BusinessMagazin

Category: Special

  • Urmatorul Google? 🙂

    Incapatanarea unora din investitorii in dot-com de a crede ca firma unde si-au plasat banii poate repeta evolutia Google sau a Microsoft poate parea, dupa caz, eroica sau induiosatoare. Dar mai e posibila azi pentru o companie de soft sa dea lovitura in felul in care a facut-o Google?

     

    Wave Systems nu a incheiat niciun trimestru pe profit. Niciodata. In aproape 20 de ani. „Urmarim o oportunitate, facem asta de multa vreme, acum e mult mai aproape si chiar putem vedea luminita de la capatul tunelului“, le-a spus Steven K. Sprague, CEO, actionarilor la intrunirea anuala de vara trecuta in Manhattan. „De fapt, probabil ca lumina deja se vede in tunel.“

     

    Acel licarit de lumina s-a dovedit pana acum suficient ca sa atraga o masa de investitori devotati. Dar cum isi pastreaza oamenii increderea intr-o companie care a pierdut cam 300 de milioane de dolari de la infiintare, in 1988, si a avut aproape 50 de trimestre pe rosu de cand s-a listat la bursa?

     

    Tatal lui Sprague, Peter, care a condus National Semiconductors timp de trei decenii, a fondat Wave Systems, o modesta companie de tehnologie in Lee, statul Massachusetts, care produce software pentru securitatea computerelor. Printre membrii vechi ai board-ului Wave se numara si Nolan Bushnell, fondatorul Atari. Dar Wavoizii, asa cum isi spun investitorii Wave, sunt mai demni de remarcat. Printre ei se numara doctori, avocati si profesori de colegiu, o fosta Miss din Rusia, dezvoltatori de software si consultanti; toti au investit sume mari in Wave si isi impartasesc supararile, indoielile si credinta zeloasa in intimitatea chat-room-urilor de pe Internet.

     

    Joe Trippi, care i-a condus campania prezidentiala democratului Howard Dean in 2004, este si el un Wavoid, care a spus ca si-a folosit experienta cu comunitatea virtuala a celor de la Wave ca sa organizeze comunitatea de suporteri ai lui Dean din cyberspatiu. Wavoizii spun ca cred ca in sfarsit a venit momentul Wave – bineinteles, ei au crezut dintotdeauna ca momentul Wave a venit in sfarsit. Dar trebuie spus ca daca e ca Wave sa reuseasca vreodata, acum e momentul adevarului. 

     

    Software-ul produs de companie este livrat in cantitati apreciabile pentru computerele produse de Dell si Gateway, in vreme ce Seagate este pe punctul de a incepe vanzarea de echipamente hardware care se folosesc de softul produs de Wave. Nu-i vorba, venitul companiei ramane de tot rasul, dar Wave a ajutat la dezvoltarea unui set de asa-numite standarde de functionare predictibila, care sa faca mai sigure computerele. Aceste standarde au fost adoptate si de Microsoft, si de alti giganti ai industriei, iar Wave spera ca softul pe care il produce ii va permite in sfarsit sa faca bani.

     

    La sfarsitul anilor ‘90, cei de la Wave nu era singuri. Companiile de tehnologie care nu faceau profit s-au inmultit in anii boom-ului din industrie si, pentru un scurt moment in 2000, actiunile au urcat atat de sus, incat unii Wavoizi s-au trezit in fata unei cresteri cu 50% a portofoliului lor, doar pe baza unor informatii vagi. In doi ani, actiunile s-au prabusit, alaturi de restul titlurilor din industria tehnologica, si multe start-up-uri au inceput sa se zbata ca sa ramana pe linia de plutire.

     

    Dar Wave a supravietuit prabusirii, in acelasi timp in care a facut fata unei investigatii a Comisiei Federale pentru Operatiuni Bursiere (SEC), unor procese din partea actionarilor si, cel mai important, unor pierderi uriase si neintrerupte. Anul trecut, compania a facut o splitare inversa a actiunilor, dand o actiune noua pentru fiecare trei actiuni vechi, ca sa impiedice cotatiile sa treaca sub un prag minim si, mai important, sa continue tranzactionarea pe bursa Nasdaq.

     

    Prima adunare generala a actionarilor la care am asistat a fost in 1999. Pe atunci erau vremuri mai lipsite de griji. Wave era pe atunci cea mai populara actiune a carei evolutie era urmarita pe un forum financiar, pe Ragingbull.com (1). „Tic-tac-tic-tac“, scria un Wavoid pe Raging Bull in acea zi. „Iti trebuie multa rabdare cu acest titlu; dar pana la urma o sa fim cu totii bogati!“

     

    De-a lungul anilor, am mai verificat din cand in cand, asteptandu-ma ca fie compania, fie comunitatea de actionari sa fi murit. In 2000, actiunile au sarit de la aproape 12 dolari pana spre 40 de dolari – binisor peste 100 de dolari, dupa splitarea inversa -, facandu-i pe Wavoizi, dupa cum marturisea unul dintre ei pe Raging Bull, sa fie „nauciiiiiiiiiiiti“. Dar in spatele acestei evolutii nu se afla nicio informatie solida. Peste cateva luni, piata s-a prabusit.

     

    Cativa ani mai tarziu, compania a renuntat la productia de semiconductori si s-a concentrat in schimb pe producerea de software care sa poata fi folosit cu cipurile altor companii. SEC a inceput investigarea Wave in 2003, dupa ce executivii companiei au facut declaratii pozitive despre perspectivele Wave intr-o perioada in care ei insisi isi vindeau actiunile. Comisia nu a initiat niciodata un proces impotriva companiei, dar Wave a incheiat anul trecut intelegeri cu actionarii, stingand astfel procesele in justitie initiate de acestia ca urmare a investigatiilor. 

     

    Pierderile au continuat sa curga. Graficul evolutiei actiunilor Wave in ultimul deceniu seamana cu o stanca foarte ascutita. Dar Wavoizii si-au pastrat increderea si au continuat sa discute. Au migrat de la Yahoo! la Silicon Investor, la Raging Bull si apoi la o serie de forumuri mai mici, intr-o cautare eterna a unui forum care sa nu fie moderat de ceea ce ei numesc „clevetitori“, care isi bateau joc de ei pentru ca nu renuntau la portofolii. Au fost condusi, de-a lungul anilor, de Larry Gordon. Pentru ca Gordon nu prea tolereaza disidentii – cativa internauti au interdictie pe forumul lui -, mai exista un alt forum pe www.atomicbobs.com, care ar putea fi numit comunitatea disidenta a Wavoizilor: fosti membri ai comunitatii, aceia care vor sa vorbeasca mai liber si care iau in raspar in chip deschis actiunile. Barry Clairmont, contabil si fost Wavoid care are interdictie pe forumul lui Gordon, spune ca adeptii ramasi „nu vor nici macar sa auda ceva de rau, chiar daca este un mesaj perfect legitim“. Clairmont spune ca a incetat sa se mai considere un Wavoid in urma cu mai multi ani si acum vinde si cumpara actiunile, incercand sa castige pe seama estimarii momentului cand Wavoizii vor cumpara masiv actiuni, ridicandu-le astfel pretul. „Am trait, mancat si am respirat Wave“, spune el. „Am cazut in capcana si am crezut tot ce mi-au zis ei; ma bucuram de fiecare clipa si apoi mi-am dat seama ca oamenii astia erau cu capul in nori.“

     

    Despre Wavoizi, spune el, „cred ca le este frica sa recunoasca faptul ca au gresit, tocmai pentru ca au trambitat altceva ani de zile“. Dar multi Wavoizi vad limpede. „Nu-mi vine sa cred ca investesc in afacerea asta de atata vreme“, spune Doug McCoy, 38 de ani. Dupa ce actiunile s-au prabusit in 2000, el si-a pierdut multe din economii, in parte pentru ca juca in marja, cu bani imprumutati, o metoda pe care acum o evita. Acum nu mai investeste „totul“ in companie – doar vreo trei sferturi din totalul portofoliului sau. „Am devenit moderat“, mustaceste el, „pentru mine“.

     

    Cum poate asa ceva sa-i mentina viu interesul mai mult de un deceniu? Pe scurt, Doug spune ca fiecare bresa de securitate a Internetului l-a convins ca e nevoie de tehnologia pe care o dezvolta Wave. „Toti avem nevoie de securitate pe Internet“, spune el, „iar Wave a ajuns deja in avanpostul comertului electronic si al protectiei datelor“.

     

    Bun, si-atunci are vreo sansa compania? „Sunt in piata dintotdeauna si n-au avut niciodata profit“, spune Robert Thibadeau, director de arhitecturi de securitate la Seagate, care va incepe in urmatoarele luni sa vanda harduri de laptop care folosesc software produs de Wave. „Eu chiar cred in ei – o comunitate de companii si de indivizi care sunt inima initiativei de a ajunge la standarde de functionare predictibila a computerelor, si Wave este unul din principalii participanti la aceasta miscare“. „Dupa cele mai multe calcule, Wave n-ar mai trebui sa existe, nu-i asa?“, a continuat directorul de la Seagate. „Dar printr-un mecanism despre care n-am nici cea mai vaga idee, nici nu ma intereseaza, ei au supravietuit si cred ca calitatea produselor lor e buna, calitatea specialistilor si a unora dintre oamenii de business este realmente buna“. Doctorul Eli Katz, un psihiatru care a investit pentru prima data in 1998 in companie, spune ca tehnologia Wave era „ceva de care era nevoie“. Pana anul trecut, avea cam 130.000 de actiuni. Doctorul Katz recunoaste ca la un moment dat, cand Wave era in plina glorie in 2000, actiunile lui valorau 10 milioane de dolari. Acum mai valoreaza doar 300.000. L-ar face totusi ceva sa vanda? „Pai, nu stiu“, spune el. „Daca se prabuseste, probabil ca ar fi prea tarziu ca sa mai vand pana cand prind eu de veste. Probabil ca o sa dea faliment si o sa pierd totul.“ Nu ca n-ar vedea asa ceva intamplandu-se. El si ceilalti Wavoizi inca mai vad compania ca pe urmatorul Google sau Microsoft. „Li s-a intamplat si altor companii“, spune el, adaugand: „E vorba de speranta in viitor. Poate ca e un vis, dar e un vis realizabil“.

     

    Traducere si adaptare Mihai MitricA

  • Prea multi bani“

    In piata imobiliara romaneasca sunt deja prea multi bani, lucru ce ar putea duce cat de curand la primele esecuri ale unor investitori. Totusi, dezvoltatorii se profesionalizeaza, fondurile straine se uita spre Romania cu interes ridicat, iar preturile vor continua sa creasca, cred invitatii ultimei editii a Club BUSINESS, desfasurate la hotelul JW Marriott.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Au fost destule estimari pana acum, cu o plaja destul de mare. Cati bani vor intra in piata imobiliara romaneasca? Domnule Lucianu, spuneati ceva de doua miliarde de euro…

     

    RADU LUCIANU: Anul trecut am zis ca  se vor investi in 2006 un miliard de euro, dar estimarea a fost depasita.

     

    GABRIEL BIRIS: Dar cu cat a fost depasita, cu foarte mult?

     

    RADU LUCIANU: Da, pentru ca investitorii s-au napustit ca berbecii.

     

    ADRIAN CRIVII: Dar despre ce discutam? Doar despre Bucuresti? Ca mai sunt si alte piete. Si nu vorbim numai de investitori institutionali?

     

    RADU LUCIANU: Eu m-am referit strict la dezvoltare, nu si la banii din fonduri care se plimba dintr-o parte in alta.

     

    GEORGE TELEMAN: Costul produselor finite adica.

     

    RADU LUCIANU: Exact. Cum ar fi, de exemplu, Grupo Lar, care a bagat „x“ milioane de euro intr-un proiect. Si ca ei mai sunt inca 20, sa zicem. Si acesti 20 de dezvoltatori am estimat eu ca investesc un miliard de euro. Dar sunt banii lor, de portofoliu, pe care ii investesc si dezvolta ceva.

     

    GABRIEL BIRIS: Vorbiti de „productie“?

     

    RADU LUCIANU: Da, productie de imobile. Nu bani din vanzarea cladirilor.

     

    GABRIEL BIRIS: … ca avem deja o cladire care a fost vanduta de trei ori – City Mall.

     

    RADU LUCIANU: Anul acesta estimez ca vor fi doua miliarde, poate chiar trei miliarde de euro, pentru ca sunt din ce in ce mai multi bani. Dar vorbesc de dezvoltare, de „productie“, cum zicea domnul Biris.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Iar banii „plimbati“ – adica tranzactiile cu fonduri sau alti investitori institutionali?

     

    RADU LUCIANU: Vor fi, de asemenea, multi bani.

     

    GABRIEL BIRIS: Mult mai multi.

     

    GEORGE TELEMAN: Macar dublu, pentru ca schimbi de doua ori mainile.

     

    GABRIEL BIRIS: Cred ca vor fi semnificativ mai multi decat cei investiti in dezvoltare, pentru ca, in momentul de fata, nu prea ai cu cine sa le construiesti.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Vom avea deci in continuare proiecte care exista pe hartie, dar care se vor rula si pana la urma productie nu va fi?

     

    GABRIEL BIRIS: Da, si cladiri care vor fi vandute si revandute.

     

    GEORGE TELEMAN: Prima data il vinzi inainte de a fi construit, apoi il mai vinzi de inca doua ori.

     

    IONUT DOGARU: Ar mai fi o discutie. Noi vorbim de dezvoltatori, dar cine sunt dezvoltatorii? Pentru ca in momentul de fata toata lumea dezvolta, de la cei care pana ieri vindeau produse cosmetice pana la cel care avea retea de cafenele. Acum fac dezvoltari imobiliare pe terenuri de 3.000, de 5.000 de metri patrati.

     

    ADRIAN CRIVII: Acesta este pionieratul.

     

    IONUT DOGARU: Cred ca acum avem si pionierii si oamenii, sa zicem, mai structurati, dezvoltatori de meserie.

     

    ADRIAN CRIVII: O sa vina si dezvoltatori straini foarte mari.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Care este diferenta intre oamenii care dezvoltau acum trei-patru ani si cei care dezvolta acum, care probabil – macar partial – sunt aceiasi si cei care incep acum sa dezvolte?

     

    ADRIAN CRIVII: Profesionalismul.

     

    GABRIEL BIRIS: Fiecare are piata lui. Sunt nise diferite. Inca e loc pentru micii investitori, la fel ca si pentru marii developeri.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Deci nu se calca pe picioare cei mici cu cei internationali?

     

    GABRIEL BIRIS: In momentul de fata, nu. Peste ceva timp nu va mai fi la fel.

     

    MULER ONOFREI: Toti dezvoltatorii se profesionalizeaza.

     

    ADRIAN CRIVII: Da, aceasta este diferenta intre ce s-a construit acum cinci ani, ce se face astazi si ce se va ridica maine.

     

    IONUT DOGARU: Si proiectul acela mic trebuie facut intr-un anume fel.

     

    MULER ONOFREI: Una dintre problemele cele mai mari este ca vin fonduri care se uita la un anumit tip de produs investitional, care nu poate fi oferit decat de un anumit tip de dezvoltatori, cei care inteleg ce vrea fondul respectiv. Iar acei developeri sunt foarte putini, probabil sub zece in Bucuresti. Si tocmai aici este un decalaj foarte mare intre asteptarile clientilor, adica ale chiriasilor, asteptarile fondurilor care cumpara – de la calitatea constructiei pana la tipurile de contracte de inchiriere. Ca sa nu mai vorbim de detalii precum termenele de contractare, care sunt deja o fantezie in Romania. Initial nu am crezut, pana cand nu am inceput sa construim. Toata lumea iti spune acelasi lucru si exact asta se intampla. Toata lumea stie, toata lumea isi asuma. Singura solutie este sa faci contracte de constructie cu penalitati ingrozitoare.

     

    GEORGE TELEMAN: Vorbeai mai devreme de lipsa de produs de pe piata. Intr-un fel e normal, toata lumea s-a grabit sa intre in produse cu rentabilitate mai mare. Cele despre care spui tu – pentru fonduri de pensii – au timp sa astepte.

     

    ADRIAN CRIVII: Acestia sunt adevaratii bani care o sa intre pe piata – fondurile private de pensii, de sanatate, de asigurari de viata. Pentru ca se si potriveste tipul fondului cu industria. Ai asteptare peste 20 de ani sa-ti vina banii. Unde sa investesti? In imobiliar, unde ai randament nu spectaculos, dar consistent si poti sa prinzi si un ciclu de cadere a pietei si sa reziste.

     

    IONUT DOGARU: Noi vorbim foarte frumos despre piata imobiliara. Dar cred ca vorbim de fapt doar de Bucuresti si patru-cinci orase mari, dar la nivel national nu stiu cat se percep investitiile imobiliare.

     

    GABRIEL BIRIS: Daca nu se misca lucrurile nici in Bucuresti cum sa se miste in alta parte?

     

    GEORGE TELEMAN: Bucurestiul se misca, este evident. Practic, este orasul cu cea mai mare crestere economica din Europa – 9%.

     

    GABRIEL BIRIS: Dar e foarte interesant sa vezi de unde vine cresterea economica. Pentru ca acum, fara sa fi avut timpul sa diger cifrele, simt ca avem o crestere economica venita dintr-un sector economic foarte limitat – si anume constructiile. Este un motor, e clar. Dar ca motorul acesta sa aiba combustibil, este nevoie de investitii in industrie, in productia de bunuri si servicii. Care nu este la nivelul la care ne-am astepta, din pacate.

     

    ADRIAN CRIVII: Pentru ca discutam de unde vin banii, banii intra din foarte multe fonduri speculative care, treptat-treptat, au intrat sau chiar au iesit deja. Dar trebuie sa remarc ca o suma foarte mare provine de la veniturile celor care muncesc in strainatate. Vorbim de 5% din PIB – aproape cinci miliarde de euro – care au intrat in tara. Vorbeam de constructii – 7% din PIB. Au ciocanit si au bocanit constructorii de 7% si au economisit cei care lucreaza in strainatate si au adus 5% din PIB.

     

    GEORGE TELEMAN: Eu sunt putin mai optimist decat domnul Biris si va spun si de ce. Ma uit si unde investesc si la cine inchiriez. Vad conceptul de near-shoring (externalizare de servicii – offshoring in regiuni apropiate – n.r.) care este destul de dezvoltat. Am investit in cladiri imobiliare si vorbim de chiriasi de centre de servicii ca Wipro, HP, Oracle, Accenture. Sunt cateva companii mari care au investit deja si au planuri ca in 3-4 ani sa le dezvolte.

     

    GABRIEL BIRIS: Domnul Teleman are marele avantaj ca vede lucrurile din prisma investitorului care a bagat bani in imobile si vede cum se misca piata. Dar cred ca are o vedere limitata la un segment superior. Ce aveti voi nu au multi. In momentul de fata nu sunt multe spatii de birouri de clasa A si atunci cererea care exista pe piata este foarte usor sa o satisfaceti. Sa vedem insa ce va fi daca maine oferta de spatii creste de cinci ori. Se vor umple? Si nu maine, ci poate intr-un an de zile se va intampla.

     

    GEORGE TELEMAN: Intr-un an de zile nu. Eu zic ca in patru ani, oferta va fi de patru ori mai mare. Bucurestiul suporta un milion de metri patrati de birouri.

     

    GABRIEL BIRIS: Si in momentul de fata cat sunt?

     

    GEORGE TELEMAN: Cred ca 200-250.000.

     

    GABRIEL BIRIS: Si ziceti ca un milion vor fi in patru ani?

     

    GEORGE TELEMAN: In cinci ani de zile.

     

    GABRIEL BIRIS: Eu cred ca vor fi mai repede.

     

    GEORGE TELEMAN: Nu ai fizic cum.

     

    MULER ONOFREI: Dar asta s-a intamplat in toate tarile din jur. La un moment dat exista un boom de oferta pe piata, dar e un mecanism normal de ajustare. Nu se mai construieste o perioada, piata se regleaza. Ce este important este sa existe o crestere economica sustinuta care sa acopere acest boom imobiliar. Ceea ce, pana in prezent, chiar am avut si cred ca vom avea in continuare.

     

    GABRIEL BIRIS: Senzatia mea este ca segmentul imobiliar se misca foarte puternic si nu reflecta exact cresterea economica.

     

    MULER ONOFREI: Poate e adevarat ca economia creste mai incet decat piata de real estate, dar, pe de alta parte, trebuie sa ne gandim la cum arata piata imobiliara nu de mult. Si ma refer la segmentul pe care il cunosc – spatiile industriale. Oferta era acum cativa ani extrem de mica…

     

    GEORGE TELEMAN: Era la zero practic.

     

    MULER ONOFREI: Erau cladiri proaste, in locatii ingrozitoare, care nu serveau scopului pentru care au fost construite.

     

    GABRIEL BIRIS: Absolut. Care au fost sufocate de trafic, erau in centrul orasului…

     

    GEORGE TELEMAN: Si asta acum doi ani de zile, nu mai departe.

     

    MULER ONOFREI: Si acum in domeniul industrial, ne chinuim – ProLogis si alti dezvoltatori – sa construim. Pana se va ajunge la situatia in care sectorul imobiliar sa decoleze in raport cu restul economiei, mai e de construit. Pentru ca e o tara goala.

     

    ADRIAN CRIVII: Asa e. Toti stiti ca pe piata imobiliara este un decalaj intre cerere si oferta. Intre cererea solvabila si oferta competitiva. Deocamdata in Romania, pe toate segmentele de piata, este foarte mare decalajul. Si acesta este motorul care urca piata imobiliara, dincolo de economie, pana ajunge piata sa se maturizeze. Cand se va maturiza piata, vor aparea reglajele fine. In orice caz, piata imobiliara nu e o piata de bunuri fungibile. La masini, la grau sau portocale daca pretul e mare, vine imediat lumea cu produse si pretul se echilibreaza. Daca e un deficit pe piata de birouri, nu poti sa-l rezolvi in trei sau sase luni, pentru ca trebuie sa construiesti un an si ceva, doi ani.

     

    GABRIEL BIRIS: Da, pana la urma nu trebuie sa ne temem ca piata imobiliara o va lua inaintea economiei, pentru ca – asa cum ati spus – oferta de spatii, cel putin pe industrial sau logistica, era aproape neglijabila. Si atunci zicem ca nu sunt investitii in servicii de logistica. Da, dar serviciile de logistica fara spatiile adecvate nu pot sa functioneze. E normal sa existe intai oferta de spatii de calitate, care probabil vor atrage apoi si investitii in servicii.

     

    ADRIAN CRIVII: Haideti sa revenim totusi la intrebarea „de unde vin banii?“ Stiti care este, dupa parerea mea, motorul cel mai important care a dat drumul la industria aceasta imobiliara? Faptul ca pamantul este cea mai mare avere a unei tari si Romania a fost caracterizata in ultimii 17 ani de faptul ca cel mai important activ a fost in afara circuitului economic. Cate terenuri au zacut in jurul marilor orase? Vorbim de averea oraselor care nu a fost pusa in valoare. Au inceput apoi, au intrat in intravilan, a inceput putin sa se dezvolte infrastructura, au inceput constructiile. Oricine investeste in imobiliare are la baza un teren pe care construieste un mall, o cladire de birouri, relocheaza o fabrica. Eu zic ca stabilitatea economica, scaderea inflatiei si investitiile care au venit pe activele acestea importante aflate in afara exploatarii au generat banii. In plus, cred ca o parte din bani au venit si de la expati, care si-au plasat aici o parte din economii.

     

    GEORGE TELEMAN: Cred ca au inceput sa vina si fondurile de investitii, care investesc masiv. Iar developerii construiesc, cauta noi locatii, vand proiectul si se apuca de altele.

     

    GABRIEL BIRIS: Probabil ca cei mai multi bani vin de la fonduri de private equity.

     

    IONUT DOGARU: Si de la developeri in sine. De exemplu, noi avem banii nostri cu care facem pana la 40% din proiect dupa care atragem finantarile si avem o alianta cu Morgan Stanley care este gata sa ne finanteze. Problema nu este insa ca nu ar exista bani, ci ca nu sunt proiecte.

     

    ADRIAN CRIVII: Si capacitatea de a le pune pe piata.

     

    MULER ONOFREI: Expertiza lipseste. In Romania exista cerere, exista bani, exista si straini care sunt dispusi sa se relocheze, ce nu exista insa – in afara de infrastructura – e o lipsa crasa de expertiza locala in ceea ce priveste dezvoltarile imobiliare, iar aceasta este principala frana.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Haideti sa facem un scenariu. Ce se va intampla in trei sau cinci ani de acum incolo? Se va satura piata, va creste fluxul de investitii?

     

    GEORGE TELEMAN: Este evident ca randamentele nu mai sunt asa de mari. In doi ani de zile au scazut de la 14% la 7%.

     

    GABRIEL BIRIS: Se vorbeste de 6,5%.

     

    ADRIAN CRIVII: Asta inseamna o maturizare a segmentului de birouri.

     

    GEORGE TELEMAN: Bucurestiul ramane pentru noi principala tinta de investitii.

     

    RADU LUCIANU: Bucurestiul este motorul a tot ce inseamna scaderi de yield-uri (randamente anuale – n.r.) si cresteri de preturi. Si vor mai scadea randamentele. Ce se va intampla pe termen mediu? Trei ani, zic eu, ca mai dureaza pana se calmeaza tot. Cinci ani va mai dura pana se satureaza piata de locuinte si de retail.

     

    GEORGE TELEMAN: Cate apartamente se construiesc anual in Bucuresti?

     

    IONUT DOGARU: In momentul de fata sunt in constructie cam 8.000. Cam in trei ani se vor termina.

     

    GEORGE TELEMAN: Si cererea cat e? Este de 60.000?

     

    RADU LUCIANU: Oficialii anunta 2,4 milioane de locuitori in Bucuresti. Neoficial, noi credem ca sunt peste trei – 3,3-3,4 milioane – populatie aflata zilnic in oras – cu studenti, cu straini…

     

    GABRIEL BIRIS: … cu satelitii, ca daca stai in Pipera nu esti trecut ca locuitor al Bucurestiului.

     

    RADU LUCIANU: Mai sunt si oameni care cumpara ca investitie.

     

    ADRIAN CRIVII: In Bucuresti si orasele mari cumpara foarte mult si cei care lucreaza in strainatate si vor sa se mute.

     

    GABRIEL BIRIS: Cate din unitatile noi lansate pe piata sunt cumparate de cei care efectiv o sa locuiasca in ele?

     

    RADU LUCIANU: 40%.

     

    IONUT DOGARU: Si asta e o problema, pentru ca frica noastra ca dezvoltator este sa nu patim ca la Budapesta unde sunt dezvoltari fantoma in care bate vantul. Pentru ca au cumparat oamenii ca investitie si nu locuieste multa lume in acele complexuri. In Romania nu suntem inca in faza asta.

     

    RADU LUCIANU: Se vor inchiria si apoi vor scadea chiriile. Asta va fi provocarea: sa gasesti o locuinta buna la un pret rezonabil. In loc sa dai 2.000 de euro lunar, poate vor ajunge la 300-400 de euro. Si asa se va schimba mentalitatea romanului de a nu mai baga 500.000 sau un milion de euro pentru a-si cumpara o locuinta, ci va sta cu chirie. Asa cum se intampla si in alte tari. Oameni cu milioane in cont stau o viata intreaga cu chirie.

     

    ADRIAN CRIVII: La noi este o dovada de stabilitate. Iau casa, stau aici. Societatea moderna presupune ca te muti unde gasesti de lucru.

     

    GEORGE TELEMAN: OK, piata este in curs de maturizare, dar care vor fi performerii pietei imobiliare in perioada urmatoare?

     

    RADU LUCIANU: Dezvoltatorii vor fi performerii, insa trebuie sa stie exact ce construiesc. Acum s-au aruncat aproape toti pe rezidential, pentru ca au sesizat ca este o cerere foarte mare. Insa vor fi si dezvoltatori care vor avea rateuri in doi sau trei ani de acum incolo.

     

    GABRIEL BIRIS: Fondurile de investitii merg mai mult pe piata de birouri.

     

    RADU LUCIANU: Dar iau si ele teapa. Sunt fonduri – nu dau nume – care s-au cait ca au luat cladiri de birouri si nu-si scot banii. Au avut de cheltuit niste fonduri anul trecut, s-au aruncat ca lupii si acum au trecut pe la noi ca au un portofoliu de vanzare.

     

    GEORGE TELEMAN: Care-i riscul tau? Banuiesc ca sunt yield-uri sub piata.

     

    RADU LUCIANU: Da, ele vand ceva rau cu ceva bun la pachet ca sa le marite. Dar asta este. Sunt foarte multi bani. Sunt prea multi bani, zic eu.

     

    ADRIAN CRIVII: Nu-i resoarbe piata, nu poate sa-i inghita?

     

    RADU LUCIANU: Nu stiu. Piata ii inghite, dar se duc preturile in sus. Ceea ce este de vanzare devine mai scump, si mai scump.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Interesanta chestiunea cu prea multi bani. Care-i riscul?

     

    GEORGE TELEMAN: Parerea mea este ca vor fi si mai multi. Vor castiga cei care reusesc sa gaseasca proiecte la un randament acceptabil.

     

    RADU LUCIANU: Va fi un pericol, pentru ca, daca cei care dezvolta proiecte – in nebunia lor de a obtine mai multi bani – crezand ca o sa le creasca de zece ori pretul, si nu o sa vanda proiectul pentru a face altele, banii vor disparea. Pentru ca o sa se sature si fondurile si vor pleca in Bulgaria, in Serbia.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Este deja o bula a preturilor despre care se tot vorbeste? O bula care se va sparge inevitabil la un moment dat?

     

    ADRIAN CRIVII: Depinde de ce se intampla cu economia. Daca va continua sa creasca nu vor fi probleme pe piata imobiliara. Sa nu eliminam in totalitate subiectul globalizarii. Daca pica bursele internationale, vor fi efecte si la noi.

     

    GEORGE TELEMAN: Si primul semn e cresterea dobanzilor. Si cred ca ar fi un moment bun sa mai mergem sa strangem niste bani de pe pietele financiare, pana nu mai cresc dobanzile.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cat ati investit pana acum in Romania?

     

    GEORGE TELEMAN: 150 de milioane de euro in cateva proiecte mai speciale, fara rezidential, fara speculatii pe terenuri, ca nu avem mandat pentru asa ceva.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Domnule Crivii spuneati ca se pregatesc multe fonduri sa intre in piata. Ce ii mana?

     

    ADRIAN CRIVII: Eu ma refeream la fondurile de pensii care este normal sa fie prezenti pe o piata imobiliara stabila.

     

    RADU LUCIANU: Da, in momentul acela vorbim de o piata matura.

     

    MULER ONOFREI: Probabil ca in perioada urmatoare vor intra mai multi developeri de calitate internationala. Iar acestia vor dezvolta produse investitionale ce ar putea fi cumparate de aceste fonduri de pensii. Pentru ca acum nici nu ar avea ce sa ia.

     

    RADU LUCIANU: Eu le spun ce sa cumpere: teren. Am ajuns sa vand terenuri mai mari, ca valoare, decat o cladire.

     

    GEORGE TELEMAN: Degeaba, daca nu au mandat sa investeasca in asemenea proprietati, nu pot sa intre.

     

    IONUT DOGARU: Iar treaba asta cu terenurile imi distruge mie oportunitatile de a putea investi si de a face proiecte noi. Pentru ca eu am „nesansa“ ca nu pot investi intr-un teren si sa astept trei ani dupa care sa vand terenul. Eu trebuie sa am un plan foarte clar: cumpar terenul, construiesc in doi ani, dupa care vand si o iau de la capat. Iar preturile actuale sunt oarecum umflate artificial din cauza atitudinii speculative.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Daca bani vor fi tot mai multi in piata, exista vreun motiv sa nu creasca si in continuare preturile?

     

    GEORGE TELEMAN: Niciun motiv.

     

    BUSINESS MAGAZIN: De altfel, recent a fost facuta publica o informatie cum ca preturile vor continua sa creasca inca 15 ani.

     

    GEORGE TELEMAN: 15 ani e prea mult.

     

    MULER ONOFREI: E greu de spus. Cine are globul de cristal?

     

    ADRIAN CRIVII: S-ar putea sa vorbim de un ciclu de 20 de ani. Noi crestem deja de sapte ani, din 2000.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Deci 13 ani ar mai putea, poate nu chiar 15.

     

    GABRIEL BIRIS: Dar au scazut vreodata preturile in Romania?

     

    ADRIAN CRIVII: Da, intre 1996 si 2000 a fost cadere libera. Ganditi-va ca era o perioada in care nu se construia mai nimic in Romania si lumea se intreba de ce nu se construieste. Cumparai o locuinta cu o treime din costuri. Cine sa construiasca. Iar acum vorbim de randamente de 50% sau chiar 100% la rezidential. Adica dai 500 de euro si vinzi cu 1.000 metrul patrat. Atunci te costa 300 de euro si vindeai cu 100.

     

    IONUT DOGARU: Nu mai ziceti de randamente asa de mari, ca nu e chiar asa.

     

    ADRIAN CRIVII: La dumneavoastra, cei care trateaza profesional subiectul, nu. Dar mai sunt cei care dau lovituri.

     

    IONUT DOGARU: Cred ca si in acest caz e din ce in ce mai putin. Nu mai e ca acum doi-trei ani.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Este complicat sa finantezi un proiect imobiliar in Romania?

     

    GABRIEL BIRIS: Depinde foarte mult de proiect si de expertiza dezvoltatorului. Dar cei care au facut deja un proiect care a iesit fara probleme nu au nicio problema in a gasi finantare.

     

    RADU LUCIANU: Nici eu nu cred asta. Daca nu te duci la o banca, te duci la alta, e chiar imposibil sa nu gasesti pe cineva care sa te finanteze.

     

    BUSINESS MAGAZIN: In concluzie, mai exista potential de crestere?

     

    GABRIEL BIRIS: Categoric, pe piata imobiliara este un potential de crestere imens.

     

    ADRIAN CRIVII: Cand cineva care stie imobiliare intra in tara asta si se uita cu atentie, isi da seama cati bani trebuie bagati aici. Cand vezi drumurile, cand vezi cartierele, cand vezi izolarea termica, iluminatul, tot-tot-tot.

     

    IONUT DOGARU: In concluzie, nu stim cati bani vor intra, dar cu siguranta vor fi multi.

  • INVITATII CLUB BUSINESS

    • Adrian Crivii – managing partner, firma de evaluare Darian
    • George Biris – partener, firma de avocatura Biris Goran
    • George Teleman – partener, compania de investitii Equest Balkan
    • Radu Lucianu – managing partner, compania imobiliara Eurisko
    • Ionut Dogaru – country manager, dezvoltatorul imobiliar Grupo Lar
    • Muler Onofrei – market officer pentru Romania, dezvoltatorul ProLogis

  • Zodia rechinilor

    Nu marile corporatii conduc lumea, mai nou, ci fondurile de investitii. Eforturile autoritatilor din SUA sau din Europa de a impune reglementari si conditii de transparenta pentru aceste fonduri au ramas pana acum fara prea mari rezultate, avand in vedere forta financiara si de lobby a unor astfel de jucatori.

     

    Zilele acestea, cele mai mari fonduri de investitii din lume par obsedate sa cumpere, rand pe rand, companii din Europa si America. Pentru retailerul britanic Sainsbury ofera 14 miliarde de euro un consortiu format din patru astfel de fonduri: Blackstone, Texas Pacific, KKR (Kohlberg Kravis Roberts & Co.) si CVC Capital Partners. Texas Pacific si Cerberus au depus o oferta de preluare a producatorului de electronice JVC. Unii joaca pe mai multe fronturi: in afara de Sainsbury, KKR a licitat 14,6 miliarde de euro pentru lantul de farmaceutice Alliance Boots, plus 7,3 miliarde de dolari pentru lantul de magazine Dollar General din Statele Unite.

     

    Sumele enorme aruncate brusc in joc, repeziciunea cu care aliantele intre marile fonduri se fac si se desfac, dar mai ales faptul ca finantistii care pun la cale astfel de oferte n-au nicio legatura cu ceea ce inseamna retailul sau farmaceuticele par pentru multi scandaloase. Unii din actionarii lanturilor de magazine ii acuza pe directorii acestora ca ei ar orchestra de fapt vanzarea subevaluata a unor participatii semnificative sau chiar majoritare de actiuni (cazul Carrefour sau al Dollar General), altii cred ca astfel de tranzactii nu fac decat sa sufoce evolutia normala a industriilor respective si sa transforme niste companii venerabile in simple masinarii de facut bani rapid in folosul unor rechini financiari.

     

    Dar cine sunt rechinii? In primul rand avem fondurile de private equity, denumire sub care sunt cunoscute acele fonduri de investitii care isi plaseaza resursele venite de la investitori privati, dar si banii imprumutati de la banci, in companii noi (start-up-uri) sau aflate in dificultate si/sau nelistate la bursa. De multe ori, unghiul din care se uita managerul unui fond de investitii la o companie aflata in dificultate il face sa vada in ea si valoarea care nu este exprimata de pretul de vanzare. Fondul preia de obicei o participatie majoritara de actiuni in companie, se ocupa de restructurarea si rentabilizarea afacerii, iar ulterior isi face „exit“-ul, adica isi vinde participatia, foarte rar in pierdere.

     

    Si aceasta pentru ca rentabilizarea poate sa aiba intelesuri diferite in functie de care parte a baricadei se afla observatorul. Cel mai recent exemplu il ofera Germania, unde fondurile de private equity si-au castigat un renume extrem de prost (vicepremierul social-democrat Franz Muntefering le-a numit „lacuste“) dupa ce au inceput sa rentabilizeze si sa faca bani de pe urma companiilor, din varii domenii, pe care le-au achizitionat: in lenesa economie germana din ultimul cincinal, multi dintre manageri s-au plafonat pe performante modeste, iar intrarea in scena a unor investitori care urmaresc maximizarea castigurilor proprii (si in niciun caz principiile de protectie sociala) n-a fost deloc aplaudata la scena deschisa.

     

    Cele mai rele sunt insa considerate fondurile speculative, asa-numitele fonduri de hedging („hedge“ – „protectie“) – vehicule private de investitii cu un numar limitat de clienti, carora isi propun sa le dea inapoi mult mai multi bani decat cei pe care acestia i-au dat (iar participatia in cele mai multe dintre fondurile de hedging se masoara incepand de la 1 milion de dolari). In schimb, un investitor lasa anual fondului o rata de 1-2% din suma investita, precum si in jur de 20% din castiguri. Particularitatea fondului de hedging fata de celelalte fonduri de investitii de pe piata vine din plasamentele pe care acesta le face pentru a-si obtine castigurile: un astfel de jucator este obligatoriu agresiv, jucand la risc, pariind pe viitoare scaderi ale pietei (short-selling), preferand tranzactiile cu instrumente derivate sau speculand pe cotatiile actiunilor, cu bani imprumutati de la banci. In plus, fondul de hedging este netransparent, de multe ori inregistrat intr-un paradis fiscal, necontrolat de nicio autoritate de reglementare bursiera, deci neobligat sa dea socoteala decat propriilor investitori pentru actiunile sale trecute sau viitoare (e drept, fondurile nici nu au voie sa isi faca publicitate prin aparitii in media, insa castigurile pe care le raporteaza anual sunt, pentru cine stie despre ce e vorba, mai eficiente decat spoturile TV din finala Super Bowl).

     

    Lucrurile nu sunt pe cale sa se schimbe, desi ideea de reglementare a fondurilor de hedging – peste 9.000 in toata lumea –  e vehiculata deseori in mediile politice si ale analistilor. Eforturile autoritatilor din SUA sau din Europa de a impune conditii de transparenta pentru aceste fonduri au ramas pana acum fara prea mari rezultate, avand in vedere forta financiara si de lobby a unor astfel de jucatori. Bunaoara, cea mai recenta mare infrangere a partizanilor reglementarii s-a intamplat la reuniunea G7 de la Essen, de luna trecuta. Germania, tara gazda, a incercat sa determine crearea primelor norme G7 referitoare la inregistrarea fondurilor de hedging si la transparenta investitiilor; lunile trecute, cand cancelarul Angela Merkel vorbea de un parteneriat economic transatlantic, unul dintre sensurile cele mai importante ale ideii era tocmai sa impuna o disciplina tranzactiilor initiate de ambele tarmuri ale Atlanticului de catre fondurile de investitii. La Essen, reprezentantii G7 nu au reusit sa cada de acord decat ca Gerald Corrigan, fost presedinte al Rezervei Federale din New York si autor al unui raport in 2005 despre imbunatatirea stabilitatii pietelor financiare, o sa se ocupe de stabilirea de contacte intre managerii fondurilor speculative si ministrii de finante din diverse state.

     

    Dar de ce cauta ministrii de finante sa prinda in latul transparentei publice un club de investitori privati, care in fond castiga bani pe riscul lor, in cel mai strict sens al cuvantului? Raspunsul este relativ simplu: in conditiile globalizarii, pozitiile tot mai riscante ocupate de fondurile de investitii pe pietele financiare pot ca, in cazul unui esec, sa determine in piata reactii in lant dezastruoase. Deja fondurile de hedging au cutremurat piata petrolului si a metalelor pretioase la inceputul acestei luni, cand au inceput sa-si lichideze o parte din plasamentele in metale pretioase, pentru a-si acoperi pierderile din alte sectoare.

     

    Un prim mare semnal de alarma s-a petrecut in 1998, cand fondul Long Term Capital Management, lansat in urma cu patru ani cu ajutorul a doi fosti laureati Nobel in economie, s-a extins agresiv, ajungand sa cumuleze imprumuturi de 124,5 miliarde de dolari (activele fondului erau de doar 4,72 miliarde de dolari), apoi a inceput sa piarda masiv dupa ce Rusia a intrat in incapacitatea de a-si rascumpara bonurile de tezaur emise, dezechilibrand piata acestor titluri, unde LTCM avea expunere mare. Dupa ce a pierdut 4,6 miliarde de dolari, LTCM a fost acoperit de interventia Rezervei Federale, care a reusit sa preintampine un efect de domino pe pietele internationale, iar fondul s-a putut dizolva in liniste doi ani mai tarziu.

     

    Lectia LTCM, invocata de atunci incoace de toti cei ce sustin ideea de a ingradi libertatea tranzactiilor speculative, nu a fost invatata nici de fondurile de hedging si, din cate se pare, nici de cele de private equity. Toamna trecuta, presa economica era plina de relatari despre rapiditatea cu care fondul de hedging Amaranth Advisers a pierdut intr-un interval de cateva zile 6 miliarde de dolari dintr-un total de active de 9,2 miliarde de dolari, dupa ce a pariat agresiv – si gresit – ca pretul gazelor naturale va creste la iesirea din iarna 2006-2007.

     

    Problema e complicata de faptul ca fondurile nu actioneaza singure, ci au in spate o intreaga industrie financiara, care le furnizeaza resursele pentru unele din cele mai sofisticate tranzactii si cumva le confirma respectabilitatea. Imaginati-va o campie inverzita din Anglia plina de corturi hippy si de 4.000 indivizi costumati ca la Woodstock, desi multi si-au lasat in parcare luxoasele modele de BMW, Mercedes sau Porsche ca sa se aseze in jurul dubitelor „power flower“ Volkswagen. Cam asa a fost Hedgestock, festivalul care in iunie anul trecut i-a adus pe pajistea de la Knebworth, din Anglia, pe „rechinii“ fondurilor de hedging, alaturi de bancherii de investitii. Fiecare participant a platit cate 500 de lire sterline (730 de euro), nu neaparat pentru a-i asculta pe cei de la The Who, ci pentru a-si strange mainile sub motoul „Peace, Love and Higher returns“ („Pace, dragoste si castiguri mai mari“). Bancheri de la Goldman Sachs, Merrill Lynch sau Bear Stearns, impreuna cu noii hippioti ai pietelor financiare, cei ce nu asculta de nicio autoritate si care umbla liberi pe piata, liberi de aproape orice constrangere. O industrie de peste un trilion de dolari, hranita din unirea viziunii managerilor de fonduri cu banii bancherilor.

     

    Probabil cel mai faimos exemplar de „rechin“, la ora actuala, este KKR – Kohlberg Kravis Roberts & Co., cel mai agresiv fond de private equity din ultimii ani, specializat pe achizitia de companii cu ajutorul creditelor luate de la banci („leveraged buyouts“). Fondul KKR ocupa locul al doilea in lume dupa valoarea fondurilor atrase, respectiv 21,6 miliarde de dolari. In ultimele sase luni a batut toate recordurile in materie de achizitii, pe care tot el le stabilise anterior: dupa ce a cumparat in 1989 cu 31 de miliarde de dolari producatorul de tutun RJR Nabisco Inc. (caz care a stat la baza filmului „Barbarii la porti“ – „Barbarians at the Gate“), KKR a revenit anul trecut, in noiembrie, implicandu-se in achizitia lantului de spitale HCA Inc., pentru 33 de miliarde de dolari. Nici acest record nu a tinut mult, pentru ca in 26 februarie anul acesta, KKR a anuntat ca este dispus sa plateasca 45 de miliarde de dolari pentru furnizorul de utilitati din Texas TXU Corp. Iar de la jumatatea lui martie, dupa cum am mentionat mai sus, a intrat intr-o lupta pe trei fronturi: doua in Europa si unul in SUA.

     

    Febrilitatea cu care in ultima vreme se rostesc si se inmultesc oferte pare sa sugereze o inflorire generala a pietei financiare. Dar aceasta nu se simte prea bine, avertizeaza analistii, dupa ce expansiunea excesiva a sectorului imobiliar din SUA a inceput sa fie perceputa de burse ca periculoasa. Recent au inceput sa apara probleme (si falimente) in randul companiilor care au oferit credite imobiliare pentru cei ce nu indeplineau toate conditiile cerute de banci – companii in care fondurile de private equity aveau o expunere considerabila. Cel putin 1,5 milioane de americani si-au cumparat case extrem de scumpe cu banii acestor companii si acum, dupa cateva luni sau dupa cativa ani, au intrat in incapacitate de plata sau se apropie de asa ceva. Si astfel incepe sa prinda contur asa-numita teorie financiara a „gandacilor de bucatarie“: daca vezi un asemenea gandac in bucatarie, poti fi sigur ca nu a venit singur, ci alaturi de multi altii care deocamdata stau ascunsi in dulap sau in tocul usii. Specialistii estimeaza ca peste 100 de companii care au oferit astfel de credite ar putea sa intre in faliment in perioada urmatoare; a aparut si un site specializat – www.lenderimplode.com – care de la sfarsitul lui 2006 si pana la 9 martie contorizase 36 de astfel de cazuri. Saptamana trecuta, bursele din America, Europa si Asia au cazut in lant, dupa aparitia datelor care arata ca restantele la creditele imobiliare subprime (pentru clientii care nu se califica pentru imprumuturi de pe piata principala) au ajuns in ultimul trimestru din 2006 la cea mai mare valoare din ultimii patru ani.

     

    Totusi, atunci cand nu e vorba de o criza generala, fondurile de investitii au mari sanse sa recupereze o astfel de scadere a burselor, daca nu chiar sa faca profit de pe urma ei, jucand altundeva. Iar noul Eldorado al fondurilor se numeste China, o piata care numai pe hedging a ajuns la 100 de miliarde de dolari in 2006, adica aproape de 10% din valoarea globala. Profiturile inregistrate aici de fondurile de investitii au depasit deja cele mai frumoase visuri: fondul de hedging Apex Greater China Directional a raportat in 2006 o crestere de 165%. In aceasta luna urmeaza sa fie lansat primul fond de hedging specializat pentru piata asiatica, in valoare de peste 1 miliard de dolari (760 de milioane de euro).

     

    Nici in Asia, fondurile nu au fost primite cu paine si sare: corectia de la inceputul lui martie a pietelor bursiere, cu originea in China, a fost pusa pe seama tranzactiilor facute de fondurile speculative, care aveau informatii inca din decembrie ca piata va scadea, iar atunci cand corectia a inceput, au accentuat-o prin vanzarile masive de titluri. Analistii conchid ca sincopa bursei din Shanghai demonstreaza cat de volatila este piata asiatica, tocmai din cauza volumelor mari de capitaluri speculative care sunt plasate acolo, inclusiv ocolind legislatia chineza (care nu permite ca fondurile straine sa cumpere in mod direct actiuni pe piata de aici). E totusi dificil sa masori cat anume contribuie fiecare investitor la volatilitatea pietei asiatice, pentru ca „lichiditatea este un concept in cel mai bun caz efemer“, sustine Edmund Harris, manager a trei fonduri de hedging cu investitii pe piata asiatica. Sau, cum spune Hugh Young, director executiv la Aberdeen Asset Management Asia: „Sa invinuiesti fondurile speculative este probabil un pic nedrept. Ele sunt la fel ca oricare alte fonduri – doar ca se intampla sa ceara mai multi bani“.

  • Legenda olandezului investitor

    Banca olandeza ABN Amro simte in aceasta perioada pe propria piele ce inseamna coabitarea in actionariat cu unul sau mai multe fonduri de investitii. Pe 21 februarie 2007, fondul The Children’s Investment Fund Management a trimis o scrisoare managementului ABN cerandu-i sa fuzioneze – poate cu rivalii de la ING, sa se desparta sau sa vanda o parte din activele bancii care are o capitalizare bursiera de 51 de miliarde de euro, ca sa se rentabilizeze.

     

    Desi detine doar 1% in actionariatul bancii, demersul TCI se anunta cel putin la fel de periculos pentru manageri ca si cel din cazul Deutsche Börse, unde a determinat demisia conducerii; deja un alt fond de hedging din Marea Britanie, Toscafund, dar si banca olandeza SNS au criticat strategia propusa de managementul ABN Amro. Surse din piata estimeaza ca banca ia in considerare vanzarea unor participatii pe pietele din Arabia Saudita, Ecuador si Mexic pentru a strange 1 miliard de euro pe care sa-i distribuie apoi actionarilor. Soarta ABN Amro s-ar putea transa la adunarea generala a actionarilor de la sfarsitul lunii aprilie.

     

    Cazul ABN nu este singular;  Anul trecut, alte doua fonduri de investitii, Centaurus Capital si Paulson & Co., au reusit sa-si impuna deciziile in doua companii cu traditie din Olanda in care detineau participatii. Mai intai a fost cazul grupului industrial Stork, in care cele doua detineau 31,4% si unde au cerut renuntarea la doua dintre cele patru divizii si concentrarea pe divizia aerospatiala si pe cea de aparare. Stork a cedat initial, anuntand ca va scoate in acest an la vanzare una dintre diviziile sale, insa razboiul nu a luat sfarsit.

    Un scenariu asemAnAtor s-a petrecut tot cu cele doua fonduri de investitii de mai sus si in cazul lantului de magazine Ahold, pe care l-au determinat in noiembrie anul trecut sa scoata la vanzare divizia de food, evaluata la 6 miliarde de dolari.

  • Top 5

    Fonduri de hedging (dupa valoarea activelor)

     

    SUA au avut anul trecut 241 de fonduri cu active de peste 1 mld. $, totalizand 1,2 trilioane $

     

    1. JP Morgan 34 mld. dolari (crestere de 75% fata de 2005);

    2. Goldman Sachs 32,5 mld. dolari (crestere de 48%);

    3. Bridgewater Associates 30,2 mld dolari, (crestere de 47%);

    4. DE Shaw Group 26,3 mld. dolari (crestere de 40%);

    5. Farallon Capital Management 26,2 mld. dolari (crestere de 59%).

     

    Sursa: Financial Times

     

     

    Fonduri de private equity (dupa valoarea sumelor atrase in 2006)

     

    1. The Blackstone Group – 23 mld. dolari

    2. Kohlberg Kravis Roberts & Co. – 21,6 miliarde de dolari

    3. The Carlyle Group – 18,3 miliarde de dolari

    4. Texas Pacific Group – 15,2 mld. dolari

    5. Bain Capital – 13 miliarde de dolari

     

    Sursa: Fortune Magazine

  • Cum sa pierzi un miliard

    Istoria recenta a fondurilor de hedging este la ani-lumina distanta de primul vehicul oficial de hedging – in valoare de 100.000 de dolari – pe care Alfred Jones il lansa in piata in 1949 ca sa exerseze plasamentele combinate pe crestere si scadere. Acum, pariurile financiare se castiga in miliarde de dolari. Dar tot in miliarde de dolari se si pierd. 

    • Bailey Coates Cromwell Fund, dizolvat in iunie 2005, dupa ce a pierdut 20% din portofoliul de 1,3 mld. dolari
    • Marin Capital, cu un capital de 1,7 mld. dolari, dizolvat in iunie 2005, dupa ce a pariat gresit pe General Motors.
    • Aman Capital, lansat in 2003 de traderi ai UBS, a ramas cu doar 242 mil. dolari in martie 2005 si s-a inchis in iunie 2005.
    • Tiger Funds, prabusit in 2000, dupa ce stransese 6 mld. dolari.
    • Long Term Capital Management, fondat in 1994, primul care a folosit modele computerizate de tranzactionare. In august 1998, pierderile au ajuns la aproape 4 mld. dolari.
    • Amaranth Advisors, prabusit in septembrie 2006. A pierdut 6 mld. dolari intr-o saptamana dupa ce traderul Brian Hunter a pariat ca preturile la gazele naturale vor creste (ca raportul intre pretul pe martie 2007 si aprilie 2007 se va mari; de fapt, s-a micsorat).

  • Undite contra rechini

    SUA. La 18 ianuarie 2007, Securities and Exchange Commission (SEC) a supus dezbaterii publice doua seturi de propuneri de reglementari pentru fondurile de investitii. In primul rand, le este permis sa investeasca in asemenea fonduri doar persoanelor care dispun de un venit net de 1 milion de dolari, impreuna cu familia (sau venituri anuale de 200.000 de dolari in fiecare din ultimii doi ani), si care, la momentul cand cumpara titluri in cadrul unei oferte private lansate de un astfel de fond, au deja angajate investitii de cel putin 2,5 milioane de dolari.  In plus, vehiculele de investitii va trebui sa fie total transparente si sa se inregistreze la SEC alaturi de investitori si de managerii fondurilor.  O serie de propuneri asemanatoare ale SEC au fost respinse in justitie in urma cu un an.

     

    CANADA. Statul canadian a anuntat tot la inceputul anului ca va propune, prin intermediul Canadian Securities Administrators – un grup de reglementare a pietei financiare – ca si managerii vehiculelor de investitii sa se inregistreze la autoritatea de reglementare.

  • Prietenii lui iPod

    Cu peste 90 de milioane de playere vandute in lumea intreaga de la lansarea sa in 2001, iPod a dat startul unei industrii de accesorii aducatoare de bani. Cel putin 3.000 de feluri de accesorii pentru iPod au primit binecuvantarea producatorului Apple – cele mai multe fiind articole simple: cutii, casti si sisteme de amplificare a vocii, inclusiv linia SoundDock de 300 $ produsa de Bose.

     

    Dar o alta tendinta incepe sa se manifeste, una mai ludica si nu intotdeauna cu aprobarea sau cu stirea Apple. Spuneti-i iProstii, un numar din ce in ce mai mare de produse in care distractia primeaza asupra functionalitatii si aspectul dragut sau uneori ireverentios te lasa cu gura cascata. Toate aceste obiecte, unele care costa doar in jur de 10 dolari, au fost create ca sa se conecteze la un iPod sau, in multe cazuri, la orice sursa audio care are o mufa audio standard de 3,5 mm.

     

    Toamna trecuta, KNG America a lansat un DJ robot, animat cu pupitre rotative si boxe stereo cu leduri albastre. Botezat FUNKit, dispozitivul, care costa cam 100 de dolari, este special creat pentru iPod. Cand playerul ii este atasat, el se transforma in jumatatea superioara a unui DJ care vibreaza in ritmul muzicii si turuie fraze ca „Prinde ritmul“, in vreme ce cu mana dreapta zgarie un disc de vinil.

     

    „Oamenii au vazut popularitatea iPod si au incercat sa vada cum pot profita de ea, cam cum fac pestii paraziti care inoata pe sub rechini“, spune Shelly Hirsch, specialist in marketingul industriei de jucarii si director executiv al Beacon Media Group.

     

    Greg Joswiak, vicepresedinte pentru marketingul produselor iPod la Apple, spune ca numarul crescand de produse create ca sa se conecteze la un iPod sustine ideea ca respectivul player a devenit un „fenomen cultural“. „Daca privesti din punctul de vedere al consumatorilor, acestia au un produs electronic de consum ce devine tot mai valoros cu trecerea timpului“, spune Joswiak. „Adaugam aceste accesorii, adaugand si capacitati noi.“

     

    Orice accesoriu cu boxa care se ataseaza la un iPod prin intermediul mufei speciale de la baza playerului trebuie sa fie licentiat de Apple, precizeaza Joswiak. Cele ce au obtinut aceasta aprobare, inclusiv FUNKit, permit de obicei si controlul total la iPod, prin sistemul de boxe, si pot incarca si bateriile iPod.

     

    Cele care nu primesc aprobarea si care nu sunt socotite in randul accesoriilor oficiale iPod sunt „mai putin interesante“, spune Greg Joswiak. Aceasta nu i-a descurajat insa pe producatori de jucarii precum Lee Schneider, presedinte al Commonwealth Toy & Novelty Company, un producator major de jucarii din plus si de papusi. „Noi ne uitam nu numai la industria de jucarii, dar si la ce se intampla in lume si tendintele din piata, dintr-o perspectiva a modei, dintr-o perspectiva tehnologica“, a spus Schneider, inconjurat de rafturile din showroom-ul din New York al companiei, pline cu flora si fauna actionate pe baza de baterii. „Apoi luam si vedem cum putem interpreta aceste tendinte, prin obiecte pe care copiii si adolescentii sa vrea sa le aiba.“

     

    Anul trecut, spune el, „iPod-urile au devenit hit-ul mondial“. Schneider spune ca el si directorii lui s-au intrebat un singur lucru: „Cum putem sa facem ceva care sa poata fi folosit impreuna cu iPod?“.

     

    La inceput, spune el, compania a inventat un nume care sa lege de iPod posibila sa linie de produse. Rezultatul a fost iPrieteni (iPals), denumire pe care Commonwealth a inregistrat-o si autorizat-o deindata. In continuare, compania a cautat sa defineasca personalitatea unui iPrieten.

     

    Primul iPrieten, lansat anul trecut, a fost o creatura paroasa de plus care semana cu un extraterestru cu boxe in loc de ochii mari si flexibili. Parosul iPal se conecteaza la orice player audio cu o mufa standard, ocolind astfel nevoia de licenta iPod. Schneider spune ca iPrietenul original, care costa in jur de 25 de dolari, a fost proiectat pentru „pustoaicele care vor sa aiba ceva cool si distractiv in camera“.

     

    Apoi au aparut liniile Movin’ si Groovin’ de plante in ghivece, tot la 25 de dolari – „probabil cea mai buna lansare din istoria companiei mele“, spune Schneider. Plantele, dintre care unele purtau ochelari de soare si altele o poseta roz peste o ramura acoperita cu frunze, se miscau in ritmul muzicii care izvora dintr-o boxa ascunsa in ghiveciul plantei.

     

    Mai exista, de asemenea, si o linie de serpi care danseaza (ce urmeaza sa fie completata cu dragoni dansatori), ambele la 25 de dolari, la fel ca si boxe de plus pentru copii, numite Smonsters si Plumpers, la circa 15 dolari si Mini iPrieteni care vor costa 10 dolari. Tot in lucru se afla si o planta dansatoare de marimea unui pusti de clasa a treia („o piesa pentru decorarea camerei“) la 80 de dolari.

     

    „Le consider un fel de Lava Lite (celebre lampi lansate in anii ‘60, folosite mai ales ca decoratiuni interioare – n.red.) ale anilor 2000“, spune Schneider despre creatiile sale. Lantul de retail Sharper Image prezinta si o linie de sisteme audio pentru iPod. Unul este un model la scara, galben ca lamaia, al unui Volkswagen Beetle. Boxele sunt ascunse in roti si iPod-ul ar trebui sa „calatoreasca“ pe scaunul din spate. La 100 de dolari, Beetle-ul este si ceas cu alarma digital, radio cu frecvente AM-FM cu telecomanda wireless si faruri care functioneaza.

     

    Sharper Image ofera, de asemenea, si un ursulet la 40 de dolari, cu luminite incastrate in labute, care se aprind in ritmul muzicii. Un buzunar pe burtica ursuletului este pozitionat strategic ca sa adaposteasca un iPod. Sharper Image vinde si o statie integrata iPod cu un curcubeu de leduri colorate, ce pulseaza in ritmul muzicii redate de dispozitiv. Sistemul stereo vine in doua versiuni, una pentru 100 de dolari si una similara, care include si un subwoofer, la 150 de dolari.

     

    Hirsch, expertul in marketing al industriei de jucarii, spune ca iPod-urile au devenit intr-atat de mult o parte a vietii de zi cu zi, incat – la fel ca si cu un ceas de mana – tehnologia care le sustine e considerata ca bun comun. „E aproape ca o magie“, spune ea.

     

    Printre primii care au intrat in aceasta magie a fost simpaticul catel I-DOG Interactive Music Companion al celor de la Hasbro. La 30 de dolari, este un dispozitiv robotic de o palma, cu boxa incorporata, care se misca in ritmul muzicii atunci cand este conectat la un player de muzica. Hasbro produce de asemenea o menajerie intreaga de I-animale, inclusiv catelusi, pisici si pesti. Luna aceasta a adaugat un pinguin la 20 de dolari, numit I-CY, care bate din aripi in timp ce burtica i se misca in ritmul muzicii.

     

    Fara sa se lase mai prejos, producatorul papusilor Barbie, Mattel, a lansat papusile interactive Chat Divas Barbie la 30 de dolari. Papusa poate sa vorbeasca la telefonul mobil tinut intr-o mana si sa faca karaoke cu un microfon tinut in cealalta. Aparatul de karaoke cu baterii functioneaza ca o boxa pentru playerul de muzica, in timp ce Barbie isi misca buzele si capul in ritmul muzicii.

     

    MGA Entertainment a luat-o intr-o directie diferita. Compania a creat jucaria i-Bratz i-Petz Piggy la 25 de dolari – un porcusor de plastic actionabil prin comenzi tactile, care danseaza pe muzica pe care o reda. Se aprinde, isi intoarce capul si chiar bate din aripile lui de porc cu potential de zbor.

     

    Si chiar daca nu s-ar putea califica drept jucarie, Atech Flash Technology a venit cu un accesoriu care ar putea starni totusi un zambet. Este suportul de hartie igienica Stereo Dock pentru iPod. Vandut pentru 100 de dolari (130 de dolari, cu tot cu acumulatorul reincarcabil), poate fi inclusiv detasat de perete si folosit ca sistem audio portabil. George Yang, directorul de marketing de la Atech, cu birouri in Taiwan si Fremont, California, spune ca produsul, licentiat Apple, a fost bine primit la expozitiile de profil. „Toti rad sanatos cand il vad“, spune el. Cat despre Apple, adauga el, „este un PR bun pentru ei“.

     

    Traducere si adaptare Mihai MitricA

  • Cand n-ai un Dracula

    In urma cu 93 de ani, un tanar sarb pe nume Gavrilo Princip si-a descarcat pistolul spre un cuplu de varsta mijlocie aflat pe o strada din Sarajevo, ceea ce a impins istoria pe un alt fagas.

     

    Cuplul, desigur, era format din Franz Ferdinand, arhiduce de Austria-Este, mostenitor al Imperiului Austro-Ungar, si sotia lui, Sofia. Cei doi au fost ucisi. Lumea a intrat in razboi. Milioane de oameni au murit si harta politica a Europei a fost redesenata.

     

    Acum, stranepoata lui Franz Ferdinand, Alteta Sa Printesa Sofia von Hohenberg (sau Sofia de Potesta pentru vecinii ei), 46 de ani, incearca sa indrepte ceea ce considera una din nedreptatile acelor ani: spera sa primeasca inapoi castelul lui Franz Ferdinand.

     

    Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye din 1919 a decupat vechiul Imperiu Habsburgic in state noi: Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia si parti din Polonia. Familia de Habsburg, care a condus aceasta parte a Europei timp de peste 600 de ani, a fost deposedata de titlurile si proprietatile sale. Copiii lui Franz Ferdinand fusesera deja izgoniti din casa draga a parintilor, castelul Konopiste, in provincia Boemia, acum in Republica Cehia, iar castelul a fost luat de catre stat.

     

    Problema, spune printesa de Hohenberg, este ca copiii lui Franz Ferdinand – Sofia, Maximilian si Ernst – nu erau Habsburgi, asa incat castelul si dependintele sale, peste 6.000 de hectare de padure si o berarie, nu ar fi trebuit sa fie nationalizate. Aceasta pentru ca Franz Ferdinand se casatorise cu o femeie care nu avea rang regal, cum avea el. Unchiul lui, imparatul Franz Iosif, ar fi permis aceasta uniune doar cu conditia ca Sofia si eventualii copii pe care urma sa-i aiba sa nu fie considerati niciodata mostenitori ai tronului. Tot imparatul i-a conferit drept compensatie tinerei mirese propriul ei titlu si un nou nume: printesa de Hohenberg, care a fost mostenit si de stranepoata ei in zilele noastre.

     

    Partial din cauza tensiunii pe care a starnit-o casatoria lui, Franz Ferdinand a preferat sa stea la Konopiste decat la resedinta lui oficiala, castelul Belvedere din Viena. Cand el si sotia lui au plecat la Sarajevo in acel fatidic iunie, intentionau sa se intoarca in doar cateva zile. Copiii au fost lasati acasa in grija dadacelor. Dar Franz Ferdinand si Sofia au murit la Sarajevo, iar copiii lui au mostenit castelul Konopiste, pe care el il cumparase cu bani rezultati din vanzarea proprietatilor din Italia mostenite de la unchiul lui, Francesco V d’Este.

     

    La momentul la care a fost semnat tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, sustine printesa von Hohenberg, castelul apartinea familiei de Hohenberg, nu casei de Habsburg. Dar, in 1921, Cehoslovacia a adoptat legea nr. 354, al carei articol III mandata confiscarea proprietatilor regale de la Casa de Habsburg, inclusiv pe cele ale lui Franz Ferdinand „si ale descendentilor sai“. „Ceea ce s-a intamplat in Cehoslovacia a fost un mod mult prea entuziast de a interpreta tratatul de la Saint-Germain“, a spus recent printesa von Hohenberg, la un ceai servit intr-un hotel elegant din Bruxelles. „Ei l-au inclus si pe bunicul meu Max printre Habsburgi, desi el nu mai era membru al familiei.“

     

    Avocatul printesei de Hohenberg, Jaroslav Broz, spune ca legea respectiva se revendica de la tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, dar ca incalca principiile tratatului.

     

    Nou-creata Republica a Austriei a confiscat toate palatele Casei de Habsburg de pe teritoriul sau, dar le-a lasat copiilor lui Franz Ferdinand proprietatile familiei von Hohenberg, care cuprindeau si castelul Arstetten, unde sunt ingropati Franz Ferdinand si sotia lui si unde traieste astazi sora printesei von Hohenberg, Anita. Copiii au fost trimisi sa traiasca la castelul Arstetten. Cea mai mare dintre ei, Sofia, avea 17 ani la acea vreme. Ea a trait pana in 1990, iar printesa von Hohenberg isi aminteste povestea ei.

     

    „Au fost nevoiti sa paraseasca Konopiste cu o valijoara si valijoara le-a fost controlata ca sa fie siguri ca nu au luat vreun suvenir“, spune printesa. Bunicul ei a incercat la un moment dat sa recupereze unele dintre bunurile familiei, dar fara succes. „Ce a socat intotdeauna familia mea este ca intreaga noastra istorie, scrisorile, fotografiile se afla la Konopiste“, adauga ea.

     

    Familia a atacat legea ceha, chiar si dupa venirea la putere a comunistilor, insa fara niciun rezultat. Au facut demersuri diplomatice dupa caderea regimului comunist, dar nu au ajuns nicaieri. Apoi, in 2000, mama printesei i-a incredintat fiicei aceasta lupta. „Ceea ce incerc eu sa fac este sa atac aceasta lege care este injusta si gresita“, spune printesa von Hohenberg. „Daca o sa castig, statul ceh trebuie sa-mi dea inapoi tot ce a confiscat, logic, dar prima mea dorinta este sa fac acest articol de lege sa dispara.“

     

    Ea isi aminteste prima vizita la castel dupa revolutia de catifea, care a dus la caderea regimului comunist. Era insotita de sotul ei, Jean-Louis de Potesta. „Am fost foarte, foarte miscata“, spune ea.  La a doua vizita, s-a legitimat si a refuzat sa plateasca taxa de intrare de 9 dolari.

     

    Castelul Konopiste este unul dintre cele mai frumoase nouazeci si ceva de castele detinute de Republica Ceha si este cu siguranta cel mai sofisticat in ceea ce priveste mobilierul. Peretii holurilor din castel sunt ornati cu aproape 300.000 de trofee de vanatoare adunate de Franz Ferdinand in timpul vietii sale. Este o expozitie fantasmagorica de capete de zimbru, coarne de cerb, colti de mistret si pene de cocosi de munte, fiecare puse pe cate o placa de lemn inscriptionata cu data si locul in care au fost obtinute. Colectia este amestecata cu colectia enorma a lui Franz Ferdinand de statuete religioase de lemn policrom din secolul al XV-lea. Cateva camere sunt dedicate unei colectii de armuri medievale si renascentiste, multe dintre ele mostenite de la unchiul sau.

     

    In timpul celui de-al doilea razboi mondial, SS-ul lui Hitler a ocupat castelul si a trimis in Austria o mare parte din lucrurile din castel, unde au fost descoperite dupa razboi, ascunse intr-o salina. Aproape totul a fost recuperat, cu exceptia obiectelor facute din aur, care au fost topite de nazisti.

     

    Interesul printesei de Hohenberg pentru recuperarea cladirii a facut valuri in micuta comunitate a carei viata depinde de functionarea castelului. „Noi ne bazam veniturile pe acest castel“, spune Elena Nohejlova, 34 de ani, adjunctul custodelui de la castel. Elena Nohejlova sta la Konopiste inca de cand avea 18 ani. Sotul ei este gradinarul castelului, iar cele doua fiice ale lor au crescut aici. „Copiii nostri considera locul acesta drept casa lor“, spune ea.

     

    Dar printesa von Hohenberg spune ca nu are de gand sa inchida castelul pentru vizitatori. „Numai ca acest loc apartine familiei mele si am o responsabilitate morala fata de membrii decedati ai familiei mele, ca si fata de cei care urmeaza sa vina – sa lupt pentru ce este al nostru.“

     

    Un succes in cazul descris mai sus ar putea deschide drumul pentru altii care cauta sa indrepte nedreptatile ce au urmat schimbarilor de regim din trecut.

     

    Traducere si adaptare de Mihai MitricA