BusinessMagazin

Category: Special

  • Exit Bill Ford Jr.<br/>

    Din sofer, Bill Ford – stranepot al lui Henry Ford, actionar, presedinte si CEO al Ford Motor Company – devine, incepand cu 1 octombrie, pasager in compania pe care in ultimii ani a condus-o atat ca presedinte cat si ca CEO. Atributiile executive ale incercatului producator auto american vor fi preluate, de la 1 octobrie, de un outsider: Alan Mulally, fost CEO al Boeing Commercial Airplanes.

     

    Cu exact opt ani in urma, tot in septembrie, William Clay Ford Jr. statea – imbracat cu un costum albastru marin la doua randuri, o camasa bleu si zambind larg – in fata portretului strabunicului sau, Henry Ford. Sarbatorea atunci – implinise 41 de ani – preluarea functiei de presedinte al Ford Motor Company. Alaturi de el se afla Jacques A. Nasser, un australian de origine libaneza care devenise directorul executiv al tanarului presedinte.

     

    In interviurile pe care avea sa le acorde in acea seara, William Clay Ford Jr. – Bill, cum ii spune toata lumea – vorbea despre ceea ce el credea ca va fi un parteneriat relaxat: el si Nasser aveau sa faca du-te-vino intre cele doua birouri, credea el. „Cu cat vom face ca acest parteneriat sa fie mai putin formal“, spunea Ford la acea vreme, „cu atat va fi mai bine pentru companie“.

     

    La inceputul acestui septembrie, intr-o marti, Bill Ford a aparut la o conferinta de presa imbracat tot intr-o camasa albastra, zambind si de data aceasta, si s-a asezat langa noul director executiv al Ford Motor Company, Alan R. Mulally. Zambetul lui Bill Ford a fost, de data aceasta, mai crispat – si-a rasucit permanent verigheta, iar ochii sai obositi au spus totul despre necazurile companiei si despre pretul pe care el fusese nevoit sa-l plateasca in ultimii ani. Nu e de mirare ca Bill Ford n-a parut sa se simta in largul lui. Aducandu-l in companie pe Alan R. Mulally, fost director executiv al Boeing, Ford admite public, cu mult curaj de altfel, ca nu a fost capabil sa conduca organizatia singur.

     

    Dar angajarea lui Mulally nu e decat primul dintre dificilii pasi pe care cei doi trebuie sa-i faca impreuna pe ceea ce s-ar putea dovedi un teren minat pentru amandoi. E de asteptat ca Ford Motor Company sa anunte saptamana aceasta noi reduceri de costuri – inca o etapa a planului de restructurare, The Way Forward, pe care Mulally trebuie sa-l implementeze imediat ce-si preia functia la 1 octombrie anul acesta.

     

    Cat despre Bill Ford, acesta are o misiune cel putin la fel de grea: trebuie sa nu-i stea in cale lui Mulally si sa inventeze o functie-nisa in care mostenirea sa si experienta pe care a acumulat-o sa fie folositoare. Un rol dificil pentru orice fost CEO, daramite pentru unul a carui familie controleaza compania si care de altfel a avut teribile ciocniri cu ultimul CEO adus dinafara.

     

    „Bill Ford si-a consolidat puterea, preluand pe rand diverse pozitii si asumandu-si diverse roluri. Dar a ajuns la un punct in care modul sau de a gestiona compania nu mai este fezabil“, spune John A. Challenger, director general al Challenger, Gray & Christmas, o firma de consultanta care se specializeaza in chestiuni legate de forta de munca. „Problemele companiei sunt mult prea diverse.“

     

    Nu la fel statea situatia acum vreo cinci ani, cand Bill Ford l-a concediat pe CEO-ul de atunci, Jacques A. Nasser – dupa un lung sir de rezultate trimestriale proaste -, preluand el insusi functia de CEO si pastrand, in acelasi timp, si atributiile de presedinte. Ba pentru o scurta perioada, vara aceasta, a preluat si atributiile – chiar daca nu si functia – de Chief Operating Officer (COO), afundandu-se cu totul in problemele companiei tocmai pentru a avea, spunea el, acea imagine corecta pe care altii il impiedicasera pana atunci s-o vada. Ce a descoperit? Din pacate, o companie care are o disperata nevoie de a fi reinventata cu totul si care nu va functiona mai bine numai cu schimbari superficiale. „Ford are nevoie de o adevarata transformare a modelului sau de business, iar acest lucru e greu de obtinut cu forte din interior“, spune John Casesa, un analist al industriei de la Casesa Strategic Advisors din New York.

     

    Acum Bill Ford se retrage pe scaunul de presedinte al board-ului. Nu o face pentru a se da la fund, ci pentru a-si croi un nou rol, atat pentru el cat si pentru compania pe care strabunicul sau a creat-o acum 103 ani si pe care familia sa a controlat-o de-atunci si pana azi. Sunt doua cai pe care Bill Ford poate face acest lucru, spun executivii din industrie si analistii. S-ar putea lasa prada tentatiei de a se uita in permanenta peste umarul lui Mulally, agasandu-l, folosind expresia „cand eu eram CEO…“ ori de cate ori vrea sa-i spuna ceva. Sau ar putea face exact ceea ce a facut unchiul sau, Henry Ford II – care, desi a ramas pe scena, nu s-a mai amestecat in treburile companiei din momentul in care s-a retras, in 1980, din functia de CEO. Batranul Ford, care a murit in 1987, a fost presedinte al comitetului pentru finante al boardului Ford, nu si presedinte al board-ului – si, altfel, a ramas consilier si reprezentant ocazional al companiei in perioada crizei financiare pe care aceasta a traversat-o in anii ‘80.

     

    Nimeni nu se asteapta ca mai tanarul Bill Ford sa se dea la o parte intr-o asemenea masura, mai ales daca se ia in considerare rolul activ pe care l-a jucat in ultimii ani. Cei care-l cunosc spun ca oricum nu e genul lui sa se bage prea mult in treburile lui Mulally. Mai degraba, cred acestia, e de asteptat ca Bill Ford sa-si urmareasca propriile proiecte, in special pe cele legate de mediu.

     

    Dar e de asteptat si ca Bill Ford sa se tina aproape de Mulally, in sediul companiei din Dearborn, cel putin in primul sau an de mandat, fie si pentru faptul ca noul CEO preia functia fara a avea o echipa proprie, dupa cum spune John F. Hoffecker, care conduce AlixPartners, o firma de consultanta specializata in reorganizari. „Va fi foarte important ca ei doi sa lucreze impreuna si ca Bill sa ramana un presedinte activ“, spune Hoffecker. „Dupa asta, daca apar rezultatele, se poate retrage.“ Faptul in sine de a gasi echilibrul unei relatii de acest fel va fi dificil pentru Bill Ford, care e obisnuit sa se bazeze numai pe un grup mic de colegi in care are incredere. Intr-o vreme in care multi executivi abia devin CEO, el va trebui sa-i ofere lui Mulally, care e un outsider 100% in industrie, si autoritatea de a-si exercita functia, si sprijinul de care acesta are nevoie pentru a invata si ce se petrece in lumea auto in general, si in complexele operatiuni ale Ford Motor Company in special. E nevoie pentru asta de o maturitate care lipseste multor executivi, dar de care Bill Ford a dat dovada, comenteaza unii analisti, tocmai atunci cand a facut miscarea de la inceputul lunii. „Trebuie sa-i dam lui Bill Ford credit, pentru ca si-a pus mandria si ego-ul deoparte si ca a cautat un om in afara companiei, aducand in final pe cineva de statura lui Alan Mulally“, spune Scott Hamilton, managing director al Leeham Group, o firma care analizeaza industria aviatiei.

     

    Se poate, cu toate acestea, ca Bill Ford sa nu fi avut, de fapt, de ales. La inceputul lunii a declarat ca a discutat cu board-ul in iulie, cerandu-i sa inceapa procesul de recrutare a unui CEO. Directorii din cadrul companiei discutau deja intre ei, se pare, daca nu cumva era momentul ca Ford sa renunte la functie – si se intrebau, daca o va face, pe cine va lasa in loc, spun surse din cadrul companiei care au auzit astfel de discutii. Potrivit acelorasi relatari, Bill Ford nu s-ar fi opus unui astfel de scenariu in discutii particulare, chiar daca in public insista ca nu are de gand sa ia vreo decizie. La inceputul acestei luni, Bill Ford a pus capat speculatiilor atat printr-un memo pe care l-a trimis angajatilor cat si intr-un interviu acordat Newsweek, anuntand ca in board va aparea un chip cu totul nou. Oricat de tentat ar fi acum s-o faca, Ford nu va putea pur si simplu sa intoarca timpul inapoi, la sfarsitul anilor ‘90, cand isi incepea mandatul de presedinte si compania avea profituri de miliarde de dolari. Pe atunci, Bill Ford isi impartea timpul intre companie si echipa de fotbal a familiei, Detroit Lions, al carui teren de antrenament se vedea de la geamurile biroului sau. Si pana cand chipul lui a devenit cunoscut prin intermediul reclamelor, Bill Ford a putut intra nestingherit in cafenelele Starbucks din centrul Dearborn-ului pentru un espresso. (In cele din urma, a renuntat la Starbucks din pricina ca oamenii din cafenea veneau la el sa-i ceara bilete la meci sau sa i se planga de calitatea masinilor.) Ford a lasat deciziile de rutina in seama lui Nasser, care il tinea cu regularitate la curent cu ceea ce se intampla, de la negocierile cu sindicatele la produsele aflate in faza de proiect. Ford conducea sedintele de board si se lansa in discutii despre chestiunile legate de mediu, e drept, dar avea un program care ii lasa timp totusi pentru yoga si pescuit.

     

    Acele zile linistite au disparut pe neasteptate in 2000, cand au inceput sa apara relatari ca automobilele Ford Explorer faceau accidente din cauza cauciucurilor. Profiturile Ford s-au prabusit, iar declinul s-a accelerat dupa atacurile teroriste din 11 septembrie. Cu o viteza alarmanta, Ford a intrat intr-o perioada tulbure, sfarsind, in cele din urma, „pe rosu“. Nasser a parasit scena, iar locul i-a fost luat de Bill Ford, care si-a pastrat si atributiile de presedinte. O vreme, criza a fost tinuta sub control pentru a reizbucni mai apoi, si mai violenta, de indata ce pretul in crestere al petrolului i-a indepartat pe americani de la SUV-urile Ford si de la camionetele pe care Nasser le lasase in urma.

     

    Mulally vine in companie intr-un an cel putin la fel de framantat ca si cei de dinainte – unul care l-a facut pana si pe presedintele George W. Bush sa-si exprime ingrijorarea fata de ceea ce se intampla la Ford. Va trebui sa conduca Ford Motor Company in vremuri si mai agitate, poate. Inchiderile de fabrici, concedierile si alte masuri care fac parte din planul The Way Forward sunt doar un preludiu la negocierile cu sindicatul United Automobile Workers programate pentru anul viitor – se asteapta, de fapt, unele dintre cele mai dificile discutii din ultima jumatate de secol.

     

    In afara de asta, compania trebuie sa se mobilizeze si pentru a nu pierde locul al doilea pe piata auto a Statelor Unite. In iulie, Toyota a depasit Ford, devenind nr. 2 pe piata americana, dupa General Motors. Si desi in august Ford si-a revenit, recapatandu-si locul, Toyota se ambitioneaza sa creasca: si-a deschis chiar luna aceasta un centru de design si de testare in York Township, la 30 de minute distanta de cartierul general al Ford. Singura cale prin care compania poate riposta e sa creeze automobile vandabile, o sarcina pe care neexperimentatul Mulally nu o poate executa altfel decat orbeste.

     

    E nevoie de experienta lui Bill Ford atat in negocierile cu sindicatele cat si in batalia companiei pentru cota de piata. Printre primele misiuni pe care Ford le-a avut in companie a fost o sesiune de negocieri cu sindicatele, si printre executivii din Detroit e cunoscut drept un om care intelege in profunzime orasul si traditiile lui auto. Daca Mulally va avea nevoie de ajutor in aceasta privinta, Bill Ford il poate suplini excelent, spun analistii. „Bill intelege industria, e pasionat de ea“, spune Hoffecker. In acelasi timp, faptul ca Bill Ford e cel care va reprezenta compania poate insemna un scut pentru Mulally, care va putea astfel sa lucreze in liniste pentru compania pe care Bill Ford a ajuns s-o personifice – intr-adevar, Bill Ford nu poate separa rolul in companie de propria identitate. Si mai dificil pentru Mulally e faptul ca miza pentru Bill Ford este nu numai uriasa dar si foarte personala. In vreme ce compania trebuie sa ia masuri pentru a iesi din criza, mai trebuie sa-i faca pe oameni sa cumpere masinile de lux pe care Ford le produce si sa examineze idei care inainte pareau aberante – de exemplu sa redevina companie privata sau sa vanda actiunile pe care le detine la propria companie de servicii financiare.

     

    Sunt pasi pe care compania s-ar putea vedea nevoita sa-i faca daca Bill Ford, in tandem cu Alan Mulally, nu vor gasi un alt drum spre profit. Iar profiturile – nu puterea personala ori indatoririle corporatiste – sunt principala preocupare a lui Ford.

     

    Acesta e motivul pentru care Bill Ford, familia si directorii companiei s-ar putea dovedi destul de intelepti incat sa nu se amestece in treburile celui de-al noualea director executiv al sau, Alan Mulally, cred analistii. „Sarcina board-ului e de a masura, de a monitoriza, de a sprijini, de a angaja si de a concedia managementul“, spune John Casesa de la Casesa Strategic Advisors. „Daca angajezi un bucatar-sef extraordinar, il lasi pe el sa se ocupe de bucatarie.“

     

    In trecut, familia Ford n-a ezitat sa faca asta. In cei 50 de ani de cand a devenit companie publica, doar doi CEO au fost membri ai familiei: Bill Ford si unchiul lui. Ceilalti, inclusiv Mulally, au fost angajati de board. „Familia si-a aratat pana acum disponibilitatea de a preda controlul “, spune Hoffecker. „Dar sunt de asemenea constienti, cand sar de pe sine, ca e nevoie de ei.“ Cat despre Bill Ford, cuvintele pe care le-a rostit in urma cu opt ani, cand a preluat functia de presedinte, par profetice. Intrebat daca va simti nevoia de mai multa putere in cadrul companiei, a raspuns asa: „Pentru ca am vazut cat de mare a devenit aceasta companie si cat de greu e de condus, cred ca e logic sa separam functiunile“. Sa vedem cum se va descurca Bill Ford in singura „functiune“ care i-a mai ramas.

  • Omul de la volan

    A doua zi dupa ce a fost numit CEO al Ford Motor Company, Alan R. Mulally a pasit pe scena alaturi de seful sau, William Clay Ford Jr., in aplauzele catorva sute de angajati ai companiei si sub privirile altor mii care urmareau momentul pe site-ul companiei. Dar de indata ce aplauzele au incetat, au inceput intrebarile.

     

    Chiar daca mandatul lui Mulally nu va incepe decat la 1 octombrie, angajatii zbuciumatei companii nu l-au menajat. Oamenii au vrut sa stie despre relatiile lui Mulally cu sindicatele de la Boeing, fosta lui companie, spun participanti de la respectiva intalnire. Altii au intrebat cum a incercat sa-i motiveze pe angajatii Boeing in vreme ce taia masiv din costuri si pe cine ar aduce din afara ca sa ajute compania sa-si imbunatateasca strategia.

     

    La aceasta intrebare, Mulally a raspuns: „Pe noi. Echipa. Liderii“. Dupa 37 de ani la Boeing, Mulally, in varsta de 61 de ani, este acum printre sefii de la Ford, unde trebuie sa actioneze rapid intr-una dintre cele mai severe crize financiare ale companiei. Luna aceasta Ford va dezvalui urmatorii pasi in agresivul sau plan de revigorare, denumit „The Way Forward“, care ar putea include alte reduceri de posturi si inchideri de fabrici precum si alte masuri de restructurare.

     

    Pe scurt, Mulally, care nu a lucrat niciodata in industria auto, trebuie sa-si dezvolte simturile, care ar trebui sa devina la fel de ascutite ca ale celor vechi in domeniu. Mai trebuie sa-i remonteze pe angajati, care au vazut cum un simbol american poate fi umilit de nemiloasa competitie. Si mai trebuie, in plus, sa remodeleze fabricile pentru ca acestea sa devina mai flexibile, astfel incat sa poata construi – pe aceeasi linie de asamblare – modele diferite. Dar, poate cel mai important, Mulally trebuie sa stabileasca o relatie functionala cu noul lui sef, Bill Ford, care a fost CEO in ultimii cinci ani, dar si cu restul familiei Ford. Doi membri ai familiei sunt in consiliul de administratie si alti trei, pe langa Bill Ford, in alte posturi din interiorul companiei. Cu totii sunt nerabdatori sa vada rezultate – actiunile Ford si-au pierdut jumatate din valoare de la aniversarea de 100 de ani a companiei in 2003 si pana acum. Mulally spune, si el, ca de-abia asteapta sa inceapa. Prima lui misiune este „integrarea in echipa si implicarea profunda in mediul de business, in strategie si in planurile de dezvoltare“, dupa cum a declarat intr-un interviu. „Nu e nimic mai frumos decat prima revizuire de business plan si prima intalnire de strategie de produs“, a adaugat el. 

     

    Mulally are in fata o curba stransa de invatare la Ford – trebuie sa se familiarizeze cu o industrie care scoate din fabricatie produse intr-un ritm mult mai rapid si care are mult mai multi competitori decat avea Boeing.

     

    Experienta lui la Boeing l-a pregatit pentru unele dintre provocarile de la Ford, dar nu pentru toate. Mulally spune ca respecta sindicatele, chiar daca nu poate garanta platile, beneficiile si numarul de locuri de munca care au fost date odinioara. „Niciodata sa nu tratezi sindicatul ca pe o institutie“, spune el. „Abordarea mea este sa-i respect (pe sindicalisti – n.r.) si impreuna sa producem un business plan care sa implice pe toata lumea.“ Dar la reducerile masive de locuri de munca de la Boeing, Mulally s-a confruntat cu Asociatia internationala a lucratorilor din aviatie (IAMAW). Conflictul a atins apogeul anul trecut, cand Boeing a fost pichetat de 18.000 de membri ai sindicatului.

     

    Cea mai buna metoda de a castiga in fata membrilor sindicatului de la Ford, bineinteles, este sa cresti compania. Si asta necesita produse cu totul noi si performante, care se vand fara stimulente.

     

    Mulally pare nerabdator sa intre in galeria executivilor auto din Detroit. „Automobilele sunt faine; sunt pasionante“, spune el. „Avem nevoie de ele ca parte a vietii noastre si sa am sansa de a face asa ceva cu compania Ford este foarte, foarte pasionant pentru mine.“ S-ar putea sa aiba nevoie de ceva timp ca sa scape de reflexele de la Boeing. In timpul unei conferinte de presa, Mulally a vorbit despre interesul de a ajuta Ford sa continue sa faca „cele mai bune avioane din lume“. S-a corectat repede; era vorba de „cele mai bune masini din lume“.

     

    O lectie pe care a invatat-o la Boeing a fost cat valoreaza pariurile ridicate pe produse cu totul si cu totul indraznete. Principalul exemplu este noul jet 787, poreclit „Dreamliner“, in care Boeing a turnat miliarde de dolari in cheltuieli de dezvoltare si marketing. Programat sa inceapa zborurile in doi ani, 787 consuma cu 20% mai putin decat avionul pe care urmeaza sa-l inlocuiasca, modelul 757. In ciuda scepticismului industriei, alimentat de doua precedente esecuri ale Boeing cu produsele noi, Dreamliner a devenit un succes, adunand peste 400 de comenzi pana acum – asta a fost o usurare pentru Mulally, dupa ce Boeing nu reusise sa gaseasca cumparatori pentru un jet de mare viteza numit „Sonic Cruiser“ si pentru o versiune alungita a jumbo jet-ului 747. 

     

    Mulally, care si-a obtinut diplomele in inginerie la Universitatea din Kansas, le-a spus angajatilor Ford despre eforturile Boeing de a reduce cu mai mult de jumatate spatiul pentru propriile fabrici. Actiunea a survenit in timp ce Boeing isi imbunatatea si moderniza procedurile pe care le folosea pentru a-si produce avioanele, eliminand mii de locuri de munca si taind 1 miliard de dolari din stocurile existente.

     

    Multe dintre ideile lui au fost imprumutate de la Toyota si de la Ford; Mulally a studiat echipa de dezvoltare care a creat la Ford familia de sedan-uri Taurus in anii ‘80.

     

    „Uitati-va numai la ce a facut in materie de reducere de locuri de munca, outsourcing, controlul stocurilor si ajustarea productiei: asta urmeaza sa vedeti intamplandu-se si la Ford“, spune Scott Hamilton, managing director la Leeham Company, o firma de analiza a industriei de aviatie.

     

    Mulally va gasi oportunitati ample in interiorul fabricilor Ford. In ciuda reorientarii industriei spre uzine flexibile care pot construi mai mult decat un singur tip de produs, mult prea multe uzine Ford fac acelasi produs, cum e o camioneta din seria F, care se construieste in cinci fabrici. Asta nu a fost o problema pe vremea cand vanzarile de camionete erau in crestere; declinul lor din acest an in fata unor preturi din ce in ce mai mari ale petrolului au fortat Ford sa reduca productia cu 21% in ultimele trei luni ale anului de productie 2006 („model year“ – in SUA, anul de productie in industria auto incepe in al treilea trimestru al anului calendaristic), cea mai mare reducere din anii ‘80 incoace.

     

    Ford, care a anuntat reducerile luna trecuta, spune ca perspicacitatea lui Mulally a fost principalul motiv care l-a facut sa-i ofere postul. Facand asta, Ford a renuntat la doua dintre functiile sale si s-a retras pe pozitia de presedinte al board-ului, pe care o detinea din 1998. Dar, a mai subliniat Ford, „o sa raman pe-aici“. Si asta inseamna ca odata cu conducerea noii sale companii, Mulally va trebui sa invete si sa se descurce cu Bill Ford. Cei din interiorul companiei spun ca Bill Ford vede relatia ca pe una intre proprietar si manager, asa cum se intampla in cazul unui club sportiv, cum este Detroit Lions – detinut de familia Ford – unde proprietarul si managerul nu pot avea reusite unul fara celalalt. Ford Motor Company are si alti proprietari, in special familia Ford, care controleaza compania printr-un pachet special de actiuni disponibile numai pentru membrii familiei. De-a lungul anilor, relatiile dintre Ford si managerii companiei sale au mers de la cordialitate pana la divergenta. Unul dintre directorii executivi, Alexander J. Trotman, a rezistat eforturilor lui Bill Ford de a-si adjudeca un rol mai mare in afacerile companiei, poreclindu-l in deradere „printul William“. Problema relatiilor cu familia s-a pus cumva si la Boeing. Membri ai familiei McDonnell, fondatorii McDonnell-Douglas, care a fuzionat cu Boeing in 1997, detin aproape 1,36% din companie, ceea ce-i face cei mai mari actionari individuali ai Boeing.

     

    Mulally, pe de alta parte, spune ca e incantat sa lucreze intr-un loc in care destinele unei familii si ale unei companii se imbina. „Nici nu m-as fi gandit la asta, dar in momentul in care l-am intalnit pe Bill, am inteles ce vrea sa faca“, spune el. „O parte din asta tine de timp si de noroc.“

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai MitricA

  • Minunata lume noua

    Ar fi banal sa spunem ca, la cinci ani de la atentatele de la 11 septembrie, lumea e inca mai nesigura decat inainte, cu toate masurile de securitate luate de la Washington pana la Madrid sau Amsterdam. Dar a spune ca de vina pentru asta sunt anume presedintele Bush si SUA ar fi nu numai banal, ci si neadevarat.

     

    Razboiul impotriva terorismului „este mai mult decat un conflict militar – este lupta ideologica decisiva a secolului al XXI-lea“, al carei front central este acum razboiul din Irak, a proclamat presedintele George W. Bush intr-unul din discursurile tinute saptamanile trecute, cu ocazia a cinci ani de la atentatele din 11 septembrie 2001. Bush l-a comparat pe Bin Laden si pe acolitii sai cu Lenin sau Hitler, la fel de sfruntati in a-si expune planurile, pentru a trage concluzia ca teroristii islamisti sunt „succesorii fascistilor, ai nazistilor, ai comunistilor si ai tuturor adeptilor totalitarismului de-a lungul secolului al XX-lea“. Caci combatantii din Irak, Liban si de aiurea sunt „o retea mondiala de radicali care folosesc teroarea pentru a-i ucide pe cei ce stau in calea ideologiei lor totalitare“, a spus Bush.

     

    O astfel de retorica, asa clar cum a enuntat-o acum liderul american, pare cu totul noua – ba chiar unii au interpretat-o deja drept un punct de cotitura in viziunea Washingtonului despre razboiul cu terorismul. De fapt insa retorica nu e noua, ci inseamna doar trecerea in discursul oficial a unor notiuni care pana acum circulasera doar in mediile unora din cei mai belicosi adeptii republicani. De pilda, termenul de „islamofascism“ putea fi intalnit frecvent, acum mai bine de un an, intr-o multime de publicatii si jurnale electronice – numai ca nici unul din oficialii de la Washington nu si-a asumat public o asemenea viziune despre militantismul islamic. Mai nou, secretarul apararii, Donald Rumsfeld, i-a acuzat pe cei ce critica politica administratiei Bush in Irak ca nu sunt decat niste „impaciuitoristi“ in fata „unui nou tip de fascism“. Ridicol, au replicat cei vizati. Cum e posibil ca la doar cateva saptamani inainte de alegerile din 7 noiembrie, de la jumatatea mandatului (cele in urma carora sunt alesi o parte din membrii Congresului si guvernatorii statelor), guvernantii sa acuze jumatate din electorat ca sustine fascismul? Si incorect, a adaugat chiar un comentator politic conservator, in persoana lui Daniel

     

    Pipes: „Prea putine legaturi sunt de gasit intre fascism si islamismul radical, care are de fapt mai multe legaturi, istorice si filozofice, cu marxism-leninismul“. Si totusi, dincolo de asemenea mici amanunte, administratia Bush are temei sa lanseze acum discutia despre islamofascism, din doua motive simple.

     

    Pe de o parte, in perspectiva electorala, o comemorare de 11 septembrie pusa in lumina unei lupte ideologice globale pare mai putin trista decat una lasata sub umbra unor conflicte militare fara iesire. Pe de alta parte, pe termen mai lung, opozitia totalitarism/democratie are darul sa neutralizeze acuzatiile ca administratia americana actuala, sub influenta dreptei crestine, ar avea in intentie vreun razboi religios cu Islamul, implinind astfel previziunile despre un razboi global al civilizatiilor. Fiindca, intr-adevar, administratia are nevoie de o noua motivatie cu care sa-si convinga electoratul obosit de aproape cinci ani de eforturi militare in Afganistan si Irak. Din 2001 incoace, dupa statisticile National Memorial Institute for the Prevention of Terrorism, in razboiul contra terorismului si-au pierdut viata 72.265 de oameni, majoritatea irakieni civili; restul, respectiv 30.626, au fost ucisi „in combinatii de atacuri teroriste si actiuni ale SUA si ale aliatilor sai impotriva insurgentilor irakieni“. Faptul ca SUA si aliatii par inca departe de o iesire onorabila din Irak s-a repercutat in mod firesc asupra increderii electoratului: daca popularitatea presedintelui George W. Bush a urcat la un maxim de 90% imediat dupa 11 septembrie 2001, acum a cazut sub 40%. 

     

    In discursurile din seria „cinci ani de la 11 septembrie 2001“, presedintele Bush s-a straduit sa convinga publicul ca, dupa cinci ani de la atentate, America este mai sigura, inclusiv gratie unor masuri asa de contestate precum interogarea suspectilor in faimoasele inchisori CIA din strainatate. Numai ca tot presedintele Bush a avertizat ca exista tendinta de a crede ca amenintarea terorista s-a indepartat si ca razboiul se apropie de sfarsit – „iar aceasta perceptie este linistitoare, dar eronata“. Afirmatia liderului american are doua sensuri: in primul rand e o recunoastere a faptului ca fenomenul terorist s-a amplificat in ultimii cinci ani, in al doilea rand e un avertisment ca vor mai urma si alte actiuni militare ale Statelor Unite, eventual in noi teatre de razboi.

     

    Intr-adevar, cum constata toti comentatorii, departe de a fi fost anihilat, extremismul islamist s-a extins in ultimii cinci ani, cuprinzand si zone ale comunitatilor musulmane care altminteri n-ar fi fost tentate sa se apropie de ideologia terorii, din Pakistan pana in Somalia si din nordul Africii pana in Egipt. Sunt insa de vina Statele Unite pentru asta, asa cum sustin adeptii teoriei ca razboiul din Irak a fost un raspuns inadecvat al Americii la atentatele de la 11 septembrie, nefacand decat sa aprinda si mai tare spiritele in lumea musulmana?

     

    Finantistul George Soros extinde discutia, comentand recent incheiatul conflict din Liban tocmai pe baza ideii ca sunt cateva greseli generale care s-au comis pana acum in razboiul contra terorismului, fie ca a fost vorba de actiunile israeliene in Liban sau de cele ale coalitiei in Irak. Prima greseala: chiar daca tintele sunt teroristii (Saddam Hussein atunci, militantii Hezbollah acum), victimele razboiului sunt de cele mai multe ori civilii din tarile respective, iar suferinta lor da apa la moara cauzei teroriste. A doua greseala: conceptul razboiului contra terorii se intemeiaza pe actiunea militara si exclude abordarea politica, ceea ce stimuleaza emanciparea unor miscari de gherila ca formatiuni politice respectate (cazul Hezbollah in Liban ori al Hamas in Palestina). A treia greseala: conceptul razboiului contra terorii nu distinge intre diversele miscari politice care folosesc tactici teroriste, punand in aceeasi oala Hamas, Hezbollah, Al-Qaida, talibanii afgani ori militiile siite si sunite din Irak; consecinta este ca toate aceste miscari sunt tratate drept simple tinte identice in lupta antiterorista, fara a se tine cont de radacinile acestora in societatile lor si de diferentele care exista intre ele.

     

    Consecinta ar fi ca superioritatea militara nu poate compensa nici in cazul Israelului, nici in cel al Statelor Unite efectele nefaste ale primitivismului lor politic; iata de ce, sustine George Soros, ambele tari sunt acum mai putin sigure, mai putin ferite de atentate decat inainte de a fi pornit la razboi. Finantistul american, cunoscut om de stanga, propune deci nici mai mult, nici mai putin decat renuntarea la conceptul de razboi contra terorismului, care si-a dovedit limitele si a antrenat lumea intr-un cerc vicios al violentei, si schimbarea strategiei cu una concentrata mai putin pe forta armelor.

     

    Exista insa si experti militari americani care cred necesara schimbarea strategiei antiteroriste, in sensul unor politici care „sa castige inimile si mintile“, cum spune James Forest de la Academia Militara West Point – adica al acelei „soft power“ pe care politicienii o inteleg fie sub forma abilitatii diplomatice, fie sub forma conceperii unor stimulente materiale suficient de atractive pentru a-i determina pe adversari sa cedeze.

     

    Deocamdata, de o astfel de „soft power“ par sa aiba nevoie urgenta liderii europeni, care au constatat in ultimii cinci ani ca terorismul nu mai are chipul lui Bin Laden ascuns in pestera, ci al unor tineri imigranti din Anglia sau Spania, educati in paralel la scolile europene si la propaganda extremista din moschei. Putine tari de pe vechiul continent se pot lauda ca stiu cum sa abordeze situatia – si probabil tocmai acesta este motivul pentru care, dupa o perioada de ostilitate transatlantica atrasa de atitudinile diferite fata de razboiul din Irak, Europa si SUA s-au apropiat din nou, inclusiv prin faptul ca unele state europene au adoptat masuri de securitate antiterorista inspirate de experienta americana. Analistii considera totusi ca europenii au premise mai bune sa combata terorismul, tocmai gratie diferentei de perceptie fata de SUA („pentru noi este o lupta indelungata impotriva unor grupari teroriste, dar nu un razboi“, a declarat un diplomat de la Bruxelles, citat de DPA) si a accentului mai clar pus pe cautarea cauzelor terorismului (inclusiv prin preocuparea fata de soarta Palestinei).

     

    Fraser Cameron, expert la European Policy Centre, a rezumat lucrurile astfel: in timp ce SUA cred ca extremismul islamist poate fi combatut prin actiuni dure si democratizarea peste noapte a tarilor musulmane, europenii prefera sa lucreze pe cale diplomatica impreuna cu moderatii din aceste tari, ca sa incurajeze schimbarile din interior. Cameron sustine totusi ca de curand se poate vorbi de o cooperare transatlantica mai serioasa, anume in privinta chestiunii iraniene. Aceasta ar fi un semn cu atat mai bun cu cat pentru multi comentatori, Iranul pare sa fie principalul beneficiar al razboiului contra terorismului, din moment ce in ultimii ani si-a intarit pozitia in Orientul Mijlociu, inclusiv prin intermediul protejatilor sai din Liban, miscarea Hezbollah. Desigur, nu poate fi inteles de aici ca SUA si UE au aceeasi abordare in negocierile cu Iranul: cum era de asteptat, europenii joaca si aici rolul baietilor buni, care ii ameninta pe iranieni ca daca nu sunt dispusi la compromisuri, vor avea de-a face cu baietii rai, ai lui Bush si Rumsfeld. Iar aceasta ilustreaza, probabil, tocmai faptul ca in ciuda sfaturilor date de experti si analisti, diferentele de viziune intre America si Europa sunt utile in razboiul (sau, in termenii europenilor, lupta indelungata) contra terorismului. Doar toleranta, politicile de discriminare pozitiva si credinta iluminista cum ca educatia in spiritul valorilor democratice scoate ideile periculoase din mintile tinerilor n-au ajutat deloc pana acum Europa sa scape de atentate teroriste. Doar democratizarea cu forta a lumii musulmane, infierarea adeptilor Islamului drept fascisti si impartirea lumii in buni si rai („fie cu noi, fie impotriva noastra“) n-au ajutat deloc America sa ajunga la vreo victorie in lupta ei cu teroristii.

     

    Si asa cum statele UE au avut dreptate sa afirme ca uzul excesiv al violentei de catre SUA a stimulat raspandirea ideilor extremiste in lume, la fel au avut dreptate si SUA sa critice Europa ca a privit cu prea multa ingaduinta cresterea pericolului terorist. Acum, statele europene par sa-si insuseasca destul de bine critica; mai ramane acum ca si SUA sa faca la fel pentru ca sa se poata vorbi, in sfarsit, de progrese in lupta cu terorismul. Cat despre etichetele ideologice de uz electoral aplicate acum pe pestera lui Bin Laden de catre presedintele Bush, ele nu-s decat o incercare a liderului american de a reduce situatia cu totul noua creata de amenintarea terorista la niste experiente istorice familiare. Fiindca o fi acesta conflictul ideologic decisiv al secolului nostru, dar ca sa-l castigi e nevoie de alte arme decat cele de pe vremea Razboiului Rece ori a debarcarii din Normandia.

    LUMEA ARABA

    Efectele lui 11 septembrie in lumea araba s-au vazut din plin in fragilizarea constructiei politice si amplificarea sentimentelor antioccidentale. Sagie Qurqmas, istoric sirian, a declarat pentru Deutsche Welle ca politica SUA de „violenta si ocupatie“ i-a atras pe numerosi arabi in tabara radicala, consolidand astfel perceptia, altfel gresita, ca arabii sunt sursa terorismului in lume. „Curente radicale noi si grupari teroriste inainte necunoscute au aparut dupa 11 septembrie, fiind greu de determinat cine anume le sustine“, afirma Qurqmas. Aceasta a dus la initierea unor masuri de securitate care au limitat drastic drepturile si libertatile democratice, atatea cate erau, in tari ca Egipt, Tunisia, Maroc, Arabia Saudita, Iordania ori Siria.

    Pe de alta parte, democratiile occidentale au incetat sa mai serveasca drept model pentru autoritatile seculare din lumea araba, avand in vedere ca incalcarea drepturilor omului la inchisorile de la Guantanamo si Abu Ghraib, povestea inchisorilor CIA din Europa si sustinerea SUA fata de Israel in raport cu Palestina si Libanul au subminat credibilitatea SUA si a aliatilor europeni. La cinci ani de la 11 septembrie, lumea araba ramane subminata de conflicte (Irak, Palestina, Liban) si convinsa ca SUA vor in continuare sa modifice cu forta granitele in regiune, eventual atribuind teritoriile unor grupari religioase care nu vor face decat sa se lupte intre ele la nesfarsit.

    MAREA BRITANIE

    Imediat dupa 11 septembrie 2001, guvernul premierului Tony Blair nu doar ca s-a angajat „umar la umar“ impreuna cu SUA impotriva terorismului international, dar a fost printre primele tari europene care au urmat exemplul Statelor Unite in privinta adoptarii unei legislatii mai dure cu scopul de a preveni alte atentate. Dupa exemplul Patriot Act din SUA, controversatul pachet legislativ care pentru criticii presedintelui Bush avea sa devina ilustrarea perfecta a obtuzitatii unui stat politienesc, laburistii lui Blair au promovat Anti-Terrorism, Crime and Security Act, care oferea autoritatilor dreptul de a stabili ca anumite persoane sunt teroristi internationali si de a expulza sau incarcera pe durata nedeterminata orice strain sau imigrant fara cetatenie „suspectat pe motive intemeiate“ ca ar fi terorist international.

     

    Dupa atentatele de la Madrid din 2004, guvernul Blair a conceput noi masuri antiteroriste, care au intrat in vigoare abia anul trecut din cauza opozitiei intampinate in parlament. A fost vorba de extinderea dreptului autoritatilor de a emite „ordine de control“ impotriva suspectilor de implicare in activitati teroriste, ceea ce insemna plasarea respectivilor in arest la domiciliu si restrangerea accesului la telefoane mobile si la Internet. In ciuda unor astfel de masuri drastice, atentatele de la Londra din 7 iulie au avut totusi loc, ceea ce a determinat guvernul sa promoveze Terrorism Act, o lege inca mai dura, care a extins notiunea de terorism la aprobarea sau laudarea actelor teroriste.

    SPANIA

    Premierul conservator Jose Maria Aznar a fost, alaturi de omologul sau britanic Tony Blair, cel mai fidel partener al SUA in cadrul noii coalitii antiteroriste. Cea mai buna explicatie a acestei atitudini a fost interesul lui Aznar de a integra lupta guvernului sau impotriva organizatiei separatiste ETA in ideea de razboi global contra terorismului, mai cu seama ca, drept rasplata pentru sprijinul oferit de Madrid, Departamentul de Stat al SUA a plasat o serie de membri ETA pe lista teroristilor internationali, ceea ce a servit regimului Aznar in a bloca finantarea catre ETA si a-i urmari pe capii acesteia aflati in exil.

     

    Situatia s-a schimbat brusc dupa atentatele din 11 martie 2004 de la Madrid, soldate cu aproape 200 de morti si puse initial pe seama bascilor, pentru ca apoi sa se dovedeasca faptul ca initiatorii fusesera teroristi islamisti. Aceasta balbaiala informationala, intr-o tara unde opozitia fata de trimiterea de militari in Irak a fost intensa inca de la inceput, l-a costat pe Aznar puterea, pe care a pierdut-o, la alegerile desfasurate la doar cateva zile dupa atentate, in favoarea opozitiei socialiste conduse de Jose Rodriguez Zapatero. Iar ceea ce n-a reusit Aznar cu forta pare sa reuseasca acum succesorul sau cu duhul blandetii: in martie 2006, ETA a anuntat incetarea la scara nationala a atacurilor, gest urmat de anuntul premierului de deschidere a negocierilor cu organizatia basca.

    FRANTA

    Una din tarile cu cea mai dura legislatie antiterorista, Franta a inasprit masurile de securitate dupa 11 septembrie, neezitand nici sa procedeze la expulzarea rapida a clericilor musulmani dovediti ca fac propaganda ideilor radicale. Desi pe teritoriul francez n-a avut loc nici un atentat dupa 11 septembrie, au existat amenintari, mai ales in contextul controversei privind permisiunea refuzata elevelor musulmane de a veni la scoala cu capul acoperit. Prin urmare, inclusiv gratie ministrului de interne Nicolas Sarkozy, numit in aceasta functie in 2004, Franta a ajuns sa adopte o politica a „tolerantei zero“, de inspiratie americana, fata de eventualele pericole ale militantismului islamic.

     

    Ca sa contracareze declaratiile unora din fruntasii comunitatii musulmane, dupa care membrii acesteia ar fi discriminati cand vine vorba de lupta antiterorista, Sarkozy a infiintat in 2003 Consiliul Francez al Credintei Musulmane, care sa colaboreze cu autoritatile la definirea politicilor in privinta minoritatilor si a ideologiilor radicale. Evenimentele din 2005, cand revoltele de strada ale tinerilor musulmani din suburbii au ingrozit o Europa oricum nu prea sigura de posibilitatea de a-i asimila pe imigrantii musulmani de pe teritoriul sau, au dovedit insa ca Franta mai are mult de lucru pana sa reuseasca sa-i integreze pe proprii ei cetateni de religie islamica.

    ITALIA

    Spre deosebire de celelalte puteri occidentale, Italia s-a situat de la inceput si a si ramas de partea Statelor Unite in razboiul antiterorist, trimitand trupe in Irak si Afganistan. Dupa atentatele de la Madrid (2004) si Londra (2005), Italia s-a simtit direct amenintata de un posibil atac terorist, astfel incat guvernul condus de Silvio Berlusconi a luat masuri energice de prevenire: a inchis drumul imigrantilor ilegali care intrau in tara dinspre Libia, a confiscat activele firmelor suspectate ca finanteaza grupari teroriste si a intarit masurile de supraveghere la moschei si la centrele islamice. Roma n-a mers insa pana acolo incat sa imite politica americana in materie,  opunandu-se propunerii din partea Ligii Nordului de creare a unui minister asemanator Departamentului SUA pentru Securitate Interna. Acum, venirea la putere a noului guvern de centru-stanga condus de Romano Prodi pare sa marcheze o indepartare de politica predecesorului sau, daca nu cu o relaxare a masurilor antiteroriste, in orice caz cu retragerea treptata a trupelor din Irak si cu un mai mare accent pe relatiile cu partenerii europeni, in detrimentul relatiei cu Statele Unite.

    GERMANIA

    Opozitia clara aratata de cancelarul Schroeder fata de o implicare militara in Irak alaturi de SUA a ferit Germania poate nu atat de un atentat terorist dupa 11 septembrie 2001, cat de teama colectiva fata de acesta. Dupa atentatele din Statele Unite, musulmanii din Germania s-au plans si ei, ca si in celelalte tari europene, de tratament discriminatoriu din partea unor autoritati prea suspicioase; discutia n-a ajuns insa pana la conflicte deschise, intrucat, dupa cum toti analistii repeta, trei sferturi din cele trei milioane de musulmani din Germania vin din Turcia seculara si nu din comunitati radicale de genul celor ce alimenteaza fluxul de imigranti pakistanezi din Marea Britanie. Probabil tot aceasta realitate explica si abordarea unica a Germaniei fata de pericolul terorist in Europa, cu accent adica pe prevenirea radicalizarii in randurile musulmanilor, nu pe masuri punitive („N-avem cum sa rezolvam chestiunea terorismului instaland inca 10.000 de camere video“, sustine Udo Ulfkotte, expert in terorism, citat de Deutsche Welle). Aceasta n-a impiedicat insa autoritatile germane ca in 2004 sa adopte o noua lege a imigratiei, mai restrictiva, in virtutea careia a devenit mult mai usoara expulzarea imigrantilor care fac propaganda extremista.

    OLANDA

    Dupa asasinarea, in 2002, a politicianului de dreapta Pim Fortuyn, cu vederi cunoscute anti-imigratie si care nu s-a ferit sa-si spuna deschis parerea ca Islamul ar fi o religie inapoiata, care ameninta societatea liberala olandeza, viziunea autoritatilor despre modul cum trebuie tratata chestiunea minoritatilor religioase s-a schimbat. Coalitia de centru-dreapta condusa de Jan Peter Balkenende, care a si trimis trupe in Irak dupa 2003, a adoptat o politica mai restrictiva in chestiunea imigratiei si a combaterii extremismului. Lucrurile s-au conturat si mai clar dupa uciderea, in 2004, de catre un islamist radical a regizorului Theo van Gogh, vinovat ca ar fi insultat Islamul intr-un film de-al sau. Imamii cu discurs antioccidental au fost expulzati, a fost adoptata o noua legislatie antiterorista, dar fara ca societatea olandeza sa-si poata recupera presupusa pace multiculturala din urma cu cativa ani. Anul trecut problemele legale si morale din jurul lui Ayaan Hirsi Ali, o somaleza imigrata in Olanda, care s-a remarcat prin critici virulente aduse Islamului, au dus in cele din urma la demisia guvernului, fapt fara precedent in istoria europeana.

    DANEMARCA

    Sentimentele anti-imigratie ale electoratului au adus la putere aici, la cateva luni dupa 11 septembrie 2001, o guvernare de centru-dreapta care a inasprit rapid legislatia in privinta acordarii de azil pentru straini si a reintregirii in Danemarca a familiilor de imigranti. Seful guvernului, Anders Fogh Rasmussen, a trimis trupe in Irak si a adoptat unele din cele mai dure reglementari antiteroriste din Europa, limitand considerabil libertatea de expresie si instituind pedeapsa cu inchisoarea pentru instigare la terorism.

     

    Cel mai delicat moment, din punctul de vedere al relatiilor intre majoritari si comunitatea musulmana din Danemarca, a venit la inceputul acestui an, odata cu publicarea in cotidianul Jyllands-Posten a seriei de caricaturi aspirand sa-l infatiseze pe Profetul Mahomed. Evenimentul a declansat proteste violente in comunitatile musulmane din aproape toata lumea, cu gesturi simbolice de genul arderii drapelului danez sau al unui boicot anuntat impotriva produselor daneze comercializate in anumite tari musulmane. Urmarea a fost ca guvernul Rasmussen a fost criticat, intr-un raport al Consiliului Europei, pe motiv ca a incurajat xenofobia in Danemarca, apropiindu-se prea tare de formatiunea de extrema dreapta Partidul Popular Danez, ostil ideii de imigratie.

  • Statistici de celebritate

    Finantistii, analistii, cunoscatorii industriei cinematografice si o gramada de profesori americani au ajuns, fiecare pe calea lui, la concluzia ca o vedeta ca Tom Cruise ori Sharon Stone nu poate garanta catusi de putin succesul financiar al unui film. Iata de ce.

    Este Sumner M. Redstone nebun? Executivii din industria filmului pot fi iertati daca vor fi socotit poate ca presedintele Viacom a innebunit atunci cand l-a lasat pe Tom Cruise sa plece dupa o relatie de 14 ani doar pentru ca acesta avea un comportament putin deraiat. In fond, filmele facute in studiourile Paramount – ale Viacom – si compania de productie a actorului au adus mai bine de 2,5 mld. $ la box office. Cu toate astea, daca intrebi economistii si alti experti care urmaresc industria filmului, decizia lui Redstone a fost, in termeni financiari, o miscare desteapta. Cel mai bun motiv pentru a scapa de Cruise sau – din aceleasi ratiuni – de Mel Gibson ori de Lindsay Lohan nu are neaparat legatura cu comportamentul lor aberant; cel putin ocazional aberant. Ci cu faptul ca ei, ca si altii cu nume mari la Hollywood, pur si simplu nu merita cheltuiala.

    „Cine stie ce-o fi fost in mintea domnului Redstone?“, se intreaba Jehoshua Eliashberg, profesor de marketing, operatiuni si managementul informatiei la Wharton School de la University of Pennsylvania. „Dar nu poti sa nu iei in calcul, ca motiv, faptul ca e posibil sa nu aiba logica economica sa-i dai (lui Cruise – n.r.) toti banii aceia“.


    Eliashberg face parte dintr-un grup tot mai mare de universitari care studiaza cum se fac, cum se finanteaza si cum sunt distribuite filmele – si cei mai multi cred ca premisa de la care studiourile pleaca in general (aceea ca o vedeta iti creste cifrele din bilanturi) e pur si simplu gresita. „Nu exista nici o corelatie statistica intre staruri si succes“, spune S. Abraham Ravid, profesor de economie la Rutgers University, care – intr-un studiu facut in 1999 pe aproape 200 de filme lansate intre 1991 si 1993 – a ajuns la concluzia ca de indata ce iei in considerare ceilalti factori care influenteaza succesul unui film, constati ca o vedeta nu are nici un impact vizibil asupra box office-ului. Cruise, fara indoiala, ar contrazice aceasta asertiune. Si, ca sa fim cinstiti, exista un oarecare pedigree teoretic pentru ideea ca s-ar putea totusi sa-si merite banii. Exista de altfel o intreaga ramura a economiei care incearca sa explice cum oamenii foarte talentati din unele companii genereaza mai multi bani decat oamenii doar un pic mai putin talentati ai competitorilor – se numeste „superstar economics“.


    Despre economia starurilor, care a fost folosita pentru a explica ametitoarele onorarii ale avocatilor de top si fabuloasele salarii ale executivilor-vedeta, s-a vorbit de la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand economistul britanic Alfred Marshall observa ca „relativa scadere a veniturilor ce pot fi castigate prin capacitati moderate e accentuata de cresterea acelor venituri obtinute de multi oameni extraordinar de talentati“.


    Dinamica a fost explicata de un economist de la University of Chicago, Sherwin Rosen, intr-o lucrare din 1981 intitulata „Superstar Economics“. Rosen a postulat ca progresele tehnologice care ar usura munca performerilor de top intr-un anume domeniu pentru a deservi o piata mai mare nu numai ca vor duce la cresterea veniturilor generate de vedete, dar vor determina reducerea, in acelasi timp, a veniturilor care raman disponibile pentru ceilalti.


    Hollywoodul, unde a fost inventat star system-ul, nu e in intregime dependent de vedete: lista filmelor cu cele mai mari incasari din istorie e dominata de filme ca „Shrek 2“, „ET: extra-terestrul“ si seria „Razboiul stelelor“, pe care nu starurile le-au impins. Dar industria inca acorda o importanta enorma puterii superstarurilor, bazandu-se pe un fapt concret: in medie, filmele care au nume mari in distributie mai frecvent fac bani la box office decat nu fac.


    Specialistii din industria filmului argumenteaza ca, in complicata lume a cifrelor Hollywoodului, starurile aduc mai multe feluri de beneficii. Sunt usor de marketat, ajuta la vanzarea mai multor bilete – dar si la vanzarile de DVD-uri, care reprezinta o felie tot mai mare din veniturile studiourilor. „Daca treaba starurilor e aceea de a aduce cresterea veniturilor, atragand multimi in cinematografe sau vanzand DVD-uri, atunci se poate spune ca lucrurile nu mai merg la fel de bine ca in trecut“, spune Harold L. Vogel, autor al cartii „Economia industriei de divertisment – ghid de analiza financiara“. Dar, adauga el: „E un hiatus, am parcurs o perioada de 25 de ani in care noile cai de distributie a filmelor – videocasete, cablu, DVD – au adaugat un nou potential incasarilor.


    Asta a insemnat o rezistenta mai mica la cererile de bani ale starurilor“. Pana si sefii de studiouri vor recunoaste ca un star nu garanteaza succesul. „Bewitched“, cu Nicole Kidman, a costat 85 de milioane de dolari potrivit estimarilor si a facut doar 62 mil. $  in box office-ul american pana la sfarsitul lui 2005. Cu toate astea, exista o solida convingere ca formula castigatoare consta in vedeta potrivita plasata in filmul potrivit.


    „Daca dai o gramada de bani unui star pe care oamenii nu vor sa-l vada, atunci nu va functiona“, spune Sidney Sheinberg, presedinte al MCA Universal. „De fiecare data se intampla asa: fie ai de-a face cu un proiect care trebuie potentat de un star, fie cu unul pe care starul il va face sa functioneze – si uneori merge, alteori nu.“


    Anita Elberse, profesor asociat la Harvard Business School, a incercat sa masoare efectul mediu pe care o vedeta il are analizand impactul anunturilor de casting asupra pretului actiunilor la Hollywood Exchange (www.hsx.com), o piata simulata pe care utilizatorii vand si cumpara actiuni ale filmelor pe baza asteptarilor pe care le au in privinta incasarilor. Iar preturile la aceasta bursa s-au dovedit predictori destul de buni ai succesului de box office al unui film. Elberse a descoperit, de exemplu, ca anuntul din 2002 potrivit caruia Cruise nu va mai juca in „Cold Mountain“ – unde trebuia sa aiba rolul principal – a redus asteptarile privind incasarile filmului cu 10 mil. $. Anuntul potrivit caruia Cruise era in negocieri pentru rolul principal in „Ultimul samurai“ a ridicat previziunile de incasari cu 28 mil. $. Analizand 12.000 de anunturi privind distributia facute intre noiembrie 2001 si decembrie 2004 cu privire la 600 de vedete si 500 de filme, Elberse a constatat ca un star adauga, in medie, 3 mil. $ la incasarile din cinematografe.


    Cu toate acestea, Elberse si alti universitari suspecteaza faptul ca puterea pe care vedetele o au asupra box office-ului ar putea fi, intrucatva, un miraj. Elberse a descoperit ca, chiar si cand anunturile de casting au avut un impact asupra asteptarilor financiare pentru un film anume, acestea nu au avut un efect vizibil asupra pretului actiunilor de la companiile care detineau studiouri de film – ceea ce indica faptul ca participarea unui star nu avea nici un impact asupra asteptarilor privind profitabilitatea studioului.


    Chiar si daca un film garnisit cu vedete merge bine, asta nu inseamna in mod necesar ca vedetele sunt cele care determina vanzari mari. De fapt, se pare ca e invers: vedetele sunt cele care aleg proiecte pe care le considera promitatoare. Iar studiourile prefera sa aduca staruri in filme de la care se asteapta la succes. „Filmele cu vedete au succes nu datorita unui star, ci pentru ca starul alege acele proiecte care plac oamenilor“, spune Arthur S. De Vany, profesor de economie la University of California, care a scris extensiv despre economia productiei de filme. „Filmul consacra vedeta.“


    De Vany si alti economisti spun ca sunt multi factori care contribuie la succesul filmului – cum ar fi un buget mare, rating G (General Audiences) sau PG (Parental Guidance Suggested), lansarea in multe cinematografe, daca filmul e sau nu o continuare. Intr-unul din studiile pe care le-au facut, De Vany si W. David Walls, economist la University of Calgary, ia acesti factori in calcul. Examinand peste 2.000 de filme lansate intre 1985 si 1996, cei doi au descoperit ca doar sapte actori si actrite – Tom Hanks, Michelle Pfeiffer, Sandra Bullock, Jodie Foster, Jim Carrey, Barbra Streisand si Robin Williams – au avut influenta pozitiva asupra box office-ului, pronuntata in primele saptamani dupa lansare. Vedete ca Winona Ryder, Sharon Stone si Val Kilmer au fost asociate cu venituri mai mici. Nicio alta vedeta nu a avut vreun impact semnificativ asupra cifrelor.


    Deci la ce sunt bune vedetele? Contribuie la lansarea unui film – faptul ca atrag multimi de oameni sa-l vada in primele zile inainte sa se contureze impresia ca e bun sau slab e deja cunoscut, deci se poate spune ca vedetele aranjeaza terenul pentru incasarile viitoare, spune De Vany. „Starurile ajuta la lansarea filmului. Rolul lor e de lumini semnalizatoare in primele zile“, spune el, „dar nu pot face ca filmului «sa-i creasca picioarele»“, adauga el, folosind un termen care, in industria filmului, desemneaza capacitatea unei productii de a atrage spectatori pe termen lung.

  • Euromusulmanii

    Imediat dupa dejucarea, la inceputul lunii, a planurilor de atentate din avioanele cu destinatie SUA, Europa a anuntat masuri noi de securitate pe aeroporturi, care au monopolizat atentia opiniei publice din mai toata lumea. Nu si a lumii musulmane, mai atenta la nuanta unei declaratii de la Bruxelles despre un asa-numit Islam european – concept alunecos, cu un potential exploziv la fel de mare ca si bombele din bagajele teroristilor.

     

    Pare ca vicepresedintele Comisiei Europene propune o metoda perfida spre a continua opera misionarilor crestini de slabire a Islamului, a zis Ahmed Versi, redactor-sef al revistei lunare Muslim News, care apare la Londra. „Sa spui ca ar trebui creat un Islam european dovedeste nu numai ca UE planuieste sa impuna musulmanilor propria ei versiune despre Islam, dar si ca acesteia nu-i pasa ca va starni sentimente antioccidentale si anticrestine si mai intense in comunitatea islamica”, a declarat la randu-i un ziarist musulman pentru agentia iraniana de presa IRNA.

     

    Ce facuse UE ca sa merite atata indignare? Vicepresedintele Comisiei Europene, Franco Frattini, a prezentat acum doua saptamani la Londra un plan de mobilizare a profesorilor musulmani din Europa in sensul „eradicarii violentei din interior” (ca acestia sa-i educe adica pe elevii lor in spiritul valorilor europene) si a sugerat guvernelor europene sa-i instruiasca pe imamii din tarile lor astfel incat sa descurajeze impulsurile islamismului militant. „E foarte important nu numai ca noi sa le aratam comunitatilor musulmane ca noi respectam alte religii, dar si ca ei sa respecte legile nationale, legile europene si drepturile fundamentale, in primul rand dreptul la viata”, a spus Frattini.

     

    Imediat, oficialul european a fost acuzat de rasism si de islamofobie intr-o serie de periodice musulmane de pe continent, inclusiv in mai sus pomenitul Muslim News. „Ce temei are Frattini sa spuna asa ceva, din moment ce 99,99% dintre musulmanii din Occident respecta legile? O minoritate care nu le respecta exista in toate comunitatile, numai ca liderii UE nu spun niciodata acelasi lucru despre evrei, despre crestini sau comunitati de alta credinta”, a comentat Ahmed Versi, citat tot de IRNA.

     

    Versi l-a criticat si pe secretarul britanic pentru afaceri interne, John Reid, care dupa dejucarea atentatelor planuite la Londra pentru 10 august a iesit si el cu cateva declaratii, sugerand ca valorile fundamentale ale musulmanilor europeni si cele ale crestinilor sunt diferite. „Pe de o parte sunt valorile Uniunii Europene – democratia, libertatea si dreptatea pentru toti. Pe de alta parte sunt valorile totalitarismului, care spera sa submineze o religie al carei nume se refera chiar la pace”, spusese Reid, facand aluzie evidenta la Islam. In traducerea lui Ahmed Versi, afirmatiile lui Reid ar fi nici mai mult, nici mai putin decat o reluare a teoriei lui Samuel Huntington despre ciocnirea civilizatiilor.

     

    Probabil ca Frattini si Reid ar fi fost mai retinuti in declaratii daca n-ar fi fost momentul atentatelor dejucate, care a relansat, cum era de asteptat, discutia despre situatia musulmanilor naturalizati in Europa (si tocmai de aceea mai eficienti ca organizatori de atacuri teroriste). Iar cum aparitia publica a celor doi oficiali la Londra a fost menita in principal sa anunte varii masuri noi de securitate pe aeroporturile europene, chestiunea cu mobilizarea profesorilor musulmani si a imamilor impotriva terorismului a trecut relativ neobservata in presa de pe continent, cu exceptia publicatiilor cu circulatie limitata la comunitatile islamice.

     

    Si intr-adevar, blocajele din aeroporturi, pierderea bagajelor sau anularea zborurilor de pe Heathrow sau Gatwick, din cauza alertelor si a verificarilor, au monopolizat atentia opiniei publice europene. Cat despre cei mai putin impresionati de incidente, acestia s-au livrat, ca si alta data, teoriilor conspiratiei, inclinand sa creada ca premierul britanic Tony Blair, autoritatile de la Bruxelles sau chiar SUA au avut nevoie acum de un nou pretext cu atentate teroriste, ca sa inaspreasca in plus politica fata de imigrantii necrestini. De fapt insa, ideea unui Islam european, inteleasa ca o replica la proiectia unei Europe islamizate, a circulat in ultimii ani in mediile intelectuale, mai nou si in cele politice, de pe continent. Americanul Daniel Pipes, cunoscut comentator politic conservator, a publicat in mai 2004 pe site-ul propriu un articol cu numele „Europa musulmana”, unde sustinea ca datele demografice descurajante in randul europenilor indigeni si faptul ca Europa a devenit mai curand o societate postcrestina deschid perspectiva ca aceasta parte a lumii sa ajunga „o provincie a Islamului”, vorba ziaristei italiene Oriana Fallaci. De la 5% din populatia UE, adica aproape 20 de milioane de oameni, cat numara

     

    Pipes in 2004, musulmanii ar putea ajunge majoritari in Europa in cateva decenii, iar culturile nationale de aici ar fi inlocuite de „o identitate musulmana transnationala, care sa uneasca elementele nord-africane, turcesti si din subcontinentul indo-pakistanez”.

     

    Pipes propunea, in modul cel mai direct, si cateva solutii de contracarare a tendintei in cauza: schimbari in Europa (?) care sa duca la relansarea credintei crestine si la inmultirea familiilor cu multi copii, acceptarea de imigranti din alte surse (de pilda latino-americani sau indieni), dar si o modernizare a Islamului – pe de o parte fiindca in toate societatile „modernitatea duce la o reducere drastica a ratei natalitatii”, pe de alta parte fiindca o modernizare a lumii musulmane ar diminua atractivitatea Europei ca destinatie pentru imigrantii veniti de acolo. Deocamdata, SUA au incercat sa inceapa o modernizare a lumii musulmane, fara prea mare succes insa; cat despre modernizarea Islamului din interiorul Europei, in mod oficial nu s-a vorbit pana acum. Iar faptul ca o asemenea discutie se deschide laolalta cu cea despre detectoare de explozibili, pasapoarte biometrice si amenintari cu bombe nu-i deloc de natura sa castige in vreun fel cooperarea din partea imamilor si a dascalimii mahomedane din statele UE.

     

    Observatorii lucizi din randul intelectualilor musulmani stiu insa foarte bine ca, indiferent de momentul ales pentru a se vorbi de asa ceva, fratii lor de religie din Europa au o problema, iar aceasta nu se rezolva vehiculand clisee despre rasismul europenilor. Mshari Al-Zaydi, expert in fundamentalismul islamic si comentator al publicatiei saudite Asharq Al-Awsat, se intreba saptamana trecuta cum se face ca, dintre toate minoritatile etnice si comunitatile de imigranti, numai musulmanii au dificultati cu integrarea in sistemul de valori al societatilor occidentale. Cum pot oare chinezii, indienii si mexicanii, scrie Al-Zaydi, sa se stabileasca in Vest si sa-si conserve identitatea, fara a reclama ca Europa incearca sa le-o distruga? Si cum pot oare intelege musulmanii ca un apel de genul celui facut de Frattini ar viza distrugerea religiei islamice, cata vreme nimeni de la Bruxelles nu vrea sa scoata din Islam principiile Coranului?

     

    Al-Zaydi comenteaza, in rubrica sa din Asharq Al-Awsat, exemplul lui Rashid Rauf, liderul grupului de atentatori pregatit sa atace la 10 august avioanele care ar fi plecat din Londra spre SUA. Rashid, impreuna cu fratele sau Tayyib, erau originari dintr-o familie pakistaneza traitoare la Birmingham si ar fi dus o viata destul de complicata, suferind de pe urma contradictiei intre influentele a doua culturi. In 2002, Rashid s-a mutat in Pakistan, dupa ce unchiul sau a fost injunghiat in imprejurari misterioase, si s-a alaturat unui grup islamist militant. Tayyib a vizitat si el Pakistanul, mai mult parca vrand sa evadeze din Anglia decat sa-si regaseasca eventualele radacini din Asia, iar tatal celor doi, Abdul Rauf, desi cetatean cumsecade si proprietar al unei brutarii suficient de rentabile, s-a remarcat prin viata izolata aproape cu totul in raport cu societatea (britanica) din Birmingham. Si la fel traiesc majoritatea familiilor de origine pakistaneza din Anglia – incapabile sau nedoritoare sa se integreze. Pana si arabii din Anglia, sustine Mshari Al-Zaydi, sunt mai integrati decat pakistanezii, care in ultimii ani au produs grosul atentatorilor dovediti din Marea Britanie. Inseamna oare aceasta ca varianta de Islam de pe subcontinentul indo-pakistanez e mai refractara la valorile europene si mai aplecata spre terorism? Sau de vina e trecutul colonial al unei zone prea mult dominate de Imperiul Britanic?

     

    Intrebarea pusa in ziarul saudit introduce in discutie o nuanta rar remarcata sau explicata din perspectiva europenilor, care tind sa priveasca Islamul drept absolut unitar ca bloc cultural si, prin urmare, sa considere echivalent Islamul cu pornirile teroriste. „Multi politicieni europeni, ca si oamenii obisnuiti, inclina sa creada ca singurii musulmani care nu-s periculosi sunt cei ce nu-si practica religia si nu-si manifesta identitatea islamica”, spune Tariq Ramadan, unul din cei mai cunoscuti intelectuali musulmani ai Europei de azi, in cartea sa „Cum e sa fii un musulman european”. Ramadan insista ca multe din comportamentele musulmanilor din Europa si care sunt privite cu oroare de societatea europeana nu sunt „islamice in sine”, ci trasaturi culturale specifice Orientului Mijlociu, Africii sau Asiei.

     

    Prin urmare, invers privind lucrurile, musulmanii stabiliti in Europa au acum ocazia sa-si reevalueze mostenirea specifica zonelor de unde au venit si sa-si construiasca o altfel de identitate colectiva, care sa accepte in mod firesc influente culturale ale taramului de adoptie, Europa.

     

    „Musulmanii din Europa au acum ocazia sa reciteasca sursele noastre religioase. Ne aflam intr-un proces de reevaluare: iata, cel mai important subiect este atitudinea fata de femeie. Experienta noastra din Europa ne-a aratat ca trebuie sa incepem sa vorbim despre egalitate”, spune Tariq Ramadan, cel ce a lansat si a dezvoltat conceptul de Islam european cu cativa ani buni inainte ca Franco Frattini sa foloseasca acum aceeasi expresie in discursul sau de la Londra.

     

    Dupa Ramadan, daca principiile si practicile fundamentale ale Islamului sunt imutabile, etica e supusa interpretarii si reglementarii in functie de societate si de momentul istoric; or, Ramadan spune ca acum e nevoie de o schimbare a autoritatii in materie de reglementare a eticii, de la clericii literei („ulema textului”) la clericii spiritului („ulema contextului”), care sa asimileze stiinta moderna si sa-i ajute pe clericii textului sa fie mai creativi in raspunsurile date unor chestiuni ca, de pilda, clonarea ori eutanasia.

     

    Ramadan, care n-a implinit 40 de ani, a fost profesor universitar de filozofie si studii islamice la Universitatea din Freiburg, Elvetia, iar acum este director la Centrul Islamic din Geneva. Revista Time l-a rasplatit in 2004 pentru pledoaria sa in favoarea Islamului european, numarandu-l printre cei mai influenti 100 de inovatori ai secolului al XXI-lea. „Trebuie sa separam principiile islamice de culturile lor de origine si sa le ancoram in realitatea culturala a Europei Occidentale. Trebuie abandonata definirea Islamului in opozitie cu valorile occidentale; eu pot incorpora in identitatea mea absolut orice nu se opune religiei mele. Iar asta e o revolutie”, suna esenta teoriei sale.

     

    Iar identitatea lui Ramadan insusi a incorporat pana acum destule: ironia face ca omul nostru, de origine egipteana, sa fie nepotul lui Hassan al-Banna, care a fondat in 1928 Fratia Musulmana, o miscare de reinviere a Islamului, critica la adresa decadentei occidentale si promotoare a intoarcerii la valorile musulmane. Alte imprejurari nu mai putin ironice sunt ca nevasta lui Ramadan e o frantuzoaica trecuta la islamism dupa casatorie, iar unul din cei patru copii ai lor invata intr-un colegiu din Londra al carui proprietar e Yusuf Islam, adica fostul Cat Stevens, trecut intre timp la mahomedanism.

     

    Prin urmare, biografia lui Ramadan pare sa fi oferit ea insasi destul material de studiu pentru o lucrare teoretica despre conditia imigrantilor musulmani in Europa si a descendentilor lor. „Eu nu-mi reneg radacinile musulmane, dar nici nu demonizez Europa”, e concluzia filozofului din Geneva, ca un fel de deviza a viitorilor euromusulmani corect aclimatizati cultural. Numai ca de demonizat mereu mai ramane cate ceva: acum doi ani, Departamentul pentru Securitate Interna al SUA i-a revocat viza de intrare, „in conformitate cu Patriot Act (pachetul de legislatie antiterorista adoptata dupa 11 septembrie 2001)”, impiedicandu-l sa-si tina un curs la Universitatea Notre Dame, Indiana.

     

    Si, desi Ramadan a fost deseori laudat pentru vederile lui reformatoare (Washington Post l-a numit chiar „un Martin Luther musulman”, iar in Anglia e socotit o speranta a reconcilierii intre culturi), criticile la adresa lui, venite indeosebi din Franta si din statele islamice cu regimuri autoritariste, au dovedit ca nu exista musulman, indiferent de statura lui intelectuala, care sa nu fie suspectat de tradare atunci cand se atinge de Islam sau, mai bine zis, de feluritele idei despre Islam ale interlocutorilor.

     

    Cu deosebire dupa o dezbatere televizata din 2003 intre ministrul de interne francez Nicolas Sarkozy si Ramadan, o serie de intelectuali francezi s-au incapatanat sa analizeze discursul musulmanului spre a acuza indicii de „taqqiya” (tehnica a disimularii, promovata de militantii din Fratia Musulmana, care consta in a spune exact opusul a ceea ce vrei sa transmiti, atunci cand nu poti sa-ti exprimi liber mesajul). La dezbaterea respectiva, intrebat fiind ce parere are despre pedeapsa cu lapidarea, impusa in anumite tari musulmane femeilor vinovate de adulter, Ramadan a raspuns ca se pronunta pentru „un moratoriu” in privinta aplicarii acestei practici barbare (deci nu pentru o abolire a ei). Altii l-au acuzat de „neofundamentalism”, spunand ca una declara cand se adreseaza publicului francofon si alta cand vorbeste in araba cu musulmanii lui din suburbiile franceze – ceea ce, in treacat fie zis, i-a oferit ocazia lui Ramadan sa lanseze o replica plina de talc – „Duceti-va si incercati sa vorbiti in araba in suburbiile franceze si veti vedea ca nu aveti cu cine; cei de acolo nu vorbesc araba”.

     

    De partea cealalta, initiativa lui cu moratoriul si imaginea de „Martin Luther” islamic i-au atras repulsia unor regimuri din tari ca Tunisia, Egipt sau Arabia Saudita, unde Ramadan are interdictie de intrare. „Eu critic dictaturile de acolo, faptul ca guvernul saudit tradeaza invataturile islamice”, explica filozoful, mergand pana acolo incat sa sustina ca democratiile liberale ca Marea Britanie sunt mai islamice in spirit decat multe din tarile musulmane cu regimuri nedemocratice: „Protectia religiei, a vietii, a familiei, a demnitatii e o realitate mai mult in Occident decat in tarile arabe islamice”. O fraza pe care e indoielnic ca Frattini sau Reid n-ar fi indraznit s-o spere de la un formator de opinie, ca sa zicem asa, islamic.

     

    Intr-o ordine mai pragmatica decat Ramadan, alti intelectuali musulmani au observat ca, pe masura ce comunitatea islamica din Europa va fi capabila sa se defineasca pe sine in plan european si nu sub forma unor ghetouri culturale ale Islamului de nuanta africana, central-asiatica ori de aiurea, ca pana acum, legislatia si atitudinea europenilor fata de imigrantii musulmani vor deveni mai relaxate, ceea ce ar crea un cerc virtuos. „Aceasta ar ajuta si guvernele din UE sa distinga intre Islamul autentic si Islamul sectelor extremiste, exportate in Europa din doar cateva colturi ale lumii”, observa Abdal-Hakim Murad de la Centrul pentru Studii Orientale de la Universitatea Cambridge. In fond, aceeasi idee de coagulare cu liant european a variantelor culturale ale Islamului.

     

    O asemenea idee va parea inca multa vreme nu numai suspecta durilor din ambele tabere, care o vor mai dezavua in continuare (asa cum am vazut ca s-a intamplat in cazul lui Ramadan), dar si utopica. La scara istoriei insa, cei ce o sustin au dreptate, si nu cei convinsi de ciocnirea civilizatiilor. Europenii cei vechi si valurile cele noi de musulmani stau impreuna, in fond, de foarte putina vreme, iar mixajul cultural este inca la inceput si in nici un caz nu se petrece intr-un singur sens, cu o navala a mahomedanilor care sa faca Europa de nerecunoscut, asa cum se teme Daniel Pipes. Pot sa para caraghioase indemnurile lui Frattini ca profesorii islamici sa-si dezvete elevii de extremism sau pot sa para deplasate teoriile lui Ramadan langa incapatanarea unui Rashid Rauf din Birmingham. Dar, pe termen lung, nu cei ca Rauf vor mosteni Europa. De altfel, nici nu si-au dorit vreodata asta.

  • Teza 1: Islamul inseamna pace

    Secretarul britanic pentru afaceri interne, John Reid, a propus, dupa dejucarea atentatelor de la inceputul lui august, un program comun de urmat pentru statele europene in chestiunea luptei antiteroriste. Reid a condamnat extremismul islamist, banuit a sta in spatele complotului descoperit la Londra, accentuand ca extremismul submineaza deopotriva Islamul, religie al carei nume inseamna chiar „pace”, si valorile europene legate de libertate si toleranta. Propunerile lui Reid, cu perspectiva de a fi aplicate la scara europeana, sunt urmatoarele:

    • NIMIC LICHID: Marea Britanie a stabilit un precedent la nivel european, prin interdictia impusa pasagerilor de avioane de a aduce cu ei in cabina lichide, inclusiv bauturi si cosmetice, avand in vedere nou-descoperita amenintare a explozibililor lichizi. Alte tari insa deocamdata n-au urmat acest exemplu.
    • SECURITATE: Regulile stricte de securitate impuse pe aeroporturile europene si in toate sistemele publice de transport au creat pana acum blocaje, intarzieri si incidente, in special in Marea Britanie, prezumatul punct de plecare al atentatelor planuite in august. Argumentul britanicilor a fost ca, daca masuri la fel de aspre nu se aplica si pe alte aeroporturi, ceea ce a fost evitat la Londra s-ar putea materializa in Franta sau in Germania.
    • SPIONI BUNI: Schimb de informatii secrete intre serviciile de securitate ale UE. La initiativa Londrei, sefii serviciilor secrete din statele comunitare s-au intalnit la sfarsitul lui august ca sa puna la punct un plan de actiune, in urma investigatiei in jurul atentatelor esuate.

  • Teza 2: Islamul nu-i terorism

    Momentul din august de dupa esecul atentatelor, cand Marea Britanie, Franta si Germania s-au pus de acord ca UE are de-a face cu „o amenintare foarte adevarata” din partea terorismului islamist, a fost cu totul neobisnuit in raport cu disensiunile care domina discutia in Europa pe aceasta tema. Disensiunile respective au impiedicat pana acum o actiune europeana comuna cel putin in trei directii:

    • Mandatul european de arestare – element de baza al strategiei europene antiteroriste, a carui introducere a permis intr-adevar grabirea extradarilor in interiorul Europei – insa abia in ultimele luni se poate vorbi de o folosire eficienta a acestui instrument
    • Mandatul european privind valabilitatea probelor in justitie va intra in vigoare abia la anul, ceea ce va ingreuna in mod evident anchetele judiciare care cer cooperare intre statele UE
    • Exista in continuare opinia ca o combatere eficienta a terorismului in Europa nu inseamna, ca in SUA, masuri la limita incalcarii libertatilor democratice. Insusi coordonatorul european pentru masuri antiteroriste, Gijs de Vries, a atras atentia asupra acestei chestiuni, adaugand ca sub nicio forma nu trebuie procedat astfel incat sa se lase impresia ca Islamul, ca religie, ar fi primejdios si generator de terorism.

  • Teza 3: Islamul poate fi si pasnic

    Replica de la Bruxelles la propunerile Marii Britanii de intarire a masurilor de securitate a venit de la vicepresedintele Comisiei Europene, Franco Frattini (foto). Conform BBC, Frattini a vorbit doar de niste directii de actiune, care vor fi insa detaliate la reuniunea din 20 septembrie, din Finlanda, a ministrilor de interne din UE:

    • Masuri de detectie si protectie a pasagerilor impotriva eventualelor intentii de folosire a explozibililor lichizi, pe aeroporturi si in alte noduri de transport de pe continent
    • Schimburi de liste cu pasageri ai curselor aeriene si alte informatii intre statele UE
    • Planuri, la scara UE, de a contracara recrutarea tinerilor musulmani de catre grupurile extremiste. Imamii ar urma sa fie instruiti in privinta unei versiuni „pasnice” a Islamului; profesorii europeni vor fi solicitati sa coopereze pentru combaterea sentimentului de alienare din randurile tinerilor musulmani din Europa
    • Masuri de reducere a imigratiei ilegale, de grabire a deportarii suspectilor de terorism si de extindere a folosirii sistemelor biometrice.
    • Pana acum, performantele la nivel comunitar in materie de cooperare antiterorista s-au dovedit destul de limitate, mai ales fiindca statele membre au (inca) suficienta independenta in materie de decizie asupra a ceea ce trebuie facut pentru a preveni atacurile teroriste.

  • Vreau sa fiu ca tine

    Optimismul (sau poate temerea) analistilor care, dupa iesirea in lume a chinezilor de la Lenovo prin IBM-ul din portofoliul lor, prezic o lume de branduri chinezesti cucerind lumea pare sa n-aiba margini. Totusi, lucrurile sunt ceva mai complicate. Si nu neaparat fiindca produsele asiatice n-ar avea staif de branduri globale.

     

    Pe lista produselor de marca din China in anul 2005, publicata de Comitetul national de promovare a strategiei de marca, figureaza 501 produse apartinand unui numar de 461 de companii din tara. In ciuda numarului insa, marcile chineze sunt in realitate departe de recunoasterea peste granita. In aprilie 2005, numai patru marci chinezesti figurau intre cele mai influente 500 de marci din lume, dupa World Brand Lab: Haier, Lenovo, CCTV si Changhong. Era deja un progres fata de 2004, cand o singura marca din China era selectata intre cele mai influente 500 de branduri din lume, dar totusi mult prea putin in raport cu forta economica mondiala a tarii asiatice.

     

    Ca sa remedieze situatia, guvernul de la Beijing si-a inscris oficial in strategie un program de dezvoltare a marcilor, departamentele industriale, comerciale si de proprietate intelectuala ale guvernului au inceput sa lucreze in consecinta, iar printre sefii companiilor, noile cuvinte de ordine au devenit construirea brandurilor, agresivitatea in marketing si imaginea produselor lor in strainatate. Una peste alta, cu tot cu intrarea Chinei in Organizatia Mondiala a Comertului si cu Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008, avantul branduirii nationale tinde sa creeze o atmosfera de entuziasm destul de departe de modestia de acum doar cativa ani, cand gandul ca strainii n-au cum sa asimileze nume ca Ningbo Bird sau Huawei nu parea sa deranjeze nici autoritatile, nici firmele in cauza.

     

    Acum, constiinta de sine a Chinei de mare putere economica nu se mai potriveste cu modestia: conform strategiei oficiale, China trebuie sa faca tranzitia de la valoare adaugata mica si de la avantajul fortei de munca ieftine la valoare adaugata ridicata, de la marfa la brand, de la afaceri de milioane de dolari la afaceri de miliarde.

     

    Si intr-adevar, unele marci locale precum Haier (fabricant de produse electrocasnice), Tsingtao (producator de bere), TCL (producator de electronice de consum) sau Lenovo (fabricant de computere si componente) incep usor-usor sa devina familiare consumatorilor din strainatate, iar altele – ca grupul auto Shanghai Automotive, Huawei Technologies (echipamente de comunicatii), Ningbo Bird (telefoane mobile) si Little Swan (electrocasnice) – asteapta in anticamera. Cum zic analistii, o noua generatie de multinationale e pe cale sa se nasca – iar companiile chinezesti care izbutesc sa se extinda in strainatate arata deja un orgoliu care dovedeste cata incredere au in asemenea predictii.

     

    Cand producatorul chinez de computere personale Lenovo a cumparat, in decembrie 2004, afacerile cu computere ale IBM pentru 1,75 miliarde de dolari, intelegerea a inclus si dreptul companiei cumparatoare de a folosi numele IBM vreme de cinci ani dupa ce tranzactia se va fi perfectat. Executivii Lenovo au intuit corect ca brandul IBM va continua sa rezoneze pe piata americana si ca va fi folositor pentru a castiga bunavointa potentialilor clienti ai liniei de laptopuri IBM ThinkPad. Lenovo a inteles, de asemenea, ca multi dintre clientii americani vor fi suspiciosi cand va veni vorba sa cumpere de la o companie chinezeasca de care nu auzisera vreodata. Cu toate acestea, Lenovo a decis sa renunte la numele IBM mult mai repede decat s-ar fi asteptat analistii si expertii in marketing. De cand Lenovo a preluat business-ul IBM de computere personale anul trecut, la 1 mai, eforturile de marketing si publicitate ale companiei au exclus IBM aproape complet din mesaj. Executivii companiei chineze isi apara strategia de constructie de brand spunand ca, prin achizitia IBM, Lenovo a devenit deja o putere globala, cu venituri de 12 miliarde de dolari si cu vanzari in 60 de tari.

     

    Chery Automobile Co Ltd, al optulea producator auto din China, a inceput si el prin a castiga popularitate in afara datorita exporturilor, dupa care a facut un pas mai departe si a inceput activitatile de productie in strainatate. Dupa ce a deschis prima fabrica in Iran si s-a aliat cu Daewoo Motors in Egipt pentru o a doua unitate, compania cauta acum oportunitati similare in Rusia, Malaezia si Ucraina. Din 2007, Chery vrea sa exporte automobile in SUA, cu ajutorul unei finantari de 200 de milioane de dolari de la Atlantic Pacific Capital Inc, si e in plin proces de constituire a unei retele de dealeri. In acest an, exporturile de motoare catre America de Nord ar putea ajunge la 15.000 de unitati, conform companiei, iar cele destinate SUA ar trebui sa se situeze la 25.000 de unitati in anul viitor.

     

    Spre lauda sa, Chery a izbutit pe cont propriu si in nume propriu acolo unde Shanghai Automotive Industry Corp. (SAIC) vrea sa se impuna dupa modelul Lenovo, adica printr-o achizitie de brand, de data aceasta in Europa: presa englezeasca a scris saptamana trecuta ca Shanghai Auto, divizie a grupului, a cumparat de la producatorul auto BMW dreptul de a folosi marca Rover pentru un nou sedan „aproape de clasa de lux“, al carui design le apartine chinezilor, dar care a adoptat elemente ale vechiului Rover 75. Shanghai Auto ar fi platit 21,7 milioane de dolari pentru dreptul de a folosi numele. O alta companie chinezeasca, Nanjing Auto, cea care anul trecut a cumparat producatorul auto britanic MG Rover, aflat atunci in pragul falimentului, a anuntat la randu-i o versiune proprie a aceluiasi Rover 75, insa cel mai probabil nu va putea folosi numele Rover, pentru ca Nanjing a cumparat doar capacitatile de productie, in timp ce o parte din drepturile de proprietate intelectuala detinute de MG Rover le-a preluat SAIC.

     

    Concurenta intre SAIC si Nanjing Auto pentru mostenirea unui brand de talia Rover dovedeste ca, totusi, nu-i deloc simplu pentru companiile asiatice sa se impuna in strainatate si ca nu-i de ajuns sa aiba bani pentru achizitii in SUA sau in Europa pentru ca numele lor sa devina cunoscut. Explicatia trebuie cautata intr-un fenomen despre care analistii si companiile vorbesc prea putin, dar a carui forta pare deocamdata prea puternica pentru a fi contracarata pe termen scurt: e vorba de imaginea, consolidata in timp, a firmelor asiatice de subordonare fata de companiile americane sau europene, prin calitatea de furnizori pentru acestea, de „negri“ ai unor branduri straine. Nu, nu e vorba de faimoasele sweatshop-uri, ci de relatii cat se poate de onorabile si de profitabile pentru chinezii sau taiwanezii implicati – numai ca greu de depasit atunci cand respectivii chinezi sau taiwanezi aspira sa se emancipeze si sa concureze cu compania careia pana acum si-au oferit serviciile  de furnizori. Multe firme asiatice, de pilda, si-au construit succesul ca producatori de echipamente originale (Original Equipment Manufacturer – OEM; acestia fabrica pe comanda produse ori componente utilizate in produse comercializate de alta companie), preferate de marile firme de distributie din SUA inclusiv gratie pretului avantajos. O parte insemnata din capacitatea lor de productie a fost construita, prin urmare, in functie de cererea diversilor distribuitori, pentru a fi compatibila cu dotarile de care beneficiaza furnizorii din America de Nord. Numai ca, pe masura ce retailerii americani au devenit dependenti de mana de lucru ieftina din Asia, multi furnizori asiatici au ajuns la randul lor tot mai dependenti de relatia cu distribuitori precum Wal-Mart, Best Buy, Home Depot, Lowe’s si altele. Cand acesti retaileri si-au abordat pentru prima data furnizorii asiatici, le-au lasat libertate aproape deplina si i-au tratat ca pe niste parteneri, datorita potentialului castig la nivelul cotei de piata care-i astepta pe retaileri daca reuseau sa obtina preturi cat mai mici. Insa pe masura ce furnizorii s-au dezvoltat, retailerii si-au dat seama ca interesele lor sunt cel mai bine protejate daca asiaticii sunt tinuti la distanta fata de consumatorul american. In plus, firmele americane au incheiat astfel de contracte cu mai multe firme asiatice, astfel incat sa castige din concurenta aparuta intre acestea; astfel incat producatorii au scazut pe rand preturile pentru a ramane in competitie si pentru a-si mari cota de piata.

     

    O asemenea relatie dintre retaileri si furnizori poate deveni distructiva pentru cei din urma, spun expertii, pentru ca atunci cand furnizorul asiatic va incepe sa-si rafineze oferta, sa creasca preturile si sa aspire la un brand propriu, va fi silit sa-si caute alte canale de distributie. Retailerii nu sunt avantajati de un furnizor asiatic cu un brand propriu, cu produse sofisticate si pretentii de pret; ei prefera furnizorii care se multumesc sa fie producatori captivi si ofera marfa la preturi mici (in treacat fie zis, o astfel de politica scapa din vedere chestiunea saturarii pietei in raport cu anumite categorii de produse ieftine si nevoia consumatorilor de o diversificare a ofertei).

     

    Wu Qi, vicepresedinte la firma de consultanta Roland Berger (China), afirma ca marcile chinezesti se confrunta cu trei probleme principale: mai intai, sunt incapabile sa satisfaca cererea pietelor dezvoltate; in al doilea rand, valorile de marca formate in China nu sunt apreciate in strainatate; in al treilea rand, lipseste ceea ce se numeste gestiunea strategica eficienta a marcii. In traducere, e vorba de un cerc vicios: spre deosebire de cea chineza, majoritatea pietelor din Europa si cea a SUA sunt piete mature, asa incat companiilor chineze nu le ramane decat sa urmeze regulile dictate de aceste piete, de la tehnicile de productie pana la marketing – reversul situatiei fiind ca influenta limitata pe piata impiedica firmele chinezesti sa-si ajunga din urma rivalii din strainatate.

     

    Desi produsele „made in China“ se vand peste tot in lume, companiile chineze lucreaza aproape in totalitate pentru concurentii straini. Chiar si acest statut ar trebui sa permita insa o dezvoltare de brand propriu. Potrivit lui Zhang Leidi, consiliera la Roland Berger, emanciparea ar trebui sa inceapa de la gestiunea strategica a marcii – inovatie, pozitionarea exacta a produselor si conceperea imaginii de marca. Si e adevarat ca din ce in ce mai multe firme investesc in cercetare si dezvoltare, incercand sa se impuna prin inovatie. Compania Huawei din Shenzhen, de pilda, care a investit masiv in cercetare, apare pe lista furnizorilor de retea pentru British Telecom, ca singura companie chineza, umar la umar cu alte sapte societati multinationale. „Trebuie timp pentru dezvoltarea marcilor de reputatie mondiala. Companiilor japoneze si coreene le-a luat doua-trei decenii sa-si construiasca branduri internationale. Trebuie munca serioasa si rabdare“, spune Zhang. Problema Chinei este impartasita si de alte state asiatice. Guvernul de la Kuala Lumpur a anuntat dublarea granturilor anuale acordate companiilor mici si mijlocii pentru branding si promovare. „Daca ne uitam in urma cu 10-15 ani, produsele «made in South Korea» nu erau prea apreciate de consumatorii malaezieni. Dar Malaezia este cu 10-15 ani in urma Coreei de Sud in ceea ce priveste cultivarea marcilor proprii“, spune expertul in branding Peter Pek, care schiteaza proiectul unor LG sau Samsung malaeziene. „Trebuie sa detinem proprietate intelectuala, sa construim marci“, indeamna Pek.

     

    Firmele taiwaneze par sa fie cu un pas inainte. Producatorii de scule si unelte din Taiwan (exemplul poate parea comic, dar tenacitatea respectivilor e admirabila) isi promoveaza agresiv marcile proprii, pe masura ce rivalii din China atrag de la ei tot mai multe comenzi de productie in regim OEM si ODM (Original Design Manufacturer – companii care fabrica, dupa propriul design, un produs vandut ulterior sub alt brand). Un exemplu in acest sens este Infar Industrial Co., al carei presedinte, Ander Chen, spune ca a inceput dezvoltarea marcii proprii pur si simplu ca sa asigure supravietuirea pe piata. „O marca, cercetarea si dezvoltarea, capacitatea de productie, canalele de distributie si service-ul sunt cele cinci elemente esentiale. Daca ne-am fi axat in continuare pe productia in regim OEM, am fi fost scosi in cele din urma de pe piata de furnizorii mai ieftini“, spune Chen. El a aplicat modelul Acer, separand operatiunile sub numele de marca de productia pentru alte companii si infiintand o firma care sa se ocupe de marketing. Pentru a evita problemele cu clientii occidentali care importa produsele OEM si ODM ale companiei, produsele cu brandul Infar sunt comercializate doar in Asia. „Piata asiatica merita eforturile noastre de promovare, deoarece aceasta regiune realizeaza un sfert din produsul intern brut mondial. Asta inseamna ca puterea de cumparare este destul de ridicata si promovarea marcii noastre are sanse bune sa reuseasca“, justifica didactic Chen.

     

    Pentru China, culmea e ca unul din obstacolele in calea individualizarii produselor ei provine tocmai din marimea economiei. Fu Ziying, viceministru chinez al comertului, a afirmat recent ca statul trebuie sa dezvolte resorturile de marketing si sa transforme modelul comercial asa incat sa poata stimula promovarea marcilor prin comertul extern. In primele patru luni ale anului curent, comertul exterior al Chinei a avansat cu 23% comparativ cu intervalul corespunzator din 2005. Daca va mentine modelul conventional (a se citi: pe baza de marfuri no-name) de crestere a comertului, China nu va fi in stare sa atinga obiectivul de 2.000 de miliarde de dolari stabilit pentru 2020 in privinta comertului exterior, sustine Ziying. Totusi, cantitatea mare de marfuri produse este un pericol ascuns pentru comertul exterior al Chinei. Pretul mediu la export al unei perechi de pantofi este de numai 2,5 dolari, iar al unui articol de imbracaminte de 3,5 dolari.

     

    Chen Jinhua, director al Federatiei nationale a companiilor din China, considera la randu-i ca deocamdata marcile nationale nu pot tine pasul cu ritmul de crestere economica. China se plasa, la finalul anului 2005, pe locul al saptelea in lume dupa valoarea produsului intern brut si pe locul al treilea in functie de volumul exporturilor. Totusi, 45% din marfuri erau exportate sub diverse marci straine; 45% exportate in regim OEM, iar mai putin de 10% utilizau marci chinezesti. Or, fara marci cunoscute pe plan mondial, comertul extern al Chinei depinde numai de vanzarea resurselor si a fortei de munca. Un pantalon din bumbac 100% costand 32 de yuani, care se poate vinde la 40-50 dolari in Statele Unite (adica peste 300 de yuani, pana aproape de 400), aduce companiilor chinezesti un profit de doar circa zece yuani. Cele mai mari companii din China continua sa concureze in principal la nivelul preturilor, iar strategiile lor de distributie de obicei se intersecteaza. Iar in domeniul tehnologiei, majoritatea marcilor chinezesti se bazeaza pe licentele primite de la companii internationale si nu pe propria tehnologie inovatoare, astfel incat diferentierea produselor este practic inexistenta.

     

    Conform lui Wang Qinping, director adjunct al Comitetului de promovare a strategiei de marca in China, in doua decenii de dezvoltare economica rapida, China a pus accentul pe productie si pe livrarile ieftine pentru companiile straine, neglijand exploatarea marcilor proprii. Asa ar fi ajuns produsele chinezesti sa fie cunoscute in lume pentru pretul lor scazut, nu pentru altceva. Dar pretul scazut nu este neaparat sinonim cu calitatea proasta. John F. Nash, laureat al Premiului Nobel pentru economie, spunea la un summit economic din 2005 ca pantofii pe care ii poarta de zece ani sunt produsi in China si ca sunt de calitate buna – doar ca nu le cunoaste fabricantul. Fara marci cunoscute, chiar si produsele de buna calitate sunt considerate in strainatate drept inferioare.

     

    Matasea si portelanul sunt doua materiale care aduc Chinei faima de secole. Orasul Shengzhou, situat in provincia Zhejiang, este cunoscut sub numele de „tara cravatelor“, avand in vedere ca exporturile sale anuale de 150 milioane de cravate de matase de cea mai buna calitate reprezinta o treime din productia mondiala totala. Fiecare cravata din China se vinde la putin peste 20 de yuani, in timp ce o cravata de matase produsa in Europa costa peste o suta de euro. Cat despre portelan, daca o scrumiera de fabricatie chineza costa cinci yuani, una produsa in Germania e de cel putin cinci ori mai scumpa. Si nu e vorba numai de matase si portelan. Electrocasnicele unor fabricanti ca Haier sau Little Swan nu sunt mai prejos decat altele produse in SUA sau Japonia si totusi sunt mult mai slab cotate pe piata decat produsele concurentilor. De ce? Raspunsul, simplu, consta in lipsa tehnicilor de marketing ce i-ar putea ajuta pe chinezi sa-si creeze si sa-si mentina marcile in Europa, SUA si Japonia. Nu e de neglijat nici faptul ca aproape toate marcile cat de cat cunoscute din China au de-a face cu doua probleme: mai intai, marca inscrisa in caractere chinezesti este imposibil de recunoscut in alte tari; apoi, chiar daca marca este inscrisa cu caractere latine, se pronunta greu si se retine si mai greu. Pentru a accede pe piata internationala, cateva companii chineze au atribuit produselor si nume in limba engleza, in afara celor initiale. Lenovo, de pilda, si-a schimbat numele anterior de Legend tocmai pentru a se extinde in strainatate.

     

    Independent de problemele de pe piata externa, dezvoltarea marcilor chineze intalneste obstacole chiar si acasa, in primul rand fiindca proprietatea intelectuala nu se bucura de protectie eficienta. In 2005, vanzarile de telefoane mobile de pe piata neagra au atins aproape 15 milioane de unitati, com-parativ cu 80 de milioane de unitati vandute prin dealerii autorizati, conform firmei Marbridge Consulting, ceea ce inseamna ca 16% din telefoanele vandute in China sunt fie produse de companii neautorizate, fie de contrabanda. Aceste produse pericliteaza cotele de piata ale fabricantilor straini ca Motorola, Samsung si Nokia, precum si marcile locale, precum TCL, Ningbo Bird sau Shenzhen Konka. O fabrica fara autorizatie are nevoie doar de un milion de yuani pentru a-si incepe activitatea si poate vinde telefoane foarte curand, sarind peste testele legale. Producatorii acestor telefoane de obicei nu platesc taxe si impozite, iar sanctiunile pe care le aplica statul in cazul in care ii descopera sunt ca si nule.

     

    Din fericire, pana ce marile companii chinezesti vor reusi sa-si defineasca numele pe pietele externe, cerere interna pentru produsele lor exista – in ciuda invaziei de marfa straina. Un sondaj de opinie realizat recent in randul a aproape 800 de adolescenti cu varste cuprinse intre 12 si 17 ani, in mari centre urbane ca Beijing si Shanghai, dar si in zone rurale, a relevat ca majoritatea acestor consumatori (88%) au incredere mai degraba in marcile chinezesti decat in cele straine. Iar tinerii chinezi reprezinta o tinta extrem de interesanta pentru companii. Firma de consultanta McKinsey estimeaza ca adolescentii din China reprezinta o piata de circa 36 de miliarde de dolari pe an. Parintii cheltuiesc o suma estimata la 28,75 miliarde de dolari pentru acest grup, iar 7,5 miliarde de dolari vin direct din buzunarele tinerilor. Daca adolescentii din marile orase sunt in pas cu moda si mult mai receptivi la marcile straine, cei din patura saraca si din zonele rurale prefera in mod cert produsele locale. Desi mai putin atractivi pentru companii din punctul de vedere al puterii individuale de cumparare, acestia din urma reprezinta insa o piata confortabila pentru companiile chinezesti.

     

    Toate acestea pot parea relevante in primul rand pentru analistul economic sau teoreticianul care studiaza de departe modul cum o economie in curs de dezvoltare se bate sa-si ajunga din urma competitorii cu mult mai avansati. Cele intamplate insa cu marcile (sau non-marcile) asiatice ne-au amintit, pe parcursul scrierii acestui material, de eforturile de la noi ale firmelor si ale guvernantilor de a impune in strainatate economia romaneasca prin branduri. Nimeni nu spune ca productia de camasi in lohn sau dezvoltatorii buni, dar ieftini, de soft de aici ar fi retezat sansele vreunei firme romanesti de a-si impune numele in strainatate; este evident ca problemele chinezilor cu brandurile lor sunt altele. Dar obsesia lor de a defini produse de marca, de a patrunde cu ele pe pietele externe si de a masura forta economiei prin autoritatea unor branduri nationale ramane instructiva pentru orice tara care, in esenta, isi propune exact acelasi lucru ca si chinezii.

  • OEM si ODM

    Un Original Equipment Manufacturer (OEM) fabrica pe comanda produse ori componente, in baza schitelor de design furnizate de compania care va comercializa ulterior acele produse ori componente. Termenul de Original Design Manufacturer (ODM) este folosit pentru a descrie companiile care fabrica, dupa propriul design, un produs vandut ulterior sub alt brand.

     

    In industriile unde contractele de furnizare in regim OEM si ODM s-au dezvoltat cel mai mult – IT, electronice sau auto – ultimele date arata ca, in unele cazuri, produsele obtinute in urma unor astfel de contracte ajung sa domine piata. Firma de sondare a pietei iSuppli a publicat in urma cu cateva luni o analiza care a demonstrat ca 82,6% dintre notebook-urile vandute la nivel mondial sunt produse la ora actuala, in regim de OEM si ODM, de firme din Taiwan.

     

    Principalii 10 ODM pentru notebook-uri 

    Compania

    Cota de piata

    Originea

    Quanta Computers

    28,7%

    Taiwan

    Compal Electronics

    18,2%

    Taiwan

    Wistron

      9,2%

    Taiwan

    Asustek

      6,9%

    Taiwan

    Inventec

      4,9%

    Taiwan

    Uniwill

      3,1%

    Taiwan

    Mitac

      2%

    Taiwan

    Foxconn

      1,5%

    Taiwan

    Samsung

      1,5%

    Coreea Sud

    Arima

      1,5%

    Taiwan