BusinessMagazin

Category: Special

  • IN NUMELE LUI ALLAH

    Israelul i-a ucis un fiu si lui Sayyed Hassan Nasrallah (foto), secretarul general al Hezbollah, ca si multor arabi. Daca in 1997, cand s-a intamplat asta, nu ar fi fost deja lider al militiilor siite libaneze, s-ar fi putut crede ca Nasrallah duce un razboi personal cu Tel Avivul.

    PRINTUL MOSTENITOR: Liderul Hezbollah – care are doar 46 de ani – a pornit insa razboiul cu Israelul inca de pe bancile scolii seicului Abbas al-Mussawi – primul lider al miscarii Hezbollah, asasinat de armata israeliana in 1992.

    CEA MAI MARE VICTORIE: De numele lui Nasrallah se leaga – sau Hezbollah a facut sa se lege – cea mai importanta victorie a miscarii: retragerea israeliana din 2000, dupa 18 ani de ocupatie. Ceea ce siitii numesc „infrangerea Israelului” – desi mai degraba o victorie de PR decat una pe terenul de lupta – a intarit pozitia miscarii si pe a lui Nasrallah insusi. Hezbollah a dus, intr-adevar, un razboi de uzura cu Israelul, insa motivele care au determinat statul evreu sa se retraga sunt mai complexe.

    CU FATA CURATA: Nasrallah, considerat altfel un intelectual fin, cu lecturi impresionante, este creditat cu organizarea atentatului din 18 iulie 1994 din Buenos Aires, in care au fost ucise 85 de persoane – marea majoritate evrei, intrucat tinta a fost cladirea Centrului Evreiesc din capitala Argentinei. S-a spus ca si Iranul ar fi dat o mana de ajutor in operatiune, insa cercetarile nu au putut sa dovedeasca nici aceste acuzatii, nici pe cele din cazul atentatului de la Ambasada Israelului la Buenos Aires din 1992.

  • Cum sa traiesti cu un dolar

    Presa europeana reclama ca salariile directorilor de mari corporatii de pe continent tind sa se apropie de cele astronomice ale americanilor. Poate, numai ca sistemul american a pierdut cam de mult legatura cu realitatea si nu-i exclus ca modelul european sa se dovedeasca pana la urma mai sanatos de urmat pentru colegii de peste Atlantic.

     

    Steve Jobs, CEO al Apple, incaseaza un salariu pe an de 1 dolar, si asta doar ca sa fie eligibil pentru asigurari de sanatate. Indaratnic, a refuzat alte surse de venit: dupa ce a devenit membru in consiliul director al Walt Disney Co., in urma cu trei luni, Jobs a cerut celor de la Disney sa nu-l plateasca deloc, in conditiile in care o astfel de functie s-ar plati cam cu 65.000 de dolari pe an.

     

    Atunci din ce traieste ascetul?, ar fi intrebarea de bun-simt. Un forumist mucalit, comentand stirea cu salariul lui Jobs, era curios sa afle daca neplatitul manager primeste suma de 1 dolar toata odata sau defalcata pe fiecare din cele 12 luni. Desigur, nu-i un secret pentru nimeni ca Jobs are actiuni in valoare actuala de 3,9 miliarde de dolari la Disney, capatate in primavara, dupa ce compania a cumparat studioul de desene animate Pixar, unde Jobs a fost presedinte, CEO si actionar majoritar. „Pai as lucra si eu pentru un dolar pe an daca mi-ar da firma un avion de 90 de milioane“, reflecteaza forumistul, acuzandu-l pe Steve Jobs ca se fereste sa ia o leafa mai mare ca sa evite fiscul, atata vreme cat facilitatile materiale presupuse de functie sau optiunile de cumparare de actiuni, ca avere pur virtuala, nu sunt supuse impozitarii. In privinta Apple insa, lucrurile sunt un pic mai delicate: saptamanile trecute, compania a dezvaluit ca auditorii au gasit nereguli la alocarile gratuite de optiuni pentru cumpararea de actiuni la companie in perioada 1997-2001, intre care si la unele din optiunile acordate lui Jobs. Apple a anuntat totusi ca seful companiei n-a apucat sa castige nimic de pe urma lor. Numai ca problema cu neregulile pomenite nu priveste numai Apple, ci o multime de alte companii, implicate intr-un scandal corporatist de proportii aflat in plina desfasurare in America. Comisia pentru Operatiuni Bursiere (Securities and Exchange Commission – SEC) cerceteaza impreuna cu Departamentul de Justitie, de cateva luni incoace, modul cum in ultimii ani au fost acordate optiuni de cumparare de actiuni pentru directorii unora dintre corporatiile americane, inclusiv la Apple, la grupul bancar Morgan Stanley, la firma de asigurari de sanatate UnitedHealth, a doua din SUA cu acest profil, sau la cel mai mare lant de magazine de articole de bricolaj din tara, Home Depot. Chiar in aceasta luna este posibil ca SEC sa ia o decizie de reglementare a alocarii de optiuni, ceea ce ar schimba din temelii modul de compensare a directorilor americani.

     

    Dar s-o luam ceva mai incet. O optiune de cumparare a unei actiuni este oportunitatea de a cumpara o actiune, la pretul actual al pietei, la un moment dat in viitor. Orice optiune este purtatoare a unui „pret de exercitare a optiunii“, la care actiunile pot fi cumparate, si are o data fixa incepand de la care tranzactia poate avea loc. Cu cat pretul actiunii creste mai mult, cu atat plata potentiala a directorului posesor de optiuni este mai mare, si asta fara nici un efort financiar din partea companiei, care practic nu suporta nici un cost concret, in numerar.

     

    Aceasta explica de ce firmele prefera sa-i recompenseze pe directorii lor cu optiuni in loc de bani, la ora actuala mare parte din corporatiile americane si europene folosind metoda cu succes. Istoric vorbind, cel mai mare castig realizat de un manager de pe urma optiunilor acordate de firma lui ii apartine lui Larry Ellison, CEO al companiei de software Oracle, care in 2001 si-a exercitat optiunile de cumparare pentru peste 23 de milioane de actiuni Oracle, cu un profit de 706 milioane de dolari.

     

    Toate bune pana anul trecut, cand un profesor de economie de la un colegiu din Iowa a publicat un studiu despre manipularea pretului optiunilor si cum ajunge ea sa garanteze castig maxim pentru manageri. Teza lui Erik Lie este ca in unele cazuri optiunile sunt antedatate, adica au ca reper nu pretul pietei din momentul cand compania le aproba, ci unul mai vechi, ales sa coincida cu un minim de cotatie pentru actiunea respectiva, astfel ca managerul recompensat sa poata castiga mai mult din diferenta de pret la momentul cand isi exercita optiunea. In alte cazuri, companiile dateaza optiunile exact inainte de un anunt favorabil pentru pretul actiunii, astfel incat cresterea de valoare a optiunii sa fie asigurata. In fine, exista si posibilitatea ca optiunile sa fie postdatate, astfel incat sa fie obtinut pretul scazut determinat de un anunt nefavorabil pentru companie.

     

    Omul din Iowa si-a trimis studiul la SEC, care l-a apreciat drept „interesant“ si l-a folosit ca baza pentru investigatiile sale de acum, care au implicat pana in momentul de fata peste 60 de firme. Unul din cele mai flagrante cazuri de manipulare s-a intamplat la un producator de echipamente medicale din Texas, Cyberonics, care a aprobat 170.000 de optiuni pentru CEO la 15 iunie 2004, pentru ca a doua zi sa anunte o decizie avantajoasa a autoritatilor pentru unul din produsele sale, ceea ce a saltat pretul actiunilor cu 78%. In cazul lui Steve Jobs a fost vorba de o serie de optiuni aprobate in 2000 la un pret de 87,19 dolari/actiune, dar anuntate ulterior, cand pretul ajunsese deja la 106,56 dolari/actiune. Jobs n-a facut insa atunci decat un profit pe hartie, pentru ca nu si-a exercitat optiunile, iar in 2003 le-a schimbat pe actiuni la Apple.

     

    Dupa parerea lui John Coffee, expert in guvernare corporatista la Universitatea Columbia, avem de-a face cu un dèjá vu. „Cazuri ca Enron sau WorldCom au pornit tot de la umflarea cifrelor de profit, tocmai pentru ca directorii sa poata fi rasplatiti mai bine prin intermediul optiunilor. Acest nou scandal pleaca de la tranzitia de la plata in numerar a directorilor la plata in actiuni, in a doua jumatate a anilor ‘90“, spune Coffee, citat de The Guardian. La inceputul deceniului trecut, directorii executivi americani primeau 90% din pachetul salarial in numerar; spre sfarsitul deceniului ajunsesera sa incaseze doua treimi in actiuni. „O tranzitie asa de rapida n-a fost insotita si de o schimbare a legislatiei care sa ingradeasca excesele“, constata expertul, vrand sa spuna ca e permis tot ceea ce legea nu interzice.

     

    Neexistand deocamdata legislatie specifica, e de presupus ca in unele cazuri de antedatare sau postdatare a optiunilor, intentia de frauda ar putea fi determinata ca in orice situatie de insider trading. Dar argumentele de partea companiilor sunt si ele solide: firmele de IT, adica majoritatea celor investigate acum de SEC, sustin pe drept cuvant ca, in perioada boom-ului tehnologic de la sfarsitul deceniului trecut, au cautat toate mijloacele posibile ca sa-i atraga si sa-i pastreze pe managerii cei mai buni. Sau, ca sa faca fata fluctuatiilor mari de pe piata, unele firme au decis sa aleaga ca reper de pret pentru optiuni cotatia cea mai scazuta pe parcursul unei luni. Si asa mai departe.

     

    Problema e insa inca mai departe de jocul de-a pretul cel mai mic si castigul cel mai mare. Merita directorii astfel de sfortari din partea firmelor? Nimanui nu i-au ramas straine discutiile tot mai aprinse din SUA, dar si din Europa, despre raportul ciudat, uneori imposibil de inteles, intre performanta de manager a cate unui director si pachetul salarial primit, de la salariul de baza si optiuni pana la pachetul de pensionare, bonusuri si facilitatile materiale pe perioada cat detine functia. Hank McKinnell, seful Pfizer, de exemplu, are asigurat un pachet de pensionare de 83 de milioane de dolari si un salariu anual de 16 milioane de dolari, desi sub conducerea lui, din 2001 incoace, actiunile companiei de farmaceutice au pierdut 42% din valoare.

     

    Acelasi McKinnell conduce insa The Business Roundtable, o asociatie formata din 160 de CEO ai unora din cele mai mari companii americane. Iar Business Roundtable, in plin scandal al optiunilor, a iesit la rampa saptamana trecuta cu un raport intocmit de fir-ma de consultanta Mercer, care sustine ca nu e nimic in neregula cu salariile managerilor din America. Conform studiului, compensatia totala medie pentru CEO a crescut pe parcursul ultimului deceniu cu 9,6% pe an, sub cresterea medie a castigurilor obtinute de actionari (9,9%) si un pic peste cresterea medie a capitalizarii bursiere totale a companiilor (8,8%). Asadar, ce-i exagerat in faptul ca sefia unei mari corporatii e rasplatita generos?

     

    McKinnell sustine chiar ca exista un fel de alianta malefica a celor ce contesta remuneratiile pentru directori, alianta formata din activisti de mediu, aparatori ai drepturilor animalelor, fonduri speculative si alte categorii interesate sa influenteze in propriul lor interes procesul de decizie in companii.

     

    Seful Pfizer spune ca e ciudat cata galagie fac cei mentionati, la care se adauga politicienii dornici de capital electoral pe seama unor discursuri justitiare, atata vreme cat primii interesati de subiect, adica actionarii companiilor, sunt foarte multumiti de modul cum firmele lor sunt conduse.

     

    In plus, declara McKinnell intr-o discutie cu revista Fortune, „CEO sunt foarte bine platiti, dar nu chiar asa de bine“, sugerand ca diversele cifre vehiculate sunt inexacte, daca nu chiar simple legende. Drept e ca directorul Pfizer poate sa conteste in voie inflatia de statistici si de acuzatii, pentru simplul motiv ca rar e de gasit vreun exemplu de manager unde toate sursele sa se potriveasca atunci cand ii estimeaza pachetul salarial. Metodele diferite de calcul sau faptul ca unele categorii de stimulente nu sunt luate in considerare (de pilda, pachetul de pensionare sau compensatia pentru rezilierea contractului de management, care ajung sa fie incasate o singura data in viitor, pot sau nu sa fie socotite impreuna cu salariul de baza deja primit pe un an anterior) relativizeaza serios imaginea publicului despre castigurile directorilor de mari corporatii. De exemplu, pentru Robert (Bob) Nardelli, seful lantului de magazine Home Depot, revista Fortune ofera o estimare a pachetului salarial pe 2005 de 250 de milioane de dolari, evident maximala, comparativ cu un total de 37,8 milioane de dolari, determinat (culmea!) de The Corporate Library pentru studiul AFL-CIO Executive PayWatch, asadar slujind unui demers sindical. O a treia varianta apartine analistilor de la CompAnalyst Executive (www.salary.com), care au calculat pentru Bob Nardelli o compensatie totala de 31,7 milioane de dolari in acelasi an 2005.

     

    Faptul ca diversele estimari nu coincid are drept cauza lipsa de transparenta a companiilor in privinta modului cum isi platesc managerii, pentru simplul motiv ca legislatia nu le obliga sa raporteze toate componentele platii. In 1992, ultima data cand in SUA a luat amploare preocuparea pentru salariile excesive ale directorilor, SEC a decis ca firmele cotate la bursa sa faca publice informatiile privind alocarile de optiuni pentru directorii executivi; de atunci, o parte din ce in ce mai mare a pachetelor salariale a fost transferata in instrumente pentru care nu exista cerinta transparentei, respectiv in planuri de compensatie pe termen lung si pachete de pensionare. McKinnell are dreptate cand spune ca nu guvernul sau vreun grup de cetateni nemultumiti ar trebui sa hotarasca salariul unui sef de companie privata, ci consiliul director al companiei. Numai ca respectivul consiliu, in primul rand, poate sa ia o decizie gresita, care sa afecteze imaginea si uneori valoarea companiei. Anul trecut, Phil Purcell de la Morgan Stanley a fost nevoit sa-si dea demisia, dupa ce din 2001 incoace n-a reusit sa aduca decat o scadere cu 25% a pretului pe actiune; aceasta nu l-a impiedicat sa incaseze in 2004 o leafa de 22 de milioane de dolari, plus 43 de milioane la momentul rezilierii contractului. Iar cel mai cunoscut caz ramane al lui Dick Grasso, seful Bursei din New York, unde oprobriul public dupa ce s-a aflat ca pachetul lui salarial se ridica la 200 de milioane de dolari, pentru performante manageriale inexistente, a fost suficient ca sa-i determine demisia.

     

    In al doilea rand, consiliul director nu poate fi la infinit sustinut de actionarii companiei, cei mai indreptatiti sa se pronunte asupra lefii directorilor, atata vreme cat compensatiile astronomice ajung sa afecteze, direct sau indirect, tocmai veniturile actionarilor. In teorie, remuneratia bazata pe optiuni sau pe pachete de actiuni oferite managerilor ii face pe acestia partasi la soarta firmei, direct interesati ca ea sa mearga bine; fixarea dinainte a unor pachete de pensie sau de reziliere a contractului are insa un efect exact opus, fiindca managerul stie ca, indiferent cum ar munci, il asteapta o rasplata confortabila. „Cam jumatate din industria americana practica sisteme de compensare nedrepte, recompensandu-si in exces managerii de top“, sustine Charlie Munger, partenerul lui Warren Buffett in compania de investitii Berkshire Hathaway. Iar acesta este tocmai punctul de vedere al actionarului.

     

    Or, pentru ca un CEO sa poata lucra in folosul actionarului, ar trebui schimbate criteriile de recompensare. Mai intai, actualul sistem unde pretul de iesire a managerului din firma (prin pensionare sau demitere) e fixat de la bun inceput ar trebui inlocuit cu unul mai flexibil, folosind drept criteriu nu faima cu care vine managerul, ci rezultatele concrete ale muncii lui pe parcursul contractului. In privinta pachetelor de actiuni, ar trebui ca perioada in care posesorii sunt obligati sa nu le instraineze sa fie mai lunga decat obisnuitul interval de trei ani (la ExxonMobil, managerii de top sunt obligati sa nu-si vanda jumatate din actiuni timp de cinci ani, iar cealalta jumatate s-o pastreze timp de zece ani sau pana la pensionare).

     

    In fine, sunt analisti convinsi ca e cazul sa fie schimbat un sistem care de fapt penalizeaza performanta si rasplateste decaderea firmei. E vorba de faptul ca, pentru a mentine compensatia pentru directorul lor la nivelul oferit de concurenta, multe companii se simt obligate sa actualizeze pachetul de optiuni: daca pretul actiunilor scade cu 20% intr-un an, firma suplimenteaza pentru CEO pachetul de optiuni cu 20% in anul urmator, ca sa conserve valoarea, iar daca pretul creste cu 20%, totalul optiunilor e redus proportional. „Asa incat pana la urma platesti exagerat niste manageri prosti, care astfel iti raman in firma, si platesti prea putin unii buni, care din cauza asta pleaca“, sustine Steve O’Byrne, de la firma de consultanta Shareholder Value Advisors. Privita de la celalalt capat, situatia arata la fel. Un raport al agentiei de evaluare financiara Moody’s arata ca, din 43 de companii americane cu rating B3 sau mai bun si care au dat faliment intre 1993 si 2003, 22 au oferit directorilor lor executivi optiuni sau bonusuri neasteptat de mari (in raport cu marimea companiei, performanta si conditiile de pe piata). Din 214 de companii care au suferit deteriorari abrupte de rating, compensatia pentru CEO a fost neasteptat de mare in 140 de cazuri. Printre firmele vizate in raportul Moody’s figureaza Enron si Covanta Energy, al caror faliment din 2001 a fost precedat de sase ani de plati excesive catre managerii lor. Iar cu aceasta ne intoarcem din nou la Enron si la ideea de imbogatire prin frauda. In conditiile in care, asa cum am recunoscut mai sus, e destul de greu de trasat granita, sa zicem, intre exploatarea fireasca a diferentelor de pret pentru optiuni, nepedepsita (inca) de nici o lege, si manipularea grosolana a pretului, asimilabila unei infractiuni obisnuite pe piata bursiera.

     

    Fiindca, asa cum era de asteptat, tema lefurilor pentru „gulere albe“ a parasit repede domeniul strict de business, pentru a fi inghitita de discursul politic. Sensibilitatea unei societati neiesite inca bine din epoca Enron fata de luxul corporatist, ca si cresterea obiectiva a decalajului dintre cei mai bogati si cei mai saraci dintre americani au facut ca salariile managerilor sa fie privite cu precadere nu din unghiul actionarilor, ci din cel al cetatenilor. Mai ales de la inceputul investigatiilor SEC, numeroase editoriale din presa americana critica politica de compensare a marilor corporatii, in general cu acelasi argument justitiar, rezumabil in faptul ca media de salariu a unui CEO de acum e de mai mult de 100 de ori mai mare decat a unui lucrator obisnuit, in timp ce in 1980 era doar de 33 de ori mai mare.

     

    Acuzatiile au avut un ton cu atat mai ridicat cu cat tocmai conjunctura economica nesigura, cu preturi mari la petrol si benzina, i-a ajutat acum pe unii dintre manageri sa se imbogateasca. Un comentator de la Fox News spunea despre Lee Raymond, CEO al ExxonMobil pana in decembrie anul trecut, ca pe vremea Revolutiei franceze ar fi fost cat pe ce sa fie ghilotinat, cu scandaloasele lui 400 de milioane de dolari oferite anul trecut de companie. Mai nou, discutia a capatat inca un argument, dupa gestul filantropic al unuia din cei mai bogati oameni din lume, Warren Buffett, de a ceda 31 de miliarde de dolari fundatiei caritabile patronate de Bill Gates si de sotia lui, aproape concomitent cu renuntarea de catre fostul sef al Microsoft la functia executiva in companie. Evenimentul a fost repede pus in legatura cu presupusa lacomie a celor mai multi dintre milionarii lefegii aflati in fruntea corporatiilor americane, greu de determinat la astfel de initiative filantropice.

     

    Cea mai mare ironie in toata povestea salariilor vine insa din afara Statelor Unite, in primul rand din Europa, apoi din Asia, unde extravaganta americana a inceput sa faca prozeliti exact cand e mai contestata la ea a-casa. O multime de articole cu statistici (unul, publicat de New York Times, a aparut si in BUSINESS Magazin in urma cu cateva saptamani) constata ca decalajul in materie de pachete salariale intre managerii americani si cei europeni (urmeaza asiaticii) este in continua reducere. Nu fiindca ar scadea lefurile americanilor, ci pentru ca managerii europeni sunt mai bine platiti.

     

    Tendinta de apropiere a veniturilor a fost pana acum complet indiferenta la efectele secundare ale scumpirii directorilor, devenita asa de suparatoare in SUA. Dar analistii americani au observat ca maririle de leafa ale managerilor europeni depind mai mult de performanta si mai putin de abilitatea de a negocia bonusuri si pachete de optiuni. Astfel incat va fi interesant de vazut in ce punct dezavantajele sistemului american vor incepe sa conteze, de ambele parti ale Atlanticului, mai mult decat atractia fireasca a unor lefuri uriase. Daca, altfel spus, Europa ar ajunge la un moment dat sa influenteze America tocmai acolo unde se asteapta mai putin – la felul cum isi plateste directorii.

  • Cum sa traiesti cu un dolar

    Presa europeana reclama ca salariile directorilor de mari corporatii de pe continent tind sa se apropie de cele astronomice ale americanilor. Poate, numai ca sistemul american a pierdut cam de mult legatura cu realitatea si nu-i exclus ca modelul european sa se dovedeasca pana la urma mai sanatos de urmat pentru colegii de peste Atlantic.

     

    Steve Jobs, CEO al Apple, incaseaza un salariu pe an de 1 dolar, si asta doar ca sa fie eligibil pentru asigurari de sanatate. Indaratnic, a refuzat alte surse de venit: dupa ce a devenit membru in consiliul director al Walt Disney Co., in urma cu trei luni, Jobs a cerut celor de la Disney sa nu-l plateasca deloc, in conditiile in care o astfel de functie s-ar plati cam cu 65.000 de dolari pe an.

     

    Atunci din ce traieste ascetul?, ar fi intrebarea de bun-simt. Un forumist mucalit, comentand stirea cu salariul lui Jobs, era curios sa afle daca neplatitul manager primeste suma de 1 dolar toata odata sau defalcata pe fiecare din cele 12 luni. Desigur, nu-i un secret pentru nimeni ca Jobs are actiuni in valoare actuala de 3,9 miliarde de dolari la Disney, capatate in primavara, dupa ce compania a cumparat studioul de desene animate Pixar, unde Jobs a fost presedinte, CEO si actionar majoritar. „Pai as lucra si eu pentru un dolar pe an daca mi-ar da firma un avion de 90 de milioane“, reflecteaza forumistul, acuzandu-l pe Steve Jobs ca se fereste sa ia o leafa mai mare ca sa evite fiscul, atata vreme cat facilitatile materiale presupuse de functie sau optiunile de cumparare de actiuni, ca avere pur virtuala, nu sunt supuse impozitarii. In privinta Apple insa, lucrurile sunt un pic mai delicate: saptamanile trecute, compania a dezvaluit ca auditorii au gasit nereguli la alocarile gratuite de optiuni pentru cumpararea de actiuni la companie in perioada 1997-2001, intre care si la unele din optiunile acordate lui Jobs. Apple a anuntat totusi ca seful companiei n-a apucat sa castige nimic de pe urma lor. Numai ca problema cu neregulile pomenite nu priveste numai Apple, ci o multime de alte companii, implicate intr-un scandal corporatist de proportii aflat in plina desfasurare in America. Comisia pentru Operatiuni Bursiere (Securities and Exchange Commission – SEC) cerceteaza impreuna cu Departamentul de Justitie, de cateva luni incoace, modul cum in ultimii ani au fost acordate optiuni de cumparare de actiuni pentru directorii unora dintre corporatiile americane, inclusiv la Apple, la grupul bancar Morgan Stanley, la firma de asigurari de sanatate UnitedHealth, a doua din SUA cu acest profil, sau la cel mai mare lant de magazine de articole de bricolaj din tara, Home Depot. Chiar in aceasta luna este posibil ca SEC sa ia o decizie de reglementare a alocarii de optiuni, ceea ce ar schimba din temelii modul de compensare a directorilor americani.

     

    Dar s-o luam ceva mai incet. O optiune de cumparare a unei actiuni este oportunitatea de a cumpara o actiune, la pretul actual al pietei, la un moment dat in viitor. Orice optiune este purtatoare a unui „pret de exercitare a optiunii“, la care actiunile pot fi cumparate, si are o data fixa incepand de la care tranzactia poate avea loc. Cu cat pretul actiunii creste mai mult, cu atat plata potentiala a directorului posesor de optiuni este mai mare, si asta fara nici un efort financiar din partea companiei, care practic nu suporta nici un cost concret, in numerar.

     

    Aceasta explica de ce firmele prefera sa-i recompenseze pe directorii lor cu optiuni in loc de bani, la ora actuala mare parte din corporatiile americane si europene folosind metoda cu succes. Istoric vorbind, cel mai mare castig realizat de un manager de pe urma optiunilor acordate de firma lui ii apartine lui Larry Ellison, CEO al companiei de software Oracle, care in 2001 si-a exercitat optiunile de cumparare pentru peste 23 de milioane de actiuni Oracle, cu un profit de 706 milioane de dolari.

     

    Toate bune pana anul trecut, cand un profesor de economie de la un colegiu din Iowa a publicat un studiu despre manipularea pretului optiunilor si cum ajunge ea sa garanteze castig maxim pentru manageri. Teza lui Erik Lie este ca in unele cazuri optiunile sunt antedatate, adica au ca reper nu pretul pietei din momentul cand compania le aproba, ci unul mai vechi, ales sa coincida cu un minim de cotatie pentru actiunea respectiva, astfel ca managerul recompensat sa poata castiga mai mult din diferenta de pret la momentul cand isi exercita optiunea. In alte cazuri, companiile dateaza optiunile exact inainte de un anunt favorabil pentru pretul actiunii, astfel incat cresterea de valoare a optiunii sa fie asigurata. In fine, exista si posibilitatea ca optiunile sa fie postdatate, astfel incat sa fie obtinut pretul scazut determinat de un anunt nefavorabil pentru companie.

     

    Omul din Iowa si-a trimis studiul la SEC, care l-a apreciat drept „interesant“ si l-a folosit ca baza pentru investigatiile sale de acum, care au implicat pana in momentul de fata peste 60 de firme. Unul din cele mai flagrante cazuri de manipulare s-a intamplat la un producator de echipamente medicale din Texas, Cyberonics, care a aprobat 170.000 de optiuni pentru CEO la 15 iunie 2004, pentru ca a doua zi sa anunte o decizie avantajoasa a autoritatilor pentru unul din produsele sale, ceea ce a saltat pretul actiunilor cu 78%. In cazul lui Steve Jobs a fost vorba de o serie de optiuni aprobate in 2000 la un pret de 87,19 dolari/actiune, dar anuntate ulterior, cand pretul ajunsese deja la 106,56 dolari/actiune. Jobs n-a facut insa atunci decat un profit pe hartie, pentru ca nu si-a exercitat optiunile, iar in 2003 le-a schimbat pe actiuni la Apple.

     

    Dupa parerea lui John Coffee, expert in guvernare corporatista la Universitatea Columbia, avem de-a face cu un dèjá vu. „Cazuri ca Enron sau WorldCom au pornit tot de la umflarea cifrelor de profit, tocmai pentru ca directorii sa poata fi rasplatiti mai bine prin intermediul optiunilor. Acest nou scandal pleaca de la tranzitia de la plata in numerar a directorilor la plata in actiuni, in a doua jumatate a anilor ‘90“, spune Coffee, citat de The Guardian. La inceputul deceniului trecut, directorii executivi americani primeau 90% din pachetul salarial in numerar; spre sfarsitul deceniului ajunsesera sa incaseze doua treimi in actiuni. „O tranzitie asa de rapida n-a fost insotita si de o schimbare a legislatiei care sa ingradeasca excesele“, constata expertul, vrand sa spuna ca e permis tot ceea ce legea nu interzice.

     

    Neexistand deocamdata legislatie specifica, e de presupus ca in unele cazuri de antedatare sau postdatare a optiunilor, intentia de frauda ar putea fi determinata ca in orice situatie de insider trading. Dar argumentele de partea companiilor sunt si ele solide: firmele de IT, adica majoritatea celor investigate acum de SEC, sustin pe drept cuvant ca, in perioada boom-ului tehnologic de la sfarsitul deceniului trecut, au cautat toate mijloacele posibile ca sa-i atraga si sa-i pastreze pe managerii cei mai buni. Sau, ca sa faca fata fluctuatiilor mari de pe piata, unele firme au decis sa aleaga ca reper de pret pentru optiuni cotatia cea mai scazuta pe parcursul unei luni. Si asa mai departe.

     

    Problema e insa inca mai departe de jocul de-a pretul cel mai mic si castigul cel mai mare. Merita directorii astfel de sfortari din partea firmelor? Nimanui nu i-au ramas straine discutiile tot mai aprinse din SUA, dar si din Europa, despre raportul ciudat, uneori imposibil de inteles, intre performanta de manager a cate unui director si pachetul salarial primit, de la salariul de baza si optiuni pana la pachetul de pensionare, bonusuri si facilitatile materiale pe perioada cat detine functia. Hank McKinnell, seful Pfizer, de exemplu, are asigurat un pachet de pensionare de 83 de milioane de dolari si un salariu anual de 16 milioane de dolari, desi sub conducerea lui, din 2001 incoace, actiunile companiei de farmaceutice au pierdut 42% din valoare.

     

    Acelasi McKinnell conduce insa The Business Roundtable, o asociatie formata din 160 de CEO ai unora din cele mai mari companii americane. Iar Business Roundtable, in plin scandal al optiunilor, a iesit la rampa saptamana trecuta cu un raport intocmit de fir-ma de consultanta Mercer, care sustine ca nu e nimic in neregula cu salariile managerilor din America. Conform studiului, compensatia totala medie pentru CEO a crescut pe parcursul ultimului deceniu cu 9,6% pe an, sub cresterea medie a castigurilor obtinute de actionari (9,9%) si un pic peste cresterea medie a capitalizarii bursiere totale a companiilor (8,8%). Asadar, ce-i exagerat in faptul ca sefia unei mari corporatii e rasplatita generos?

     

    McKinnell sustine chiar ca exista un fel de alianta malefica a celor ce contesta remuneratiile pentru directori, alianta formata din activisti de mediu, aparatori ai drepturilor animalelor, fonduri speculative si alte categorii interesate sa influenteze in propriul lor interes procesul de decizie in companii.

     

    Seful Pfizer spune ca e ciudat cata galagie fac cei mentionati, la care se adauga politicienii dornici de capital electoral pe seama unor discursuri justitiare, atata vreme cat primii interesati de subiect, adica actionarii companiilor, sunt foarte multumiti de modul cum firmele lor sunt conduse.

     

    In plus, declara McKinnell intr-o discutie cu revista Fortune, „CEO sunt foarte bine platiti, dar nu chiar asa de bine“, sugerand ca diversele cifre vehiculate sunt inexacte, daca nu chiar simple legende. Drept e ca directorul Pfizer poate sa conteste in voie inflatia de statistici si de acuzatii, pentru simplul motiv ca rar e de gasit vreun exemplu de manager unde toate sursele sa se potriveasca atunci cand ii estimeaza pachetul salarial. Metodele diferite de calcul sau faptul ca unele categorii de stimulente nu sunt luate in considerare (de pilda, pachetul de pensionare sau compensatia pentru rezilierea contractului de management, care ajung sa fie incasate o singura data in viitor, pot sau nu sa fie socotite impreuna cu salariul de baza deja primit pe un an anterior) relativizeaza serios imaginea publicului despre castigurile directorilor de mari corporatii. De exemplu, pentru Robert (Bob) Nardelli, seful lantului de magazine Home Depot, revista Fortune ofera o estimare a pachetului salarial pe 2005 de 250 de milioane de dolari, evident maximala, comparativ cu un total de 37,8 milioane de dolari, determinat (culmea!) de The Corporate Library pentru studiul AFL-CIO Executive PayWatch, asadar slujind unui demers sindical. O a treia varianta apartine analistilor de la CompAnalyst Executive (www.salary.com), care au calculat pentru Bob Nardelli o compensatie totala de 31,7 milioane de dolari in acelasi an 2005.

     

    Faptul ca diversele estimari nu coincid are drept cauza lipsa de transparenta a companiilor in privinta modului cum isi platesc managerii, pentru simplul motiv ca legislatia nu le obliga sa raporteze toate componentele platii. In 1992, ultima data cand in SUA a luat amploare preocuparea pentru salariile excesive ale directorilor, SEC a decis ca firmele cotate la bursa sa faca publice informatiile privind alocarile de optiuni pentru directorii executivi; de atunci, o parte din ce in ce mai mare a pachetelor salariale a fost transferata in instrumente pentru care nu exista cerinta transparentei, respectiv in planuri de compensatie pe termen lung si pachete de pensionare. McKinnell are dreptate cand spune ca nu guvernul sau vreun grup de cetateni nemultumiti ar trebui sa hotarasca salariul unui sef de companie privata, ci consiliul director al companiei. Numai ca respectivul consiliu, in primul rand, poate sa ia o decizie gresita, care sa afecteze imaginea si uneori valoarea companiei. Anul trecut, Phil Purcell de la Morgan Stanley a fost nevoit sa-si dea demisia, dupa ce din 2001 incoace n-a reusit sa aduca decat o scadere cu 25% a pretului pe actiune; aceasta nu l-a impiedicat sa incaseze in 2004 o leafa de 22 de milioane de dolari, plus 43 de milioane la momentul rezilierii contractului. Iar cel mai cunoscut caz ramane al lui Dick Grasso, seful Bursei din New York, unde oprobriul public dupa ce s-a aflat ca pachetul lui salarial se ridica la 200 de milioane de dolari, pentru performante manageriale inexistente, a fost suficient ca sa-i determine demisia.

     

    In al doilea rand, consiliul director nu poate fi la infinit sustinut de actionarii companiei, cei mai indreptatiti sa se pronunte asupra lefii directorilor, atata vreme cat compensatiile astronomice ajung sa afecteze, direct sau indirect, tocmai veniturile actionarilor. In teorie, remuneratia bazata pe optiuni sau pe pachete de actiuni oferite managerilor ii face pe acestia partasi la soarta firmei, direct interesati ca ea sa mearga bine; fixarea dinainte a unor pachete de pensie sau de reziliere a contractului are insa un efect exact opus, fiindca managerul stie ca, indiferent cum ar munci, il asteapta o rasplata confortabila. „Cam jumatate din industria americana practica sisteme de compensare nedrepte, recompensandu-si in exces managerii de top“, sustine Charlie Munger, partenerul lui Warren Buffett in compania de investitii Berkshire Hathaway. Iar acesta este tocmai punctul de vedere al actionarului.

     

    Or, pentru ca un CEO sa poata lucra in folosul actionarului, ar trebui schimbate criteriile de recompensare. Mai intai, actualul sistem unde pretul de iesire a managerului din firma (prin pensionare sau demitere) e fixat de la bun inceput ar trebui inlocuit cu unul mai flexibil, folosind drept criteriu nu faima cu care vine managerul, ci rezultatele concrete ale muncii lui pe parcursul contractului. In privinta pachetelor de actiuni, ar trebui ca perioada in care posesorii sunt obligati sa nu le instraineze sa fie mai lunga decat obisnuitul interval de trei ani (la ExxonMobil, managerii de top sunt obligati sa nu-si vanda jumatate din actiuni timp de cinci ani, iar cealalta jumatate s-o pastreze timp de zece ani sau pana la pensionare).

     

    In fine, sunt analisti convinsi ca e cazul sa fie schimbat un sistem care de fapt penalizeaza performanta si rasplateste decaderea firmei. E vorba de faptul ca, pentru a mentine compensatia pentru directorul lor la nivelul oferit de concurenta, multe companii se simt obligate sa actualizeze pachetul de optiuni: daca pretul actiunilor scade cu 20% intr-un an, firma suplimenteaza pentru CEO pachetul de optiuni cu 20% in anul urmator, ca sa conserve valoarea, iar daca pretul creste cu 20%, totalul optiunilor e redus proportional. „Asa incat pana la urma platesti exagerat niste manageri prosti, care astfel iti raman in firma, si platesti prea putin unii buni, care din cauza asta pleaca“, sustine Steve O’Byrne, de la firma de consultanta Shareholder Value Advisors. Privita de la celalalt capat, situatia arata la fel. Un raport al agentiei de evaluare financiara Moody’s arata ca, din 43 de companii americane cu rating B3 sau mai bun si care au dat faliment intre 1993 si 2003, 22 au oferit directorilor lor executivi optiuni sau bonusuri neasteptat de mari (in raport cu marimea companiei, performanta si conditiile de pe piata). Din 214 de companii care au suferit deteriorari abrupte de rating, compensatia pentru CEO a fost neasteptat de mare in 140 de cazuri. Printre firmele vizate in raportul Moody’s figureaza Enron si Covanta Energy, al caror faliment din 2001 a fost precedat de sase ani de plati excesive catre managerii lor. Iar cu aceasta ne intoarcem din nou la Enron si la ideea de imbogatire prin frauda. In conditiile in care, asa cum am recunoscut mai sus, e destul de greu de trasat granita, sa zicem, intre exploatarea fireasca a diferentelor de pret pentru optiuni, nepedepsita (inca) de nici o lege, si manipularea grosolana a pretului, asimilabila unei infractiuni obisnuite pe piata bursiera.

     

    Fiindca, asa cum era de asteptat, tema lefurilor pentru „gulere albe“ a parasit repede domeniul strict de business, pentru a fi inghitita de discursul politic. Sensibilitatea unei societati neiesite inca bine din epoca Enron fata de luxul corporatist, ca si cresterea obiectiva a decalajului dintre cei mai bogati si cei mai saraci dintre americani au facut ca salariile managerilor sa fie privite cu precadere nu din unghiul actionarilor, ci din cel al cetatenilor. Mai ales de la inceputul investigatiilor SEC, numeroase editoriale din presa americana critica politica de compensare a marilor corporatii, in general cu acelasi argument justitiar, rezumabil in faptul ca media de salariu a unui CEO de acum e de mai mult de 100 de ori mai mare decat a unui lucrator obisnuit, in timp ce in 1980 era doar de 33 de ori mai mare.

     

    Acuzatiile au avut un ton cu atat mai ridicat cu cat tocmai conjunctura economica nesigura, cu preturi mari la petrol si benzina, i-a ajutat acum pe unii dintre manageri sa se imbogateasca. Un comentator de la Fox News spunea despre Lee Raymond, CEO al ExxonMobil pana in decembrie anul trecut, ca pe vremea Revolutiei franceze ar fi fost cat pe ce sa fie ghilotinat, cu scandaloasele lui 400 de milioane de dolari oferite anul trecut de companie. Mai nou, discutia a capatat inca un argument, dupa gestul filantropic al unuia din cei mai bogati oameni din lume, Warren Buffett, de a ceda 31 de miliarde de dolari fundatiei caritabile patronate de Bill Gates si de sotia lui, aproape concomitent cu renuntarea de catre fostul sef al Microsoft la functia executiva in companie. Evenimentul a fost repede pus in legatura cu presupusa lacomie a celor mai multi dintre milionarii lefegii aflati in fruntea corporatiilor americane, greu de determinat la astfel de initiative filantropice.

     

    Cea mai mare ironie in toata povestea salariilor vine insa din afara Statelor Unite, in primul rand din Europa, apoi din Asia, unde extravaganta americana a inceput sa faca prozeliti exact cand e mai contestata la ea a-casa. O multime de articole cu statistici (unul, publicat de New York Times, a aparut si in BUSINESS Magazin in urma cu cateva saptamani) constata ca decalajul in materie de pachete salariale intre managerii americani si cei europeni (urmeaza asiaticii) este in continua reducere. Nu fiindca ar scadea lefurile americanilor, ci pentru ca managerii europeni sunt mai bine platiti.

     

    Tendinta de apropiere a veniturilor a fost pana acum complet indiferenta la efectele secundare ale scumpirii directorilor, devenita asa de suparatoare in SUA. Dar analistii americani au observat ca maririle de leafa ale managerilor europeni depind mai mult de performanta si mai putin de abilitatea de a negocia bonusuri si pachete de optiuni. Astfel incat va fi interesant de vazut in ce punct dezavantajele sistemului american vor incepe sa conteze, de ambele parti ale Atlanticului, mai mult decat atractia fireasca a unor lefuri uriase. Daca, altfel spus, Europa ar ajunge la un moment dat sa influenteze America tocmai acolo unde se asteapta mai putin – la felul cum isi plateste directorii.

  • Inamicii capitalismului

    Daca in Europa directorii executivi incaseaza de circa 25 de ori mai mult decat media salariilor incasate de angajatii din companiile lor, in SUA remuneratia directorilor este de peste 100 de ori mai mare decat media salariului de simplu angajat.

     

    Problema nu e insa diferenta de la salariat la sef, importanta pentru sindicate sau pentru criticii de stanga ai sistemului, ci faptul ca retributia oferita directorilor isi pierde legatura tot mai mult cu performanta lor: de cresteri ale compensatiilor, pe seama actionarilor, au parte si directorii care izbutesc sa-si aduca firmele de la pierderi la profit si cei care nu izbutesc mai nimic. Aceasta este esenta criticii pe care un om de dreapta ca Jeb Bush, guvernatorul Floridei, o aduce actualului sistem de compensare a managerilor americani: „Daca salariile ajung sa nu mai aiba legatura cu performanta companiilor, iar actionarii trebuie sa plateasca asa ceva, asta submineaza insasi increderea in capitalism“.

     

    Pentru comparatie, e instructiv de vazut cum arata topul celor mai bine platiti manageri si cel al primelor cinci companii americane in 2005. O singura coincidenta – unul dintre cei mai bine platiti manageri americani, Lee Raymond, conduce cea mai mare firma din SUA si cea care a avut cele mai bune performante in 2005. In rest, nici una din companiile de pe lista nu s-a numarat printre cele care anul trecut si-au rasplatit cel mai bine sefii.

     

    TOP 5 MANAGERI

     

    1.  William McGuire, UnitedHealth Group – 1 mld. $

    Grosul compensatiei oferite de firma consta in optiuni de cumparare de actiuni. Desi valoarea actiunilor a mai scazut pe parcursul anului trecut, averea lui McGuire ramane apreciabila.

     

    2. Lee Raymond, Exxon MOBIL – 405 mil. $

    Este vorba de compensatia totala acordata pentru anul 2005, incluzand valoarea diverselor optiuni de cumparare de actiuni de care beneficiaza directorul ExxonMobil.

     

    3. Bob Nardelli, Home Depot – 250 mil. $

    Din valoarea totala a pachetului salarial acordat de companie, Nardelli a incasat circa 30%, restul fiind supus fluctuatiilor in functie de pretul actiunilor la bursa.

     

    4. Hank McKinnell, Pfizer – 99 mil. $

    Desi salariul lui Hank McKinnell in anul 2005 a fost doar de 16 milioane de dolari, firma de farmaceutice l-a rasplatit in special prin pachetul de pensionare, in valoare de 83 de milioane de dolari.

     

    5. Franklin Raines, Fannie Mae  – 90 mil. $

    Ramane de vazut cu cat va ramane in cele din urma seful fondului ipotecar Fannie Mae, atata vreme cat auditorii companiei sustin ca profiturile pe perioada 1998-2003 au fost exagerate cu 11 miliarde de dolari.

     

    TOP 5 COMPANII

    Companie

    Venituri

    Profit net

    1. Exxon Mobil

    328,2 mld. $

    36,1 mld. $

    2. Wal-Mart Stores

    312,4 mld. $

    11,2 mld. $

    3. General Motors

    192,6 mld. $

    -10,6 mld. $

    4. Chevron

    184,9 mld. $

    14 mld. $

    5. Ford Motor

    177 mld. $

    2 mld. $

     

  • Inamicii capitalismului

    Daca in Europa directorii executivi incaseaza de circa 25 de ori mai mult decat media salariilor incasate de angajatii din companiile lor, in SUA remuneratia directorilor este de peste 100 de ori mai mare decat media salariului de simplu angajat.

     

    Problema nu e insa diferenta de la salariat la sef, importanta pentru sindicate sau pentru criticii de stanga ai sistemului, ci faptul ca retributia oferita directorilor isi pierde legatura tot mai mult cu performanta lor: de cresteri ale compensatiilor, pe seama actionarilor, au parte si directorii care izbutesc sa-si aduca firmele de la pierderi la profit si cei care nu izbutesc mai nimic. Aceasta este esenta criticii pe care un om de dreapta ca Jeb Bush, guvernatorul Floridei, o aduce actualului sistem de compensare a managerilor americani: „Daca salariile ajung sa nu mai aiba legatura cu performanta companiilor, iar actionarii trebuie sa plateasca asa ceva, asta submineaza insasi increderea in capitalism“.

     

    Pentru comparatie, e instructiv de vazut cum arata topul celor mai bine platiti manageri si cel al primelor cinci companii americane in 2005. O singura coincidenta – unul dintre cei mai bine platiti manageri americani, Lee Raymond, conduce cea mai mare firma din SUA si cea care a avut cele mai bune performante in 2005. In rest, nici una din companiile de pe lista nu s-a numarat printre cele care anul trecut si-au rasplatit cel mai bine sefii.

     

    TOP 5 MANAGERI

     

    1.  William McGuire, UnitedHealth Group – 1 mld. $

    Grosul compensatiei oferite de firma consta in optiuni de cumparare de actiuni. Desi valoarea actiunilor a mai scazut pe parcursul anului trecut, averea lui McGuire ramane apreciabila.

     

    2. Lee Raymond, Exxon MOBIL – 405 mil. $

    Este vorba de compensatia totala acordata pentru anul 2005, incluzand valoarea diverselor optiuni de cumparare de actiuni de care beneficiaza directorul ExxonMobil.

     

    3. Bob Nardelli, Home Depot – 250 mil. $

    Din valoarea totala a pachetului salarial acordat de companie, Nardelli a incasat circa 30%, restul fiind supus fluctuatiilor in functie de pretul actiunilor la bursa.

     

    4. Hank McKinnell, Pfizer – 99 mil. $

    Desi salariul lui Hank McKinnell in anul 2005 a fost doar de 16 milioane de dolari, firma de farmaceutice l-a rasplatit in special prin pachetul de pensionare, in valoare de 83 de milioane de dolari.

     

    5. Franklin Raines, Fannie Mae  – 90 mil. $

    Ramane de vazut cu cat va ramane in cele din urma seful fondului ipotecar Fannie Mae, atata vreme cat auditorii companiei sustin ca profiturile pe perioada 1998-2003 au fost exagerate cu 11 miliarde de dolari.

     

    TOP 5 COMPANII

    Companie

    Venituri

    Profit net

    1. Exxon Mobil

    328,2 mld. $

    36,1 mld. $

    2. Wal-Mart Stores

    312,4 mld. $

    11,2 mld. $

    3. General Motors

    192,6 mld. $

    -10,6 mld. $

    4. Chevron

    184,9 mld. $

    14 mld. $

    5. Ford Motor

    177 mld. $

    2 mld. $

     

  • Modestie europeana

    Stirile din presa europeana despre veniturile extravagante ale unora din directorii marilor corporatii de pe continent sunt comentate cu cel putin la fel de multa virulenta ca si cele despre omologii lor americani. Faptul ca, de pilda, directorul Deutsche Bank, Joseph Ackerman, si-a acordat o marire de salariu de 19% tocmai intr-o perioada de concedieri masive de personal a determinat proteste nu numai din partea angajatilor, dar si a actionarilor bancii.

     

    Cu toate acestea, ordinul de marime este cu totul altul: daca managerul american cel mai bine platit, William McGuire de la UnitedHealth, a cumulat in 2005 venituri de un miliard de dolari, Europa nu se poate lauda ca record decat cu compensatia de 32 de milioane de dolari oferita de L’Oréal directorului ei, Lindsay Owen-Jones. E adevarat insa ca pentru managerii europeni a fost inca un an de crestere a lefurilor: pentru Owen-Jones, compensatia a fost cu 9% mai mare decat in 2004, in timp ce pentru Daniel Vasella, seful producatorului de farmaceutice Novartis, a crescut cu nu mai putin de 213%.

     

    In medie, pe ansamblul celor mai bine platiti 25 de directori executivi din Europa, pachetul salarial a crescut anul trecut cu 7%, in special de pe urma compensatiilor acordate strict pentru performanta si mai putin de pe urma bonusurilor si a optiunilor de cumparare de actiuni. Acestea sunt date prezentate de revista Fortune, care a folosit un studiu al companiei britanice de cercetare BoardEx.

     

    TOP 5 MANAGERI

     

    1. Lindsay Owen-Jones, L’Oreal – 32 mil. $

    Owen-Jones s-a retras din functia de CEO, lasand in urma cel putin un record, acela de a fi fost in 2005 cel mai bine platit manager din Europa.

     

    2. Daniel Vasella, Novartis – 19,9 mil. $

    Cresterea cu peste 200% a compensatiei primite de Vasella anul trecut a fost motivata de o altfel onorabila majorare cu 10% a profiturilor companiei.

     

    3. Henri de Castries, AXA – 13,8 mil. $

    Anul trecut, profitul companiei franceze de asigurari a crescut cu 24%, in timp ce pachetul salarial al directorului sau s-a majorat cu mai mult de 50%.

     

    4. Josef Ackerman, Deutsche Bank – 10 mil. $

    In mod mai putin uzual, Ackerman nu beneficiaza de optiuni de cumparare de actiuni la Deutsche Bank, iar grosul veniturilor sale le reprezinta bonusurile.

     

    5. Arun Sarin, Vodafone – 9,9 mil. $

    O pierdere de 39 mld. dolari pentru companie a insemnat in 2005 pentru Sarin o reducere cu 19% a salariului – in schimb, alocarea de optiuni a crescut.

  • Modestie europeana

    Stirile din presa europeana despre veniturile extravagante ale unora din directorii marilor corporatii de pe continent sunt comentate cu cel putin la fel de multa virulenta ca si cele despre omologii lor americani. Faptul ca, de pilda, directorul Deutsche Bank, Joseph Ackerman, si-a acordat o marire de salariu de 19% tocmai intr-o perioada de concedieri masive de personal a determinat proteste nu numai din partea angajatilor, dar si a actionarilor bancii.

     

    Cu toate acestea, ordinul de marime este cu totul altul: daca managerul american cel mai bine platit, William McGuire de la UnitedHealth, a cumulat in 2005 venituri de un miliard de dolari, Europa nu se poate lauda ca record decat cu compensatia de 32 de milioane de dolari oferita de L’Oréal directorului ei, Lindsay Owen-Jones. E adevarat insa ca pentru managerii europeni a fost inca un an de crestere a lefurilor: pentru Owen-Jones, compensatia a fost cu 9% mai mare decat in 2004, in timp ce pentru Daniel Vasella, seful producatorului de farmaceutice Novartis, a crescut cu nu mai putin de 213%.

     

    In medie, pe ansamblul celor mai bine platiti 25 de directori executivi din Europa, pachetul salarial a crescut anul trecut cu 7%, in special de pe urma compensatiilor acordate strict pentru performanta si mai putin de pe urma bonusurilor si a optiunilor de cumparare de actiuni. Acestea sunt date prezentate de revista Fortune, care a folosit un studiu al companiei britanice de cercetare BoardEx.

     

    TOP 5 MANAGERI

     

    1. Lindsay Owen-Jones, L’Oreal – 32 mil. $

    Owen-Jones s-a retras din functia de CEO, lasand in urma cel putin un record, acela de a fi fost in 2005 cel mai bine platit manager din Europa.

     

    2. Daniel Vasella, Novartis – 19,9 mil. $

    Cresterea cu peste 200% a compensatiei primite de Vasella anul trecut a fost motivata de o altfel onorabila majorare cu 10% a profiturilor companiei.

     

    3. Henri de Castries, AXA – 13,8 mil. $

    Anul trecut, profitul companiei franceze de asigurari a crescut cu 24%, in timp ce pachetul salarial al directorului sau s-a majorat cu mai mult de 50%.

     

    4. Josef Ackerman, Deutsche Bank – 10 mil. $

    In mod mai putin uzual, Ackerman nu beneficiaza de optiuni de cumparare de actiuni la Deutsche Bank, iar grosul veniturilor sale le reprezinta bonusurile.

     

    5. Arun Sarin, Vodafone – 9,9 mil. $

    O pierdere de 39 mld. dolari pentru companie a insemnat in 2005 pentru Sarin o reducere cu 19% a salariului – in schimb, alocarea de optiuni a crescut.

  • Cu spatele la zid

    „Daca actiunile scad, da compania in judecata“, spunea cu ceva vreme in urma Kirk Kerkorian, unul dintre investitorii miliardari ai Americii. Un sfat pentru altii, se vede, de vreme ce Kerkorian insusi a gasit ca are mai multe sanse de castiga de pe urma investitiei la General Motors daca pune la punct un plan prin care nu-i exclus sa schimbe cu totul actualul management.

    Prin doua scrisori pe care le-a trimis in ultima zi din iunie – una catre managementul Renault-Nissan, cealalta catre cel al General Motors, la care detine 9,9% din actiuni – Kirk Kerkorian a intors pentru a doua oara pe dos Detroitul. Daca lucrurile vor merge cum si-ar dori el, General Motors (GM) ar urma sa devina parte a aliantei Renault-Nissan, si asa s-ar naste un parteneriat care ar controla un sfert din productia mondiala de automobile.

    Lucrurile au avansat rapid de cand Kerkorian a trimis cele doua scrisori: vinerea trecuta GM si-a dat acordul formal, in urma unei sedinte a boardului, pentru inceperea discutiilor, iar pana la sfarsitul lunii va avea loc si o prima intalnire intre cei doi CEO ai companiilor: de o parte managerul-star Carlos Ghosn, din partea Renault-Nissan, si de cealalta Richard Wagoner, ale carui planuri, metode si rezultate nu mai sunt pe gustul lui Kerkorian, cel mai mare investitor individual de la GM. Intalnirea va avea loc la Bruxelles, potrivit „Financial Times“, dar o data nu a fost inca fixata – sau daca a fost totusi stabilita, in presa n-a transpirat nimic.

     

    Producatorii auto americani nu l-au iubit niciodata prea mult pe Kirk Kerkorian. Atunci cand a intrat in afaceri cu automobile, in 1990, nu stia mai nimic despre cum functioneaza una dintre industriile-simbol ale Americii, asa ca nimeni nu l-a privit cu respect – sau macar cu simpatie. S-a amestecat in afacerile auto din Detroit tarziu, in 1990 – avea deja 73 de ani -, cand unul dintre executivii Chrysler, Lee Iacocca, l-a convins pe batranul miliardar de origine armeana sa-si bage banii in producatorul de automobile, in ciuda necazurilor financiare ale companiei. Au urmat cinci ani in care Kerkorian a cumparat cu harnicie actiuni Chrysler, ajungand la un pachet de 14% pana in 1995. Compania redevenise profitabila intre timp, multumita noii generatii de SUV-uri si masini de familie, dar Kerkorian gasea in continuare ca pachetul lui de actiuni e subevaluat: investise 1,4 miliarde de dolari si vroia sa aiba un cuvant de spus in managementul Chrysler, asa ca a purces la una dintre cele mai agresive tentative – esuate, in cele din urma – de a prelua controlul companiei.

     

    Detroit-ul a privit cu indignare, pe atunci, incercarile lui Kerkorian de influenta destinul Chrysler. Producatorul american avea sa fuzioneze pana la urma, cu consimtamantul lui Kerkorian, cu Daimler-Benz – companie pe care miliardarul american a sfarsit prin a o da in judecata; dar asta e o alta poveste. Pentru industriasi, era de neconceput ca un baiat din showbiz care si-a facut averea in Las Vegas – construind hoteluri si cazinouri ori cumparand si vanzand in mod repetat studiourile MGM – sa faca regulile intr-o industrie care statuse la temelia capitalismului modern american. „Din perspectiva Detroit-ului, Kerkorian n-avea nici un fel de substanta ori active – doar bani. Din perspectiva Chrysler, era o ofensa: cei de-acolo nu credeau ca oricine care are bani poate conduce o companie auto“, comenta pentru presa americana David Cole, sef al catedrei de transporturi de la Universitatea Michigan.

     

    Cu incercarea de a impinge acum GM in alianta cu Renault-Nissan, Kerkorian e la a doua aventura in industria auto, si ostilitatea fata de tentativa de amestec a unui miliardar din Las Vegas in industrie s-a mai potolit. Desi in esenta, constata analistii, nimic nu s-a schimbat prea mult: Kerkorian e acelasi miliardar de Las Vegas care si-a facut averea din cazinouri, iar intentia lui pare si acum, ca si in anii ‘90, aceea de a controla, intr-un fel sau altul, managementul General Motors.

     

    Planul lui Kerkorian suna de fapt cam asa: daca tot ai dat 1,68 miliarde pe 9,9% dintre actiunile celui mai mare producator de automobile din lume si acesta a avut pierderi de 10,6 miliarde de dolari pe 2005, nu e cazul sa mai astepti sa vezi daca planul de restructurare despre care vorbeste managementul va da roade. Mai bine incerci sa schimbi managementul, eventual sa aduci un CEO care a demonstrat deja ca stie cum sa transforme, in cativa ani, un producator auto falimentar intr-unul care-si incanta actionarii la fiecare raportare trimestriala.

     

    Si nimeni nu s-ar putea potrivi mai bine cu acest rol decat Carlos Ghosn, CEO al Renault-Nissan. Tehnic vorbind, Kerkorian ar vrea ca Renault-Nissan sa cumpere 20% dintre actiunile GM: asta ar insemna, mai intai, o infuzie de circa 3 miliarde de dolari in GM, in schimbul actiunilor (putin, daca luam in calcul ca Fiat a platit in martie 2000 circa 2,5 miliarde de dolari pentru 5% din actiunile GM). Dar mai important ar fi altceva: Renault-Nissan, prin Carlos Ghosn, va avea un cuvant de spus in carmuirea GM. Pentru ca nici unul dintre analistii citati de presa in ultima saptamana nu crede ca Ghosn s-ar multumi vreodata cu un rol simbolic in conducerea GM, ori ca Renault-Nissan si-ar putea permite un joc pasiv. Ghosn va cere „control absolut“, paria saptamana trecuta un analist de la Morgan Stanley.

     

    Pe scurt, cele 20% ale Renault-Nissan, alaturi de cele 9,9% ale lui Kerkorian, ar constitui un nou centru de putere la GM. Unul care, in cea mai cuminte dintre variante, ar promova alte metode decat cele ale actualului CEO al companiei, Richard Wagoner, si ar face sa paleasca votul de incredere pe care acesta l-a primit din partea board-ului in primavara, dupa ce reprezentantul lui Kirk Kerkorian si-a exprimat in mod public admiratia fata de felul in care Ghosn a rentabilizat Nissan. O declaratie printre ale carei randuri observatorii au citit, de altfel, o fatisa nemultumire fata de Wagoner. Varianta preferata de Kerkorian suna insa, cel mai probabil, altfel: lucrurile s-ar aranja de minune daca Ghosn insusi ar prelua cu totul fraiele GM.

    Un analist de la Morgan Stanley, Adam Jones, comenta saptamana trecuta pentru Reuters ca Ghosn e „un agent al schimbarii“ care ar putea zgudui cultura „Detroit-centrica“ a General Motors.

     

    „Riscul e sa-l pierdem pe Carlos Ghosn in Detroit“, spunea el. Drept argumente aducea toate lucrurile pe care acesta le-a facut la Nissan: a preluat in 1999 o companie in pragul falimentului, cu datorii nete de 12,2 miliarde de dolari si vanzari in scadere pe toate pietele, a redus costurile cu 20% anual in primii trei ani si cu cate 15% in cei care au urmat (asta insemnand, printre altele, fabrici inchise si peste 12.000 de concedieri), a lansat noi modele, care i-au adus cresteri de vanzari si, mai apoi, profituri record. Asa a ajuns Nissan un success-story etalon al industriei si Ghosn un cost-cutter adorat de investitori, o celebritate in toata puterea cuvantului. Au contribuit la asta, poate, si povestile despre el: Ghosn e nascut in Brazilia, crescut in Liban, educat mai intai de iezuitii francezi din Liban si mai apoi in Franta, isi petrece buna parte din timp prin avioanele care-l plimba de la o sedinta la alta intre Japonia, Franta si SUA, intalnindu-si cei patru copii si sotia – care are un restaurant, My Lebanon, in Tokyo – dupa un program pe care toata lumea il gaseste imposibil.

     

    Dar Ghosn nu si-a incheiat misiunea odata cu salvarea Nissan, acum al doilea producator japonez de automobile. A venit si vremea Renault, pentru care Ghosn a dezvaluit in februarie un plan de relansare care ar urma sa dureze pana in 2009 – si care presupune cresterea vanzarilor, masini mai atragatoare si mai ieftine si, dupa toate astea, reintoarcerea pe piata americana.

     

    Orice om cu mintea intreaga s-ar intreba daca Ghosn chiar mai are timp si pentru General Motors, asa cum isi doreste Kerkorian. Pe de alta parte, nu e deloc obligatoriu, spun observatorii, ca alianta pe care si-o viseaza miliardarul american sa duca neaparat la un post de CEO pentru Ghosn. Cele 20% pe care ar urma sa le cumpere Renault-Nissan pot insemna 1-2 locuri in board, nu si functia de CEO. Iar daca nu controlezi managementul cum se cuvine, nu ai un cuvant de spus nici in departamentele de operatiuni, financiar, inovatie, nu poti reduce costuri, inchide fabrici, crea noi modele si nici nu poti obtine sprijinul sindicatelor. La Nissan, Ghosn a reusit si pentru ca si-a tinut mainile pe toate manetele – si asta o stie oricine.

     

    Parerile celor care comenteaza pe marginea unei posibile aliante intre cele trei companii auto sunt impartite. Saptamana trecuta, inainte ca GM sa decida inceperea discutiilor cu Renault-Nissan, Osamu Suzuki, CEO al Suzuki Motor Corp., spunea ca GM isi poate reveni si singura, sub conducerea lui Wagoner: „Cred ca dl. Wagoner e perfect capabil sa reconstruiasca GM“. Declaratia e explicabila si prin alianta dintre GM si Suzuki, care a ramas valabila, desi in martie GM a vandut mare parte din pachetul de 20% pe care il avea la producatorul japonez, pastrand doar 3%.

     

    Intrebat ce parere are despre o eventuala alianta tripartita, presedintele DaimlerChrysler AG, Dieter Zetsche, spunea la o conferinta de presa: „Cu siguranta ca nu ne e teama“. Zetsche adauga ca aliantele si fuziunile nu aduc beneficii imediate – facand cel mai probabil referire chiar la compania pe care o conduce, o fuziune care a dat rezultate indoielnice pana acum – dar fara a mai face vreun comentariu pe marginea unei aliante Renault-Nissan-GM.

     

    Ministrul francez al industriilor, Francois Loos, a fost mai explicit, declarand in cadrul unui interviu acordat unei televiziuni franceze ca „trebuie sa fim extrem de prudenti“ – statul francez detine un pachet de 15% la Renault si n-ar vedea deloc cu ochi buni o mutare a atentiei lui Ghosn de la Renault spre GM. Acestea sunt insa declaratii oficiale. Dincolo de ele, toata lumea evalueaza posibilele beneficii pe care cele trei companii le-ar avea de pe urma aliantei. Inca inainte ca GM sa decida, vinerea trecuta, sa inceapa discutiile cu Renault-Nissan, un cotidian japonez de afaceri, „Nihon Kenzai“, scria ca Nissan si Renault ar fi interesate sa coopereze cu GM in trei privinte: procurarea de piese si componente, tehnologiile de mediu si tehnologiile de securitate. Un purtator de cuvant al Nissan s-a grabit sa precizeze ca ceea ce au scris jurnalistii japonezi sunt doar niste speculatii, dar analistii cred ca varianta acreditata de cotidianul din Tokyo e plauzibila si ca ar ajuta toate cele trei companii sa mai taie din costuri, mai ales din cele cu cercetarea si dezvoltarea.

     

    In plus, Renault s-ar putea intoarce astfel mai devreme decat isi programase pe piata americana, de pe care a iesit in 1987, cand si-a vandut o subsidiara, American Motors Corp., catre Chrysler. In Europa, insa, Renault ar putea avea probleme cu Opel, subsidiara europeana a General Motors; Ghosn a fost intrebat de presa franceza cum va putea vari doua sabii in aceeasi teaca – ca raspuns, s-a declarat „increzator“, asigurand si investitorii Renault (cam acriti de perspectiva ca s-ar putea ocupa mai mult de noua jucarie GM), ca planul de revitalizare a Renault ramane, indiferent de situatie, prioritatea sa.

     

    Indiferent ce se va intampla, daca alianta gandita de Kerkorian si Ghosn va fi pecetluita, Renault-Nissan-GM ar pune presiune asupra tuturor producatorilor auto: va avea vanzari cumulate de 327 mld. dolari anual si o productie anuala de 14,3 milioane de automobile si camioane. Avand o forta de negociere crescuta, Renault-Nissan-GM va putea obtine si preturi mai mici pentru componente, ceea ce ar duce la reduceri serioase de costuri. Daca insa GM a acceptat discutiile cu Renault-Nissan doar pentru a castiga timp si acestea nu vor duce la o alianta, e de asteptat ca Kerkorian, cunoscut drept un investitor imprevizibil, sa caute alti parteneri – de exemplu Toyota, Honda sau BMW – care s-au mai aliat cu GM in trecut; „The New York Times“ estima saptamana trecuta ca miliardarul american va continua sa faca presiuni la GM prin reprezentantul sau Jerome York, asa cum a facut si la inceputul anului, cand a cerut sa se injumatateasca dividendele si sa se reduca salariile in board si top management. Relatia dintre Jerome York si Kirk Kerkorian e veche. Fost director financiar al IBM si al Chrysler, York e acum reprezentantul Tracinda Corp., compania lui Kerkorian, in boardul GM. In termeni financiari, York e parte a unui contract prin care primeste, dupa cum scria „Newsweek“ anul trecut, 50.000 de dolari lunar de la Kerkorian, plus cheltuieli, chiar daca e vorba de inchirieri de avioane cu 4.200 de dolari ora. In plus, potrivit contractului citat de „Newsweek“, York ar urma sa primeasca 4% din profitul pe care pachetul de actiuni al GM detinut de Kerkorian il genereaza, bani platibili, insa, abia la expirarea acestuia, in aprilie 2009.

     

    Una peste alta, planul lui Kerkorian, indiferent de deznodamantul discutiilor Nissan-Renault cu GM, pune o teribila presiune pe Richard Wagoner, managerul corporatiei americane. „S-ar putea sa nu existe niciodata un «deal» cu Renault… S-ar putea doar (ca actiunea lui Kerkorian – n.r.) sa catalizeze schimbarea la GM“, era de parere saptamana trecuta un analist al pietei auto, John Casesa, citat de MSNBC. Cu atat mai mult cu cat schema noului actionariat nu asigura, la nivel teoretic, controlul Renault-Nissan in GM.

     

    Dar asta nu inseamna ca industria auto americana isi va vedea de drum netulburata, ca si cum planul lui Kerkorian n-ar fi existat. Oricum Detroit-ul e iritat de acest batran investor care nu mai are nici timp, nici rabdare. A doua zi dupa ce propunerea lui Kerkorian a fost facuta publica, „Detroit Free Press“, principalul cotidian din oras, anunta miscarea cu litere de-o schioapa, din cele folosite in cazuri de razboi ori catastrofe naturale. Un profesor de business la Universitatea din Maryland, Peter Morici, comenta intr-un articol din presa locala ca miliardarul Kerkorian „nu e Warren Buffett“, facand referire la atentia cu care finantistul din Omaha, aflat pe locul al doilea in topul Forbes al celor mai bogati oameni din lume, a cautat companii in care sa investeasca si a asteptat rabdator profiturile. „Kerkorian nu rezolva problemele. El vede oportunitati pentru valoarea pe care acestea o au, dar nu lasa companiile in pace sa se dezvolte“, a adaugat Morici, comentand ca metodele lui neortodoxe tulbura managementul companiilor, in loc sa-l lase sa-si vada de treaba. Companiile, spunea Morici, nu sunt cu nimic mai bune „dupa aventurile in care Kerkorian le impinge“.

     

    Cei mai multi analisti sunt insa de acord ca, vrand-nevrand, GM nu-si va mai putea respecta itinerariul fixat. Daca planul lui Kerkorian se va materializa, GM va trebui fie sa tina cont de ideile lui Ghosn, fie sa-i cedeze managementul cu totul. Daca nu, va trebui sa accelereze restructurarea si sa pareze orice eventuale lovituri de aceeasi natura ale batranului miliardar. Asa ca indiferent ce va aduce intalnirea Ghosn-Wagoner, lucrurile nu pot ramane ca inainte ca investitorul-grenada Kerkorian sa fi scris cele doua scrisori care au intors Detroit-ul pe dos.

  • Cina pentru trei

    Nu e clar cum s-a nascut planul lui Kerkorian pentru alianta tripartita Renault-Nissan-GM, dar presa a vorbit despre o intalnire pe care acesta ar fi avut-o in luna mai cu Carlos Ghosn, CEO Renault-Nissan, urmata de o alta, luna trecuta, in Nashville, orasul in care de altfel se afla si sediul central al Nissan pentru America de Nord. Acolo, cei doi au luat cina si au discutat proiectul unei aliante care ar urma sa controleze aproape un sfert din piata auto mondiala. Iata principalele evenimente care au precedat planul lui Kerkorian:

     

    29 NOIEMBRIE 2005: GM anunta un plan de restructuare care include inchiderea a 12 fabrici in America de Nord si reducerea a 30.000 de locuri de munca.

     

    29 DECEMBRIE 2005: Actiunile General Motors ating 18,33 dolari, cel mai mic pret din ultimele doua decenii.

     

    26 IANUARIE: GM anunta pierderi de 8,6 mld. dolari in 2005 si scaderea cotei de piata in SUA.

     

    6 FEBRUARIE 2006: Consilierul lui Kirk Kerkorian, Jerome York (foto), se alatura boardului GM, ca reprezentant al miliardarului american, care detine 9,9% din actiunile GM.

     

    7 FEBRUARIE 2006: General Motors isi injumatateste dividendele, reducandu-le pentru prima data in ultimii 13 ani, o masura ceruta de Kerkorian.

     

    16 MARTIE 2006: Compania isi revizuieste rezultatele finaciare pentru anul 2005: pierderile inregistrate ajung la 10,6 miliarde de dolari, cu 2 miliarde de dolari mai mult decat se anuntase anterior.

     

    31 MARTIE 2006: Un tribunal federal aproba intelegerea dintre GM si sindicatul United Auto Workers (foto), care ii permite corporatiei americane sa economiseasca anual 1 miliard de dolari in costuri prin ajustarea planurilor de asigurari de sanatate pentru pensionari.

     

    3 APRILIE 2006: GM consimte sa vanda 51% din institutia sa financiara, General Motors Acceptance Corp. (GMAC), catre un consortiu condus de fondul cu capital de risc Cerberus Capital Management in schimbul a peste 14 mld. dolari.

     

    26 IUNIE 2006: General Motors anunta ca peste 35.000 de munictori – aproape o treime din forta de munca – au acceptat pachetele compensatorii. Masura face parte din planul lui Wagoner de reducere a costurilor.

     

    30 IUNIE 2006: Tracinda Corp., compania de investitii a lui Kirk Kerkorian, anunta GM ca Nissan Motor Corp. si Renault SA sunt receptive fata de un parteneriat tripartit si cere celui mai mare producator auto al lumii sa formeze un comitet care sa analizeze aceasta posibilitate.

     

    7 IULIE 2006: Boardul General Motors Corp. aproba formal inceperea discutiilor preliminare pentru o alianta tripartita cu Nissan Motor Co. Ltd. si Renault SA.

  • GM in cifre

    Majoritatea observatorilor se intreaba daca Carlos Ghosn de la Nissan ar putea face pentru GM mai mult decat actualul management. Spre deosebire de Nissan, GM are intelegeri impovaratoare cu sindicatele.

     

    GM, de exemplu, poate inchide fabrici, dar nu poate concedia muncitori – ei merg la o „banca de forta de munca“, isi iau salariile si beneficiile chiar daca nu fac nimic. Wall Street-ul estimeaza ca acest program costa GM circa 600 mil. $ anual.

     

    25 MIL. $ Pierderile pe care Kerkorian le-a inregistrat cu cele 56 mil. actiuni GM; din mai anul trecut, acesta a investit circa 1,68 mld. $, dar actiunile GM raman sub cotatia medie de 30,1 $ la care a cumparat.

     

    3,5% Cota de piata pe care GM a pierdut-o anul trecut in America de Nord din 2003, cand Richard Wagoner a preluat compania

     

    20% Reducerea planuita a capacitatilor de productie ale GM pana in 2008, care ar implica si reducerea cu o treime a fortei de munca, potrivit planului lui Wagoner

     

    17 MLD. $ Valoarea GM in momentul anuntului unei posibile aliante, potrivit cotatiilor din ziua respectiva, mai mica atat decat cea a Renault (31 mld. $), cat si cea a Nissan (49 mld. $), desi GM vinde mai multe masini decat alianta Renault-Nissan

     

    14,2% Cota de piata a GM, care e amenintata de Toyota, cu 13,8%; in cazul unei aliante, Renault-Nissan-GM ar avea o cota de piata cumulata de 23,7%, potrivit CSM Worldwide; in Europa, alianta ar avea o cota de 23% si in SUA de 32,5%

     

    20% Pachetul pe care Renault si Nissan l-ar detine la GM in cazul in care se va aplica planul lui Kerkorian (cate 10% fiecare); in prezent, Renault detine 44,4% la Nissan, iar compania japoneza are 15% din actiunile Renault.