunilor de la centru ilustrează durabilitatea relaţiilor comerciale făurite în timpul Războiului Rece, când Polonia era un membru al blocului comunist.

    Relaţiile dintre Polonia şi Coreea de Nord s-au răcit după căderea Uniunii Sovietice, însă Polonia rămâne una dintre cele şapte naţiuni europene care păstrează ambasade în Phenian.

    The New York Times a solicitat informaţii privind permisele de muncă eliberate nord-coreenilor de la cele 16 guverne provinciale din Polonia. Nouă au răspuns, declarând că au dat 124 de permise noi pentru nord-coreeni în 2017 şi 253 în anul anterior.

    Washingtonul a intensificat presiunea asupra ţărilor pentru a opri primirea muncitorilor nord-coreeni, iar lista ţărilor care au făcut acest lucru a scăzut de la aproximativ 40 la 16, printre care Austria şi câteva state din Golful Persic, potrivit grupurilor pentru drepturile omului şi rapoartelor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

    Guvernul polonez s-a angajat în mod repetat să elimine treptat permisele de muncă pentru nord-coreeni după ce a primit din această cauză o atenţie negativă în lucrările academice şi la ştiri.

    |nsă Uniunea Europeană nu a insistat pe această problemă, temându-se să nu amplifice tensiunile legate de suveranitate după votul britanicilor de a ieşi din blocul comunitar. Guvernul de dreapta al Poloniei a înfruntat critica europeană la adresa acţiunilor sale de a exercita un control mai mare asupra instanţelor.

    ”Uniunii Europene i-a fost frică să nu îndepărteze Polonia şi mai mult“, a declarat Remco Breuker, istoric la Universitatea Leiden din Olanda.
    Într-o îngrămădeală de străzi din apropierea râului Oder din Police, un oraş mohorât cu 40.000 de locuitori, muncitorii nord-coreeni sunt adesea văzuţi mergând pe lângă şinele de tren dinspre şantierul naval Partener la un magazin alimentar.

    Uneori se ghemuiesc pe trotuarele din faţa dormitoarelor lor, fumând ţigări în timp ce se feresc de vântul muşcător. Seara, îşi cumpără produse de patiserie sau legume. |n zilele de duminică se adună la o şcoală elementară locală pentru a juca fotbal.

    ”Este ceva neobişnuit“, spune Pawel Wieczorkowski, director adjunct al biroului local de şomaj. ”Este ceva exotic.“
    Lucrătorii par să încerce să se facă cât mai puţin remarcaţi. Cu câteva excepţii, guvernul totalitar din Coreea de Nord interzice cetăţenilor să se amestece cu cei din afară. Cei care trezesc suspiciuni pot fi arestaţi.

    ”Suntem aici legal. Plătim impozite guvernului local“, a spus un muncitor nord-coreean când a fost abordat în afara căminului. |ntrebat despre ştirile care spun că muncitorii au fost maltrataţi, a izbucnit: ”Toate sunt minciuni!“. Apoi a intrat într-o camionetă şi a plecat în jos pe o alee murdară.

    Şi nord-coreenii care lucrează în alte părţi ale Poloniei preferă tăcerea. La complexul de sere care angajează nord-coreeni, căminul muncitorilor este înconjurat de un zid de beton de 7 metri înălţime; însă printr-o fisură se poate vedea cum un bărbat masiv, într-o pufoaică groasă, dă instrucţiuni la şase femei să spele o dubă Ford albastră. Afară este frig. Este iarnă.

    În Koldowo, un sat la 200 de kilometri nord-vest de Varşovia, de la locuitori s-a putut afla că un grup de nord-coreeni a sosit la începutul anului 2017 pentru slujbe la Remprodex, un producător de containere de transport maritim din oraşul apropiat Czluchow.
    |n timpul primelor luni, oamenii au dormit în interiorul containerelor goale, în pofida frigului, au spus locuitorii. Mai târziu, muncitorii au închiriat jumătate dintr-o casă, mascată în interiorul unui perimetru înconjurat de ziduri.

    Remprodex nu a răspuns la întrebări, iar reporterii de la The New York Times nu au fost primiţi pe proprietatea familiei Kociszewscy, care deţine serele.

    Ţările care găzduiesc lucrătorii nord-coreeni şi-au apărat aranjamentele, argumentând că nu vor să îi expună pe muncitori la lumea exterioară şi că îi ajută să-şi susţină familiile. Condiţiile de acasă pot fi atât de disperate încât unii nord-coreeni sunt dispuşi să plătească mită pentru a obţine aceste locuri de muncă.

    Organizaţiile pentru drepturile omului, fugarii nord-coreeni şi monitorii ONU au descris situaţia ca muncă forţată, deoarece muncitorii sunt izolaţi fizic, sub supraveghere constantă şi privaţi de cea mai mare parte a salariilor.

    Un număr de 147.000 de nord-coreeni lucrează acum în străinătate, potrivit unei estimări recente a Institutului Coreean pentru Unificare Naţională din Seul, iar Partidul Muncitoresc din Pyongyang se pare că încasează de 60% până la 80% din câştigurile fiecărui muncitor.
    Aceste salarii reprezintă o sursă importantă de venituri pentru un regim care este din ce în ce mai afectat de sancţiunile internaţionale – între 200 şi 500 de milioane de dolari pe an, potrivit celor mai mulţi experţi.

    Cecylia Kowalska îşi aminteşte că telefonul care a pus-o în afaceri cu Coreea de Nord a venit în 2007. La acea vreme, conducea o companie din oraşul port Gdansk, care furniza sudori sectorului maritim şi construcţiilor.

    Un şantier din Gdansk avea nevoie de cineva pentru a se ocupa de zece sudori nord-coreeni care au mai lucrat acolo, spune ea. Sudorii fuseseră angajaţi printr-o altă firmă, care se chinuia să le plătească salariile la timp.
    Doamna Kowalska, acum în vârstă de 67 de ani, a explicat că firma sa, Armex, şi-a asumat responsabilitatea pentru lucrători şi a stabilit o relaţie cu partenerii nord-coreeni care i-au adus în Polonia.

    Mai târziu a început să furnizeze servicii de sudură altor două şantiere navale, conduse de Crist SA şi Nauta SA, ambele companii care fabrică nave de război pentru membrii NATO.

    ”Erau muncitori calificaţi şi harnici“, a spus ea despre nord-coreeni.

    Doamna Kowalska a fost, de asemenea, reprezentant legal al unei companii numite Wonye, înfiinţată pentru a furniza lucrători fabricilor, şantiere navale şi comercianţilor de fructe şi legume, potrivit documentelor companiei poloneze.

    Registrul comercial îl identifică pe preşedintele firmei Wonye drept un nord-coreean pe nume Jo Chol-yong.

    La mijlocul anilor 1990, un bărbat cu acelaşi nume şi dată a naşterii a lucrat pentru o companie nord-coreeană controlată de departamentul partidului de guvernământ care supraveghează programele nucleare şi de rachete ale naţiunii, potrivit unui registru al rezidenţilor din Phenian sustras din Coreea de Nord.

    Vicepreşedintele Wonye ar fi Kang Hong-gu, care anterior pare să fi fost comandant al unei unităţi implicate în construcţii, Brigada a 8-a Sokdojon, potrivit registrului.

    Doamna Kowalska spune că a ajutat la înfiinţarea Wonye în 2015 ca o favoare pentru unul din partenerii săi din Coreea de Nord, dar nu şi-a asumat niciodată un rol activ şi a vândut acţiunile în anul următor.

    Potrivit cercetărilor lui Breuker şi ale colegilor săi, Armex a primit lucrătorii de la Rungrado General Trading Corporation, un furnizor nord-coreean de forţă de muncă, sancţionaţi de Statele Unite în 2016 şi acuzat de finanţarea departamentului care supraveghează programul de arme nucleare.

    Întrebată despre partenerii săi, doamna Kowalska a declarat că nu cunoaşte exact numele lor şi a promis că le va căuta. |nsă mai târziu a refuzat să le divulge, spunând că acest lucru ar însemna să transmită ”secrete comerciale“.
    Odată, şi-a amintit ea, unul dintre nord-coreeni i-a sugerat să cumpere un cadou pentru oficialii din Phenian – o sabie. ”Un semn al mulţumirilor noastre pentru acest parteneriat. Mă gândeam că este ca şi cum aş fi cumpărat cuiva flori.“

    Sabia a fost ulterior expusă într-o sală cu cadouri pentru liderii Coreei de Nord şi a fost subiectul unui videoclip propagandistic nord-coreean în care a fost menţionat numele Armex.

    Parteneriatul a continuat fără probleme până acum trei ani, povesteşte doamna Kowalska, când un sudor nord-coreean fără echipament de siguranţă adecvat a murit ars la şantierul naval Crist. Accidentul a alarmat clienţii Crist, printre care un constructor de nave danez care a angajat şantierul naval polonez să lucreze la un vas de război pentru Danemarca, un alt membru al NATO.

    Curând după aceea, doamna Kowalska a încetat să angajeze lucrători nord-coreeni ”pentru că a devenit o problemă atât de delicată“, spune ea, adăugând că acum este pensionară şi că nu se mai ocupă cu angajarea acestor muncitori. |nsă partenerii nord-coreeni par a fi activi în continuare în Polonia.

    Recent, într-o după-amiază, reporterii de la The Times au văzut două vehicule cu plăcuţe de înmatriculare poloneze parcate în faţa căminului muncitorilor de la serele de roşii: duba spălată şi un sedan Mercedes negru.
    Potrivit unor documente văzute de The Times, duba este înregistrată pe numele vicepreşedintelui Wonye, domnul Kang, iar Mercedesul pe numele preşedintelui firmei, domnul Jo.

    Deşi Uniunea Europeană menţine o protecţie extensivă a muncii, nord-coreenii care au lucrat acolo descriu o realitate paralelă.
    ”Fetele noastre trăiesc ca şi cum ar fi în închisoare“, a declarat Kim Tae-san, un fugar nord-coreean care a lucrat în Republica Cehă în perioada 2000-2002 supervizând 200 de femei tinere nord-coreene într-o fabrică de încălţăminte.

    El povesteşte că atunci când nu lucrau, femeile erau nevoite să rămână în dormitoarele lor, unde participau la sesiuni de studiu ideologic; puteau viziona numai filme şi documentare propagandistice trimise de acasă.

    O dată pe săptămână li se permitea să meargă în piaţă – dar numai în grup.
    Nord-coreenii trimişi la muncă în străinătate sunt verificaţi pentru loialitate politică, dar guvernul trimite şi supraveghetori să-i urmărească. Şi muncitorii ”se supravegheau reciproc“.    

    Femeile lucrau şase zile pe săptămână, câştigând 150 de dolari pe lună, din care păstrau doar aproximativ 25 de dolari pentru alimente şi pentru a pune deoparte. Supraveghetorii lor luau restul, spune domnul Kim, cheltuind o parte din bani pentru locuinţe, dar trimiţând cea mai mare parte către autorităţile din Coreea de Nord.

    Polonezii care au lucrat cu nord-coreeni descriu condiţii similare. Spre exemplu, un muncitor la şantierul naval de la Crist şi-a amintit cum un coleg nord-coreean s-a îmbolnăvit la locul de muncă şi a fost sfătuit de un medic să nu mai lucreze. Omul a devenit nervos, insistând că trebuie să continue.

    ”Aceasta este muncă de sclavi“, a declarat Agnes Jongerius, membru olandez al Parlamentului European, care a cerut autorităţilor europene să forţeze Polonia să nu mai accepte muncitori nord-coreeni.
    Doamna Kowalska a scăpat de acuzaţiile de abuz şi a declarat că nord-coreenii ei se bucurau de ”o viaţă normală“.
    ”Ne cereau chiar sfaturi despre ce să le cumpere soţiilor şi copiilor lor“, a spus ea. ”Le plăcea să cumpere lenjerie pentru soţiile lor. Era un cadou popular şi ne întrebau unde găsesc magazine ieftine.“

    Ea spune că nord-coreenii erau plătiţi de compania ei cu aproximativ 780 dolari pe lună. La început a recunoscut că Armex a trimis o parte din salarii unei companii din Coreea de Nord, dar mai târziu a revenit explicând că nu asta a vrut să zică şi că nimeni nu a primit mai puţini bani.

    Deoarece presiunile internaţionale s-au intensificat, Inspectoratul de Stat al Muncii a promis să investigheze acuzaţiile de abuz. Până în prezent, agenţia nu a găsit ”semne de muncă forţată“, a declarat Dorota Gorajska, funcţionar responsabil pentru companiile care angajează lucrători străini.

    Funcţionarii au recunoscut, totuşi, că inspecţiile au fost, în general, limitate la documente şi că la audieri anchetatorii se bazează de obicei pe traducătorii furnizaţi de angajatori.

  • Cine sunt cei care s-au îmbogăţit pe urma bitcoin-ului şi a altor criptomonede

    Forbes a dat publicităţii prima listă cu 20 de persoane care s-au îmbogăţit pe urma bitcoin-ului şi a altor criptomonede. Potrivit publicaţiei americane, aceştia au o avere cumulată la 550 de miliarde de dolari, de 31 de ori mai mult decât aveau la începutul anului 2017.

    Preţurile criptomonedelor creşte şi scade foarte repede, dar este clar că monedele bazate pe tehnologia blockchain vor avea un loc în viitor şi aceste active virtuale au o valoare reală, potrivit sursei menţionate anterior.

    Averile afişate sunt bazate pe numărul de monede virtuale pe care le deţin aceşti oameni. Totuşi, din cauza volatilităţii mari a monedelor aceste sume se pot schimba de la o săptămână la alta. 

    Vezi aici cine şi ce îi dă valoare bitcoin-ului

    Chris Larsen, cofondator Ripple: 7,5 – 8 miliarde de dolari

    Joseph Lubin, cofondator Etherum şi fondator Consensys: 1 – 5 miliarde de dolari

    Changpeng “CZ’ Zhao, CEO Binance: 1,1 – 2 miliarde de dolari

    Tyler and Cameron Winklevoss, cofondatori Winklevoss Capital: 900 milioane – 1,1 miliarde de dolari fiecare

    Matthew Mellon, investitor: 900 milioane de dolari – 1 miliard de dolari

    Brian Armstrong, CEO Coinbase: 900 milioane de dolari – 1 miliard de dolari

    Matthew Roszak, cofondator BloQ şi fondator Tally Capital: 900 milioane – 1 miliard de dolari

    Anthony Di Iorio, cofondator Etherum şi fondator Jaxx şi Decentral: 750 milioane – 1 miliard de dolari

    Brock Pierce, preşedinte Bitcoin Foundation: 700 milioane – 1 miliard de dolari

    Michael Novogratz, CEO Galaxy Digital:  700 milioane – 1 miliard de dolari

    sursă: Forbes.com

    Citeşte aici mai multe despre bitcoin şi tehnologia blockchain

    Mai jos vă prezentăm primele cinci adrese de portofele electronice cu cei mai mulţi bitcoini. Practic, persoanele din spatele acestor adrese sunt multimilionari în dolari în acest moment. Nu toţi din top 5 au intrat în jocul bitcoin de mult, ci unii relativ recent, sfârşitul anului 2016 sau începutul anului 2017. De menţionat că o persoană din acest top nu a vândut niciodată bitcoin, ci doar a achiziţionat de 119 ori peste 79.000 de bitcoini. Potrivit Bitinfocharts, adresa cu cei mai mulţi bitcoin are peste 176.000 de monede. Datele de mai jos au fost calculate la 1 februarie 2018.

    Cum şi cât ar trebui să investeşti în bitcoin şi criptomonede

     

  • Cum şi cât ar trebui să investeşti în bitcoin şi în alte criptomonede?

    La fel ca în cazul oricărei investiţii, înainte de a investi este de maximă importanţă cunoaşterea subiectului, chiar dacă nu la nivel avansat, măcar la nivel de bază. Investiţiile în bitcoin şi alte criptomonede nu sunt diferite. Trebuie să cunoşti la ce este folosită moneda respectivă, care este tehnologia care stă în spate (bitcoin – transfer de bani, etherum – contracte inteligente etc). Înainte de a paria pe o monedă, trebuie să ştii cine a făcut-o, de ce şi care este obiectivul.

    Sfaturile tuturor persoanelor cu care am stat de vorbă au subliniat două lucruri importante: să nu investeşti niciodată mai mult decât îţi permiţi să pierzi şi să nu investeşti bani în ceva ce nu înţelegi.

    Ce este bitcoin şi cum funcţionează?

    „Bitcoinul are potenţial uriaş, dar nu investi mai mult de 5-20% din averea ta în bitcoin deoarece încă nu există reglementări naţionale şi internaţionale, ceea ce creează incertitudine în piaţă. Aşadar, investeşte 5% din avere în bitcoin şi alte criptomonede dacă nu le înţelegi foarte bine şi până la 20% dacă înţelegi tehnologia şi fundamentele”, spune Grégoire Vigroux, business angel  care deţine peste 40 de feluri diferite de criptomonede, însă majoritatea investiţiei (50%) o are în bitcoin şi 20% în etherum.

    „Strategia mea a fost ca în ceea ce priveşte investiţiile să le fac majoritar în bitcoin. Mai nou, mi-am diversificat portofoliul, adică în ultimul an am început să adaug şi alte criptomonede în care investesc”, spune George Rotariu, fondatorul Bitcoin România.

    Cum cumperi bitcoin, etherum şi alte criptomonede

    Sergiu Drăgănuş, fondatorul Cryptocoin.pro, este mai direct şi sfatul lui pentru investitori este „să investească 40.000 – 50.000 de dolari în top 20 monede în funcţie de capitalizare de piaţă şi să uite de ele doi ani. Apoi o să aibă câteva milioane de dolari”.

    „Întotdeauna le-am recomandat oamenilor să investească atât cât îşi permit, fără să le afecteze viaţa. Eu cred că bitcoin va creşte în continuare. Când era 400 de dolari, am spus că se va face 3.000 de dolari şi aşa s-a întâmplat; la pragul de 3.000 de dolari am anticipat că va ajunge la 5.000 de doalri. Cred că anul acesta va depăşi valoarea de 30.000 de dolari”, adaugă Rotariu.

    Pentru mai multe informaţii despre bitcoin şi tehnologia blockchain intraţi aici

  • Cine e antreprenorul care a lansat pe piaţă celebrele săpunuri Fa

    Născut pe 20 martie 1848 în Vöhl, Germania, Friedrich (Fritz) Karl Henkel a fost al cincilea din cei şase copii ai familiei Henkel.

    La vârsta de 17 ani, după ce a terminat şcoala din Korbach, Fritz Henkel s-a mutat în oraşul industrial Elberfeld (astăzi Wuppertal), unde a intrat ucenic la fabrica de vopsele Gessert. Tânărul Henkel a avansat rapid, ajungând director. Pe 4 octombrie 1873, s-a căsătorit cu Elisabeth von den Steinen, cu care a avut patru copii: August (care a murit la vârsta de patru ani), Fritz, Hugo şi Emmy Anna.

    Odată ce şi-a întemeiat familia, Henkel s-a gândit că ar putea să lucreze pe cont propriu, aşa că în 1874 a devenit partener al unui angrosist de vopsele din Aachen. Doi ani mai târziu, a pus bazele fabricii de detergenţi Henkel & Cie în Aachen, alături de doi asociaţi, Scheffen şi Dicker.

    Primul produs al companiei, Universal-Waschmittel, a fost un detergent de rufe pe bază de silicat de sodiu. Spre deosebire de ceilalţi detergenţi de pe piaţă, care se vindeau în vrac, Henkel a venit cu o inovaţie: a vândut detergentul în cutii de carton mici, uşor de mânuit, care au devenit marcă comercială. Totuşi, produsul nu s-a vândut foarte bine, aşa că, în 1878, Henkel a scos pe piaţă un nou detergent, care i-a putat numele: Henkel’s Bleich-Soda. Noul detergent de albire era rezultatul cercetărilor lui Henkel şi s-a vândut în pachete de 500 de grame. Pe lângă ambalajul original în care era comercializat, a fost şi primul detergent vândut în afara Germaniei, 200 de cutii fiind exportate către Elveţia. Ulterior, pentru a reduce costul livrărilor, locaţia companiei a fost mutată din Aachen în Düsseldorf-Flingern, într-o fabrică de săpun închiriată. În 1879, după retragerea celor doi asociaţi din cadrul companiei, Henkel a preluat conducerea.

    În 1899 compania a generat rulaje de peste un milion de mărci. În 1900, deoarece fabrica devenise prea mică pentru volumul producţiei, sediul va fi mutat din nou, în Düsseldorf-Holthausen, unde se află şi în prezent.

    În 1907 Henkel, împreună cu cei doi fii ai săi, Fritz jr. şi Hugo, a lansat unul din produsele care a intrat în istoria companiei: Persil, primul detergent automat. Pe lângă faptul că noul detergent spăla şi albea hainele fără clor, acesta înlocuia, de asemenea, corvoada spălatului manual. După doar cinci ani, Persil reprezenta 40% din volumul de producţie al companiei.

    La 11 ianuarie 1923, când armatele Franţei şi Belgiei au ocupat Renania, livrarea adezivului pentru ambalarea detergentului Persil a fost mult îngreunată, aşa că antreprenorul s-a văzut nevoit să producă el însuşi adeziv pentru a acoperi nevoile companiei. Văzând că există cerere şi pe piaţă, la 22 iunie 1923 a scos la vânzare noul produs.

    După ce Henkel a murit pe 1 martie 1930, la 81 de ani, compania a fost moştenită de cei doi fii şi de fiica sa, Emmy.

    Brandul Henkel şi-a continuat parcursul pe piaţa internaţională. În 1949, a fost lansat Schauma by Schwarzkopf, cel mai cunoscut şampon nemţesc. În 1954 Henkel scoate pe piaţă săpunul Fa, sub numele căruia, în 1970, a apărut o întreagă gamă de produse. Fa a devenit unul dintre cele mai cunoscute branduri-umbrelă din industria cosmetică. 

    Compania s-a extins pe piaţă în trei direcţii, având fiecare anumite produse-simbol: îngrijirea casei (Persil), cosmetică (Schwarzkopf şi Fa) şi adezivi (Loctite).

    În prezent, Henkel AG & Company are venituri anuale de peste 18 miliarde de euro şi peste 51.000 de angajaţi. Profiturile companiei se ridică la peste 2 miliarde de euro pe an.

    Henkel România a fost înfiinţată în 1994 ca filială a Henkel Central Eastern Europe, are aproximativ 500 de angajaţi şi trei unităţi de producţie în Bucureşti şi în judeţele Cluj şi Neamţ.

  • Cine şi ce îi dă valoare bitcoin-ului

    Înainte de a trece la un răspuns concret la întrebarea de mai sus propun să ne gândim la ce sunt banii şi care este valoarea acestora.

    Banii nu înseamnă monede şi bancnote. Banii înseamnă orice sunt dispuşi să utilizeze oamenii pentru a reprezenta în mod sistematic valoarea altor lucruri cu scopul de a face schimb de bunuri şi servicii. Banii le permit oamenilor să compare rapid şi uşor un lucru cu altul şi să depoziteze comod bogăţia.

    “Banii nu au nicio valoare inerentă structurii chimice a hârtiei, nefiind o realitate materială, ci un construct psihologic. De ce ar vrea cineva să-şi vândă un pământ fertil pe câteva sute de hârtii? Pentru că are încredere că cu acele sute de hârtii se poate duce la altcineva pentru a cumpăra altceva. Banii sunt cel mai universal şi mai eficient sistem de încredere mutuală care a fost inventat vreodată”, scrie Yuval Noah Harari în cartea “Sapiens: Scurtă istorie a omenirii”.

    Mai departe autorul povesteşte că, iniţial, oamenii nu aveau acest gen de încredere în bani, aşa că moneda de schimb avea o valoare intrisecă – primii bani din istorie despre care se ştie a fost orzul sumerian. Apoi au apărut monedele de argint apoi cele de aur. Acestea au fost adoptate pentru că era mult mai uşor de transportat şi de utilizat astfel de bani decât orzul. Exista încredere în aceste monede pentru că erau emise de o entitate centrală, în cazul de faţă de un rege.

    Astăzi monedele şi bancnotele fizice sunt o formă rară de bani. Suma totală de bani din lume este de circa 473 de trilioane de dolari, totuşi suma reprezentată de monede şi bancnote e mai mică de 47 de trilioane de dolari, potrivit cărşii The Ascent of Money, scrisă de Niall Ferguson.

    Aşadar, peste 90% din banii din lume care apar în conturile noastre există doar pe servere. Drept urmare, majoritatea tranzacţiilor comerciale sunt realizate mutând date electronice dintr-un fişier de computer în altul, fără vreun schimb de bani fizici. 

    Cine şi cum se stabileşte valoarea unui bitcoin? Pentru că bitcoin este un sistem descentralizat şi nu există nicio bancă sau autoritate care emite aceste monede, valoarea unuia este dată de comunitate, de utilizatorii bitcoin. „La fel ca şi în cazul aurului, costul bitcoinului este dat de producţie, stocare şi tranzacţionare, iar tranzacţionarea se traduce în cerere şi ofertă. Producţia costă mult”, explică Antonio Eram modul cum se stabileşte preţul monedei. Producţia în cazul de faţă este “minarea” care-i costă pe utilizatori foarte mult datorită consumului de energie electrică pe care computerele îl consumă în procesul de minare. 

    La fiecare tranzacţie cu o criptomonedă se consumă la fel de multă energie ca în cazul unei locuinţe obişnuite, adică aproximativ 200 kWh, arată un raport realizat de olandezii de la ING.

    Un alt element caracteristic al acestei monede virtuale este faptul că numărul lor este finit, motiv pentru care la un moment dat cererea ajunge să fie foarte mare, iar oferta mică, însemnând că preţul va creşte. Dar până la ce valoare poate ajunge? „În viitor un bitcoin ar putea ajunge la o valoare de 150.000 de dolari, dacă nu chiar 250.000 de dolari, dacă nu se găsesc toate monedele bitcoin pierdute. Dar asta doar în cazul în care o să înlocuiască FIAT-ul (monedele tradiţionale) la nivel global. Anul acesta ar putea ajunge la 20.000 de dolari şi ar putea să meargă spre 25.000 de dolari”, consideră Valentin Socaci, CEO-ul CryptoCoin.pro.

    Ce se întâmplă după ce se termină minarea de bitcoin?

    „Reţeaua nu va mai genera bitcoin, iar asta înseamnă că minerii vor câştiga din comisioanele de tranzacţii pe care le iau de la oameni. Comisionul se stabileşte pe baza cererii şi ofertei. Vrei acum? Plăteşti mai mult. Este o piaţă liberă, ce ţine de cerere şi ofertă, într-un mediu descentralizat”, explică Antonio Eram.

    Despre bitcoin şi tehnologia blockchain poţi citi mai multe aici

  • „Vreau să bei acel pahar, să-ţi rupi chiloţii şi să dansezi pe masă“. Cum s-a transformat un eveniment caritabil într-un scandal internaţional

    Publicul a fost şocat să afle la ce abuzuri sunt expuse tinerele care au servit băuturi la un eveniment de caritate la care a participat „lumea bună“ a societăţii.

    Evenimentul de strângere de fonduri pentru caritate al The Presidents Club Charitable Trust este adresat doar bărbaţilor din domeniul afacerilor, politicienilor şi oamenilor din media, sport sau modă. Investigaţia realizată de FT arată că tinerele hostese au fost hărţuite, altele pipăite şi unora li s-au cerut favoruri sexuale. |n 2018. |n contextul mişcării #metoo, prin intermediul căreia numeroase femei şi-au făcut curaj, au ieşit în faţă şi au dezvăluit că au fost abuzate, iar mai mulţi bărbaţi, cu statut însemnat în societate şi în lumea filmului, au fost arătaţi cu degetul pentru faptele lor ruşinoase.

    Madison Marriage, jurnalistă la Financial Times, a auzit de la o prietenă, care lucra ca hostesă, de cât de dificil poate fi să lucrezi pentru un eveniment al The Presidents Club Charitable Trust. Ea s-a hotărât să afle despre ce este vorba şi a pretins că este o astfel de chelneriţă la eveniment, dezvăluind hărţuirile la care erau supuse femeile.

    Se ştiu puţine lucruri despre această organizaţie, care până acum a fost extrem de secretoasă. Instituţia a fost descrisă ca fiind o organizaţie caritabilă care a apărut în mijlocul anilor 1980 cu puţin timp înainte de boomul financiar din Londra. Clubul s-a dezvoltat în anii prosperi care au urmat, atrăgând unele dintre cele mai apreciate figuri din politică, afaceri şi lumea celebrităţilor. Grupul a câştigat notorietate pentru petrecerile sale la care aveau acces doar bărbaţi; iar aceştia făceau donaţii serioase în urma unor licitaţii spectaculoase.
    David Meller, Harvey Soning şi Bruce Ritchie sunt trecuţi drept administratori ai clubului.

    |n fiecare an, timp de 33 de ani, Presidents Club Charitable Trust a organizat un eveniment de strângere de fonduri la hotelul Dorchester din Londra. Evenimentul cu pricina are un scop lăudabil, acela de strângere de fonduri cu premii prestigioase oferite la licitaţie. |n decursul celor trei decenii s-au strâns peste 20 de milioane de lire sterline pentru caritate.

    Cei prezenţi anul acesta la eveniment, la fel ca şi în trecut, fac parte din lumea de afaceri a Marii Britanii, din domeniul financiar, al modei şi politicului, ”oameni respectaţi“, după cum era scris pe site-ul fundaţiei. La eveniment nu aveau voie femeile, dar au fost angajate 130 de ”hostese“ pentru a avea grijă de nevoile a 360 de bărbaţi. Femeile erau încurajate să bea alături de bărbaţi la eveniment şi chiar mai mult la şi la ”after party-urile“ discrete.

    Suspiciunile în jurul evenimentului au apărut încă de la aplicaţia pentru jobul de hostesă, pentru care doar fetele ”înalte, slabe şi frumoase“ puteau aplica. |n timp ce ţinuta obligatorie a evenimentului a fost catalogat drept black tie, chelneriţele trebuia să poarte ”pantofi negri sexy“, ”lenjerie intimă neagră şi rochii scurte negre şi o curea neagră lată care seamănă cu un corset“.

    Imediat cum au ajuns la hotel, hostesele au fost nevoite să semneze un contract non-disclosure fără a le da şansa să citească ce scrie sau să poată lua o copie acasă.

    Agenţia care făcea angajările pentru eveniment nu a menţionat nimic de pipăit, ci doar ”că trebuie să suporţi bărbaţii enervanţi“. Ce trebuie să facă fetele? ”Să binedispună mixul de oameni de afaceri, politicieni, oligarhi, magnaţi, producători de film, finanţatori şi directori şi să aducă băuturi atunci când este nevoie“.

    ”Mai mulţi bărbaţi ţineau mâna hosteselor în timp ce aşteptau antreurile cu somon şi paharele cu whiskey şi vodcă“, îşi aduce aminte Marriage.

    |n timp ce dansatoarele burlesque dansau pe scenă, ”un bărbat de aproape 70 de ani a întrebat o fată de 19 ani dacă este prostituată“. O altă tânără a declarat pentru FT că bărbaţii au pipăit-o pe fund, pe burtă şi pe picioare, iar o alta a mărturisit că un alt invitat a sărit pur şi simplu să o sărute. Altul a invitat-o în camera lui.

    Potrivit altor fete, evenimente similare au avut loc la multe mese de-a lungul nopţii. Hostesele au declarat că bărbaţii au pus în mod repetat mâinile pe sub fustele lor şi chiar un bărbat şi-a expus părţile intime.

    De asemenea, fetele erau încurajate să participe la astfel de întâmplări şi ”la toaletă era implementat un sistem de monitorizare prin care femeile care stăteau prea mult la baie erau chemate înapoi în sală şi escortate de un bodyguard“.

    Nici Marriage nu a fost ocolită de un astfel de comportament şi a declarat pentru Washington Post că şi ea a fost pipăită şi a primit propuneri indecente. ”M-am simţit foarte tristă şi supărată după ce am văzut că încă se întâmplă aşa ceva într-o astfel de împrejurare în 2018.“
    Evenimentul se încheia oficial pe la ora 11 pm, dar fetelor li s-a spus că este nevoie să stea până la 2 am. Mai mult, unora li s-a spus că pe final pot să bea ce vor şi că se pot duce să stea cu bărbaţii pe care-i consideră cei mai atrăgători.

    After party-ul s-a ţinut într-o cameră mai mică a hotelului Dorchester unde bărbaţii dansau şi beau alături de hostese. ”Vreau să bei acel pahar, să-ţi rupi chiloţii şi să dansezi pe masă“, a spus un bărbat prinzând-o pe o tânără de talie. |n mijlocul încăperii Jimmy Lahoud, 67 de ani, om de afaceri libanez, dansa cu entuziasm cu trei tinere îmbrăcate în rochii roşi, conform dezvăluirilor jurnalistei de la FT.

    Hostesele, majoritatea cu vârste între 19 şi 23 de ani, au fost plătite cu 211 dolari. Multe dintre ele sunt dansatoare, modele, actriţe care caută o sursă de venit în plus, povesteşte jurnalista. Marriage a declarat că multe femei au fost alarmate de ceea ce se întâmplă, altele au declarat că le place ceea ce fac, ”mai ales dacă faci asta alături de prietene. E mai uşor să faci asta alături de prieteni decât singură“.
    Unele dintre femei erau entuziasmate că le-au fost oferite slujbe, altora le-au fost oferite bacşişuri mari pe care s-au simţit obligate să le refuze. Marriage îşi aduce aminte că o femeie nu-şi putea aplica rimelul pe gene din cauză că, spunea ea, ”sunt ameţită rău de la shoturile de tequila!“.

    Dezvăluirile au stârnit un scandal în lumea britanică. Liderul adjunct al Partidului Liberal Democrat, Jo Swinson, a declarat că articolul îi întoarce stomacul pe dus. ”Peste 300 de bărbaţi bogaţi au fost perfect fericiţi să participe la un astfel de eveniment care ne demonstrează cultura putredă şi sexistă care încă există în comunitatea oamenilor de afaceri.“

    Şi nu a fost singura poziţie din partea politicului: ”|mi imaginez că fundaţiile de caritate care beneficiază de acest eveniment vor fi îngrozite de ceea ce se întâmplă acolo“, a declarat şi Anna Soubry, reprezentantă a Partidului Conservator.

    După articolul publicat de ziarul financiar britanic, două spitale de copii care au primit donaţii de la Trust au anunţat că sunt şocate să audă aşa ceva şi că o să returneze banii.

    La câteva ore a picat şi primul cap: David Meller, preşedintele evenimentului, care a anuţat că nu o să mai fie directorul nonexecutiv al Departamentului de Educaţie al Marii Britanii. Până seara, fundaţia Presidents Club a anunţat că se va închide şi că va distribui ce fonduri au rămas către oamenii de care au nevoie.

    Theresa May s-a declarat şocată că astfel de lucruri se mai pot întânpla în prezent şi a anunţat că va avea loc o investigaţie. |ntre timp, donatorii, cei prezenţi la eveniment şi organizatorii încearcă să se distanţeze de ceea ce s-a întâmplat. La doar o zi de la publicarea informaţiilor scandaloase, organizaţia care ţinea acest eveniment s-a desfiinţat.

    |n urma licitaţiei, în cadrul căreia s-au vândut diferite maşini, prânzuri cu politicieni şi cu vedete, s-ar fi strâns în jur de 2 milioane de lire sterline. Un prânz cu Boris Johnson şi un ceai alături de guvernatorul Băncii Angliei, Mark Carney, au fost printre cele mai licitate.
    Printre cei care au participat anul acesta se numără nume importante din lumea afacerilor din Marea Britanie precum Tim Steiner, CEO-ul supermarketului online Ocado, sau Philip Green, şeful Arcadia Group, companie de retail ce include Topman, Evans sau Outfit. De asemenea, nume importante din lumea financiară au participat la eveniment.

    Comedianul David Walliams a fost gazda evenimentului şi pentru asta are de suferit după ce mai multe lanţuri de magazine de cărţi au anunţat că vor renunţa la cartea pentru copii scrisă de el, potrivit Daily Mail. |n trecut alte nume importante au participat, precum fostul magnat al Formulei 1 Bernie Ecclestone, Michael Sherwood, fost vicepreşedinte al Goldman Sachs, sau vedeta TV Vernon Kay.

  • Povestea omului care a inventat un material care i-a adus 830 de milioane de dolari

    Toate sunt realizate cu Gore-Tex, materialul care i-a adus inventatorului său, Robert Gore, o avere de 830 de milioane de dolari.

    Robert W. ”Bob“ Gore s-a născut pe 15 aprilie 1937 în Salt Lake City, Utah, ca fiu al lui Wilbert Lee ”Bill“ Gore şi al Genevievei Gore. |n 1950, s-a mutat împreună cu părinţii săi în Newark, Delaware, iar 13 ani mai târziu primeşte titlul de doctor în inginerie chimică la Universitatea din Minnesota. Prima sa invenţie, care a dus la naşterea companiei W. L. Gore & Associates, a fost cablul Multi-Tet, care conţinea mai multe conductoare de cupru, izolate cu teflon.

    Tatăl său a sesizat oportunitatea de a utiliza cablul Multi-Tec în industria computerelor, care creştea exponenţial. Astfel, a întemeiat în 1958, alături de soţia sa, compania W. L. Gore & Associates. |n primii doi ani, afacerea a rulat în subsolul casei familiei Gore. Ca furnizor de cabluri Multi-Tet, compania cunoaşte un succes rapid. |n doi ani, vinde 7,5 milioane de cabluri în Denver, Colorado, iar pe 21 iulie 1969, un cablu Gore avea să fie folosit în călătoria pe Lună întreprinsă de astronauţii Edwin Aldrin şi Neil Armstrong, în cadrul misiunii NASA Apollo 11.

    În 1963, Bob Gore se alătură companiei fondate de părinţii săi. Descoperirea materialului Gore-Tex s-a produs accidental. A continuat să caute modalităţi pentru întrebuinţarea teflonului şi a încercat, în repetate rânduri, un procedeu de întindere a acestuia. De fiecare dată materialul ceda, rupându-se. |ntr-un final, în urma unui procedeu brusc de întindere, mult mai rapid decât până atunci, a descoperit că materialul, în loc să cedeze, îşi creştea de zece ori dimensiunea, formând o structură de micropori, formată 70% din aer. Această proprietate i-a permis lui Gore să umple materialul rezultat – politetrafluoretilena expandată (ePTFE) – cu alte materiale complementare, făcându-l pe cât de uşor, pe atât de puternic.

    Imediat, Gore a început să caute modalităţi de a întrebuinţa ePTFE în diverse tehnologii. Astfel, în 1971, după numeroase experimente efectuate pentru a descoperi toate calităţile materialului, Gore a dezvoltat o ţesătură impermeabilă şi respirabilă, cu grad termic ridicat,  rezistentă la raze UV. Materialul a fost numit Gore-Tex, după numele inventatorului şi al companiei. Curând, Gore-Tex-ul a început să fie folosit în mai multe industrii.

    Cea mai populară întrebuinţare a acestuia este ca ţesătură impermeabilă şi prin care pielea poate să respire, utilizată în fabricarea articolelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte dedicate în special activităţilor sportive în aer liber. Primele articole vândute fabricate cu Gore-Tex au fost corturile produse de compania Early Winters, în 1976. Aceeaşi companie a produs  şi prima geacă Gore-Tex, un an mai târziu. De atunci, Gore-Tex-ul este folosit inclusiv la fabricarea costumelor spaţiale. 

    Diverse companii medicale şi farmaceutice, precum Parke-Davis şi Baxter International, au folosit materialul creat de Gore pentru fabricarea bandajelor, a tuburilor utilizate ca grefe vasculare şi a unor membrane folosite pentru oxigenarea sângelui. Gore-Tex-ul a fost întrebuinţat chiar şi pentru operaţii pe cord, datorită proprietăţii sale aerate, care permite celulelor corpului să crească prin el. Până în prezent, a fost folosit în peste 40 de milioane de implanturi la nivel mondial.

    În 1976, Robert Gore l-a înlocuit pe tatăl său, devenind CEO-ul companiei W. L. Gore & Associates, funcţie pe care a păstrat-o până în anul 2000, când a devenit preşedinte al consiliului de administraţie. Familia Gore nu a uitat nici de activităţile filantropice şi a donat Universităţii din Delaware, pe care Robert Gore a urmat-o,  peste 30 de milioane de dolari. |n prezent, averea estimată a lui Robert Gore este de 830 de milioane de dolari.
     

  • De ce îşi INJECTEAZĂ VEDETELE una dintre cele mai periculoase toxine de pe glob

    Să presupunem că aţi semnat documentul şi intraţi în clădire. Primul hol este plin de uşi securizate cu cardul, în spatele lor aflându-se mai multe uşi păzite de coduri sau paznici. După mai multe uşi sau bariere de sticlă se află staţiile de lucru, închise în nişte cuşti de metal. Totul este supravegheat video, toate activităţile, măsurate şi monitorizate; paznicii, aflaţi într-o cameră împânzită de ecrane, urmăresc orice element care intră sau iese.

    Toate măsurile de securitate nu sunt însă impuse pentru a proteja reţeta Botox de ochii curioşilor, ci pentru că produsul-minune al celor de Allergan este produs cu una dintre cele mai toxice substanţe de pe Pământ.

    Botox este derivat dintr-o toxină purificată din Clostridium botulinum, o bacterie ce se multiplică în medii precum cel din interiorul unei conserve cu carne stricată. Toxina este atât de puternică încât o cantitate mică poate sufoca o persoană, paralizându-i muşchii pe care îi foloseşte atunci când respiră. Toxina botulinică este considerată unul dintre cei mai puternici agenţi de bioterorism, iar asta înseamnă că toate companiile care lucrează cu substanţa trebuie să se supună regulilor impuse de Centrul pentru Controlul Bolilor din Statele Unite (CDC).

    Un gram de toxină botulinică este suficient pentru producerea întregii cantităţi de Botox comercializate într-un an la nivel global. Pe de altă parte, un studiu publicat în 2001 subliniază că un gram de toxină botulinică, în formă cristalizată, poate ucide până la un milion de oameni. |n aceste condiţii, este explicabil modul în care atât Allergan, cât şi guvernul Statelor Unite păzesc spaţiile de depozitare a substanţei.
    Acest nivel de securitate aduce însă şi un efect comercial: Allergan are o cotă de piaţă de 90% pe segmentul neurotoxinelor utilizate în scopuri medicale şi de 75% pe segmentul substanţelor folosite pentru uz cosmetic. ”Cât de des vezi o astfel de cotă de piaţă – şi nu vorbesc doar de medicamente, ci în orice sector?“, se întreba David Pyott, CEO al companiei între 1998 şi 2015. ”E ceva nemaiîntâlnit.“
    |n Statele Unite se înregistrează, anual, sute de cazuri de otrăvire cu toxină botulinică; cazurile de deces sunt însă mult mai rare.

    UN MEDICAMENT-MINUNE

    În jurul anului 1820, un doctor german pe nume Justinus Kerner a publicat prima descriere amănunţită a simptomelor pe care el le-a numit ”Wurstgift“, adică otrăvire cu cârnaţi: dificultăţi în a înghiţi şi în a respira. Ani mai târziu, un grup de muzicieni care cântau la o nuntă au suferit de paralizia muşchilor după ce au consumat şuncă; trei dintre ei şi-au pierdut viaţa. În urma acelei tragedii, Emile Van Ermengem, profesor de microbiologie în Belgia, a identificat Clostridium Botulinum. Deşi este creditat cu numele acordat toxinei, Ermengem s-a inspirat de la Kerner, derivând denumirea din cuvântul latin pentru cârnat: botulus.

    Botoxul este creaţia a doi oameni de ştiinţă, Alan Scott şi Ed Schantz, care s-au arătat interesaţi de toxină din cu totul alte motive. |n anii ’60 şi ’70, Scott, de profesie oftalmolog, căuta un tratament pentru pacienţii cu strabism. Schantz se concentra mai mult pe zona militară decât pe cea medicală, după ce purificase toxina la Fort Detrick, în cadrul programului american de dezvoltare a armelor biologice.

    La acea vreme, controlul transporturilor de toxină botulinică era aproape inexistent; Schantz i-a trimis lui Scott toxina în formă cristalizată, folosind un tub de metal ca recipient. Cel din urmă a reuşit să transforme toxina într-un produs farmaceutic, ridicând în jurul descoperirii sale compania Oculinum.

    Medicamentul ce purta acelaşi nume ca şi compania a fost aprobat pentru tratamentul strabismului în 1989. Allergan a cumpărat licenţa de la Scott doi ani mai târziu, schimbându-i după scurt timp numele în Botox. |ncă de la început, noii proprietari au abordat extrem de atent substanţa, înţelegând efectele nocive pe care aceasta le-ar putea provoca. ”A fost o problemă încă de la început“, le-a povestit celor de la Bloomberg Gavin Herbert Jr., fost CEO şi fiu al fondatorului companiei. ”Am început să producem cantităţi mici şi să le transportăm cu un avion privat, având întotdeauna oameni de pază prezenţi.“

    Mitchell Brin, responsabil cu cercetarea la Allergan, a jucat un rol determinant în dezvoltarea medicamentului încă de la început. Casa lui arată ca un muzeu dedicat Botoxului, iar plăcuţa de înmatriculare din California are inscripţionat cuvântul BOTOX.

    CUM FUNCŢIONEAZĂ ÎNSĂ BOTOXUL?

    Muşchii unei persoane sunt controlaţi de nervii motori, iar aceştia eliberează o serie de substanţe care transmit muşchiului că trebuie să se contracte; Botox blochează eliberarea acelor substanţe.

    Medicamentul este astăzi aprobat în opt discipline medicale diferite, inclusiv tratamentul migrenelor cronice, al prostatelor hiperactive sau al spasmelor musculare severe, fiind în curs de aprobare şi pentru tratarea depresiei. Herbert spune că atunci când a cumpărat reţeta pentru Botox, se aştepta la vânzări anuale de 10 milioane de dolari; acum, aşteptările pentru anul 2020 se ridică la 4 miliarde de dolari.

    Allergan nu şi-a propus însă să devină un mare jucător pe segmentul neurotoxinelor; compania şi-a început activitatea în anii ’80 producând picături nazale pe care le vindea într-o farmacie de familie din Los Angeles. Un prieten a sugerat dezvoltarea unei formule care să trateze conjunctivita, iar Gavin Herbert Sr. a reuşit să scoată pe piaţă primele picături oculare antihistaminice din Statele Unite; a fost primul mare succes comercial al Allergan.

    Când fiul său a preluat compania, în 1957, a mutat sediul în clădirea unui fost teatru. Camera de proiecţie era folosită ca un spaţiu steril în care se umpleau recipientele, iar balconul şi scena erau folosite pentru depozitare. La începutul anilor ’70, Allergan devenise o companie importantă pe piaţă, producând picături oculare şi substanţe destinate utilizatorilor de lentile de contact, dar care voia să se extindă.
    |n aceeaşi perioadă, coasta de nord-vest a Irlandei intrase într-o gravă criză economică, iar şomajul se apropia de 30%. Un politician a convins Consiliul Industrial din Westport să construiască o fabrică pentru a atrage companii americane, însă spaţiul a rămas neocupat până la venirea lui Herbert. Facilităţile fiscale au fost cele care l-au atras, CEO-ul Allergan fiind deja în căutarea unui loc unde să deschidă o nouă unitate de producţie.

    Aşa cum se întâmplă de multe ori în cazul medicamentelor, descoperirea Botoxului a fost una întâmplătoare. Un cuplu de doctori din Vancouver au înţeles proprietăţile antiîmbătrânire ale substanţei în timp ce tratau o pacientă de spasme oculare. Femeia a protestat atunci când, în timpul unei programări, nu i s-a mai făcut injecţia cu Botox în partea de sus a feţei, lângă sprânceană; le-a spus că injecţiile îi dădeau o expresie facială ”frumoasă, netulburată“. Cei doi doctori au decis atunci să experimenteze efectele Botox asupra ridurilor, prima pacientă fiind chiar secretara lor. |n doar câteva zile, aceasta avea o frunte mai netedă şi o expresie întinerită.

    Cu toate acestea, găsirea unor clienţi care să fie de acord cu o injecţie care conţinea otravă era dificilă, aşa că cei doi au decis să experimenteze pe soţia doctorului. |n scurt timp, cabinetul era plin de oameni interesaţi de produs.

    În prezent, aproape 55% din producţie are ca destinaţie procedurile medicale, în vreme ce restul medicamentelor sunt folosite în domeniul cosmeticii.

    Unele dintre cele mai mari companii de farma din lume au încercat, fără succes, să dezvolte propriile lor medicamente bazate pe neurotoxine. |n 2009, Johnson & Johnson a plătit 1,1 miliarde de dolari pentru a achiziţiona Mentor Corp., companie ce producea, printre altele, şi medicamentul experimental PurTox. După cinci ani, Johnson & Johnson a încetat activitatea de cercetare a produsului.
    Ceea ce protejează imperiul Botox este complexitatea produsului: reţeta nu este patentată, ci este secretă – aşa cum se întâmplă şi în cazul Coca-Cola. Atât timp cât Allergan o poate proteja, competitorii trebuie să pornească de la zero. ”Procesul fundamental este unul de fermentare anaerobică“, explică Mitchell Brin. ”Timpul necesar, procesul de purificare, agenţii care sunt folosiţi – toate reprezintă elemente esenţiale şi toate sunt extrem de bine protejate.“

    Allergan a fost cumpărată în 2015 de Actavis pentru suma de 66 de miliarde de dolari. Cumpărătorii au preluat chiar şi numele Allergan, iar asta este o dovadă a forţei pe care o are brandul Botox.

    Compania nu are nicio grijă vizavi de securitatea substanţelor, chiar în condiţiile în care societatea, la nivel global, traversează momente dificile. ”Ne aduce aminte că un astfel de nivel de securitate este absolut necesar“, remarcă Paul Coffey, director al fabricii din Westport. De la unitatea din Irlanda, care are peste 800 de angajaţi, toxina pleacă în drumul său către clienţi. Primul pas este combinarea unei soluţii saline cu o cantitate infimă din toxina purificată; substanţa rezultată este transportată, prin intermediul unor ţevi, până la o cameră sterilă în care totul este controlat: temperatura, umiditatea sau presiunea. În cele din urmă, soluţia este inserată în recipiente mici de sticlă şi transformată într-o pudră – ceea ce doctorii primesc la cabinet.

    Una dintre cele mai periculoase substanţe de pe Pământ este acum neutralizată şi gata să fie injectată în pacienţi.

  • Cum a construit un imperiu Ingvar Kamprad, fondatorul IKEA – VIDEO

    Kamprad a crescut la o fermă din satul suedez Agunnaryd. Încă din copilărie s-a arătat înzestrat cu un simţ dezvoltat al afacerilor, prima dintre acestea fiind vânzarea de chibrituri. A continuat apoi comerţul cu stilouri, felicitări de Crăciun şi peşte. A pus piatra de temelie pentru IKEA în 1943, când avea doar 17 ani, odată cu o sumă de bani primită de la tatăl lui pentru rezultatele bune de la şcoală. A fondat IKEA, prin intermediul căreia a început să vândă bunuri de consum: pixuri, portmonee, rame de tablou, feţe de masă, ceasuri, chibrituri, bijuterii, ciorapi din nailon. Acronimul IKEA vine de la numele lui (Ingvar Kamprad), numele fermei unde s-a născut, Elmtaryd, şi localitatea în care a crescut, Agunnaryd. Cinci ani mai târziu, afacerea s-a extins şi a început să includă şi vânzarea de mobilă.

    Până în 1950, toate celelalte produse au fost înlăturate din catalogul Ikea. Presat de competiţie, Kamprad a luat hotărârea deschiderii unui showroom în 1953, în Almhult. Ideea de asamblare a mobilei de către clienţi i-a venit pentru a reduce costurile de depozitare şi de transport. Primul depozit de retail a fost deschis în Stockholm în 1965, iar în mai puţin de două decenii magazinul s-a extins în 115 de locaţii din 25 de ţări. Potrivit săptămânalului suedez Veckans Affärer, Kamprad ar fi cel mai bogat om din lume, informaţie bazată pe presupunerea că ar fi deţinătorul întregii companii, o ipoteză pe care atât IKEA, cât şi familia Kamprad o resping. Ingvar Kamprad ar deţine o parte mică din afacere, restul revenind Fundaţiei INGKA Stichting şi INGKA Holding, ca parte a unei scheme favorabile de impozitare.

    În pofida faptului că este una dintre cele mai bogate persoane din lume, Kamprad este caracterizat drept foarte econom. Potrivit unui interviu acordat unei televiziuni olandeze, Kamprad conduce un Volvo din 1993, zboară doar la clasa economică şi îşi încurajează angajaţii să scrie pe ambele foi ale unei file de hârtie, reciclează plicuri de ceai şi colectează pacheţelele cu sare şi piper oferite la unele restaurante. Kamprad şi-a explicat principiile în cartea „Testamentul unui distribuitor de mobilă„, în care scria: „Nu avem nevoie de maşini opulente, titluri impresionante, uniforme sau alte simboluri care să exprime statutul. Ne bazăm pe propria putere şi voinţă„. Totuşi, el rămâne unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii, clasat pe locul cinci în indexul milionarilor realizat de Bloomberg. Deţine o  vilă în Elveţia, o proprietate în Suedia şi o vie în Provence, Franţa. În plus, a condus un Porsche timp de mai mulţi ani. În iunie 2013, la 87 de ani, a demisionat din consiliul director al IKEA Holding SA.

    CEO-ul companiei este Peter Agnefjäll, care a preluat şi funcţia de preşedinte al grupului. În prezent există 313 magazine ale IKEA  în 38 de ţări. Compania are 139.000 angajaţi şi a avut 783 milioane de vizite în 2016.

  • O zi din viaţa celui mai bogat om din istorie. A câştigat într-o singură zi 6,44 de miliarde de dolari şi încă spală vasele după cină

    La începutul anului 2018, Jeff Bezos a devenit cel mai bogat om din toate timpurile, după ce averea netă a CEO-ului Amazon depăşise în ianuarie 105,1 miliarde de dolari, potrivit Bloomberg.

    Cea mai mare parte a sumei provine din cele 78,9 milioane de acţiuni pe care le deţine la Amazon, a căror valoare a crescut luni cu 1,4%, crescându-i averea netă cu 1,4 miliarde de dolari. Bezos deţine, de asemenea, participaţiuni la The Washington Post (WP) şi Blue Origin, o companie privată de călătorii spaţiale care intenţionează să ducă turşti în spaţiu. În octombrie 2017, Bezos s-a îmbogăţit peste noapte cu aproape 7 miliarde de dolari datorită creşterii acţiunilor Amazon.

    În decembrie, averea lui Bezos depăşea 112, 2 miliarde de dolari.

    Potrivit Business Insider, Bezos doarme opt ore şi se trezeşte fără alarmă, apoi ia micul dejun alături de soţia sa MacKenzie Bezos. Pentru a petrece mai mult timp cu familia, Bezos nu-şi programează niciodată întâlniri dimineaţa.

    Nu este un mare fan al întâlnirilor şi şedinţelor de aceea atunci când le organizează le face scurte şi cu puţini oameni.

    Se pare că Bezos obişnuia să fie un şef mai nervos, dar există zvonuri cum că ar fi angajat un antrenor personal care să-l ajute să-şi tempereze comportamentul.

    După cina de acasă, Bezos are un ritual de care nu se dezice: spală vasele în fiecare seară. “Sunt convins că asta este cel mai sexy lucru pe care-l fac”, a declarat el.

    Nu se ştie dacă şeful Amazon merge la sală, însă se poate observa în cele mai recente fotografii cu el că Bezos are un corp bine întreţinut.

    Este cunoscut faptul că Jeff Bezos era dus la serviciu de către soţia lui într-un Honda Accord din 1996 mult timp după ce a devenit multimilionar. Acum are câteva jucării ceva mai scumpe. De exemplu, deţine un avion Gulfstream G-650ER în valoare de 65 de milioane de dolari.

    În Washington DC Bezos deţine o proprietate de 2500 de metri pătraţi pe care a cumpărat-o cu 23 de milioane de dolari. De asemenea, el deţine şi o proprietate în Beverly Hills, ce se întinde pe 2 acri, în valoare de 25 de milioane de dolari. 

    CEO-ul Amazon Jeff Bezos s-a născut într-o familie de fermieri din New Mexico şi a arătat de mic o înclinaţie spre mecanică, manifestată prin încercarea de a-şi demonta pătuţul când era copil, iar mai târziu, prin inventarea unui sistem electric care să-i ţină rudele mai mici departe de propria cameră. După ce mama lui s-a recăsătorit cu Miguel Bezos, întreaga familie s-a mutat în Texas, unde tatăl vitreg lucra ca inginer pentru Exxon.

    Familia s-a mutat apoi în Miami, Florida, unde Bezos a absolvit liceul ca şef de promoţie. S-a  înscris la Universitatea Princeton unde a fost licenţat summa cum laudae în inginerie electrică şi informatică. După absolvirea facultăţii (1986), Bezos a lucrat pe Wall Street în domeniul informaticii, iar apoi a participat la construirea unei reţele pentru compania de schimburi comerciale internaţionale Fitel. Următorul loc de muncă al lui Bezos a fost organizaţia bancară Bankers Trust, iar mai târziu, în cadrul firmei de management de investiţii de pe Wall Street D. E. Shaw & Co. Bezos a fondat Amazon.com în 1994.

    A pus bazele companiei în propriul garaj din Bellevue, Washington. A hotărât că cea mai bună afacere pe internet ar fi vânzarea de cărţi, iar speculaţia lui s-a adeverit după primele două luni de funcţionare a magazinului online, când Amazon vindea în toate cele 50 de state ale SUA şi în alte 45 de ţări. În doar două luni, vânzările Amazon au ajuns la 20.000 USD pe săptămână. În prezent, Amazon.com este cel mai mare retailer online din lume, cu venituri de 136 de miliarde de dolari în 2016.