BusinessMagazin

Category: Special

  • Erou în Vietnam şi procuror special în SUA lui Trump: incoruptibilul Bob Mueller

    În acea zi, plutonul locotenentului Mueller, din compania Hotel, Batalionul 2, Regimentul 4 de marină – aşa-numiţii ”Bastarzi Magnifici“ – era în patrulare în provincia Quang Tri, când au fost întâmpinaţi cu foc masiv de 200 de nord-vietnamezi. Gloanţele au început să curme vieţi aproape imediat. Cu câteva ordine, Mueller a organizat un perimetru defensiv în care îşi încuraja soldaţii să lupte mergând la fiecare dintre ei. Au rezistat ore întregi. La un moment dat, Mueller a luat o echipă de şoc în teritoriul inamic pentru a recupera un subaltern rănit mortal. Restul unităţii sale a supravieţuit, iar locotenentul a primit Steaua de Bronz pentru acţiunile şi iniţiativele sale din acea zi.

    Aceea nu a fost prima luptă a lui Bob (Robert) Mueller şi nu a fost nici ultima. Patru luni mai târziu a fost împuşcat în picior cu un AK-47. În prezent conduce luptele într-o anchetă colosală privind amestecul ruşilor în alegerile pentru preşedinţia americană câştigate de Donald Trump. Ancheta are potenţialul exploziv al scandalului Watergate şi poate produce o criză constituţională în SUA.

    Ancheta l-a făcut celebru în SUA pe Mueller. Este un erou pentru unii şi un monstru pentru alţii.

    Mueller este un erou pentru revista Wired (de altfel, despre el scriu apreciativ multe dintre ziarele mainstream din America):

    Timpul petrecut în Vietnam i-a adus lui Mueller, acum procuror special, o greu câştigată perspectivă asupra luptelor birocratice în care avea să-şi consume o bună parte a restului carierei. El se consideră norocos că a supravieţuit războiului din Vietnam, iar sentimentul de recunoştinţă pentru acest lucru l-a făcut să-şi dedice viaţa serviciului public. Colegul său din colegiu David Hackett nu a avut niciodată şansa de a se întoarce acasă. Fostul locotenent vorbeşte frecvent despre sacrificiul lui Hackett. Chiar şi în vremurile cele mai grele ale lui Mueller în SUA – în lunile de după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, când era directorul FBI, şi în 2004 în timpul unui spectacolul grotesc din camera de spital a procurorului general care l-a adus în conflict cu administraţia Bush din cauza unui program de spionaj intern – el a reacţionat cu calm la atacurile Washingtonului.

    Ca director al FBI, chiar dacă se confrunta cu teama zilnică de terorism, spionaj şi atacuri cibernetice, obişnuia să glumească: ”Acum îmi permit să dorm mult mai mult decât mi-am permis vreodată în Vietnam“.

    Însă este greu de crezut că Mueller mai poate dormi liniştit sub atacurile repetate ale administraţiei Trump şi ale republicanilor din Congres. Atacurile au ca ţintă atât investigaţia lui Mueller, cât şi cele două instituţii cărora acesta le-a dedicat cea mai mare parte din viaţă: FBI şi Departamentul de Justiţie.

    Departamentul de Justiţie al Statelor Unite i-a încredinţat lui Robert Mueller pe 17 mai anul trecut o misiune pe cât de simplă, pe atât de intimidantă: să investigheze eforturile guvernului rus de a influenţa alegerile prezidenţiale din 2016 din Statele Unite, să descopere orice coordonare între Moscova şi membrii campaniei lui Donald Trump, să aducă în faţa judecătorilor orice infracţiune comisă în acest proces, scrie Times, care l-a plasat pe Mueller pe locul 4 în topul persoanelor anului 2017.

    De când Mueller a preluat aceste sarcini, devenind procuror special, ancheta ţine ţara cu sufletul la gură. Susţinut de un buget independent, beneficiind de un sprijin bipartizan rar şi de o echipă de anchetatori şi procurori cu experienţă, Mueller a făcut ştiri chiar şi atunci când a încercat să nu facă. Avocaţii cu gura slobodă ai lui Trump şi asociaţii preşedintelui au ”scăpat“ detalii din anchetă mass-mediei. Frânturi de probe din investigaţii separate ale Congresului şi-au găsit drumul spre ochii publicului. Iar preşedintele, despre care se ştie că nu este personal ţinta investigaţiei, a împroşcat cu venin în condiţiile în care primul an din mandatul său a fost consumat de spectacolul istoric făcut de un procuror puternic, un ”incoruptibil“, aşa cum este descris, care a luat urma oamenilor preşedintelui.

    Tensiunea a crescut când procurorul special a început să-şi expună cazul. Pe 30 octombrie, Mueller l-a acuzat pe fostul preşedinte de campanie al lui Trump, pe Paul Manafort, şi pe adjunctul lui Manafort de spălare de bani şi de alte infracţiuni şi a obţinut un angajament de cooperare de la un consilier de campanie de nivel inferior. O lună mai târziu, pe 1 decembrie, fostul consilier de securitate naţională al lui Trump, locotenentul-general în retragere Michael Flynn, a pledat vinovat pentru o singură acuzaţie, de a fi minţit FBI, şi a jurat să îi spună lui Mueller tot ce ştie despre contactele pe care el şi ceilalţi le-au avut cu Moscova. Investigaţia se apropie de Trump. 

    În toată America sunt doar o mână de oameni cu reputaţia şi experienţa necesare pentru a-şi asuma sarcina de a derula o operaţiune de identificare a influenţei ruseşti într-una dintre cele mai dezorganizate campanii prezidenţiale din istoria recentă.

    După ce Trump l-a concediat pe directorul FBI James Comey în luna mai, declanşând o criză la vârful guvernului, în Washington s-au putut auzi suspine de uşurare când adjunctul procurorului general, Rod Rosenstein, l-a ales pe Robert Swan Mueller III pentru a investiga. Democraţii şi republicanii deopotrivă l-au apreciat pe fostul infanterist de marină. Chiar şi Newt Gingrich, un aliat apropiat al lui Trump, a scris pe Twitter în acea zi: ”Robert Mueller este o alegere superbă pentru poziţia de procuror special. Reputaţia lui este impecabilă, este onest şi integru“.

  • Antreprenorul care a inovat piaţa telecomunicaţiilor

    Xavier Niel s-a născut pe 25 august 1967 în Franţa, în cartierul Créteil, aflat în suburbiile Parisului, ca fiu al lui Michel Niel şi al Camillei Fernande Perrot. El are trei copii şi este cunoscut ca acţionar fondator şi majoritar al furnizorului francez de internet şi telecomunicaţii Iliad. Pasiunea pentru tehnologie şi spiritul antreprenorial sunt calităţi vizibile încă din adolescenţa francezului; după ce a primit de la tatăl său un computer Sinclair ZX81, a dezvoltat, la vârsta de 19 ani, prima sa companie, Minitel, precursorul francez al internetului. Site-ul Minitel oferea servicii de chat pentru adulţi. Ulterior, în 1990, Niel a fondat compania de telecomunicaţii Iliad.

    În 1995, Xavier Niel a investit în primul furnizor de servicii de internet din Franţa, WorldNet, creat de trei antreprenori francezi în 1992, pe care l-a vândut şapte ani mai târziu, chiar înainte de spargerea bulei de internet, pentru aproximativ 50 de milioane de dolari.

    În 1999, antreprenorul francez a creat Free, un furnizor francez de servicii de internet, care operează în cadrul companiei Iliad. Numele vine de la faptul că, la început, accesul la reţea era gratuit, ceea ce a generat agitaţie printre alţi furnizori de internet non-free, ridicând semne de întrebare asupra modelului de afaceri al companiei. În 2002, Free a lansat un pachet de bandă largă la un preţ scăzut, care a devenit punctul de referinţă al pieţei. |n acelaşi timp, compania a dezvoltat şi a lansat Freebox: primul pachet multi-service triplu din Franţa. Acesta conţinea servicii de telefonie, televiziune şi internet şi a adus companiei un portofoliu numeros de clienţi noi. Trei ani mai târziu, reţeaua a ajuns şi în SUA.

    Pe data de 28 mai 2004, Xavier Niel a fost învinuit şi reţinut timp de o lună pentru presupusa achiziţie şi utilizarea abuzivă a activelor societăţii; pe 13 octombrie 2006 a fost pronunţată pedeapsa: doi ani de închisoare pentru abuzul de bunuri ale societăţii.
    În martie 2010, Xavier Niel, alături de Jeremie Berrebi, a pus bazele fondul de investiţii Kima Ventures, dedicat susţinerii a până la 100 de start-up-uri din întreaga lume anual. La sfârşitul aceluiaşi an, Niel a devenit membru cofondator al ziarului Le Monde.

    În ianuarie 2012, compania a creat Free Mobile, care a intrat pe piaţă cu o ofertă revoluţionară, având incluse apeluri, mesaje şi trafic de date nelimitate, la jumătate de preţ faţă de ceilalţi operatori de telefonie francezi. La doar un an de la înfiinţare, Free Mobile devenise al patrulea operator de telefonie mobilă din Franţa şi deţinea 12% din piaţa de profil. Se estimează că încă de la înfiinţare aceasta a costat celelalte trei companii de telefonie mobilă de top din Franţa – Orange, SFR şi Bouyges Télécom – milioane de euro din profit, deoarece acestea au fost nevoite să scadă preţurile pentru a face faţă operatorului nou apărut. În lupta dusă împotriva noului competitor, cele trei companii au încercat, fără succes totuşi, să convingă Comisia Europeană să blocheze licenţa companiei Free Mobile.
    Un an mai târziu, antreprenorul francez a pus bazele unei şcoli de IT, numită 42. Viziunea acestuia a fost să inventeze o şcoală fără profesori, fără cărţi şi fără taxe, pentru un număr anual de până la 1.000 de studenţi.

    În prezent, Xavier Niel este vicepreşedinte al consiliului de administraţie şi şef de strategie pentru Iliad. De asemenea, el este coproprietar al ziarului Le Monde şi al drepturilor piesei My Way şi proprietar al Monaco Telecom şi Orange Elveţia. Averea antreprenorului francez se ridică la 8,4 miliarde de dolari. Compania Iliad, ale cărei acţiuni sunt deţinute în proporţie de circa 65% de fondatorul său, Xavier Niel, are venituri anuale de peste 400 de milioane de euro şi în jur de 9000 de angajaţi.

     

  • Cum arată viaţa unui ROMÂN din Gherla care a ajuns să administreze 3 MILIOANE de mp şi are 1700 de angajaţi

    Clujeanul Tudor Marchiş administrează 3 milioane de metri pătraţi din clădirile de birouri din Bangalore, localitate cunoscută drept echivalentul indian al Silicon Valley-ului. Firma pe care o conduce, Technique Control Facility Management, are 1.700 de angajaţi şi asigură activităţi de facility, property şi energy management pentru Embasy Group, un dezvoltator care deţine milioane de metri pătraţi de birouri închiriate firmelor din industria IT din Bangalore.

     

    Ce hobby aveţi şi cât timp dedicaţi? Când şi cum a început interesul pentru această zonă?

    Hobby… cred că viaţa mea e un hobby. Practic de când mă ştiu sunt o persoană activă. Locuinţa pentru mine e un loc în care mă odihnesc şi încerc să nu o transform în locul în care îmi trăiesc viaţa.

    Fac de toate în funcţie de persoanele din jurul meu. Când am venit în India ştiam numai de fotbal şi a fost greu să îmi găsesc în primele şase luni un grup, pentru că atunci nu erau terenuri sintetice şi mergeam la o şcoală unde jucăm pe zgură cu localnicii. Un fel de băieţi de cartier care se ocupau cu nimica toată ziua, dar eu eram fericit că alergam şi eu două ore şi băteam mingea cu ei.

    Ulterior m-am implicat în tot felul de activităţi – ba cu un vecin, ba cu un nou „prieten” sau om de afaceri – şi am început să joc badminton, tenis, golf, cricket, squash, în funcţie de partener. După aproximativ un an m-am întâlnit cu un român şi m-a invitat să joc cu echipa lui. Se fac cinci ani de când în fiecare luni seară două ore jucăm fotbal cu băieţi din cele mai diverse naţii: român, american, canadian, neamţ, spaniol, francez, columbian, grec, iranian şi aşa mai departe. De doi ani joc în The Amator League dumincă de duminică, pe teren mare, într-o competiţie locală organizată foarte bine. Mult peste nivelul ligii 3 la noi din punctul de vedere al condiţiilor şi audienţei. Nivelul de joc e absolut de amator şi nu se compară cu ce avem noi acasă. Aici fotbalul este destul de nou pentru ei.

    Joc şi golf, dar depinde de întâlniri; în principiu în weekend şi dimineţile sau serile, în funcţie de timp şi familie. În complexul în care locuiesc avem un club sportiv unde joc badminton, tennis sau squash cu vecinii. În cazul în care nu am altă activitate sportivă, mă antrenez în sala de forţă. În biroul meu am sac de box şi speed bag.

    Zilnic fac ceva; dacă nu, sunt bolnav. La propriu şi la figurat.

    Ce corespondenţe există între sport şi afaceri?

    Aş pune altfel problema şi cred că e şi reţeta succesului meu. Gândeşte-te că ai aceeaşi maşină timp de aproximativ 80 de ani. Înveţi să o conduci vreo doi ani, apoi o upgradezi. Cu maşina faci de toate: duci copiii la şcoală, apoi mergi la serviciu şi o foloseşti în schimbul unor bani pentru interesul companiei. Când e gata ziua de muncă, mergi acasă. Cum întreţii maşina, aşa o ai şi de asta se leagă productivitatea ei. Sportul e modalitatea prin care păstrezi motorul şi pompele în stare optimă de funcţionare, şi alimentaţia e combustibilul. Trebuie să fie o combinaţie echilibrată şi ai o maşină în perfectă stare de funcţionare, la care vârsta e doar un număr.

    Indiferent câţi bani faci, există un punct critic care, odată depăşit, sănătatea nu mai poate fi cumpărată cu bani.
    Un exemplu concret: să foloseşti maşina 2 km pe zi, dar să o alimentezi zilnic la fiecare masă cu 10 litri de benzină; dacă rezervorul e elastic, se măreşte până explodează. Nimeni nu ar face aşa ceva cu propria maşină, dar cu propriul corp e ceva acceptat: nu faci mişcare, dar mănânci ca un atlet. Nu are logică.

    Mă uitam la nişte studii despre activitatea fizică şi mediul de muncă. Cu cât am avansat tehnologic, cu atât am redus activitatea fizică. Cu toate acestea, nu înseamnă că activitatea fizică în exces este benefică. Dacă efortul excesiv e sănătos, poştaşii nu ar trebui să moară niciodată.

    Pe de altă parte, sportul te ajută să lucrezi, să înţelegi şi să motivezi personalităţi. Când eşti pe terenul de joc, relaţiile umane se schimbă. Nu prea contează statutul social şi totul se limitează la statutul abilităţilor sportului respectiv.

    În sport, personalitatea fiecăruia e influenţată de dorinţa de câştig. Pe mine mă ajută să văd ce fel de partener/angajat/client întâlnesc prin modalitatea în care exprimă dorinţa de a câştiga. Poţi câştiga o competiţie respectând regulile ei sau prin înşelăciune. Poţi citi oamenii prin sport şi modalitatea primară de a-şi ghida viaţa. În funcţie de semnalele date, îmi iau măsurile necesare astfel încât în business să câştig întodeauna.

    Este practicarea unui hobby benefică pentru relaţiile de afaceri / pentru afacere?

    E o vorbă din bătrâni: „cine se aseamănă se adună”. E vorba de interese şi e cu siguranţă o relaţie strânsă între domeniul de activitate şi sport. Când am plecat din România îmi aduc aminte de sportul „la cafele dimineaţă cu ţigară în gură” prin tot felul de baruri şi diferenţa era dată de preţul meniului. Îţi poţi petrece timpul liber constructiv şi există în fiecare disciplină oameni din aria ta de interes cu care poţi lega prietenii şi/sau relaţii de afaceri.

    Îmi aduc aminte că eram prin 2012 la o decernare de premii în Delhi (după aproximativ zece luni în India),

    la o discuţie în cinci la care luau parte un arhitect australian cunoscut pe plan mondial şi câţiva importanţi oameni de afaceri. La o ţigară şi cafea în pauza de masă se discuta tocmai de hobby şi mă întrebau ce fac. Eu jucam doar fotbal pe atunci şi am spus că joc de trei ori pe săptămână. Automat arhitectul mi-a spus de faţă cu toţi că e un sport de săraci şi că ar fi bine să mă implic în golf dacă vreau să fac ceva în viaţă. M-am simţit extrem de jignit. Îmi venea să îi ard una îngâmfatului, pe loc. Ulterior l-am cunoscut mai bine şi am înţeles că nu avea intenţia să mă jignească, însă eu am interpretat ca o jignire discuţia, din pricina realităţii pe care era greu să o accept, când am bătut mingea o viaţă şi am câştigat şi bani din fotbal ceva vreme ca jucător şi apoi zece ani ca arbitru. Mi-a dat un sfat preţios şi uşor l-am urmat. Iubesc fotbalul, dar e o raritate să întâlneşti oameni importanţi pe terenul de fotbal – mai ales în India.

    La golf am constatat că e o raritate să nu întâlneşti factori de decizie pe teren. Pe de altă parte, am întâlnit şi la pescuit oameni de afaceri care conduc companii mari; dar golful pentru afacerile de o anumită dimensiune este o reţetă sigură. Motivul e simplu: doar un CEO sau om cu bani are timpul şi banii necesari unei activităţi atât de îndelungate – o partidă durează, în medie, cinci ore.

    Practic rămâne la latitudinea fiecăruia cum şi în ce mod îşi petrece timpul. Practicarea unui hobby este benefică pentru orice persoană. Cine nu are niciun hobby nu are nici vise, nici idealuri; e practic o plantă. Pentru mine e foarte important ca oamenii din jurul meu să aibă un hobby; dar cititul şi jocurile pe calculator neînsoţite de activitate fizică, parte a rutinii săptămânale, sunt nişte hobbyuri distrugătoare pentru sănătate.

    Din punctul de vedere al companiei, mi-am promovat liderii în India în urma competiţiilor de cricket din firmă. Acum lucrează în firmă 1.700 de angajaţi. Turneul de cricket din ianuarie va avea cam 300 de participanţi şi premii totale de peste 5.000 de euro. E o sumă uriaşă şi cei de la HR nu înţelegeau de ce „arunc” banii aceştia pe sport.

    Practic, am structurat echipele în funcţie de contracte şi clădiri. Văd cine este căpitanul pe hârtie, cine este liderul de drept, cine vine la timp, se încălzeşte, ia în serios şi doreşte să câştige banii din competiţie, cum comunică între ei, cine vorbeşte, cine ascultă, cum joacă când sunt conduşi, cine dă semnalul de revenire în caz de eşec, cine e în conflict cu cine, de ce etc. Pe teren vezi harta organizaţională a personalităţilor din companie.

    De cinci ani am promovat liderii de pe teren şi practic sunt adevăraţii lideri din viaţa de zi cu zi a companiei. Sunt cei care trag echipa după ei şi echipa îi urmează acceptându-i ca şefi. Promovarea unei persoane bune profesional e greşită dacă echipa nu îl acceptă ca lider. Cu cât e mai mare firma, cu atât e mai uşor să cuplezi echipele pe potriviri de personalităţi şi astfel să diminuezi conflictele. Prefer să am un lider slab pregătit profesional dar care are o echipă bine pregătită profesional sub el. Până la urmă, contează scorul la final de lună în buzunarul fiecăruia.

    Care sunt regulile obligatorii deopotrivă în sport şi în afaceri?

    Nu cred că există viaţă sănătoasă fără sport. Nu există obiceiuri sănătoase fără sportul ca parte din viaţă. Nu poţi fi gras şi ambiţios. Nu am văzut obez harnic, să fie ordonat şi determinat să treacă peste orice obstacole ca să reuşească. Corpul e o imagine a caracterului, a modului de viaţă şi de alimentaţie. În lumea de azi, unde toată informaţia e accesibilă, nu prea există scuze că nu am cum, nu ştiu cum. Nu am timp e o oarecare scuză, dar… insuficientă.

    Ce tip de sport / hobby nu aţi practica niciodată?

    Extreme. Unde integritatea şi securitatea îmi sunt puse în pericol sau riscul de accidentare e mare, bazat mai mult pe securitatea echipamentului folosit decât pe abilităţile mele. Nu îmi place să nu am control şi să depind de echipament.
     

  • Povestea omului care are mai mulţi bani decât Islanda, Tunisia, Jamaica şi Estonia împreună

    Averea lui Jeff Bezos, fondatorul Amazon, a ajuns la 106 miliarde de dolari (Update: 108 miliarde – 21.01.2018). Majoritatea averii (99 de miliarde de dolari) provine din acţiunile deţinute (16%) la Amazon, iar 3,9 miliarde de dolari vin din acţiunile companiei Blue Origin, o companie privată de călătorii spaţiale care intenţionează să ducă turşti în spaţiu. Bezos are 2,58 miliarde de dolari bani cash. 

    Jeff Bezos a devenit cel mai bogat om din toate timpurile, deşi alte voci susţin că Mansa Musa, Regele Timbuktu sau Augustus Caesar au fost chiar mai bogaţi.

    De asemenea, Forbes aminteşte că averea lui Gates a ajuns la uşor la peste 100 de miliarde de dolari în aprilie 1999, în aşa numită bulă a Internetului. Ajustate la inflaţie, cele 100 de miliarde de dolari din 1999 ar valora acum 148 de miliarde de dolari, relatează Mediafax.

    Chiar şi fără această ajustare, Bil Gates ar fi mai bogat ca Bezos, în urma semnificativelor sale acţiuni de caritate, potrivit unei analize Bloomberg, mai notează CNN Money.

    Potrivit Business Insider, Bezos doarme opt ore şi se trezeşte fără alarmă, apoi ia micul dejun alături de soţia sa MacKenzie Bezos. Pentru a petrece mai mult timp cu familia, Bezos nu-şi programează niciodată întâlniri dimineaţa.

    Nu este un mare fan al întâlnirilor şi şedinţelor de aceea atunci când le organizează le face scurte şi cu puţini oameni.

    Se pare că Bezos obişnuia să fie un şef mai nervos, dar există zvonuri cum că ar fi angajat un antrenor personal care să-l ajute să-şi tempereze comportamentul.

    După cina de acasă, Bezos are un ritual de care nu se dezice: spală vasele în fiecare seară. “Sunt convins că asta este cel mai sexy lucru pe care-l fac”, a declarat el.

    Nu se ştie dacă şeful Amazon merge la sală, însă se poate observa în cele mai recente fotografii cu el că Bezos are un corp bine întreţinut.

    Este cunoscut faptul că Jeff Bezos era dus la serviciu de către soţia lui într-un Honda Accord din 1996 mult timp după ce a devenit multimilionar. Acum are câteva jucării ceva mai scumpe. De exemplu, deţine un avion Gulfstream G-650ER în valoare de 65 de milioane de dolari.

    În Washington DC Bezos deţine o proprietate de 2500 de metri pătraţi pe care a cumpărat-o cu 23 de milioane de dolari. De asemenea, el deţine şi o proprietate în Beverly Hills, ce se întinde pe 2 acri, în valoare de 25 de milioane de dolari. 

    CEO-ul Amazon Jeff Bezos s-a născut într-o familie de fermieri din New Mexico şi a arătat de mic o înclinaţie spre mecanică, manifestată prin încercarea de a-şi demonta pătuţul când era copil, iar mai târziu, prin inventarea unui sistem electric care să-i ţină rudele mai mici departe de propria cameră. După ce mama lui s-a recăsătorit cu Miguel Bezos, întreaga familie s-a mutat în Texas, unde tatăl vitreg lucra ca inginer pentru Exxon.

    Familia s-a mutat apoi în Miami, Florida, unde Bezos a absolvit liceul ca şef de promoţie. S-a  înscris la Universitatea Princeton unde a fost licenţat summa cum laudae în inginerie electrică şi informatică. După absolvirea facultăţii (1986), Bezos a lucrat pe Wall Street în domeniul informaticii, iar apoi a participat la construirea unei reţele pentru compania de schimburi comerciale internaţionale Fitel. Următorul loc de muncă al lui Bezos a fost organizaţia bancară Bankers Trust, iar mai târziu, în cadrul firmei de management de investiţii de pe Wall Street D. E. Shaw & Co. Bezos a fondat Amazon.com în 1994.

    A pus bazele companiei în propriul garaj din Bellevue, Washington. A hotărât că cea mai bună afacere pe internet ar fi vânzarea de cărţi, iar speculaţia lui s-a adeverit după primele două luni de funcţionare a magazinului online, când Amazon vindea în toate cele 50 de state ale SUA şi în alte 45 de ţări. În doar două luni, vânzările Amazon au ajuns la 20.000 USD pe săptămână. În prezent, Amazon.com este cel mai mare retailer online din lume, cu venituri de 136 de miliarde de dolari în 2016.

     

  • „Vreau să bei acel pahar, să-ţi rupi chiloţii şi să dansezi pe masă“. Cum s-a transformat un eveniment caritabil într-un scandal internaţional

    Publicul a fost şocat să afle la ce abuzuri sunt expuse tinerele care au servit băuturi la un eveniment de caritate la care a participat „lumea bună“ a societăţii.

    Evenimentul de strângere de fonduri pentru caritate al The Presidents Club Charitable Trust este adresat doar bărbaţilor din domeniul afacerilor, politicienilor şi oamenilor din media, sport sau modă. Investigaţia realizată de FT arată că tinerele hostese au fost hărţuite, altele pipăite şi unora li s-au cerut favoruri sexuale. |n 2018. |n contextul mişcării #metoo, prin intermediul căreia numeroase femei şi-au făcut curaj, au ieşit în faţă şi au dezvăluit că au fost abuzate, iar mai mulţi bărbaţi, cu statut însemnat în societate şi în lumea filmului, au fost arătaţi cu degetul pentru faptele lor ruşinoase.

    Madison Marriage, jurnalistă la Financial Times, a auzit de la o prietenă, care lucra ca hostesă, de cât de dificil poate fi să lucrezi pentru un eveniment al The Presidents Club Charitable Trust. Ea s-a hotărât să afle despre ce este vorba şi a pretins că este o astfel de chelneriţă la eveniment, dezvăluind hărţuirile la care erau supuse femeile.

    Se ştiu puţine lucruri despre această organizaţie, care până acum a fost extrem de secretoasă. Instituţia a fost descrisă ca fiind o organizaţie caritabilă care a apărut în mijlocul anilor 1980 cu puţin timp înainte de boomul financiar din Londra. Clubul s-a dezvoltat în anii prosperi care au urmat, atrăgând unele dintre cele mai apreciate figuri din politică, afaceri şi lumea celebrităţilor. Grupul a câştigat notorietate pentru petrecerile sale la care aveau acces doar bărbaţi; iar aceştia făceau donaţii serioase în urma unor licitaţii spectaculoase.
    David Meller, Harvey Soning şi Bruce Ritchie sunt trecuţi drept administratori ai clubului.

    |n fiecare an, timp de 33 de ani, Presidents Club Charitable Trust a organizat un eveniment de strângere de fonduri la hotelul Dorchester din Londra. Evenimentul cu pricina are un scop lăudabil, acela de strângere de fonduri cu premii prestigioase oferite la licitaţie. |n decursul celor trei decenii s-au strâns peste 20 de milioane de lire sterline pentru caritate.

    Cei prezenţi anul acesta la eveniment, la fel ca şi în trecut, fac parte din lumea de afaceri a Marii Britanii, din domeniul financiar, al modei şi politicului, ”oameni respectaţi“, după cum era scris pe site-ul fundaţiei. La eveniment nu aveau voie femeile, dar au fost angajate 130 de ”hostese“ pentru a avea grijă de nevoile a 360 de bărbaţi. Femeile erau încurajate să bea alături de bărbaţi la eveniment şi chiar mai mult la şi la ”after party-urile“ discrete.

    Suspiciunile în jurul evenimentului au apărut încă de la aplicaţia pentru jobul de hostesă, pentru care doar fetele ”înalte, slabe şi frumoase“ puteau aplica. |n timp ce ţinuta obligatorie a evenimentului a fost catalogat drept black tie, chelneriţele trebuia să poarte ”pantofi negri sexy“, ”lenjerie intimă neagră şi rochii scurte negre şi o curea neagră lată care seamănă cu un corset“.

    Imediat cum au ajuns la hotel, hostesele au fost nevoite să semneze un contract non-disclosure fără a le da şansa să citească ce scrie sau să poată lua o copie acasă.

    Agenţia care făcea angajările pentru eveniment nu a menţionat nimic de pipăit, ci doar ”că trebuie să suporţi bărbaţii enervanţi“. Ce trebuie să facă fetele? ”Să binedispună mixul de oameni de afaceri, politicieni, oligarhi, magnaţi, producători de film, finanţatori şi directori şi să aducă băuturi atunci când este nevoie“.

    ”Mai mulţi bărbaţi ţineau mâna hosteselor în timp ce aşteptau antreurile cu somon şi paharele cu whiskey şi vodcă“, îşi aduce aminte Marriage.

    |n timp ce dansatoarele burlesque dansau pe scenă, ”un bărbat de aproape 70 de ani a întrebat o fată de 19 ani dacă este prostituată“. O altă tânără a declarat pentru FT că bărbaţii au pipăit-o pe fund, pe burtă şi pe picioare, iar o alta a mărturisit că un alt invitat a sărit pur şi simplu să o sărute. Altul a invitat-o în camera lui.

    Potrivit altor fete, evenimente similare au avut loc la multe mese de-a lungul nopţii. Hostesele au declarat că bărbaţii au pus în mod repetat mâinile pe sub fustele lor şi chiar un bărbat şi-a expus părţile intime.

    De asemenea, fetele erau încurajate să participe la astfel de întâmplări şi ”la toaletă era implementat un sistem de monitorizare prin care femeile care stăteau prea mult la baie erau chemate înapoi în sală şi escortate de un bodyguard“.

    Nici Marriage nu a fost ocolită de un astfel de comportament şi a declarat pentru Washington Post că şi ea a fost pipăită şi a primit propuneri indecente. ”M-am simţit foarte tristă şi supărată după ce am văzut că încă se întâmplă aşa ceva într-o astfel de împrejurare în 2018.“
    Evenimentul se încheia oficial pe la ora 11 pm, dar fetelor li s-a spus că este nevoie să stea până la 2 am. Mai mult, unora li s-a spus că pe final pot să bea ce vor şi că se pot duce să stea cu bărbaţii pe care-i consideră cei mai atrăgători.

    After party-ul s-a ţinut într-o cameră mai mică a hotelului Dorchester unde bărbaţii dansau şi beau alături de hostese. ”Vreau să bei acel pahar, să-ţi rupi chiloţii şi să dansezi pe masă“, a spus un bărbat prinzând-o pe o tânără de talie. |n mijlocul încăperii Jimmy Lahoud, 67 de ani, om de afaceri libanez, dansa cu entuziasm cu trei tinere îmbrăcate în rochii roşi, conform dezvăluirilor jurnalistei de la FT.

    Hostesele, majoritatea cu vârste între 19 şi 23 de ani, au fost plătite cu 211 dolari. Multe dintre ele sunt dansatoare, modele, actriţe care caută o sursă de venit în plus, povesteşte jurnalista. Marriage a declarat că multe femei au fost alarmate de ceea ce se întâmplă, altele au declarat că le place ceea ce fac, ”mai ales dacă faci asta alături de prietene. E mai uşor să faci asta alături de prieteni decât singură“.
    Unele dintre femei erau entuziasmate că le-au fost oferite slujbe, altora le-au fost oferite bacşişuri mari pe care s-au simţit obligate să le refuze. Marriage îşi aduce aminte că o femeie nu-şi putea aplica rimelul pe gene din cauză că, spunea ea, ”sunt ameţită rău de la shoturile de tequila!“.

    Dezvăluirile au stârnit un scandal în lumea britanică. Liderul adjunct al Partidului Liberal Democrat, Jo Swinson, a declarat că articolul îi întoarce stomacul pe dus. ”Peste 300 de bărbaţi bogaţi au fost perfect fericiţi să participe la un astfel de eveniment care ne demonstrează cultura putredă şi sexistă care încă există în comunitatea oamenilor de afaceri.“

    Şi nu a fost singura poziţie din partea politicului: ”|mi imaginez că fundaţiile de caritate care beneficiază de acest eveniment vor fi îngrozite de ceea ce se întâmplă acolo“, a declarat şi Anna Soubry, reprezentantă a Partidului Conservator.

    După articolul publicat de ziarul financiar britanic, două spitale de copii care au primit donaţii de la Trust au anunţat că sunt şocate să audă aşa ceva şi că o să returneze banii.

    La câteva ore a picat şi primul cap: David Meller, preşedintele evenimentului, care a anuţat că nu o să mai fie directorul nonexecutiv al Departamentului de Educaţie al Marii Britanii. Până seara, fundaţia Presidents Club a anunţat că se va închide şi că va distribui ce fonduri au rămas către oamenii de care au nevoie.

    Theresa May s-a declarat şocată că astfel de lucruri se mai pot întânpla în prezent şi a anunţat că va avea loc o investigaţie. |ntre timp, donatorii, cei prezenţi la eveniment şi organizatorii încearcă să se distanţeze de ceea ce s-a întâmplat. La doar o zi de la publicarea informaţiilor scandaloase, organizaţia care ţinea acest eveniment s-a desfiinţat.

    |n urma licitaţiei, în cadrul căreia s-au vândut diferite maşini, prânzuri cu politicieni şi cu vedete, s-ar fi strâns în jur de 2 milioane de lire sterline. Un prânz cu Boris Johnson şi un ceai alături de guvernatorul Băncii Angliei, Mark Carney, au fost printre cele mai licitate.
    Printre cei care au participat anul acesta se numără nume importante din lumea afacerilor din Marea Britanie precum Tim Steiner, CEO-ul supermarketului online Ocado, sau Philip Green, şeful Arcadia Group, companie de retail ce include Topman, Evans sau Outfit. De asemenea, nume importante din lumea financiară au participat la eveniment.

    Comedianul David Walliams a fost gazda evenimentului şi pentru asta are de suferit după ce mai multe lanţuri de magazine de cărţi au anunţat că vor renunţa la cartea pentru copii scrisă de el, potrivit Daily Mail. |n trecut alte nume importante au participat, precum fostul magnat al Formulei 1 Bernie Ecclestone, Michael Sherwood, fost vicepreşedinte al Goldman Sachs, sau vedeta TV Vernon Kay.

  • Videoclipurile terorii: lumea ascunsă din spatele luptei pentru clicuri

    Canalul video al tânărului Arya Mosallah avea peste 600.000 de abonaţi, dar cariera sa de youtuber s-a terminat extrem de abrupt după ce a postat un clip numit ”Aruncând cu apă în oameni, partea a doua“. În film, el se apropia de diverse persoane şi, după o scurtă discuţie, le arunca în faţă un pahar cu apă.

    Mulţi dintre cei care au urmărit imaginile au simţit că asemănarea cu un caz recent de terorism din Marea Britanie este prea puternică, aşa că site-ul deţinut de Google a şters contul tânărului şi l-a împiedicat să mai deschidă alte canale.

    Arya Mosallah nu e prima vedetă de pe YouTube care are probleme din cauza farselor sale. Însă povestea sa, alături de cea în care o altă vedetă – Logan Paul – face glume despre o persoană care şi-a luat viaţa au atras atenţia asupra conţinutului exagerat de pe site. Logan are peste 16 milioane de abonaţi, plasându-l în topul celor mai populari 50 de youtuberi.

    Farsele duse la extrem nu reprezintă un fenomen nou, dar e unul care primeşte tot mai multă atenţie din partea instituţiilor media. Vloggerii au înscenat de multe ori atacuri cu bombe sau chiar crime cu scopul de a-şi speria prietenii sau oameni necunoscuţi; scopul era întotdeauna acelaşi: mai mulţi abonaţi, mai multe clicuri, mai mulţi bani.

    În 2016, patru oameni implicaţi în proiectul de YouTube Trollstation au fost închişi pentru înscenarea unui jaf la muzeul National Portrait Gallery din Londra. Ei au pledat vinovaţi de ”comportament ameninţător ce poate cauza teamă sau violenţă“.

    Cu un an înainte, britanicul Sam Pepper a încărcat un videoclip în care se preface că ucide o altă vedetă de pe YouTube în prezenţa unui prieten care nu suspecta nimic. Reacţiile au fost extrem de negative, iar Pepper a recunoscut ulterior că totul a fost plănuit şi prietenul ce părea traumatizat ştiuse de la început întregul scenariu.

    Cele mai cunoscute farse duse la extrem au fost însă semnate de Vitaly Zdorovetschi, al cărui canal de YouTube a câştigat notorietate în 2012 după ce s-a prefăcut, pe film, că plasează o servietă cu o bombă lângă un străin.

    Ca urmare a clipului, Zdorovetschi a fost arestat, dar mulţi alţi youtuberi au încercat să îi copieze mai apoi farsele.

    Într-un interviu acordat în 2015 celor de la BBC Trending, Zdorovetschi a recunoscut că a împins limitele a ceea ce înseamnă ”comportament acceptabil“, dar a părut uşor confuz în ceea ce priveşte lucrurile pe care nu le-ar face. ”Nu o să mă duc la cineva cu un pistol ca să îl jefuiesc, explicându-i ulterior că a fost o farsă. Nu aş face nimic ilegal, sau doar într-o mică măsură“, a spus el.

    Logan Paul, pe de altă parte, nu e cunoscut neapărat ca autor al unor farse făcute altora. Într-unul din clipurile sale, el îşi înscenează propria moarte în faţa a sute de fani; ca urmare, YouTube i-a suspendat dreptul de a afişa reclame. ”Paul a prezentat un comportament care îi face canalul nefrecventabil pentru advertiseri, dar şi dăunător pentru comunitatea extinsă a creatorilor de conţinut.“

    O întrebare extrem de importantă este cea referitoare la persoanele care apar în clipuri: sunt aceştia necunoscuţi sau actori, eventual prieteni ai celor care deţin canalul? Arya Mosallah a refuzat să răspundă la această întrebare atunci când i-a fost adresată de către jurnaliştii de la BBC Trending, dar a lăsat de înţeles că o parte dintre imagini ar putea fi trucate. ”Şi ce dacă o parte dintre clipuri ar fi false? E ăsta motiv pentru a mi se închide canalul?“, se întreba Mosallah. ”Dacă ar fi fost un scurtmetraj, ar fi fost oare judecat la fel?“

    Reporterii au apelat ulterior la un expert în limbajul corpului, Judi James, care a confirmat că majoritatea secvenţelor par a fi regizate. ”Există de obicei un moment de groază, dar în aceste clipuri oamenii încep aproape imediat să alerge după Arya. Una dintre victime îşi lasă şi geanta pe bancă, iar asta e destul de contra-intuitiv“, explică James.

    Pe măsură ce YouTube se umple de tineri care încearcă să îşi facă un nume într-un mediu dinamic, mereu în schimbare, unii au găsit metode extreme de a atrage atenţia şi, inevitabil, vizualizările. Farsele extreme sunt, prin urmare, o metodă de a ieşi din mulţime.

    ”E probabil cea mai sadică formă de comedie“, explică Judi James. ”Suntem bombardaţi zilnic cu tot mai multe clipuri grafice, care arată accidente auto, evenimente teribile sau chiar oameni care îşi pierd viaţa. Odată ce începi să urmăreşti constant astfel de lucruri, ideea de a urmări o formă sadică de comedie ţi se pare şi mai bună.“

    Un alt aspect extrem de important este acela că autorii farselor pot suferi chiar ei în urma acţiunilor lor. ”Regretul te poate ajunge din urmă. Fie nu ai niciun fel de empatie, acesta fiind un lucru extrem de rar, fie o să îţi tot aminteşti de oamenii pe care i-ai rănit“, notează James.

    Unul dintre cele mai sinistre exemple de farsă care se termină prost este cel din iunie 2017, când o femeie din Minnesota, Statele Unite şi-a împuşcat iubitul.

  • A renunţat la cariera în patinaj pentru a lucra la revista Vogue. Acum este unul dintre cei mai cunoscuţi designeri ai lumii

    Fiica unor imigranţi chinezi bogaţi, creatoarea de modă Vera Ellen Wang s-a născut la 27 iunie 1949, în New York, şi s-a bucurat de o copilărie răsfăţată pe Upper East Side din Manhattan. Înainte de a se înscrie la Colegiul Sarah Lawrence, ea a făcut parte din elita Chapin School şi a Şcolii Americane de Balet. Wang a studiat pentru scurt timp în străinătate, la Universitatea Sorbona din Paris, dar a revenit în Statele Unite pentru a-şi finaliza studiile în istoria artei. O talentată patinatoare, Wang a concurat la nivel profesional pe tot parcursul adolescenţei sale, obţinând diverse premii.

    După absolvirea colegiului, în 1971, a renunţat la cariera în patinaj şi a început să lucreze pentru revista Vogue. În mai puţin de un an, la vârsta de 23 de ani, Wang a fost promovată senior editor de modă, titlu pe care l-a menţinut pentru următorii 15 ani. În 1987 a plecat de la Vogue şi a preluat funcţia de director de design pentru accesorii la Ralph Lauren. S-a căsătorit la 40 de ani, în 1989, eveniment de la care a pornit şi povestea noii sale cariere. Nemulţumită de selecţia săracă de modele existente, şi-a schiţat şi realizat propria rochie, cu 10.000 de dolari şi cu ajutorul unei croitorese. În anul următor, din bani împrumutaţi parţial de la tatăl său, Wang şi-a deschis propriul butic de rochii de mireasă în Carlyle Hotel, pe Madison Avenue, în New York. Iniţial, casa de rochii pentru mirese Vera Wang oferea piese făcute la comandă pentru designeri faimoşi precum Guy Laroche, Arnold Scaasi, Carolina Herrera sau Christian Dior.

    În următorii câţiva ani şi-a îmbunătăţit abilităţile în domeniul modei, pentru ca în cele din urmă să lanseze o colecţie de rochii de mireasă sofisticate, sub semnătură proprie. Vera Wang a intrat sub lumina reflectoarelor internaţionale în timpul Olimpiadei din 1994, când a proiectat un costum special cu mărgele pentru patinatoarea Nancy Kerrigan. De atunci, creatoarea de modă a introdus şi o linie de creaţii elegante, de seară, precum şi Vera Wang Made to Order, o colecţie haute-couture, cu piese disponibile exclusiv în buticul său din Manhattan. Până în prezent, atât rochiile de mireasă, cât şi cele de seară sunt vândute prin intermediul a 55 de retaileri.

    Prin echilibrarea designului modern cu eleganţa tradiţională, Wang s-a bucurat de aprecierea vedetelor, în special a celor de Hollywood, creaţiile sale fiind frecvent purtate la premiere de film şi ceremonii de către actriţe foarte cunoscute, printre care Halle Berry, Goldie Hawn, Charlize Theron, Anjelica Huston sau Meg Ryan. În 2001, Vera Wang a lansat primul său parfum şi primul ghid de nuntă. De-a lungul anilor, afacerile sale au continuat să crească, incluzând, treptat,  lenjerie, bijuterii şi produse pentru casă. În 2006, a ajuns la o înţelegere cu Kohl, un lanţ de magazine, pentru a produce o linie exclusivă mai puţin costisitoare de haine ready-to-wear, numită Simply Vera.

    Cel mai cunoscut designer de rochii de mirese din America, Wang a primit numeroase premii de-a lungul timpului, iar în 1994 a fost aleasă membru al prestigiosului Consiliu al Designerilor de Modă din America (CFDA). În 2005, CFDA selectat-o pe Vera Wang ca designerul anului la categoria îmbrăcăminte pentru femei. Vera Wang locuieşte în New York împreună cu soţul ei, omul de afaceri Arthur Becker, şi cele două fiice.

  • Povestea indianului care a studiat în patru ţări şi a creat un conglomerat de miliarde de dolari

    J.R.D. Tata s-a născut pe 29 iulie 1904 în Paris, fiind al doilea copil al lui Ratanji Dadabhoy Tata şi al soţiei sale de origine franceză, Suzanne „Sooni” Brière. Tatăl său a fost văr primar al lui Jamsetji Tata, un pionier al industriei indiene. J.R.D. Tata şi-a petrecut mare parte din copilărie în Franţa. A studiat în cadrul şcolii Janson De Sailly din Paris, iar ulterior a fost educat în Londra, Japonia, Franţa şi India. În octombrie 1932, după ce mama sa a murit, tatăl lui Tata a decis să îşi mute familia în India şi să îl trimită pe J.R.D. la studii în Anglia, în octombrie 1923.

    Tânărul s-a înscris la o şcoală de gramatică, fixându-şi ca obiectiv să studieze ingineria la Cambridge. La scurt timp după ce cursul de gramatică s-a încheiat şi spera să fie acceptat la universitatea britanică, în Franţa s-a aprobat o lege prin care toţi bărbaţii de origine franceză sub 20 de ani erau obligaţi să îndeplinească serviciul militar. Ca cetăţean francez, J.R.D. trebuia să se înroleze în armată pentru cel puţin un an.

    După ce s-a înrolat în Armata Franceză, a fost trimis într-un regiment numit Spahis. Colonelul regimentului a aflat în scurt timp că Tata poate nu doar să citească şi să scrie în franceză şi engleză, dar şi să dactilografieze, prin urmare l-a desemnat secretar al biroului său. După o perioadă de 12 luni de serviciu în Armata Franceză, a vrut să meargă la Cambridge pentru a-şi continua educaţia, dar tatăl său a decis să îl aducă înapoi în India, unde s-a alăturat companiei Tata & Sons ca ucenic neplătit în 1925. În 1929, J.R.D. Tata a renunţat la cetăţenia franceză, a devenit cetăţean  indian şi a fost angajat în cadrul companiei. În 1930 s-a căsătorit cu Thelma Vicaji, fiica lui Jack „Prinţul” Vicaji, un avocat pe care l-a angajat ca să îl apere de acuzaţia de a-şi fi condus Bugatti-ul cu viteză prea mare pe principala promenadă din Mumbai (pe atunci denumit Bombai), Marine Drive.

    Inspirat de pionierul Louis Blériot, Tata a luat lecţii de zbor, iar pe 10 februarie 1929 a obţinut primul brevet de pilot emis în India. A devenit ulterior cunoscut drept părintele aviaţiei civile indiene, ca urmare a faptului că a fondat prima linie comercială a Indiei, Tata Arilines, în 1932 (companie ce avea să devină în 1946 Air India, linia aeriană naţională a Indiei). În 1938, la vârsta de 34 de ani, J.R.D a fost ales preşedinte al Tata & Sons, succedându-l pe unul dintre verii săi, funcţie ce l-a făcut şeful celui mai mare grup industrial din India.

    A condus astfel grupul de companii Tata, cu activitate în industria oţelului, ingineriei, energetică, industria chimică şi ospitalităţii vreme de mai multe decenii. Tata a devenit faimos pentru faptul că şi-a menţinut standardele etice în conducerea companiei şi pentru faptul că a refuzat să mituiască politicieni sau să se folosească de piaţa neagră. A început cu 14 companii sub conducerea sa, iar jumătate de secol mai târziu, pe 26 iulie 1988, când a părăsit compania, Tata & Sons era un conglomerat format din 95 de companii. Sub conducerea sa, activele grupului Tata au crescut de la 100 de milioane de dolari la 5 miliarde. În 1945, J.R.D. Tata a pus bazele Tata Motors, iar trei ani mai târziu Tata a lansat Air India International drept prima linie aeriană internaţională a Indiei. În 1953, guvernul indian l-a numit pe J.R.D. Tata drept preşedinte al Air India şi director de consiliu al Indian Airlines – o funcţie pe care a avut-o timp de 25 de ani.

    J.R.D. a fost renumit şi pentru modul în care şi-a tratat angajaţii – în 1956 a iniţiat un program de asociere a angajaţilor cu managementul, astfel încât angajaţii să aibă o voce mai puternică în afacerile companiei. Era convins de necesitatea binelui angajaţilor săi şi, în consecinţă, a expus principiile beneficiilor unei zile de muncă de opt ore şi a impus scheme de compensaţie în caz de accident şi de ajutor social care au fost ulterior acceptate ca cerinţe statutare în India. Tata a fost de asemenea un susţinător al declaraţiei puterilor emergente ale primului-ministru Indira Gandhi, în 1975, şi a fost şi membru fondator al corpului guvernator al Consiliului Naţional de Cercetări de Economie Aplicată din New Delhi – primul institut de politică economică independentă din India, fondat în 1956. În 1968, a fondat serviciile de consultanţă Tata, iar în 1987 a pus bazele Titan Industries.

    Tata a fost de asemenea administratorul fondului Sir Dorabji Tata de la lansarea acestuia, în 1932, pentru o perioadă de 50 de ani. Sub ghidarea lui, fondul a susţinut construirea primului spital destinat pacienţilor diagnosticaţi cu cancer din Asia, în Mumbai, în 1941, şi a fondat de asemenea Institutul Tata de Ştiinţe Sociale (TISS, 1936), Institutul Tata pentru Cercetări Fundamentale şi Centrul Naţional pentru Arte Performative.

     J.R.D. Tata a murit în Geneva, Elveţia, pe 29 noiembrie 1993 din cauza unei infecţii la rinichi. La moartea lui, parlamentul indian a fost suspendat în memoria sa – onoare acordată de obicei doar membrilor parlamentului.

  • Cât te costă să minezi bitcoin în România. Topul ţărilor unde se minează cel mai ieftin, dar şi cel mai scump

    Se spune că nodurile minează bitcoin, dar, de fapt, nodurile se întrec în a rezolva probleme de calcul pentru a câştiga bitcoini. Bitcoinul a fost motivul pentru care a fost iniţial creat blockchainul. Însă, în prezent, este recunoscut doar ca prima din multiplele aplicaţii pe care le poate avea această tehnologie. Valoarea unui bitcoin se îndreaptă din nou spre 10.000 de dolari, aşadar cât costă să minezi după bitcoin şi unde se plăteşte cel mai mult pentru asta.

    Pe sud coreeni îi costă 26.000 de dolari să mineze bitcoin, în timp ce pe venezueleni doar 530 de dolari.

    Datele Elite Fixtures arată că în Coreea de Sud este cel mai costisitor să minezi după criptomonede, pe când în Venezuela este cel mai ieftin. De aceea, câţiva o parte dintre venezueleni s-au îndreptat spre minarea după bitcoin pentru a putea supravieţui.

    Minatul după monede virtuale consumă foarte multă electricitate deoarece aceştia îşi folosesc calculatoarele pentru a rezolva algoritmi care generează monedele şi pentru a confirma tranzacţiile care au loc între utilizatori. Potrivit Blockchain.info, veniturile câştigate de toţi minerii de bitcoin au atins o sumă record în decembrie, anume 53 de milioane de dolari.

    Elite Fixtures a analizat preţul energiei electrice din 115 ţări şi a calculat consumul mediu de energie electrică necesar pentru minare.
    Astfel, cel mai ieftin se minează în Venezuela, apoi în Trinidad and Tobago (1190 de dolari), Uzbekistan (1788 de dolari), Ucraina (1852 de dolari), Myanmar (1983 de dolari).
    Cel mai scump este să minezi în Coreea de Sud, apoi pe Insula Niue (17566 de dolari), Bahrain (16773 de dolari). În Europa, cel mai scump este să minezi în Germania, Danemarca sau Belgia (peste 13-14.000 de dolari).

    La fiecare tranzacţie cu o criptomonedă se consumă la fel de multă energie ca în cazul unei locuinţe obişnuite, adică aproximativ 200 kWh, arată un raport realizat de olandezii de la ING.

    În bani, la preţurile locale, cu toate taxele incluse, acest lucru echivalează cu circa 100 de lei. În România, pentru a putea începe minarea ai nevoie de un sistem al cărui preţ poate varia de la 5000 de lei (pentru “minerul sărac”) şi poate depăşi şi 60.000 de lei, asta în funcţie de câte plăci video utilizezi pentru puterea de procesare. Un sistem mai eficient este numit “Butterfly” care este mai compact decât un sistem clasic cu 5-8 plăci video şi este la fel sau mai eficient decât minarea cu ajutorul plăcilor video. 

    ”Cei mai mari factori care determină profitabilitatea sunt costurile echipamentelor, preţul plătit la electricitate şi valoarea bitcoinilor minaţi. Eu plătesc 0,1024$ pe kw de electricitate. Pentru fiecare dolar în bitcoin pe care îl minez, plătesc 0,905$ la costul electricităţii folosite. Aşadar, este profitabil?” spune Henry Berg, inginer şi hobbist bitcoin, potrivit site-ului goanadupabitcoin.ro

    De reţinut că minarea după bitcoin creşte în dificultate. 

  • Povestea bărbatului care a revoluţionat industria cosmeticelor

    Arinobu (Yushin) Fukuhara, fondatorul uneia dintre cele mai vechi companii de cosmetice din lume, Shiseido, s-a născut pe 10 mai 1848, în districtul Awa din Chiba, Japonia. Acesta a avut trei fii: Rosō, Shinzō şi Nobuyushi Fukuhara. În 1872, în timp ce lucra ca farmacist-şef pentru Marina Imperială Japoneză, el a fondat, împreună cu câţiva colegi, farmacia Shiseido, în Ginza, Tokio. Aceasta a fost prima farmacie cu influenţe vestice din Japonia. Numele Shiseido a fost ales de către Fukuhara şi înseamnă ”casa unde se naşte totul“, fiind inspirat dintr-un pasaj al textului sacru I Ching. Potrivit site-ului companiei, ideea acestora s-a născut din dorinţa de a îmbunătăţi calitatea slabă a produselor medicale aflate pe piaţă în acea perioadă.

    În 1915, fiul lui Arinobu, Shinzo Fukuhara, a devenit primul preşedinte al Shiseido. Înainte de a se alătura companiei, acesta a studiat arta în Europa şi a fost profund influenţat de curentul Art Nouveau. Ca fotograf şi artist, el a creat logo-ul simbolic original al companiei, reprezentat de o camelie, floare care a rămas simbolul companiei până în prezent. În 1916, Shiseido a deschis primul centru de cercetare din Japonia. Un an mai târziu, în farmacia japoneză s-a introdus un prim produs de make-up, după modelul farmaciilor din apus –Rainbow Face Powder, o pudră de faţă în şapte culori. Această inovaţie a venit într-o perioadă în care pudrele albe de faţă erau literă de lege în Japonia.

    Shiseido şi-a adus o contribuţie majoră nu doar în industria cosmetică, ci şi în artă. În 1919, s-a înfiinţat Galeria Shiseido din Tokio, cea mai veche galerie de artă din Japonia, care îşi continuă activitatea şi în prezent. Aceasta a găzduit de-a lungul timpului peste 3.100 de expoziţii, în special ale tinerilor artişti debutanţi. Doi dintre fiii lui Fukuhara au avut un impact însemnat în domniul fotografic din Japonia, prin înfiinţarea organizaţiei Japan Photographic Society.

    În 1923, compania a început să se extindă prin deschiderea de noi magazine. Pe 30 martie 1924, Arinobu Fukuhara moare.

    Trei ani mai târziu, compania a primit statutul de societate pe acţiuni şi a început să se extindă la nivel mondial. Astfel, în 1957, compania deschide primele magazine în Taiwan, urmat de Singapore şi Hong Kong. În 1962, Shiseido ajunge în Hawaii, apoi în SUA. Italia a fost prima ţară din Europa în care s-au vândut produsele brandului, începând cu 1968, iar trei ani mai târziu au ajuns şi în Noua Zeelandă. Shiseido a fost prima companie din lume care a produs, în 1985, acid hialuronic care nu avea provenienţă animală.

    În prezent, compania Shiseido are peste 36.000 de angajaţi în magazinele răspândite la nivel mondial şi o capitalizare de piaţă de 10,5 miliarde de dolari. Principalele filiale ale companiei sunt Bare Escentuals, Beaute Prestige International şi NARS Cosmetics. Anual, vânzările Shiseido depăşesc 7 miliarde de dolari, cu un profit de peste 350 de milioane de dolari.