BusinessMagazin

Category: Special

  • Tribunal pentru cazul Hariri

    Guvernul libanez a aprobat, lunea trecuta, un document elaborat de Natiunile Unite care prevede infiintarea unui tribunal special menit sa ii judece pe cei vinovati de asasinarea fostului premier Rafik Hariri.

     

    Premierul libanez Fuad Siniora, sustinut de tarile occidentale, a insistat ca reuniunea de guvern sa aiba loc, in pofida demisiei a sase ministri prosirieni si a opozitiei presedintelui Emile Lahoud. Surse guvernamentale au declarat ca executivul condus de Fuad Siniora va trimite proiectul de infiintare a tribunalului la sediul ONU, urmand sa astepte versiunea definitiva a documentului. Decizia crearii tribunalului coincide cu o criza guvernamentala care ameninta sa ia forma unor manifestatii de strada. Ministrul mediului, siitul Yacub Sarraf, a demisionat cu putin timp inainte de reuniunea cabinetului, iar alti cinci ministri siiti din cadrul formatiunilor Hezbollah si Amal au demisionat la randul lor. Guvernul de la Beirut devine nefunctional in cazul in care noua din tre cei 24 de membri ai sai demisioneaza.

  • MAFIA ITALIANA: Noua Camorra isi cere locul la masa celor mari

    Marco L. are si acum in minte noaptea tarzie de vara cand el si doi prieteni au fost maturati de o rafala de mitraliera trasa de niste barbati din goana unor scutere, in timp ce ei palavrageau langa poarta San Gennaro din Napoli: un glont i-a ramas si acum in coapsa.

     

    Peretii vopsiti in ocru ai pietei au si ei cicatrici de la gloantele rebele. Grilajul magazinului de jucarii din zona are 80 de urme de gloante, zice proprietarul. „Cred ca ne-au confundat cu altcineva“, spune Marco, un tanar de 22 de ani cu fata de copil, intr-un tricou rosu si jeansi, care a stat atunci 15 zile in spital. „Au tras 12 sau 13 focuri si toti trei am fost loviti.“

     

    Un val de impuscaturi intre mafioti si injunghieri terorizeaza Napoli, cu aproape un asasinat in fiecare zi in ultimele saptamani. Violenta, amplificata de o amnistie care a dus la eliberarea a 2.700 de minori din inchisorile locale, a escaladat intr-atat, incat premierul Romano Prodi a vizitat Napoli, cu intentia de a trimite armata in zona.

     

    Traind intr-un oras al carui nume a fost pentru multa vreme sinonim cu crima organizata, napolitanii s-au invatat cu o masura de violenta. Dar recentele schimbari in mafia bastinasa, Camorra, au facut violenta mai frecventa si impredictibila. Camorra era odata o organizatie disciplinata care se specializase in extorcare de fonduri si contrabanda cu tigari. S-a transformat insa treptat intr-o multime de gasti razboinice, care opereaza in mare parte cu droguri. Asa a ajuns Napoli acum in mijlocul unui razboi al drogurilor in stil mexican: cu mai putini bosi care sa controleze situatia, tot mai multi asasini sa imparta puterea.

     

    „Crimele la care suntem martori in pietele noastre implica membri ai Camorrei care incearca sa mentina controlul distributiei stradale de droguri“, spune Franco Roberti, procuror coordonator pentru activitatea anti-Camorra din Napoli. Zona unde Marco L. a fost impuscat este un „no man’s land“ intre cartiere unde drepturile privind distributia de droguri sunt ferm revendicate. Oamenii care locuiesc in aceasta chinuita zona spun ca au ajuns sa traiasca in teroare.

     

    La sfarsitul lui octombrie, Vincenzo Prestigiacomo, ginerele unui reputat mafiot local, a fost doborat cu focuri de arma cand iesea dintr-un cafe-bar la 7 seara. Proprietarul cafe-barului a refuzat sa-si dea numele, incapatanandu-se sa insiste ca asasinatul a avut loc „departe de aici, un kilometru mai incolo“. Salvatore Arena, care detine un magazin de jucarii in apropiere, isi aminteste foarte clar sunetul celor sase impuscaturi: „Bineinteles ca am auzit – zgomotul e normal acum aici cand se lasa noaptea“, spune Arena. Cine sunt ucigasii? Sotia lui Salvatore, Rosaria, intervine in discutie spunand ca actualii membri ai bandelor si victimele lor sunt adeseori tineri chiar in jur de 20 de ani. Sunt someri si in cautare de bani ca sa-si cumpere ceasuri scumpe si jeansi de firma, spune ea. „Fura pentru bani“, spune Rosaria. „Impusca orice, ca si cum ar fi un joc video.“

     

    In vreme ce guvernul pare nesigur in privinta modului cum sa raspunda valului de violenta, multi oameni de aici spun ca ar putea sa inceapa prin a construi pur si simplu mai multe spatii de detentie. Cu cateva luni in urma, ministerul justitiei a eliberat cateva mii de infractori minori din inchisorile napolitane, ca sa scape de problema cu supraaglomerarea acestora, doar pentru a crea insa o alta problema, mult mai grava, in afara lor. „A fost un cadou frumos de la ministrul justitiei“, spune Armando Petrucci, care detine un magazin de haine pe Via Umberto, cu geamul antiglont crapat in urma unor violente recente petrecute acolo.

     

    Altii spun ca succesul politiei in arestarea mafiotilor a lasat de fapt loc liber de actiune pentru infractorii de mana a doua. Un boss mafiot care controla cu mana de fier zona din jurul Portii San Gennaro a fost arestat in urma cu un an, deschizand batalia pentru succesiune, spune Salvatore Arena. Procurorul Roberti recunoaste dilema autoritatilor: „Cand statul intervine si captureaza un «capo», imediat face loc pentru un nou membru al Camorrei“. Cei care pasesc pe locul eliberat „ori se aliaza, ori se bat“.

     

    Toti cei ce comenteaza situatia sunt insa de acord ca situatia e complicata de economia locala stagnanta, care ofera tinerilor putine posibilitati licite de a castiga, prin comparatie cu infloritorul comert cu droguri, plin de oportunitati. Cei selectati pentru a fi dealeri de droguri – intr-un fel de stagiu de practica – sunt platiti cu 1.500 de euro pe luna, spune procurorul Roberti, o suma mai mare decat cea pe care o castiga insisi politistii. Premierul Prodi a spus ca nu va trimite armata la Napoli, dar ca va trimite cateva mii de alti politisti, dotati si cu scutere, ca sa poata tine pasul cu noua Camorra. Biroul lui Roberti are doar 18 masini, dar cele mai multe vechi si se strica des, spune el. Roberti spune ca o infuzie de resurse financiare ar ajuta, dar nu-i destul. „Trebuie gasita o modalitate de a le oferi tinerilor slujbe“, spune el. „S-ar putea sa fie mai putin profitabile, dar macar ai siguranta, nu mai trebuie sa te temi in privinta salariului.“

     

    Intre timp, Marco L. ramane un fugar in propriul cartier. „Am invatat ca nu mai poti sa stai intr-un singur loc. Si oricum nu mai stau afara cand se lasa noaptea.“

     

    Nada Bakri a contribuit la acest articol

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Ce vor femeile? Intrebati-le!

    In momentul in care femeile gasesc reduceri de pret la articole de imbracaminte, barbatii trec pe planul al doilea.


    In cea mai mare parte a celor 27 de ani de cand face afaceri in Canada, compania Shane Homes a incercat sa se defineasca drept unul dintre cei mai mari constructori de case din regiune. A facut-o dupa metoda traditionala: proiectand si executand case identice, pe masura ce erau lansate comenzi.

     

    Iar cand economia tinutului sau natal – Calgary, Alberta – a inceput sa creasca pe seama rezervelor de petrol si gaze, compania avea toate motivele sa continue sa faca bani dupa vechea metoda – una deja verificata. Dar in urma cu doi ani, chiar in mijlocul unui boom imobiliar si pe fondul cresterii competitiei, Shane Homes a renuntat la vechea abordare fata de designul caselor, adoptand o noua formula.

     

    Schimbarea a inceput la o conferinta imobiliara in 2003, cand Shane Wenzel – directorul de vanzari si de marketing, dupa numele caruia a fost botezata si compania – a auzit un discurs despre uriasa putere de cumparare pe care o dobandisera femeile. Acel moment, isi aminteste Wenzel, a fost „o epifanie“. Shane a decis, dupa ce a reflectat asupra a ceea ce auzise, sa infiinteze mici „grupuri de discutii“ la care sa participe femei, tocmai pentru a-si forma o imagine despre nevoile pe care le aveau persoanele care locuiau in casele construite de compania sa. Ce i-a fost dat lui Wenzel sa auda n-a fost deloc placut. „Femeile nu s-au cenzurat deloc“, spune el. „Au fost brutal de cinstite.“

     

    Bucatariile din casele companiei, au spus femeile cu care s-au purtat discutii, erau complet gresite: dulapurile erau prea mici, iar chiuvetele ar fi trebuit asezate langa fereastra, astfel incat sa permita si supravegherea copiilor aflati la joaca in curtea din spate. Iar holul de la intrare dadea chiar in spatiul amenajat pentru amplasarea masinii de spalat.

     

    Dupa ce a incercat sa inteleaga ce gandesc femeile despre casele in care locuiesc, Shane Homes a organizat si grupuri de discutii similare in care tema era designul in sine al caselor. Discutiile au avut loc inainte ca acele case sa fie construite, ceea ce inseamna ca oamenii din companie au putut sa adapteze proiectele in functie de observatiile si reclamatiile culese.

     

    „Shane Homes a avut ideea revolutionara de a intreba femeile ce anume voiau sa aiba intr-o casa“, spune Joanne Thomas Yaccato, o scriitoare din Toronto care a consiliat compania, sprijinind-o in eforturile sale de a veni in intampinarea nevoilor femeilor-cumparator. „Revolutionar e faptul ca nu numai ca au ascultat ce li s-a spus, dar chiar au si aplicat lucrurile pe care le aflasera.“

     

    Shane Homes nu e singura companie care se gaseste in aceasta postura. Firmele au inceput sa inteleaga ca neglijeaza segmentul feminin de cumparatori si ca asta inseamna, de fapt, dezavantaje financiare. Tot mai multe firme incep deja sa-si realinieze practicile de marketing si design, invatand sa satisfaca o baza de consumatori care e din ce in ce mai mult focalizata pe femei – un segment care are o putere economica din ce in ce mai mare si mai multa independenta in achizitii decat a avut vreodata.

     

    „Suntem probabil pe prima treapta a drumului spre o societate matriarhala; femeile vor castiga mai multi bani decat barbatii daca trendul de acum continua pana in 2028“, spune Michael J. Silverstein de la Boston Consulting Group. „Trendul a fost crescator in ultimii zece ani, concomitent cu o eroziune graduala, lenta, a echilibrului de putere in familie – o asa-numita «rebalansare psihica».“ Femeile, adauga Silverstein, sunt cele care „controleaza achizitiile, facand schimbari in economia noastra“.

     

    Retailerii constata ca femeile isi gestioneaza gospodariile ca niste manageri de a-chizitii. Unele „identifica magazinele care au mai multe vanzatoare si care ofera si servicii aditionale“, inclusiv consiliere in timpul cumpararii si prezentari speciale ale produselor, spune Dana L. Telsey, care conduce propria firma independenta de cercetare.

     

    Intre timp, strategii de la companiile de transport ori cei ai producatorilor auto s-au vazut nevoiti sa se adapteze la gusturile femeilor de cariera, ale femeilor care au hobby-uri ori ale celor cu obiceiuri deloc ieftine. Fenomenul este deja evident pe Internet, unde site-urile construite in jurul nevoilor si preocuparilor unor grupuri de femei au crescut constant.

     

    Magazinul de electronice Best Buy, spre exemplu, „era un magazin pentru tipi, construit de niste tipi pentru alti tipi, dar in urma cu patru sau cinci ani s-a petrecut o rasturnare spectaculoasa“, spune Julie Gilbert, vicepresedinte in cadrul companiei. Acea schimbare, spune ea, a intervenit odata cu cresterea vanzarilor la produse devenite indispensabile – camerele digitale, MP3 playerele, telefoanele mobile si alte dispozitive mobile, dar si a unor produse precum televizoarele cu ecran plat, care au devenit obiecte la moda pentru orice casa.

     

    „Femeile cheltuiesc mai mult decat barbatii in industria noastra, raportul fiind de 55 de miliarde de dolari la 41 de miliarde de dolari in favoarea lor“, spune Gilbert. „Si nu e numai asta – ele influenteaza in mod real cam 90% din achizitii. Este o noua era in ce priveste consumatorii de electronice.“

     

    Concluzia ar putea fi valabila si in cazul serviciilor financiare. MassMutual, care a lansat recent „Perlele intelepciunii“ – un video-seminar financiar – si a adaugat o pagina pentru femei la site-ul sau, a impins abordarea si mai departe. In august, a lansat seria educationala „Cum sa vinzi unei femei“, pentru a-si ajuta agentii sa inteleaga asteptarile si nevoile femeilor. „Cand vine vorba despre consilieri financiari, femeile sunt gata sa destainuie cele mai intime detalii ale vietii lor“, spune Susan W. Sweetser, vicepresedinte adjunct la departamentul pentru pietele dedicate femeilor de la MassMutual. „Femeile nu numai ca fac achizitii bazandu-se pe informatii; ele cumpara bazandu-se pe emotii combinate cu fapte.“

     

    Asistenta medicala a fost primul domeniu care a recunoscut acest lucru si s-a adaptat la clientela feminina, pentru ca era clar ca femeile erau „gardienii“ nevoilor medicale in cele mai multe familii, potrivit lui Marti Barletta, presedinte al TrendSight Group, o firma de cercetare din Illinois. Au urmat serviciile financiare, electronicele si decoratiunile interioare, spune ea, pe masura ce marketerii au inceput sa inteleaga drumul banilor.

     

    Heidi Baker si Eden Jarrin, cele doua „Jane“ de la BeJane.com, au format in 2003 o comunitate online care ajuta femeile obisnuite sa-si decoreze singure gospodaria, cumparand produse de tip „do it yourself“. Baker si Jarrin, directorul executiv, au invatat sa-si faca propriile proiecte de redecorare a casei, dupa care au inceput sa impartaseasca pe site cunostintele astfel dobandite.

     

    Potrivit BeJane.com, tot mai multe femei iau proiectele de redecorare a casei pe cont propriu. „Am vazut o schimbare fundamentala: slujbe, salarii, achizitii de case“, spune Baker. Redecorarile „pe cont propriu“ sunt „doar unul dintre ultimele domenii“.

     

    Ceea ce a devenit BeJane.com pentru redecorarea caselor vrea sa devina si AskPatty.com pentru femeile care detin masini. In timp ce in primul caz de site se ocupa doar cele doua „Jane“, in spatele AskPatty stau o multime de femei care se pricep la automobile, oferind un blog si un site pe care oricine poate pune orice intrebare despre cumparari ori despre service-ul auto.

     

    Si totusi, cine e Patty? „Patty este mama, fiica, sotie, nepoata, bunica, matusa“, explica site-ul. „Patty este tanara, batrana, maritata, necasatorita, soferita experimentata, soferita incepatoare, pilot de curse, soferita de masini de epoca, de masini clasice, de camion, de masini de lux, de SUV.“ Jody DeVere, presedinte la AskPatty.com, site care a fost lansat vara trecuta, spune ca „femeile incep sa devina constiente de puterea lor de cumparare. Ele incep acum sa pretinda sa fie mai bine tratate si incep sa-si faca vocea auzita“. In vreme ce exista si alte site-uri folositoare pentru femeile care vor sa cumpere masini – precum Edmunds.com/ women -, AskPatty este, spune DeVere, diferit pentru ca „este de la femeie la femeie, dar si pentru ca are o abordare emotionala. Nu inseamna doar vorbe si informatie“.

     

    Revenind la Calgary, Shane Homes planuieste sa inceapa un nou grup de discutii in aceasta luna, unul care va avea intalniri regulate pana vara viitoare. Wenzel, care are 34 de ani, spune ca s-a inspirat, atunci cand a decis sa creeze aceste grupuri, din „Minoritatea de 80%: cum sa ajungi in adevarata lume a consumatorilor-femei“, cartea lui Joanne Yaccato, in care autoarea sustine ca femeile controleaza 80% din fiecare dolar cheltuit pentru cumparaturi.

     

    Shane Homes, companie ale carei venituri s-au dublat in ultimii sase ani – pana la peste 180 de milioane de dolari canadieni in anul fiscal 2005-2006 – a facut mai mult decat sa asculte ce spun femeile in intalnirile pe care le-a organizat. Le-a cerut acestora sa deseneze doua case, amandoua botezate dupa numele autoarei volumului „Minoritatea de 80%“. Ideile noi au fost inglobate intr-un nou proiect de casa, botezat Yaccato 2, care a si castigat un premiu pentru design in Alberta. Shane Homes a vandut noua proiecte Yaccato 2 in 2005 si alte cinci in acest an, iar multe dintre elementele din proiect au fost introduse si in designul altor modele de casa create de companie. Acum, Wenzel marturiseste ca Shane Homes acorda cam de cinci ori mai mult timp proiectarii unei case decat facea cu cativa ani in urma. „Proiectul este criticat o data, de doua ori, de trei ori“, spune el. „Este un proces mai indelungat, dar la sfarsit avem un model mai bun“.

  • POLITICA EXTERNA: Ce s-a schimbat pentru George Bush dupa 11/7

    Totul e diferit acum pentru presedintele Bush, comenta saptamana trecuta cotidianul The New York Times intr-o analiza la cald a rezultatelor scrutinului de pe 7 noiembrie, vorbind despre cum actualul sef de la Casa Alba va trebui sa-si petreaca ultimii doi ani de mandat in coabitare cu un legislativ dominat de democrati.

     

    Aparenta ingrijorare a cotidianului american pentru soarta presedintelui este, ca mai toate aparentele, inselatoare. Pentru ca, dupa alegerile din 7 noiembrie, nu sistemul politic american cunoaste o premiera – incepand cu sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, alternanta la guvernare a fost mai degraba o norma – ci doar presedintele George W. Bush, aflat la jumatatea celui de-al doilea mandat la Casa Alba.


    Pentru New York Times, rezultatul alegerilor nu e decat un semn ca sistemul politic si-ar putea regasi in sfarsit un atat de necesar echilibru, ramas doar un deziderat in ultimii ani in care „uliii“ – cum sunt numiti neoconservatorii de la Casa Alba (Donald Rumsfeld, Condoleezza Rice, Karl Rove si, cu voia dumneavoastra, George W. Bush) – au avut un drum cu destul de putine restrictii de viteza prin Congresul dominat de republicani pentru proiectele, de multe ori fara orizont, pe care le-au promovat.

     

    Prin urmare, chiar daca in primii sase ani de mandat George Bush nu a dovedit de multe ori veleitati de abil negociator, pana in 2008 va trebui sa invete mersul pe sarma intre principiile unei administratii republicane si fermitatea unui congres condus de democrati, care nu numai ca au de luat acum o revansa, dar trebuie sa pregateasca si terenul pentru infruntarea decisiva din 2008, cand actualului presedinte ii expira contractul cu Casa Alba.

     

    In aceste conditii, o schimbare in privinta strategiei din Irak este aproape inevitabila, sustin observatorii politici citati de New York Times: deja o comisie bipartita condusa de James A. Baker III, fostul secretar de stat american din timpul lui George Bush tatal, si Lee H. Hamilton, fost reprezentant al statului Indiana din partea democratilor, este asteptata sa-si prezinte recomandarile in aceasta iarna in privinta politicii de urmat in Irak.

     

    Insa nu doar politica prezidentiala in dosarul irakian ar putea fi subiect de revizuire si ajustare din partea noului Congres. Alte masuri ale Casei Albe, precum reformarea sistemului de asigurari sociale sau noi reduceri de taxe – care oricum nu s-au bucurat de mare succes nici in fata fostei majoritati republicane – se vad acum puse sub semnul intrebarii. Unii analisti sustin insa ca in chestiuni precum energia sau imigratia, presedintele s-ar putea regasi vorbind aceeasi limba cu actuala majoritate democrata sau, dupa cum a spus fostul congresman republican Vin Weber – in prezent un lobbyist apropiat de administratia Bush -, „vor fi capabili sa pivoteze destul de usor in aceste privinte si sa se adapteze la realitatea politica“.

     

    Dupa o campanie care n-a facut decat sa escaladeze tensiunile intre actualul presedinte si legislatorii democrati, presiunea in directia „pivotarii“ apasa in special asupra presedintelui Bush; viitorul suna insa mai putin sumbru in aceasta privinta pentru cei care arunca o privire optimista in trecut, cand, asa dupa cum aminteste Bruce Buchanan, politolog la Universitatea Texas din Austin, actualul presedinte a demonstrat ca are capacitatea de a practica politici bipartizane. Buchanan a amintit in acest sens nu numai mandatul de guvernator al lui George W. Bush – cand a trebuit sa se descurce in situatii asemanatoare -, dar chiar si mandatul si jumatate in calitate de presedinte. Exemplul citat in New York Times este „No Child Left Behind Act“ (Legea „Niciun copil neglijat“), o lege din 2001 care viza reformarea sistemului de invatamant si care a rezultat din conjugarea a doua viziuni, cea a prese-dintelui Bush si cea a senatorului Edward M. Kennedy, unul dintre cei mai respectabili reprezentanti ai democratilor.

     

    In loc de incheiere, New York Times observa ca epoca regulii facute la Washington de un singur partid, in cazul de fata cel republican, s-a terminat cu un esec. Rezultatul alegerilor inseamna in principal pentru presedinte un semnal de alarma ca ar trebui sa acorde atentie dorintei de schimbare a electoratului. Majoritatea redevenita democrata in Congres dupa mai bine de un deceniu a promis ca va actiona ca un cenzor puternic al administratiei Bush. Asta inseamna ca aproape toate initiativele majore ale presedintelui din urmatorii doi ani de mandat vor fi, indiferent daca el o va dori sau nu, rezultatul unor compromisuri. Cat de mari sau de mici vor fi compromisurile, se va vedea; ce e sigur este ca vor fi inevitabile.

     

    Adaptare de Mihai Mitrica

  • Marketing ludens

    Sa trezesti interesul este, la urma urmei, tinta finala a oricarei campanii publicitare, iar modul in care faci aceasta este cel mai greu de identificat. Daca ai un public istet, poti s-o faci in joaca. Realitatea alternativa oferita de un joc este o solutie pentru dezvoltarea „micilor celule cenusii“, dar si un instrument puternic de marketing.

     

    Un mail de la cineva numit Phoenix nu inseamna neaparat spam. Poate fi un indiciu ca ati intrat intr-o lume virtuala care foloseste cotidianul drept suport. Un anunt in ziar care va cere sa identificati o anume persoana sau sa gasiti un automobil pot fi mai mult decat niste simple anunturi – pot fi parte a unei campanii publicitare abil disimulate.

     

    Dar nu, nu veti primi vreun mail de la Phoenix, nu unul nesolicitat. Dar Phoenix va exista din aceasta toamna; este un ucigas cu suficient sange rece incat sa provoace o lume intreaga sa-l gaseasca. De fapt Phoenix este eroul negativ al jocului „Evidence: The Last Ritual“, creatie a companiei franceze Lexis Numerique si publicat de The Adventure Company. In „Evidence“ jucatorul primeste indicii din partea criminalului, indicii care, coroborate cu informatii oferite de site-uri cat se poate de reale, pot duce la prinderea ucigasului. De exemplu, unul din indicii este o harta a coastei de est a Statelor Unite. O cercetare amanuntita a hartii indica o zona marcata printr-un punct rosu, o strada care exista in realitate. In acest moment jucatorul va fi nevoit sa iasa din joc si sa apeleze la serviciile Google Maps: o imagine din statelit a respectivei zone il va lamuri despre ce strada este vorba si cum se numeste aceasta. Pentru a termina jocul vor trebui vizitate o sumedenie de site-uri, fiind incurajata si comunicarea cu ceilati jucatori.

     

    „Evidence“ este un produs de tranzitie, care face o conexiune intre ideea generala de entertainment digital si ceea ce poate fi o etapa urmatoare pentru Homo Ludens – Alternate Reality Games (ARG).

     

    Este un concept relativ nou si daca ati vazut filmul „The Game“, cu Michael Douglas, veti fi intuind deja despre ce este vorba. Eroului filmului din 1997 i se schimba viata intr-un mod brutal, devenind din afacerist de succes un proscris vaduvit de cateva detalii minore dar esentiale ale vietii moderne, cum ar fi valabilitatea cartilor de credit, urmarit fiind, in acelasi timp, pentru o vina imaginara, dar cu o tenta cat se poate de reala. Finalul este surprinzator: a fost vorba de un cadou, mai neobisnuit, la aniversare. Enuntul „acesta nu este un joc“ este de baza pentru ARG, oferind atat filozofia pe care se bazeaza realizatorii cat si modul de abordare din partea participantilor. Intr-un ARG sunt folosite din plin elemente ale lumii reale – site-uri internet, e-mail-ul, telefonul mobil, ziarele, televiziunea, dar mai ales elemente din lumea reala – strazi, locatii, masini. Povestea este oferita participantilor pe bucatele, pe diverse canale media, jucatorilor revenindu-le sarcina de a combina elementele puzzle-ului.

     

    Gradul ridicat de implicare a facut din creatiile de tip ARG niste instrumente de marketing tentante si cu rezultate cat se poate de promitatoare. Primul ARG cu adevarat de succes, cunoscut sub numele de The Beast, a fost creat de o mica echipa din cadrul Microsoft pentru promovarea filmului „A.I.: Artificial Inteligence“ (2001), regizat de Steven Spielberg. „A.I.“ este povestea unui robot cu chip de baietel si, mai ales, cu suflet de baietel, care, in devenirea sa, invinge bariere de timp, spatiu si civilizatii.

     

    Premisele „The Beast“ au fost create de materialele promotionale ale filmului, care faceau referire, printre actori si tehnicieni, la Jeanine Salla, promovata drept „terapeut pentru roboti“. Intrigati de titulatura, mii de oameni au cautat-o, cu ajutorul Google, pe Jeanine Salla. Au descoperit ca a lucrat pentru Universitatea din Bangalore, in anul… 2142. Website-ul universitatii oferea date despre Salla, un numar de telefon si o serie de legaturi cu alte pagini web, toate din 2142, dar extrem de inchegate si cu un aer cat se poate de real. Cei ce au urmat aceasta cale au cazut, deja, in una din „vizuinile iepurelui“ (rabbithole, cu referire directa la „Alice in Tara Minunilor“), adica unul din punctele de acces in realitatea alternativa creata de „The Beast“, asa cum au fost denumite de creatori. Povestea a continuat in timp real, condusa prin intermediul filmuletelor promotionale si a televiziunii: investigarea unei crime (victima, Evan Chan, facea parte din cercul prietenilor lui Jeanine Salla). Puzzle-urile care trebuiau rezolvate au trimis catre numeroase site-uri web, printre care cele ale unor oficialitati federale americane, ale unei companii cu activitati in domeniul protectiei mediului, al unei reviste de arhitectura sau al unui magazin de palarii. Unele etape au avut final deschis, creatorii „The Beast“ adaptandu-se la solutiile oferite de jucatori. Participantii au putut, in cele trei luni de joaca, sa discute cu personaje din film sau sa participe la manifestatii de strada cat se poate de reale ale militiilor anti-robot in New York, Chicago si Los Angeles. Nici misterele secundare rezolvate nu au fost mai prejos – gasirea unui ucigas de case dotate cu inteligenta artificiala, aflarea adresei unei curtezane electronice cu care Evan a vrut o aventura sau defectiunile aparute in sistemul de control al vremii.

     

    „The Beast“ a devenit un fenomen de masa: a atras intre unu si trei milioane de jucatori (estimarile difera, dar sunt si greu de facut) si a facut obiectul analizelor si reportajelor difuzate de CNN, ABC, New York Times, USA Today sau al site-urilor specializate. Creatie a lui Sean Stewart si a lui Elan Lee, condusi de Jordan Weisman, director de creatie la Microsoft’s Entertainment Division la acel moment, „The Beast“ a fost caracterizata drept „Cetateanul Kane“ al entertainmentului digital de catre revista „Internet Life“ si a primit mai multe distinctii: Best Idea din partea The New York Times Magazine, Best Website de la Entertainment Weekly si Best Advertising Campaign din partea revistei Time. In primavara anului 2005 oficialii Audi constatau cu tristete ca noul model A3, o masina compacta, nu se mula pe gustul americanilor. Si au pus la punct „The Art of the Heist“ (sau The „Art of The H3ist“ in grafia organizatorilor – arta furtului de masini, intr-o traducere aproximativa). Premisele sunt urmatoarele: in sase masini A3 sunt ascunse date despre cel mai mare jaf auto conceput, iar un al saptelea automobil, destinat unei prezentari oficiale dar „disparut“, contine cheia de decriptare a planului. Participantii la „The Heist“ trebuia sa ajute echipa de recuperare a masinilor, punand cap la cap detalii furnizate de creatori in ziare, site-uri, spoturi TV sau pe panourile electronice de informatii din Times Square. Indiciile au fost cautate in Germania, la New York, Chicago sau Los Angeles, in magazine auto, petreceri sau evenimente muzicale. „Pe de o parte am avut de-a face cu jocul in realitatea virtuala combinat cu brandul, pe de alta parte a fost «The Bourne Identity» combinat cu «Codul lui da Vinci»“, a conchis David Baldwin, director de creatie la McKinney, agentia care a conceput campania. Rezultatele: o jumatate de milion de participanti, 2 milioane de vizitatori unici pe site-ul Audi USA, de cinci ori mai multi decat media, 4.000 de drive test efectuate, atragerea unei audiente de calitate, aur pentru New Product Launch, pentru Online Integration, precum si Best in Show Award la IAB/AdWeek Mixx Conference in anul 2005.  

     

    Succesul „The Beast“ i-a determinat pe cei de la Microsoft sa recidiveze, de data aceasta pentru promovarea jocului video „Halo2,“ capul de afis pentru Xbox, consola de jocuri a companiei. Premisele au fost stabilite de primirea, de catre un mare numar de persoane care anterior fusesera implicate in ARG-uri, a unui borcan cu miere care continea si un numar de litere. Acestea, combinate, formau textul I Love Bees. Un site cu acelasi nume aparea la finalul filmelor de promovare a jocului. Siteul Ilovebees.com, aparent dedicat apiculturii, oferea o serie de mesaje criptate care au fost puse de cate webmaster pe seama activitatii hackerilor; de fapt in spatele mesajelor aparent fara sens statea povestea pregatirii unei invazii extraterestre, de fapt preambulul povestii din „Halo2“. Pentru a avansa in joc, participantii au folosit sisteme de pozitionare prin satelit (GPS) pentru a descoperi telefoanele publice la care sunau si ofereau indicii organizatorii.

     

    Iar telefoanele au sunat din Statele Unite pana in Olanda sau Marea Britanie. Estimarile indica intre doua si trei milioane de participanti, din care cateva sute de mii au fost destul de perseverenti pentru a duce aventura la capat. Timp de patru luni, peste 40.000 de telefoane publice au sunat in opt state ale lumii si in 50 de state americane. Numarul copiilor „Halo2“ vandute in primele 24 de ore spune totul: 2,38 milioane numai in SUA si Canada. Pe plaiuri europene, Nokia este una din companiile ce folosesc intens promovarea prin intermediul ARG, organizand cinci manifestari de acest tip in sase ani (intre 1999 si 2005), cu premii constand in cele mai noi creatii ale producatorului de telefoane mobile. Prima editie, din 1999, s-a desfasurat in Olanda si a presupus identificarea unui tanar ajuns in spital dupa un accident cu snowboardul. Editia din 2001 s-a adresat intregii Europe si a costat intr-un melanj de indicii furnizate pe caile obisnuite si de evenimente live, unde participantii trebuia sa-si dovedeasca abilitatile de jucatori de Snake sau altele asemanatoare. In 2005 ARG-ul s-a numit „20 Lives“ si chiar asta a fost – jucatorii trebuia sa devina o alta persoana, zilnic, si sa ia decizii ce-i puteau asigura succesul sau eliminarea. Gradul ridicat de realism al ARG-urilor nu poate fi pus la indoiala, macar pentru faptul ca la un moment dat FBI ajunsese sa ancheteze aparitia unui document strict secret in Majestic, un ARG care a incercat sa introduca si un sistem de plata lunara.

     

    De promovari de acest tip au mai beneficiat si serialele TV „Lost“ si „Push Nevada“. De evidentiat faptul ca multe ARG nu abdica de la principiul initial care a stat la baza aparitiei lor, adica joaca in lumea reala de dragul jocului, pentru distractie. Fara miza publicitara, dar aducatoare de profit, sunt „Perplex City“, „Chasing the Wish“ sau „Metacortechs“, fiecare antrenand multe mii de jucatori in lumi unde granitele nu mai conteaza. Rezumand, un joc in realitatea vituala este un instrument de promovare care ajunde direct la tinta, adica la un public educat, dispus sa faca un minim efort intelectual si care de regula asigura succesul lansarii unui nou produs. Dar „pentru moment, ARG-urile raman ceea ce sunt, adica simple jocuri. E adevarat ca au pornit in scopuri comerciale, dar functioneaza numai daca exista resursele, uriase in unele cazuri, ca sa fie realizate corect“, spune Anda Draganuta, redactor specializat in jocuri la revista XtremPC. Resursele de care pomeneste Anda Draganuta sunt in mod cert intelectuale, dar pot aparea si cheltuieli importante, daca e sa ne gandim la faptul ca „Art of the Heist“ ar fi costat 3-4 milioane de dolari, conform unor evaluari neoficiale.

     

    Pe de alta parte, un capital serios de istetime poate compensa costurile implicate de gestionarea directa a unui mare numar de participanti activi la poveste, si acest lucru face din ARG un potential canal de promovare si pentru Romania. „Astfel de campanii ar putea aparea in Romania chiar de anul viitor“, spune Bogdan Naumovici, director de creatie la agentia Leo Burnett, care vede potentialii initiatori mai degraba in zona companiilor romanesti si mai putin in grupul multinationalelor. „O multinationala are nevoie de raportari si de valori cat mai precise, ceea ce nu este cazul cu astfel de mijloace de comunicare neconventionala, unde masuratorile sunt mai relative. De aceea vad prima campanie in zona antreprenorilor curajosi romani“, precizeaza Naumovici.

     

    Dar public exista? „Cata vreme exista ceva de castigat, amatori exista. Singura problema ar fi dozarea dificultatii si faptul ca este nevoie de un efort preponderent intelectual, plus destul timp liber in care sa enigmele sa fie rezolvate“, crede Anda Draganuta. Si Naumovici este optimist: „Tinerii ne-au intrebat, la premiera filmului, cine e Matrix. In relatia cu marile branduri, eram un public tanar si conectat, care s-ar putea dovedi foarte receptiv“. Ar mai fi totusi o problema: „Romanii sau chiar europenii in general nu au acel spirit de coeziune, de lucru in echipa, necesar pentru a duce la bun sfarsit un astfel de joc“, apreciaza Anda Draganuta. Oricum, asta nu exclude posibilitatea ca la anul romanii sa inceapa sa primeasca echivalentul unui borcan cu miere in cutia postala.

  • Fisa postului

    Alternate Reality Games (ARG) este un tip de joc care integreaza lumea jocului in cea reala.

     

    CANALE: Computer, internet, televiziune, filme publicitare, e-mail, telefonul, ziare.

    MIZA: Rezolvarea unor enigme, in baza indiciilor furnizate de creatori.

    MIZA ASCUNSA: Promovarea de produse.

    PUBLIC: Urban, educat, cu acces la internet, dispus sa participe.

  • Scurta istorie

    „Dungeons & Dragons“, parintele jocurilor de tip role-playing, din care au evoluat ARG a aparut in 1974.

     

    1996 Publisherul Wizards of the Coast dezvolta primele ARG pentru a promova jocul „Netrunner“.

    1997 Filmul „The Game“, cu Michael Douglas, aduce pe ecrane ideea unui ARG .

    1999 Primul joc Nokia, desfasurat in Olanda.

    2001 Microsoft recurge la „The Beast“, joc ce promoveaza filmul „A.I.“.

    2002 Studiourile ABC promoveaza serialul „Push Nevada“.

    2003 Apare „Metacortechs“, ARG bazat pe universul Matrix.

    2004 „I love bees“ asigura succesul jocului „Halo2“, produs de Microsoft.

    2005 In ianuarie apare cartea „This Is Not a Game: A Guide to Alternate Reality Gaming“, de Dave Szulborski.

    2005 In martie este lansat, de catre Audi, „The Art of The Heist“, pentru promovarea modelului A3.

    2006 In ianuarie, revista braziliana Superinteressante ilustreaza un articol despre ARG cu un… ARG desfasurat pana in februarie.

  • Veniti de luati credite

    De
    cand un premiu Nobel pentru pace il rasplateste pe un economist
    care imprumuta bani la saraci? Juriul a avut insa viziune: saracii
    de azi nu-s decat clientii de maine ai bancilor, ultimii asezati la
    masa unei globalizari care cu cat ii invita mai devreme, cu atat
    are mai mult de castigat de pe urma lor.

    Fotbalistul francez Zinédine Zidane va sosi luna viitoare in
    Bangladesh, invitat de proaspatul castigator al Premiului Nobel
    pentru Pace, bancherul Muhammad Yunus. Zidane vine ca sa
    inaugureze, undeva intr-un oras din nordul tarii, fabrica de
    lactate Grameen Danone Food Factory, operata de o societate mixta
    pe care grupul francez Danone a infiintat-o impreuna cu banca lui
    Yunus, Grameen Bank.

    Valoarea investitiei, un milion de dolari, nu inseamna nimic in
    raport cu veniturile anuale de 16 miliarde de dolari ale Danone.
    Nu-i impresionant nici faptul ca aceasta e de fapt prima dintr-un
    lant de 50 de fabrici de lactate care urmeaza sa fie deschise in
    Bangladesh in anii urmatori, cu o investitie totala de peste 50 de
    milioane de dolari. Mai curand ar putea sa trezeasca interesul
    faptul ca acelasi Yunus, musulman de fel, a fost amenintat acum
    zece ani de o serie de grupari islamice conservatoare cu o fatwa
    impotriva-i, pe motiv ca strica familiile musulmane pentru ca
    imprumuta bani femeilor si le ajuta astfel sa ajunga independente
    financiar de soti. Dar, cum bancherul din Bangladesh n-a patit
    nimic dupa atata vreme, nici macar incidentul respectiv nu mai pare
    sa aiba vreo importanta.

    Decizia juriului norvegian de a-i acorda lui Yunus Premiul Nobel
    pentru Pace si cele 1,36 milioane de dolari aferente a starnit
    criticile saptamanalului financiar The Economist, care a recomandat
    ca data viitoare mai bine sa nu fie acordat premiul, in loc sa se
    duca la cine nu trebuie si pe niste criterii asa de neclare. Sau
    sa-l dea in mod generic unei actiuni pentru pace, cum s-a mai
    intamplat – ca de pilda eforturilor pentru pace in Irlanda de Nord.
    Fiindca laureatul de anul acesta, spune The Economist, e un
    admirabil promotor al campaniei antisaracie, dar ar fi o
    extrapolare ciudata sa fie numit luptator pentru pace. Mai ales
    cand pe lista candidatilor se gaseau figuri mult mai strans legate
    de cauza pacii, incepand cu clasicii Bob Geldof si Bono de la U2 si
    terminand cu favoritul – fostul presedinte finlandez Marti
    Ahtisaari, cel ce a mediat anul trecut negocierile de pace intre
    guvernul din Indonezia si gruparile separatiste, dupa treizeci de
    ani de conflict sangeros.

    Or, ce demers spectaculos pentru pace a facut bancherul din
    Bangladesh? Sa fi fost un merit in sine faptul ca omul e musulman,
    ceea ce ar releva o predilectie anume a juriului de Nobel, care ii
    premia anii trecuti pe seful Agentiei pentru Energie Atomica,
    egipteanul Mohamed El Baradei, sau pe iranianca Shirin Ebadi?
    Prezentarile care i s-au fa-cut au pus accent pe faptul ca Yunus a
    ajutat peste 6,6 milioane de cetateni din Bangladesh, din care 97%
    femei, sa iasa din saracie, oferindu-le, din 1976 pana acum,
    credite marunte in valoare totala de 5,72 miliarde de dolari. Banca
    lui Muhammad Yunus, Grame-en („Banca Rurala“), al carei sediu din
    Dhaka e cea mai inalta cladire din oras, e acum un soi de simbol al
    tarii: in 2000, presedintele american Clinton, primul care a
    vizitat Bangladeshul, s-a oprit in vizita la Yunus, iar afacerea
    bancherului s-a transformat intr-un conglomerat in toata legea, cu
    investitii in agricultura, pescarii, telefoane mobile, proiecte de
    energie regenerabila, ba chiar si cu propria casa de moda, Grameen
    Uddog. In acelasi timp, cam jumatate din cei 144 de milioane de
    locuitori din Bangladesh traiesc in continuare cu mai putin de un
    dolar pe zi.

    Pentru cine ar crede insa ca povestea cu Zidane si Danone e o
    simpla actiune de imagine merita spus insa ca metoda de
    microcreditare patentata de Yunus a castigat treptat teren in Asia
    si in general in lumea a treia datorita eficientei ei. In total,
    Grameen Bank a reusit de-a lungul existentei sale sa primeasca
    inapoi 98,5% din banii imprumutati, ceea ce e o performanta demna
    de invidiat pentru orice bancher comercial, mai ales atata vreme
    cat banca din Bangladesh n-a avut niciodata la dispozitie vreun
    mecanism juridic care sa-i garanteze ca-si va recupera creditele.
    Foarte simpla, metoda se bazeaza pe raspunderea de grup si pe
    incredere: banii, indiferent ca e vorba de 10 sau de 100 de dolari,
    sunt dati unui grup de cel putin cinci solicitanti, codebitori,
    care actioneaza inclusiv ca un soi de giranti unii pentru ceilalti.
    Atras de o asemenea inovatie economica, ex-guvernatorul de
    Arkansas, Bill Clinton, l-a luat inca din anii ‘80 drept consultant
    pe Yunus, cu ideea ca un astfel de mecanism de creditare ar fi
    perfect pentru saracii din SUA.

    Pledoariile lui Clinton pentru metoda lui Yunus au fost socotite
    nebunesti in campania electorala din 1992. Totusi, Banca Mondiala a
    luat lucrurile in serios, cofinantand trei ani mai tarziu fondarea
    Grameen Trust Fund, institutie care s-a ocupat sa introduca
    microcreditarea in Burkina Faso ori Arabia Saudita, dar si in SUA,
    Norvegia sau Australia. Sub influenta unor experti economici
    convinsi de importanta acestui gen de finantare, poate in primul
    rand a lui Stanley Fischer, fost economist-sef al Bancii Mondiale
    si actual guvernator al bancii centrale a Israelului, Fondul ONU
    pentru Dezvoltare a decretat anul 2005 „Anul International al
    Microcreditarii“, pornind o campanie insistenta de promovare a
    metodei in randul institutiilor financiare si al guvernelor. Iar
    acum, imediat dupa ce Yunus a fost declarat castigator al Premiului
    Nobel pentru Pace, una din concurentele lui la acelasi premiu,
    disidenta chineza Rebiya Kadeer, i-a cerut bancherului asiatic
    sprijin pentru a introduce programe asemanatoare de microcreditare
    pentru minoritatea uigurilor musulmani din China.

    Cum se explica o astfel de evolutie, de la un experiment izolat la
    un concept la moda, un „buzzword“? Pe de o parte, ultimii ani au
    inmultit incercarile liderilor mondiali si ale economistilor de a
    determina cea mai buna solutie de scoatere din saracie a Africii si
    a unei intinse parti din Asia. Cand, la inceputul anului trecut,
    premierul britanic Tony Blair vorbea despre problema saraciei ca de
    una din cele mai presante probleme pe care ar trebui s-o rezolve
    marile puteri, e posibil ca multi sa fi privit asta drept un simplu
    gest demagogic, tocmai pentru ca in general astfel de lucruri sunt
    neinteresante pentru presa si opinia publica din tarile dezvoltate,
    iar teza legaturii directe intre saracia extrema si pornirile
    teroriste a fost indelung combatuta dupa examinarea biografiei lui
    Bin Laden. Doar ca, intre timp, atentatele si tentativele de
    atentate din Marea Britanie, puse la cale de tineri provenind din
    familii ale unor imigranti extrem de saraci din Asia, au reorientat
    discutia spre relatia dintre saracie si terorism.

    In acelasi timp, afluxul de imigranti ilegali, in special din
    zonele subdezvoltate ale Africii, creeaza o problema sociala greu
    de administrat de catre guvernele din tarile dezvoltate, in special
    din Europa. Mai toti liderii europeni au ajuns la discutia despre
    ce ar trebui facut pentru a-i determina pe acesti imigranti sa
    nu-si mai doreasca sa plece din tarile lor de origine, numai ca
    pana nu de mult, unicul raspuns a parut sa fie legat de stergerea
    datoriilor externe ale tarilor din lumea a treia si eventual de
    investitii straine sau actiuni caritabile private ale unor companii
    ori indivizi din statele bogate.

    Toate acestea sunt insa actiuni „de sus in jos“, care nu pot si
    nici nu-si propun sa schimbe din temelii situatia. Prezenta in
    Nigeria a multinationalelor petroliere, de pilda, n-a ajutat cu
    nimic la ridicarea standardului de viata pentru populatia tarii,
    iar stergerea datoriilor pentru o serie de tari din lumea a treia,
    demers promovat cu succes indeosebi de acelasi Tony Blair, a avut
    mai mult un efect simbolic in societatile de acolo.

    In schimb, sustine economistul Stanley Fischer, ceea ce face ca
    microfinantarea sa fie o idee atat de atractiva este faptul ca
    „ofera posibilitatea oamenilor sa-si amelioreze situatia prin
    propriile eforturi“. Presa indiana sustine estimarea potrivit
    careia 58% din cei care au luat credite de la Grameen Bank au
    reusit sa depaseasca pragul de saracie. In ceea ce il priveste pe
    Muhammad Yunus, acesta spune ca o abordare a saraciei de pe
    principii comerciale va fi intotdeauna mai eficienta decat una
    bazata pe caritate. „Ca sa eliminam saracia trebuie doar sa facem
    cateva schimbari in institutiile si politicile noastre si/sau sa
    cream unele noi. Filantropia nu e un raspuns la saracie; ea doar
    ajuta saracia sa se perpetueze, creeaza dependenta si rapeste
    initiativa indivizilor de a-si depasi conditia. Eliberarea energiei
    si a creativitatii in fiecare fiinta umana este modul corect de a
    contracara saracia. Fiindca toti oamenii sunt intreprinzatori –
    numai ca multi nu au ocazia s-o afle“, spune bancherul scolit la
    universitatea Vanderbilt, Tennessee. Si parerea lui despre viitorul
    microfinantarii e mai mult decat optimista: „La ritmul in care
    evolueaza lucrurile, vom reduce rata saraciei in lume la jumatate
    pana in 2015. Iar in 2030 o sa infiintam un muzeu al saraciei“.

    Comentatorii au observat ca demersul lui Yunus se bazeaza pe o
    abordare pro-capitalista si pro-piata a chestiunii saraciei,
    inclusiv pentru ca modul cum clientii microcreditelor folosesc
    banii probeaza, in societatile din lumea a treia, ca meritul si
    munca pot inlocui, ca mijloc de ascensiune in societate, originea
    sociala, relatiile de familie sau activitatile frauduloase. Aceasta
    a si explicat, de fapt, dificultatile intampinate intr-o serie de
    tari: in Afganistan, unde microcreditele le-au permis taranilor sa
    aiba o sursa de bani alternativa la veniturile din vanzarea de
    seminte de mac pentru opiu, traficantii de droguri l-au ucis pe
    seful unei retele locale de microfinantare. In Bangladesh si India,
    fundamentalistii islamici au atacat sediile bancilor care aveau
    microcredite in oferta, pe motiv ca nu se cuvine ca femeile
    musulmane sa manuiasca bani. „Sotii s-au considerat insultati de
    faptul ca nevestele lor capata bani, iar mullahii au decretat ca a
    lua bani de la Grameen Bank e impotriva religiei. Noi le-am spus
    ca, in istoria Islamului, femeile au fost luptatori si oameni de
    afaceri – uitati-va la prima sotie a Profetului!“, comenteaza acum
    Muhammad Yunus.

    Pe de alta parte, voga actuala a microfinantarii e legata de
    impactul ei asupra institutiilor care ofera acum microcredite, in
    speta asupra bancilor comerciale, chiar daca institutiile
    guvernamentale sau organizatiile non-profit au fost pionierele in
    domeniu. Anul trecut, The Economist scria ca pentru o serie de
    banci din tarile in curs de dezvoltare, microcreditarea s-a dovedit
    sansa relansarii financiare, dand exemplul bancii indoneziene BRI,
    o fosta institutie de credit rural, care in 1984 a fost
    transformata in banca pentru saraci, incepand sa dea posibilitatea
    clientilor sa-si deschida depozite fara limita minima. Rezultatul a
    fost peste asteptari, iar la nivelul lui 2005, BRI avea 30 de
    milioane de conturi de economii. Studiile economistilor arata ca
    saracii sunt puternic motivati sa-si constituie conturi de economii
    sau sa incheie asigurari, iar atunci cand au
    posibilitatea sa ia credite, sunt la fel de atrasi de ele ca si
    cetatenii cu venituri medii sau mari.

    Astfel incat in joc au intrat si grupuri financiare importante, de
    talia Citigroup, Deutsche Bank, Commerzbank, HSBC, ING sau ABN
    Amro. Chiar la inceputul lui octombrie, Citigroup a anuntat un
    program de credite in valoare de 100 de milioane de dolari pentru
    132 de institutii de microfinantare din 39 de tari. Deutsche Bank
    este creatorul si administratorul Global Commercial Microfinance
    Consortium, un fond de investitii cu active de 75 de milioane de
    dolari destinat finantarii institutiilor de microcreditare din
    diverse tari ale lumii, avand printre investitori institutii
    financiare ca Merrill Lynch sau Munich Re. Toamna trecuta, imediat
    dupa infiintare, fondul avea deja plasamente de 30 de milioane de
    dolari in institutii de microcreditare din Peru, Kosovo, Nicaragua,
    Azerbaidjan, India sau Columbia. Intrarea pe piata microfinantarii
    a unor grupuri financiare cunoscute, sustin analistii, a fost de
    natura sa creasca in timp credibilitatea, transparenta si
    disciplina contabila a institutiilor locale de microcreditare.

    Astfel se explica de ce acestea izbutesc sa se capitalizeze nu
    numai de la institutii internationale, din donatii private si din
    rambursarea imprumuturilor acordate de ele, ci si de pe piata de
    capital. Grameen Foundation USA impreuna cu doua fonduri de
    investitii au lansat in 2004 o emisiune de obligatiuni de 40 de
    milioane de dolari pe sapte ani, pentru sustinerea
    microfinantarilor din noua tari, prima de acest fel din lume. Drew
    Tulchin, responsabil de programele Grameen Foundation USA pentru
    piata de capital, aprecia la acea data ca din totalul finantarilor
    pentru institutiile de microcreditare, circa 20% provin din sursa
    comerciala, nu caritabila, iar proportia va creste odata cu piata
    microcreditarii, estimata la 2,5 miliarde de dolari la nivelul
    aceluiasi an 2004.

    „Atata vreme cat institutiile de microcreditare raman marginale pe
    piata finantarilor si nu devin afaceri profitabile, nu vor putea
    ajunge la acea masa critica pentru a schimba realmente situatia
    saraciei in lume“, sustine Asad Mahmood, directorul Community
    Development Group, companie infiintata de Deutsche Bank pentru a
    administra primul fond de investitii al bancii germane creat
    special pentru acest segment in 1998 – Deutsche Bank Microcredit
    Development Fund (MDF). Deocamdata, cert e ca lumea financiara
    recunoaste microfinantarea ca o clasa distincta de active: in mai
    anul acesta, Gray Ghost Microfinance Fund din SUA impreuna cu Gates
    Foundation (fundatia caritabila a lui Bill Gates de la Microsoft)
    si Omidyar Network (fundatia altui miliardar din IT – Pierre
    Omidyar, initiatorul eBay) au lansat MicroRate, un standard pentru
    ratingul institutiilor si al fondurilor de microfinantare. Cat
    despre Omidyar Network, aceasta a decis sa sustina numai companii
    comerciale de microfinantare, nu si institutii non-profit, anume ca
    sa-si demonstreze increderea in viitorul microcreditarii ca
    afacere.

    Partea proasta a faptului ca microfinantarea a ajuns o idee la moda
    consta, previzibil, in tendinta de supraestimare a virtutilor ei.
    Criticii au remarcat ca exista foarte putine studii de impact al
    microfinantarii, inclusiv din cauza dificultatii de a cuantifica
    modul cum un microcredit a ajutat fiecare familie beneficiara sau
    cat de eficient a fost in raport cu resursele angajate de
    institutia care l-a acordat. Mai apoi, daca microcreditul este
    rambursat la timp, daca ajuta cativa intreprinzatori, iar altora le
    imbunatateste un pic viata, dovedeste oare aceasta o reducere a
    saraciei mondiale? Caci a vinde orez sau scaune de bambus, a ramane
    intr-o activitate care asigura doar subzistenta unei familii, nu-i
    un business in adevaratul sens al cuvantului si nu are capacitatea
    sa ridice economia unei tari sarace. In fine, microcreditul nu-i
    singura forma de finantare la care au acces cei ce altfel nu se
    califica pentru un imprumut bancar clasic: in lumea a treia exista
    sisteme informale de credit, asociatii de credit sau pur si simplu
    rude care lucreaza in orasele bogate ori in strainatate si trimit
    bani acasa.

    Mai mult inca, tocmai aceia care ar putea folosi cu succes un
    microcredit pentru o afacere in sensul propriu al cuvantului, adica
    cei ce au deja un mic capital de pornire, nu mai sunt eligibili,
    pentru ca biblia microcreditarii spune ca solicitantul trebuie sa
    fie foarte sarac. Prin urmare, ar trebui sa vedem in premierea lui
    Muhammad Yunus un efect nu numai al ideii ca pacea in lume depinde
    direct de reducerea saraciei in lume, ci si al ideii ca reducerea
    saraciei depinde direct de existenta microcreditelor. Faptul ca
    Yunus a castigat Nobelul in fata lui Bono si Bob Geldof, adepti ai
    combaterii saraciei prin donatii si stergerea datoriei externe a
    tarilor din lumea a treia, dovedeste ca paradigma gandirii
    economice s-a schimbat in cercurile liderilor G8. Cu alte cuvinte,
    zece dolari dati cu imprumut unei satence care vrea sa vanda fructe
    la piata par sa conteze mai mult decat gesturile zgomotoase si
    stralucitoare ale unor vedete, de genul spectacolelor Live8. Cu cat
    sunt mai eficienti insa cei zece dolari de la Grameen decat cele 50
    de miliarde de dolari pe an pana in 2010 pe care liderii
    occidentali s-au angajat sa-i ofere Africii, inclusiv dupa
    staruintele unor Bono si Geldof? Muhammad Yunus zice ca in 2030 o
    sa expuna saracia mondiala la muzeu. Vom vedea atunci daca si cine
    o sa aiba ocazia sa taie panglica.

  • Small is beautiful

    Teoria microfinantarii pleaca de la constatarea ca in multe din tarile in curs de dezvoltare, majoritatea cetatenilor isi castiga existenta nu ca salariati cu venituri constante, ci pe cont propriu, in sectorul economiei informale. The Economist si Organizatia Internationala a Muncii estimeaza ca aproape 60% din forta de munca ocupata in afara sectorului agricol in America Latina si doua treimi din cea corespunzatoare a Africii lucreaza in economia informala. In India, noua din zece lucratori sunt in economia informala. Aceasta categorie formeaza urmatoarea tinta pe termen lung pentru piata creditului, dupa o perioada de tranzitie in care microfinantarile oferite de institutii de credit ar trebui sa-i ajute pe respectivii noi clienti sa depaseasca situatia de trai la limita subzistentei.

     

    MICROFINANTARE: Cel mai folosit termen pentru a desemna serviciile financiare pentru populatia saraca din tarile subdezvoltate si in curs de dezvoltare, care altfel nu ar intruni conditiile de a obtine un imprumut bancar obisnuit. Microfinantarile includ microcredite (mici sume de bani imprumutate pentru finantarea unor afaceri pe cont propriu), oferta de depozite bancare, transferuri de bani (de la lucratori catre familiile lor aflate in alte zone sau in alte tari decat ei), microasigurari si alte servicii financiare.

     

    MECANISM: Conceptul de microfinantare are la baza experimentul economistului Muhammad Yunus, care a fondat in Bangladesh Grameen Bank („Banca Rurala“) in anii ‘70. Modul cum a conceput el activitatea de microfinantare diferentiaza clar acest mod de creditare de creditarea clasica, prin notiunea de responsabilitate comuna: intotdeauna, creditele sunt acordate unui grup de indivizi care formeaza o asociatie pentru a se imprumuta. In India, de pilda, grupurile se numesc „Self Help Groups“. Toti membrii grupurilor sunt supusi unor programe de instruire asupra sistemului de finantare, iar sumele care revin unuia din membrii grupului sunt aprobate de ceilalti membri, ceea ce atrage responsabilitatea comuna pentru rambursare.

     

    MICROINTREPRINDERI: Capitalul asigurat de microcredite alimenteaza de obicei mici afaceri, de la vanzarea pe piata a unor produse din propria gospodarie ori ferma pana la artizanat sau servicii de lustragerie. In tarile subdezvoltate si in curs de dezvoltare, ponderea populatiei ocupate in microintreprinderi este de 30-80% din total, o piata considerabila pentru serviciile de microfinantare. Sume mici, de ordinul a 50-300 $, pot face diferenta intre saracia absoluta (un venit de mai putin de 2 $/zi conform standardului Bancii Mondiale) si existenta unei afaceri suficient de rentabile incat sa-i asigure intreprinzatorului un venit decent.

     

    MAMA SI TATA: In afara de deschiderea unor mici afaceri, microfinantarile servesc comunitatile si in alte moduri. Studiile arata, de pilda, ca aproape toate fetele din familiile cliente ale bancii Grameen merg la scoala, fata de 60% in familiile care nu sunt cliente ale bancii. In alte cazuri, microcreditele sustin cheltuielile pentru sanatate, atata vreme cat o familie africana cu un venit sub 250 $ / an nu-si poate permite sa cumpere un vaccin antimalarie de doar 2-5 $. Epidemiile de malarie costa Africa in fiecare an 12 mld. $ in pierderi de productivitate a muncii.

  • Principiile lui Yunus

    Microcreditarea, asa cum a fost si este practicata de Grameen Bank din Bangladesh, banca infiintata si condusa de actualul laureat al Premiului Nobel pentru Pace, Muhammad Yunus, se bazeaza pe alte reguli decat cele ale creditarii traditionale. Fata de creditarea clasica, potrivit lui Yunus, Grameen opereaza dupa urmatoarele principii:

    • Promoveaza creditul ca o componenta a drepturilor omului, nu al eligibilitatii pentru creditare in functie de venituri
    • Segmentul-tinta sunt familiile care vor sa scape de saracie, in special femeile, considerate a avea simt gospodaresc mai sigur in tarile din lumea a treia
    • Creditele nu se bazeaza pe existenta unor colaterale sau contracte, ci pe incredere si pe presiunea sociala creata de contractantii creditelor unii fata de ceilalti
    • Creditele nu sunt acordate pentru consum, ci pentru dezvoltarea unor afaceri pe cont propriu si pentru constructia de locuinte pentru saraci
    • Ofera servicii „la domiciliu“ saracilor, pe principiul ca nu oamenii trebuie sa se duca la banca, ci banca trebuie sa-i caute pe potentialii clienti
    • Ca sa obtina un credit, solicitantul trebuie sa constituie impreuna cu alti solicitanti un grup a carui raspundere fata de banca va fi solidara
    • Creditele pot fi obtinute in succesiune (odata ce un credit a fost rambursat, clientul poate lua altul), dar un solicitant poate lua mai multe credite simultan
    • Toate creditele trebuie sa fie achitate in rate (saptamanale sau bisaptamanale)
    • Creditele sunt insotite de programe de economisire pentru solicitanti
    • Rata dobanzii la credit trebuie mentinuta pe cat posibil aproape de dobanda de pe piata practicata in mod obisnuit de bancile comerciale.