BusinessMagazin

Category: Special

  • Cerberus vs. Chrysler

    In ultimul an, fondurile de investitii private (private equity) au spart tiparele de mai multe ori. Au cumparat companii de tehnologie si companii financiare considerate anterior nepotrivite pentru o achizitie totala.

    Tranzactiile au devenit din ce in ce mai mari; metodele de a le finanta, tot mai creative. Dar prin intelegerea de preluare a controlului asupra Chrysler, fondurile private se avanta intr-un teritoriu practic virgin.

     

    „Fondurile de private equity pot alege orice“, spune Wilbur Ross, un miliardar cu averea facuta tot din achizitii pe datorie si restructurari de companii si care la randul lui a investit in afaceri considerate odinioara intangibile. Fireste, fondurile private au mai cumparat in trecut companii industriale cu probleme. Si au mai avut de a face cu forta de munca sindicalizata. Dar nimeni n-a mai incercat sa se puna cu o companie cu probleme de marimea celor pe care le are acum Chrysler si cu un sindicat atat de puternic precum United Automobile Workers (UAW).

     

    Si poate si mai important, fiecare miscare pe care o vor face acum noii proprietari ai producatorului auto va fi atent analizata. Chrysler este un brand simbolic al Americii si unul recunoscut in toata lumea. Fondurile private, care au cumparat companii cu nume mari precum Toys „R“ Us sau Univision si care si-au adjudecat o cincime din achizitiile record de 3,8 trilioane de dolari de anul trecut din intreaga lume, se afla ele insele sub privirile atente ale publicului: Congresul american discuta schimbari de regim fiscal care sa le taxeze mai apasat castigurile, iar oamenii de rand sunt socati de enorma avere a celor ce conduc companiile.

     

    Fondul privat de investitii care isi asuma acum soarta Chrysler, Cerberus Capital Management, cu sediul in New York, si-a castigat renumele prin stilul rigid de negociere in lumea dura si aspra a investitiilor financiare pe datorie facute in companii cu probleme. Fondul a investit in companii aflate in dificultate, din care a considerat ca poate scoate profit prin reduceri masive de costuri si printr-un riguros control operational. In portofoliul sau se gasesc producatorul de finisaje pentru mobilier Formica Corporation, lantul de magazine Mervyns si o participatie de control in GMAC, divizia financiara a General Motors.

     

    Cerberus a mai lucrat cu sindicatele si in trecut. In 2004, Cerberus a condus un grup care a preluat controlul Air Canada, la cateva luni dupa ce sefii companiei aeriene ii refuzasera avansurile. Sansa i-a suras cand principalul sau rival in aceasta afacere, miliardarul Victor Li, si-a retras oferta. Organizatiile sindicale s-au opus intentiilor lui Victor Li – care se pare ca nici nu se intalnise cu sindicatele – de a reduce costurile la compania aflata in dificultate. Cerberus nu a ezitat, a profitat de ocazie si in cele din urma a avut castig de cauza in fata conducerii Air Canada si a sindicatelor.

     

    Si totusi, fondul Cerberus si-ar putea gasi un partener dificil in UAW, spune Harley Shaiken, profesor de relatii de munca la Universitatea California din Berkeley. „Chrysler depaseste cu mult tot ce-au facut cei de la Cerberus pana acum“, spune el. „E vorba de niste sindicate foarte puternice in interiorul companiei, dar si in industrie.“

     

    Saptamana trecuta, tranzactia prin care grupul DaimlerChrysler vinde catre Cerberus 80,1% din actiunile Chrysler pentru 7,4 miliarde de dolari (5,5 miliarde de euro) a primit aplauze politicoase din partea Casei Solidaritatii, sediul central al UAW din Detroit, dar si din partea burselor de pe Wall Street si din Frankfurt. Intelegerea si sprijinul acordate de sindicat reprezinta „o reusita de marca“ pentru fondurile private, spune Wilbur Ross. Nu mai departe de in urma cu un an si jumatate in urma, „Detroitul nu era deloc sigur ca-i convine ideea unui fond privat de investitii care sa dea buzna“, spune Ross. „Evident insa ca situatia asta s-a dus.“ 

     

    Ofensiva care pare de neoprit a fondurilor private a fost alimentata in mare parte de fondurile de pensii ale lucratorilor membri de sindicat. Mari fonduri de pensii ale angajatilor din companii listate la bursa, precum Calpers, sunt printre cei mai importanti investitori institutionali in fondurile private de investitii. Banii fondurilor de pensii au reprezentat cam un sfert din totalul resurselor atrase anul trecut de fondurile private, potrivit publicatiei Private Equity Analyst. 

     

    Printre investitorii in Cerberus se afla fondul de pensii al pompierilor si al politistilor din Los Angeles, precum si cel al angajatilor din scolile publice din Pennsylvania, potrivit companiei de cercetare Capital IQ. Totusi, fondurile de pensii americane nu prea si-au exprimat pana acum dorinta de a-si asuma un rol activ in managementul companiilor. Calpers, spre exemplu, a criticat public companiile unde a investit, pe teme precum compensatiile oferite oamenilor din management. Dar, in absenta unor amenintari directe la adresa locurilor de munca ale cotizantilor sai, fondul de pensii a anuntat ca nu va trece la masuri mai drastice pentru a schimba vreo decizie de business in vreo firma sau alta. „Scopul nostru este performanta“, spune Clark McKinley, purtator de cuvant al Calpers. „Noi nu ne bagam in treaba fondurilor.“

     

    Alti reprezentanti ai sindicatelor spun ca sindicatele ar putea rezolva mai multe folosind influenta fondurilor de pensii asupra companiilor. „Fondurile de pensii pot fi extrem de influente in a solicita investitii care sunt atat corecte, cat si profitabile“, spune Stephen Lerner, asistent al presedintelui Service Employees International Union (SEIU), un grup activ la nivel politic, care reprezinta cam doua milioane de lucratori (SEIU are doar cateva fonduri de pensii mici, conform lui Lerner.) SEIU si-a facut auzite recent ingrijorarile cu privire la preluarile unor companii de catre fondurile de private equity, dar Lerner a precizat ca sindicatul nu se opune in principiu acestui gen de tranzactii.

     

    In Europa, preluarile de proportii au fost primite mai aspru. In Marea Britanie, GMB Union, o alianta sindicala cu mai mult de 600.000 de membri, a protestat lunile trecute la adresa reducerilor de posturi planificate de fondul Permira dupa achizitia AA, cel mai mare furnizor din tara de asistenta auto, iar un politician german de frunte, vicecancelarul Franz Muntefering, a caracterizat la un moment dat fondurile private drept „lacuste“.

     

    Pana acum, aceste vehicule de investitii nu prea au fost afectate de intrarea in industrii cu probleme si bine organizate din punct de vedere sindical. Incepand din 2002, firma lui Wilbur Ross, W.L.Ross & Co., a inceput sa adune ramasitele a cinci companii siderurgice aflate in faliment, reunindu-le in International Steel Group, pe care mai tarziu l-a vandut indienilor de la Mittal Steel pentru un profit de zece ori mai mare. Mai recent, firma lui Ross si altele au inceput sa cumpere participatii in producatori falimentari de componente auto.

     

    Ca si Chrysler, multe dintre aceste companii aveau numeroase responsabilitati de onorat fata de angajati, legate de planurile de pensii si asigurari de sanatate. Dar spre deosebire de Chrysler, ele au fost adesea vandute in cadrul cate unui proces de declarare a falimentului, pentru ca acesta ofera o posibilitate de a scapa de contractele colective cu angajatii si deci de angajamentele financiare ce decurg din acestea – gaselnita care joaca rolul unei „optiuni nucleare“ in negocierile adeseori dure cu sindicatele. 

     

    (Anul trecut, producatorul de componente auto Delphi, aflat sub protectia Capitolului 11 – capitolul din legea falimentului din SUA care permite reorganizarea firmelor insolvabile -, a amenintat ca va cere unui judecator sindic sa anuleze contractele de munca. Drept raspuns, membrii United Automobile Workers au votat declansarea unei greve. Cerberus, la randul sau, este asteptat sa se retraga dintr-un grup care incearca sa cumpere un pachet de control in Delphi.)

     

    Cerberus, in schimb, cumpara un Chrysler neintrat sub incidenta legii falimentului, ceea ce schimba dinamica intregului proces. A cauta obtinerea unei decizii judecatoresti pentru anularea angajamentelor convenite cu sindicatele nu este in acest caz o solutie. Si, avand in vedere sumele imense pe care Cerberus are de gand sa le investeasca in Chrysler, are un motiv si mai intemeiat sa evite declararea falimentului. Teama de faliment, oricat de indepartata, promite sa fie un factor care sa influenteze din umbra mersul lucrurilor, in momentul in care Cerberus si UAW vor ajunge la discutii despre obligatiile de asigurari medicale ale companiei, spune Daniel L. Keating, vicedecan la Washington University School of Law din Saint Louis, care a numit problema asigurarilor medicale „gorila de zece tone care atarna in partea costurilor“.

     

    Traducere si adaptare: Mihai MitricA

  • Premiile BUSINESS Magazin

    BUSINESS Magazin a organizat saptamana trecuta pentru al doilea an consecutiv gala „Premiilor Business Magazin pentru Tineri Manageri de Top“. Castigatorii celor 10 premii au fost selectati dintre managerii care au aparut in editia catalogului „100 tineri manageri de top“, aflat, de asemenea, la a doua editie.

     

    Sase dintre premii au fost acordate lui Gabriel Alexandru (Cris-Tim) – categoria piete de consum, Vlad Seitan (OMV) – industrie, Vladimir Sterescu (EasyCall) – IT&C, Septimiu Postelnicu (Unicredit Leasing) – servicii financiare, Tudor Dragomir-Niculescu (Turabo) – alte servicii si Ioan Ciolan (Ambient) – antreprenoriat.

     

    Alte patru premii speciale au fost acordate lui Adrian Urda (Altex) – premiul pentru „curaj in afaceri“ -,  fiind managerul din Altex care a convins actionariatul sa transforme Altex intr-un brand regional, in timp ce premiul pentru „cel mai cunoscut tanar manager in strainatate“ a revenit lui Bogdan Putinica, director general al IP Devel – intreprinzatorul mentionat de publicatii internationale precum Forbes inca dinainte de vanzarea afacerii sale catre Adecco anul trecut. Radu Lucianu, managing partner al Eurisko, a luat premiul pentru „cel mai bun prieten al dezvoltatorilor imobiliari“, iar Dana Cortina, director general al Porsche Romania, a primit distinctia pentru „femeia care a reusit intr-o industrie a barbatilor“.

     

    Cei zece au fost alesi de catre un juriu format din patru reprezentanti ai pietei de HR: George Butunoiu (George Butunoiu Consulting), Madalina Didea (HART Human Resources Consulting), Daniela Necefor (Total Business Solutions) si Adrian Stanciu (Ascendis).

     

    Cele mai importante criterii de selectie au fost anvergura postului, varsta (mai precis, faptul ca au fost atinse performante intr-un timp scurt), impactul social al functiei, factorul de coerenta (constanta intr-un anumit domeniu), vizibilitatea pe piata pe care activeaza si studiile.

     

    Catalogul „100 tineri manageri de top“ a aparut pe 2 mai. Managerii selectati pentru top au fost alesi, in functie de performantele personale, din cadrul celor mai mari companii din Romania, dar si al celor cu cifre de afaceri mai reduse, insa active in domenii dinamice, precum IT, turism sau consultanta.

     

    Partenerii evenimentului au fost Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP), Regatta, Opel si Johnnie Walker.

  • Euro-Est 2012

    Pentru Ucraina si Polonia, Campionatul European de Fotbal din 2012 poate aduce cea mai spectaculoasa evolutie din ultimele decenii: investitii majore in infrastructura, turism si venituri pe masura. Insa Euro 2012 poate fi si pentru intregul Est un pariu pus cu cei mai mari jucatori ai economiei mondiale: va putea scapa de eticheta de alternativa ieftina pentru investitiile straine de nivel mediu? 

     

    Now time has come for us/ Footballists of class!“ („Acum a venit vremea noastra/ Fotbalisti de clasa“); asa suna, pe site-ul oficial, ritmata melodie de prezentare a candidaturii comune a Poloniei si Ucrainei pentru organizarea Campionatului European de Fotbal din 2012. Sub filmuletul de prezentare, un banner simplu cu imaginea celor doua drapele nationale, trei cuvinte si trei semne de exclamare: „we have won !!!“ („am castigat!!!“).

     

    Toata lumea e de acord ca fotbalistii polonezi si cei ucraineni vor avea cea mai relaxata agenda pentru Euro 2012 (ca organizatoare, cele doua nationale de fotbal sunt calificate automat intre cele 16 participante): adevarata munca, aflata de-abia la inceput, cade in sarcina politicienilor si, mai ales, a oamenilor de afaceri. Pentru ca dosarul pe baza caruia UEFA le-a acordat Kievului si Varsoviei, la 18 aprilie 2007, dreptul de a organiza Euro 2012 era plin nu de realizari, ci de promisiuni ca doua tari cu o infrastructura modesta (Polonia – cea mai mare economie din Europa Centrala) spre dezastruoasa (Ucraina) pot fi transformate intr-un perimetru demn de a-i primi peste cinci ani pe cei cateva sute de mii de suporteri si pe vedetele marilor echipe ale Europei.

     

    Pentru a vedea exact cum stau lucrurile: daca  maine competitia ar incepe, un suporter care vrea sa parcurga cei 2.000 de km de drum de la stadionul polonez din Gdansk (cel mai nordic punct de pe harta Euro 2012) pana la arena ucraineana din Donetk (aflata in extremitatea sudica) ar trebui sa fie inarmat cu foarte multa rabdare. Fara a socoti lungile cozi de la frontiera de 530 de kilometri dintre cele doua state (care pot insemna chiar si cateva zile pierdute), calatoria in sine dureaza 22 de ore si se desfasoara in principal pe sosele cu o singura banda – doar 23 de kilometri fiind pe autostrada care leaga Kievul de aeroport. Nici cu trenul nu ar fi mai usor: in cel mai fericit caz, distanta ar fi parcursa in nu mai putin de 43 de ore, in conditiile actuale. 

     

    Nu doar infrastructura de transport este modesta si poate ca nu intamplator, pe site-ul oficial al tandemului Ucraina-Polonia, niciun stadion ucrainean nu beneficiaza de prezentare, iar spotul pentru stadionul din Varsovia – care va gazdui meciul de deschidere a Euro 2012 – cuprinde in principal machete si simulari pe calculator. Somptuoasa arena cu 70.000 de locuri ar trebui sa fie gata abia in 2009, dupa ce va fi inghitit in total 400 de milioane de euro. Pare mult? Comparati-i atunci cu cele 50 de miliarde de euro (estimare KPMG) necesari pentru ca tara sa poata gazdui la standarde onorabile competitia europeana de fotbal. Aceasta inseamna, potrivit KPMG, infrastructura de transport – sosele, autostrazi, aeroporturi -, 180 de noi hoteluri si peste 21.000 de locuri de cazare pentru cel putin 500.000 de suporteri, cati se asteapta sa vina doar in Polonia.

     

    Si inca despre polonezi se poate spune ca stau chiar bine – din 1989 incoace, fondurile europene au intrat masiv in tara, iar autoritatile de la Varsovia au anuntat ca au alocat deja 26 de miliarde de euro, majoritatea fonduri europene, pentru lucrari de infrastructura necesare organizarii Euro 2012. Ucraina, in schimb, trebuie sa se reinventeze in proportie de aproape 100%: „In cinci ani o sa construim o tara noua“, a spus si magnatul Grigori Surkis, presedintele federatiei ucrainene de fotbal, „creierul“ candidaturii comune a Poloniei si Ucrainei si, dupa cum spun gurile rele, unul dintre principalii beneficiari – financiar, dar nu numai – ai castigarii potului Euro 2012.

     

    Desi cheltuielile se intrevad a fi imense, cele doua state par sa fie inca in euforia adjudecarii surprinzatoare a dreptului de a organiza competitia, in dauna mult mai bine plasatei Italii si a unui alt tandem estic, Croatia-Ungaria. Spre exemplu, ministrul ucrainean al sportului, Viktor Korj, si-a manifestat recent optimismul, pentru ca ar fi descoperit deja „investitori seriosi care sunt gata sa investeasca pana la 5,7 miliarde de euro in constructia de aeroporturi, drumuri, hoteluri si pentru imbunatatirea infrastructurii sportive“. Adica putin peste 10% din necesarul estimat de KPMG pentru Polonia, care, spre exemplu, din 1989 incoace a reusit sa construiasca aproape 500 de km de autostrada, de 20 de ori mai mult decat Ucraina!

     

    Polonia si Ucraina, ale caror state nu numai ca n-au gazduit niciodata o asemenea competitie, dar nici nu au participat in ultimii ani la vreun campionat european, au insa acum o sansa economica imensa care va avea cu siguranta impact si asupra vietii politice. Ambele tari au cunoscut dupa 2004 perioade de crize politice prelungite, care in cazul Ucrainei au coincis si cu reducerea cresterii economice, de la 12,1% in 2004, la 2,4% in 2006. Analistii spun ca o competitie europeana de asemenea nivel organizata intr-o Ucraina care este disputata de o jumatate prorusa si o alta prooccidentala ar putea inclina definitiv balanta in favoarea unui destin european, proclamat de presedintele Iuscenko inca din 2004. La urma urmei, nici Iugoslavia nu a mai fost privita cu aceiasi ochi dupa ce a organizat in 1976 aceeasi competitie, chiar daca tocmai diferenta fata de restul blocului comunist o ajutase sa castige aceasta nominalizare. Ca sa nu mai vorbim ca Ucraina ar putea specula victoria de la UEFA chiar la sfarsitul lunii urmatoare, cand presedintele Iuscenko a convocat un scrutin legislativ anticipat, in urma neintelegerilor cu un Parlament dominat de o majoritate prorusa. In fond, Iuscenko a ajuns probabil pentru prima oara de aceeasi parte a baricadei cu oligarhii: momentul de sarbatoare dupa castigarea nominalizarii i-a reunit la Kiev, in acelasi comitet de organizare pentru Euro 2012, pe prooccidentalul presedinte Viktor Iuscenko si pe magnatii Grigori Surkis (apropiat al fostului presedinte prorus Leonid Kucima) si Rinat Ahmetov (patronul echipei Sahtior Donetk, eterna rivala a lui Dinamo Kiev, condusa de Igor Surkis, fratele lui Grigori).

     

    La randul sau, Polonia – care din 2004, dupa integrarea in Uniunea Europeana, nu a mai avut niciun obiectiv politic asupra caruia sa se concentreze – ar putea gasi in Euro 2012 tinta atat de necesara dupa aproape doi ani de scandaluri din coalitia de guvernare a populistilor frati Kaczynski (Lech, presedintele, si Jaroslav, premierul). Fiecare dintre actorii politici este constient de capitalul electoral pe care gestionarea unui pariu de dimensiunea Euro 2012 il poate avea la urmatoarele alegeri, din 2010.

     

    Cum de totusi cele doua state slave au castigat o competitie asa de ravnita, despre care insusi presedintele ucrainean Viktor Iuscenko a estimat ca le-ar putea aduce venituri de 2,2 miliarde de euro? Pentru multi, raspunsul este deja un cliseu si releva, dupa cum scria si International Herald Tribune, influenta crescuta a politicului si a comercialului asupra lumii sportului. Ucraina si Polonia au plecat cu ultima sansa dupa Croatia-Ungaria si la mare distanta de Italia (spre exemplu, inainte de votul din Comitetul Executiv al UEFA, casa de pariuri William Hill din Londra oferea o cota de 10 la 1 pentru varianta slava, 3 la 1 pentru varianta croato-ungara si 1 la 3 pentru cea italiana). In primul tur de scrutin, Ucraina si Polonia au obtinut 4 voturi, fata de cele 3 care au descalificat Croatia si Ungaria si cu unul mai putin decat cele obtinute de Italia; in al doilea tur de scrutin, rezultatul a fost zdrobitor – opt voturi pentru tandemul Kiev-Varsovia (sustinut de la cateva zeci de metri de cei doi presedinti, Viktor Iuscenko si Lech Kaczynski) fata de doar patru ale Italiei.

     

    Presa, inclusiv cea de la noi, a speculat ca alegerea castigatorului a primit un impuls cu cateva luni inainte, intr-o intalnire de la hotelul Intercontinental din Bucuresti. La inceputul lui decembrie 2006, reprezentantii a 17 federatii central si est-europene s-au reunit aici sub patronajul lui Mircea Sandu, presedintele Federatiei Romane de Fotbal, si au transat atat viitoarea componenta a Comitetului Executiv al UEFA, cat si alegerea lui Michel Platini in functia de presedinte al forului fotbalistic european, in fata mult mai rigidului si profund prooccidentalului Lennart Johansson. „Este o lupta Vest contra Est, in care noi am decis sa fim uniti“, spunea la vremea respectiva Sandu. Rezultatul? Peste o luna, la Düsseldorf, Mircea Sandu si Grigori Surkis (omologul sau ucrainean) erau alesi in premiera in Comitetul Executiv al UEFA. Iar legendarul capitan al nationalei Frantei, Michel Platini (51 de ani) era ales presedintele UEFA, dupa ce promisese sa mute busola marilor competitii europene mai spre Estul care in ultimii ani a reintrat cu pasi marunti in liga fotbalului la nivel inalt, din care iesise imediat dupa prabusirea comunismului.

     

    S-ar parea ca a invins puterea celor mici, si intr-o oarecare masura acest lucru este adevarat. Insa oricat de puternici ar fi fost cei mici, mai mult ca sigur ca UEFA nu ar fi decis organizarea Euro 2012 in Ucraina si Polonia daca nu ar fi avut in spate calculele unei a 17-a echipe, participanta activa la competitie chiar daca nu in disputa directa cu celelalte 16 din grupele Euro 2012; in ordinea numerelor de pe tricou, cei 11 sunt Adidas, BenQ, Carlsberg, Castrol, Coca-Cola, Continental, Kia, Hyundai, JVC, MasterCard, McDonald’s, adica principalii sponsori ai forului fotbalistic european. Fiindca, in luarea unei decizii de o asemenea importanta, cuvantul decisiv nu il are o intelegere a celor mari sau mici, ci un calcul economic simplu: cati spectatori, respectiv ce beneficii de publicitate poate atrage tara X daca organizeaza o asemenea manifestare. Pe masura ce se poate conta pe o audienta – fizica si virtuala – din ce in ce mai mare, candidaturile la organizarea marilor competitii se diversifica si nu mai sunt limitate geografic la tarile ai caror locuitori, prin traditie, erau clientii preferati ai advertiserilor. Asa s-a ajuns si la organizarea Cupei Mondiale din 2010 in Africa de Sud, dupa ce in 2004 Asia a gazduit in premiera competitia in Japonia si Coreea de Sud.

     

    Acum, toate socotelile le dau dreptate celor ce au ales Polonia si Ucraina. Italia, o piata evident saturata, nu mai e atractiva pentru sponsori, ca sa nu mai vorbim de recentele incidente cu huligani si de coruptia din campionat, care au facut inclusiv presa peninsulara sa comenteze cum ca „Nu meritam noi Euro 2012“.

     

    Cat priveste Ungaria, aici sprijinul popular pentru organizarea competitiei a fost din capul locului slab – doar 60% dintre locuitori si-au declarat aprobarea fata de un Euro 2012 ungaro-croat, in timp ce in Ucraina si Polonia, adepti ai gazduirii evenimentului sunt aproape 90% din locuitori. Pe urma, chiar daca distanta intre stadioanele din tarile castigatoare e mare, suporterii oricum se deplaseaza cu avionul – si, cum a zis Michal Nykowski, presedintele comitetului polonez de candidatura, „oricum Euro 2012 este in principal un spectacol de televiziune“ – cel mai important vehicul de marketing pe care mizeaza sponsorii. Cel mai recent eveniment fotbalistic international – Cupa Mondiala din Germania din 2006 – a atras 3,35 milioane de spectatori (potrivit BBC) si o audienta TV cumulata de 26,29 miliarde de telespectatori (estimare FIFA).

     

    Impreuna, Polonia si Ucraina au o populatie de aproape 85 de milioane de locuitori – putin peste cei 82 de milioane pe care-i avea Germania cand a organizat Cupa Mondiala din 2006. Si chiar daca audienta TV a unui campionat mondial nu este chiar cat a celui european, precedentul Euro 2004 din Portugalia – cu 7,9 miliarde de telespectatori din 200 de tari – le poate da Poloniei si Ucrainei dreptul sa spere la un succes de casa.

  • Nu va bucurati prea devreme

    Castigarea dreptului de a organiza Euro 2012 de catre Polonia si Ucraina ar trebui sa insemne un boom in industria constructiilor din ambele tari in perioada imediat urmatoare, datorita investitiilor obligatorii in infrastructura.

     

    INSTALATORUL POLONEZ SE INTOARCE. Dupa ce in ultimii 17 ani au parasit tara in numar destul de mare (estimarile cu privire la emigrantii polonezi trec de 3 milioane) in cautarea unor salarii mai bune, polonezii ar putea sa se intoarca din statele in care au plecat – in special Germania si Marea Britanie – pentru a lucra pe santierele de acasa. Aceste santiere ar urma sa includa, potrivit unei estimari a ziarului The Warsaw Voice, constructia a circa 3.300 de km de drumuri moderne, reabilitarea a 1.500 de km de cale ferata, a 12 aeroporturi, a cinci stadioane si a peste 100 de hoteluri si pensiuni. Exista insa si un revers al medaliei: volumul mare de investitii si cresterea PIB de 4-5% pe care o anticipeaza analistii de pe urma competitiei ar putea face si rau, nu numai bine. „Economia incepe sa evolueze mai putin conform tiparelor“, a declarat ministrul polonez de finante, Zyta Gilowska, atragand atentia ca 2012 – primul termen de adoptare a monedei euro de catre Varsovia – nu este lipsit de riscuri de supraincalzire economica. Dupa ce anul trecut a avut o crestere de 5,8% (consecinta a investitiilor straine directe duble fata de 2005, de 11 miliarde de euro), economia Poloniei a crescut cu 7% in primul trimestru al lui 2007 si are toate sansele sa mentina acelasi ritm si in perioada urmatoare.  

     

    ALT FEL DE ECONOMIE. Ucrainenii plecati la munca in strainatate (aproximativ 5 milioane de muncitori, in special in constructii, au migrat in Grecia, Italia, Portugalia si Spania) ar putea gasi la randul lor in Euro 2012 un motiv bun de a reveni in tara. Deocamdata, ca si ceilalti lucratori est-europeni din constructii plecati in Vest, e posibil ca ucrainenii sa abandoneze una din destinatiile lor traditionale, Spania, unde analistii prevestesc un recul serios al pietei imobiliare, din cauza supraofertei. Pana la repatrierea celor 5 milioane de ucraineni mai este insa cale lunga, pentru simplul motiv ca nimeni n-are garantia ca statul sau antreprenorii din tara lor le vor oferi lefuri mai bune decat actualii lor angajatori occidentali. In plus, pentru Ucraina, o problema la capitolul proiectelor de infrastructura ar putea fi disensiunile dintre gruparile economico-politice rivale. Stadionul Olimpic din Kiev, pe care ar trebui sa se desfasoare finala Euro 2012, inca nu a primit acreditarea UEFA tocmai din cauza unui razboi surd dus de doua grupari economice rivale: chiar in fata stadionului, pe locul unde ar trebui sa fie parcarea, o grupare rivala celei care detine controlul asupra stadionului a inceput constructia unui centru comercial. Lucrarile la stadion au fost oprite de aproape un an si tot de atunci inspectorii guvernamentali au interzis desfasurarea unor evenimente de amploare pe stadion, pentru ca in cazul unui incident nu ar exista posibilitatea evacuarii spectatorilor in timp util.

  • Hic sunt leones

    Dintre cele 12 stadioane (dintre care 4 sunt rezerve) propuse de organizatorii Euro 2012, cel putin sase sunt in constructie sau vor intra in proces de reconstructie totala. Toate celelalte ar trebui renovate pentru a satisface standardele UEFA.

     

    Stadioane din Polonia

    • GDANSK: Arena Baltica – urmeaza sa fie construit intre 2008-2010. Capacitatea planificata: 44.000 de locuri.
    • POZNAN: Stadionul Muncipal – in renovare. Capacitate planificata: 46.500 de locuri.
    • VARSOVIA: Stadionul National – in constructie. Capacitate planificata: 70.000 de locuri. Va gazdui meciul de deschidere a Euro 2012.
    • WROCLAW (BRESLAU): Stadionul Olimpic – construit in 1936, aflat in renovare. Capacitate estimata in 2010: 45.000 de locuri.
    • CHORZOW (rezerva): Stadionul Slaski – construit in 1927, in renovare. Capacitate estimata in 2010: 60.000 de locuri.
    • CRACOVIA (rezerva): Stadionul Wisla – construit in 1954. Aflat in renovare. Capacitate estimata in 2010: 33.000 de locuri.

     

    Stadioane din Ucraina

    • KIEV: Stadionul Olimpic – construit in 1923 si extins ulterior. Capacitate: 84.000 de locuri; dupa renovare va avea 75.000 de locuri. Va gazdui finala Euro 2012.
    • DNEPROPETROVSK: Stadion cu 35.000 de locuri, care urmeaza sa fie finalizat in septembrie 2007.
    • DONETK: Stadion modern cu 50.000 de locuri, construit pana la sfarsitul lui 2008 (foto macheta).
    • LVOV: Stadionul Ucraina – capacitate: 40.000 de locuri. Se discuta renovarea lui sau reconstruirea din temelii.
    • ODESSA (rezerva): Stadionul Cernomoret – capacitate 35.000 de locuri. Se discuta reconstructia intregii arene.
    • HARKOV (rezerva): Stadionul Metalurgist – capacitate: 30.000 de locuri. Va fi renovat.

  • Unde merg banii

    Investitiile in piata imobiliara si seiful bancilor sunt si vor ramane in urmatorii ani principalele modalitati de plasare a banilor. Si totusi, tentati cu randamente de 20-30% pe bursa intrezarite de analisti pentru 2007 si 20% pentru fondurile mutuale, tot mai multi romani ar putea sa le incerce si pe acestea. In plus, in curand, in scena vor intra si pensiile private. Si totusi, se vor reorienta banii romanilor spre investitii sau vor merge, ca si pana acum, preponderent spre consum?

     

    FLORIN CITU: Eu cred ca in Romania a fost mai mult vorba despre inertie si e din ce in ce mai greu sa gasesti ceva profitabil din intamplare. Asa ca, dupa parerea mea, va fi din ce in ce mai mult nevoie de research. Pana acum nu s-a folosit componenta asta de analiza, dar cred ca de acum inainte se va cere din ce in ce mai mult.

     

    EUGEN VOICU: Depinde despre ce categorie de investitori vorbim…

     

    BUSINESS MAGAZIN: In principal despre cei care, pana acum, au investit mai mult dupa „feeling“ si care acum incep sa caute informatii documentate referitoare la posibilitatile lor de a investi…

     

    MIHAIL ION: Cred ca ar trebui sa ne gandim un pic la profilul investitorului – orice investitie se face tinand cont de trei criterii: risc, randament si orizont investitional. Pe masura ce potentialii investitori inainteaza in varsta, apetitul de risc scade. Pe de alta parte, cei tineri nu prea au capital de investit, dar exista si oameni care au obtinut venituri din afaceri. Aici deja intram intr-o alta componenta a identificarii profilului la risc, pentru ca intr-un fel trebuie analizat cel ce a facut niste bani dintr-o afacere – el si-a asumat pana atunci un risc – si altfel pot sa vorbesc despre un client care are aceeasi suma de bani, dar a obtinut-o dintr-o mostenire – principalul lui obiectiv ar fi sa-si conserve valoarea. Pe de alta parte, trebuie sa stim si orizontul de investire. Daca am un orizont investitional scurt, indiferent de suma de bani, investesc in instrumente monetare; daca am bani mai multi si, judecand profilul clientului, imi dau seama ca el are un apetit la risc, atunci pot sa ma indrept spre piata de capital, spre investitii in actiuni, iar daca acel client nu cauta neaparat lichiditate, atunci putem sa incercam si investitii in imobiliare. E usor de inteles pentru toata lumea ca un activ imobiliar are o lichiditate ceva mai mica decat o actiune sau un alt instrument financiar.

     

    FLORIN NINE: Eu, lucrand in imobiliare, constat ca sunt oameni cu relativ putina experienta care au intrat in domeniul imobiliar si, cand ma uit la bursa, imi dau seama ca nu e foarte simplu sa intelegi mecanismele acestea si te lasi oarecum pe mana brokerului. Avantajul in piata imobiliara este ca e destul de usor de perceput, este foarte vizibila.

     

    FLORIN CITU: Nu e nevoie ca fiecare dintre noi sa intelegem aceste mecanisme pentru a putea investi pe bursa. E adevarat, cu cat o piata este mai mare, ea devine si mai complicata. Piata trebuie sa creeze analisti, iar in absenta lor mergem direct la broker – ceea ce e cu totul gresit.

     

    RAZVAN PASOL: As adauga si eu cateva lucruri despre investitiile la bursa… Au fost doua etape, intr-adevar, in istoria mai moderna a bursei. Una care s-a incheiat prin 2004, in care cam toate actiunile au crescut, pentru ca erau foarte ieftine. Si orice marfa ieftina, pana isi atinge pretul corect, creste.  Atunci puteai sa cumperi cam orice, si pretul crestea bine. De prin 2005 lucrurile nu mai sunt atat de simple, nu mai creste cam tot ce cumperi si trebuie sa fii putin mai atent. E adevarat ca avem nevoie de analisti, nu este neaparat adevarat ca nu avem deloc analiza in Romania. Nu sunt de acord nici cu faptul ca bursa este o investitie foarte complicata. In America, direct sau indirect, cam jumatate din populatia activa are investitii la bursa. Sigur, este alta cultura investitionala, dar de la acest procent de 50% pana la unul subunitar cat este la noi cred ca se mai poate recupera ceva. Eu cred ca investitia la bursa e buna pentru oricine. Ce difera este procentul din activele investite la bursa. Cineva poate sa aloce 100%, altcineva poate sa aloce 5% sau 10%. Si nu e asa de greu, cu un broker bun, cu o carte potrivita se poate invata un minim.

     

    FLORIN NINE: Dar este un cost…

     

    RAZVAN PASOL: Da, evident ca este un cost, dar daca scazi din randament si iese cu mult mai bun….

     

    MONICA IONESCU: Depinde de investitor. Unui om care deja are o afacere ii e mai greu sa stea si pe Internet. La fel de bine, exista si oameni pasionati…

     

    RAZVAN PASOL: Nu trebuie neaparat sa fii un investitor activ; exista la fel de bine situatia cuiva care a cumparat o actiune prin 2002, putea sa si uite de ea si acum sa fie foarte multumit. Poate bineinteles sa fie si o investitie activa, in care cineva sa stea sa urmareasca pe Internet ce se intampla. Sunt abordari diferite, insa in aceasta etapa de dezvoltare a bursei oricine poate sa incerce macar o investitie aici.

     

    FLORIN NINE: Am investit in bursa cu ceva ani in urma, am trecut pe la trei companii, dar a trebuit sa invat din ce in ce mai mult… Piata a fost simpla la inceput, pentru ca toate actiunile cresteau, dar cand au inceput sa scada, am constatat ca nu am ce sa fac cu ele, pentru ca scad si atat, apoi am trecut pe produse mai complexe, derivate si am ajuns sa-mi petrec foarte mult timp pentru a intelege acest segment…

     

    RAZVAN PASOL: Va mai dau un singur exemplu: in ultimii cinci ani randamentul mediu la bursa a fost undeva pe la 50% – asta inseamna ca in fiecare an practic randamentul a fost real pozitiv cu mult peste inflatie. Ceea ce trebuia sa faca cineva in acele perioade de scadere era sa nu se sperie prea tare, sa stea pe niste actiuni, si la sfarsit de an, cand tragea linie, iesea bine…

     

    FLORIN NINE: Daca va ia cineva portofelul din buzunar, va spun eu ca va speriati.

     

    MIHAIL ION: E vorba despre apetitul de risc… Despre asta vorbim: toleram si o pierdere sau nu? Cred ca e evident pentru toata lumea ca nu exista piata care sa aiba o singura directie, de crestere sau descrestere.

     

    DAN NICU: As vrea sa fac o distinctie intre investitia directa si investitia financiara. Un investitor direct are un business pe care-l cunoaste, pe care il creste, eventual dupa niste ani isi vinde afacerea si isi dezvolta alta sau face altceva cu banii. Un investitor financiar are alte alternative de investitii, in functie de profilul investitorului. Eu as spune ca in dezbaterea noastra cuvantul cheie este diversificare. Interfata intre piata de capital si investitorul obisnuit de retail sunt fondurile de investitii. In lume sunt circa 16.500 de miliarde de euro active aflate in fonduri de investitii, fara sa discutam de fonduri de pensii sau alte sisteme de acumulare. In SUA aceasta suma este cu mult mai mare decat activele bancare. Deci exista o industrie care se asaza intre piata de capital si investitorul de retail. Sunt o serie de elemente pe care un investitor obisnuit poate ca nu le cunoaste si nici nu ar trebui, dar poate sa apeleze la niste instrumente care sunt interfata in cadrul acestei industrii si poate face investitiile dupa profilul lor de investitor.

     

    EUGEN VOICU: Oferta unei societati de investitii pleaca de la mai multe tipuri de fonduri, in care poti sa iti asumi un risc mai mare sau mai mic si poti sa te instruiesti cu privire la piata de capital, pentru ca intri in contact cu ea prin acest instrument. Mai apoi poti sa iti deschizi un cont si sa devii investitor direct printr-o firma de brokeraj. La noi se intampla lucrul acesta destul de frecvent si dupa o perioada de timp oamenii se simt mai in largul lor si incearca sa faca propriile investitii direct.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Ca un fel de radiografie a pietei actuale romanesti, indiferent de ce categorie de investitor vorbim, are acesta aceeasi posibilitate de a investi ca si in tarile de la vest de Romania?

     

    DORIN BOBOC: Nu, raspunsul e categoric nu. Cand va avea? Depinde cu cine ne comparam. Pe masura ce mergem catre vest mai mult, decalajul creste, ca oferta in pietele financiare. Piata romaneasca de capital are 15 ani vechime. Avem o piata foarte tanara, intr-o economie de piata tanara, iar acestea sunt prin definitie economii cu un risc mai ridicat al tuturor instrumentelor decat cele de pe pietele dezvoltate. Eu nu cred ca activele erau neaparat ieftine in trecut, erau evaluate de catre piata cu un anumit cuantum de risc. De ce vin strainii sa investeasca astazi in imobiliare si nu veneau acum zece ani? Veneau probabil unii, dar foarte putini. Dar profilul de risc al economiei s-a schimbat considerabil de atunci si pana acum. La fel si cu actiunile…

     

    EUGEN VOICU: E un avantaj ca suntem intr-o piata emergenta si nu m-as compara cu investitorul de afara, care are deja marje cu mult mai mici, chiar daca riscurile sunt la randul lor mult mai mici.

     

    DAN NICU: Eu cred ca un investitor roman poate investi la fel ca si unul strain. Poate nu chiar in aceeasi gama uluitoare de instrumente, dar de exemplu, noi oferim posibilitatea de a investi si in unitati ale unui fond din strainatate. Practic, este un acces al investitorului roman catre orice piata, de la cea americana si pana la cea chineza.

     

    FLORIN CITU: Trebuie avut in vedere ca aici se asociaza si riscul de schimb…

     

    DAN NICU: Adevarat ca se asociaza un risc suplimentar, dar in functie de orizontul de investitie si profilul investitorului acest risc poate sa dispara. Spre exemplu, daca vorbim despre un investitor in euro ale carui nevoi sunt tot in aceasta moneda…

     

    FLORIN CITU: Tocmai ce vorbeam despre faptul ca piata romaneasca este complicata, si acum ne asteptam ca investitorul roman sa inteleaga cum poate investi intr-un fond din Luxemburg sau China… Eu cred ca sarim putin cu asteptarile.

     

    DAN NICU: Nu trebuie sa-i cerem sa stie cum functioneaza piata din China…

     

    FLORIN CITU: Dar trebuie sa i se explice ca este riscul mai mare…

     

    DAN NICU: Eu cred ca este interpretabil. Riscul poate fi mai mare, dar poate fi si mai mic. O investitie pe piata romaneasca comporta si ea un risc: de volatilitate a pietei, de lichiditate, pentru ca putine actiuni din Romania sunt intr-adevar lichide. Daca ne comparam cu alte piete, chiar din tarile vecine, riscurile sunt asemanatoare, am putea spune. Dar cu o piata de capital matura, riscurile sunt ceva mai mici. Intervin, e adevarat, riscuri suplimentare, cum ar fi riscul de schimb de care vorbeati.

     

    FLORIN CITU: Aceste servicii sunt oricum pentru investitorii sofisticati.

     

    DAN NICU: As indrazni sa sper ca va fi o alternativa pentru investitorii medii.

     

    CRISTIAN TUDORESCU: Si noi la Vanguard am mers pe oferirea de investitii pe alte piete, precum Bulgaria, cu un risc similar cu Romania, sau Austria. Deja investitorii medii iau in calcul aceasta diversificare.

     

    LILIANA DAMIANOV: Daca imi permiteti, din perspectiva clientelei de tip private banking, as putea sa spun ca exigentele sunt deja foarte ridicate si ni se cer permanent spargerea unor bariere, de genul accesarii de noi piete – cum ar fi cele asiatice sau cele emergente extraeuropene -, si in mod obligatoriu trebuie tatonate aceste variante, pentru ca deja suntem in interiorul granitelor UE si avem brusc acces la o multime de posibilitati investitionale pe care cercul de profesionisti ar trebui sa ni le faca disponibile si cunoscute. Clientii cu dubla cetatenie (romani la origine, dar plecati in strainatate) care investesc la noi nu-si aloca mai mult de 5% din portofoliul lor curent pe piata locala, pentru ca gradul de risc perceput este in continuare ridicat.

     

    EUGEN VOICU: Eu as recomanda in continuare o piata pe care o cunosti si in care poti sa intervii direct. Daca e sa ne uitam in jur, sunt binevenite anumite instrumente, dar sunt pentru investitori sofisticati, care vor o diversificare mai mare decat ofera piata locala.

     

    MONICA IONESCU: Vorbim si de sume mult mai importante. Faci diversificare in momentul in care piata locala e prea mica si esti obligat sa dispersezi riscul.

    EUGEN VOICU: Eu prefer, de exemplu, sa investesc pe piata locala si sa o monitorizez bine si sa ma expun mai mult sau mai putin in functie de anumite perioade ale anului sau de un anumit risc pe care il cuantific la un moment dat. Mie imi place riscul pietei romanesti si al pietelor emergente in general, dar sa fie piata pe care o cunosti.

     

    LILIANA DAMIANOV: Sunt oameni care au experimentat in ultimii 15-20 de ani pietele noastre si doresc, pe de-o parte, conservarea unei parti a capitalului pe piete mai mature si, pe de alta parte, vor diversificarea efectiva a portofoliului. Nu am vazut decat rar o adevarata nevoie de a imparti portofoliul, cat dorinta de experimentare.

     

    MONICA IONESCU: Pentru clientii cu foarte multi bani, conteaza si partea de taxare. Nu vorbim de nimic ilegal, ci de o optimizare a taxelor care ar putea fi unul dintre motivele primordiale de diversificare.

     

    DAN NICU: Dar e clar ca ratiunea diversificarii e in primul rand dispersia riscului.

     

    MONICA IONESCU: Adevarat.

     

    FLORIN NINE: Totusi, ce asteapta investitorul roman?

     

    FLORIN CITU: Investitiile monetare sunt cele mai lichide. Dar mi se pare ca iarasi mergem catre un grup select de clienti – foarte bogati, cu dubla cetatenie. Marea masa a investitorilor nu au acces la Forex sau la produsele sofisticate. Piata de capital a strans 20 de miliarde in 15 ani. Cele mai lichide sunt piata monetara, cea valutara, dar cred ca cel mai mare potential il are bursa. E mica, deci are potential de dezvoltare. Cum ajungem insa la acesta, nu stiu, dar pe termen scurt trebuie sa te uiti la piete lichide. Pentru ca romanii nu au bani sa investeasca pentru urmatorii 30 de ani, pentru pensii, de exemplu.

     

    RAZVAN PASOL: E adevarat ca nu oricine de pe strada poate sa investeasca la bursa, dar bursa nu e rezervata neaparat numai celor bogati. La noi, de exemplu, vin foarte multi investitori cu o detinere medie de 10.000 de dolari, 8.000 de dolari, care – sigur – nu e o suma mica, dar nici una fabuloasa. La bursa, eu ma astept anul acesta sa vedem o crestere medie pe indici de vreo 25%, ceea ce – daca se intampla – nu este deloc un randament rau. Pentru cine e mai putin aventuros, sunt obligatiuni, cu randamente diverse – intre 6,5% si 11%. Pe derivate, se pot dubla, dar se si pierd toti banii destul de usor si nu as recomanda aceasta piata investitorului mediu.

     

    DORIN BOBOC: Sa largim sfera discutiei si sa vorbim despre investitii care sunt la indemana tuturor celor care au un salariu.

     

    EUGEN VOICU: Si revenim la fonduri.

     

    DAN NICU: Si la depozite bancare.

     

    FLORIN CITU: Nu numai, ar trebui sa ne referim si la pensii private.

     

    DORIN BOBOC: Un avantaj major al pensiilor este deductibilitatea fiscala, care nu se mai regaseste la niciuna dintre investitiile despre care am discutat.

     

    MARIUS POPESCU: Ar mai fi asigurarile de viata – nu e deductibilitate fiscala, dar castigurile nu sunt taxate. In opinia mea, investitorul roman nu a primit inca un ochi vanat de la bursa si asta alimenteaza sentimentul exploziv. Eu ma gandesc ca la 18 ani am luat bacalaureatul, apoi am luat carnetul de conducere – sunt niste pasi pe care-i faci in viata – si cred ca, dupa ce isi va invineti ochiul, investitorul va privi in termeni de la baza. Cand esti tanar, casatorit, trebuie sa-ti cumperi o casa, dupa care trebuie sa-ti asiguri viata, pentru ca esti motorul care aduce banii in casa. Este si asta o investitie, pentru ca – daca se produce evenimentul asigurat – ai un randament de 1.000%. Daca nu, este o investitie cu randament negativ, insa esti protejat tu si familia ta.

     

    FLORIN CITU: Toate investitiile au aceeasi premisa ca si asigurarea de viata. Incearca sa-ti ofere un randament, dar unele sunt facute pentru ca esti rational si te gandesti la cei de langa tine, iar celelalte sunt mai riscante si se duc pe venitul disponibil.

     

    EUGEN VOICU: Da, dar se pot face in mod diferit. Poti sa investesti intr-un fond de investitii si poti face o asigurare clasica

     

    DAN NICU: Fara capitalizare.

     

    EUGEN VOICU: … si atunci ai economisit o gramada de bani.

     

    FLORIN CITU: In Romania, au existat foarte multe experiente in ultimii ani si se pare ca fondurile de investitii nu au reusit sa treaca peste acel moment. Par inca elitiste.

     

    EUGEN VOICU: Da, pentru ca nu au fost niste administratori puternici care sa comunice suficient de bine, probabil, pentru ca distributia sufera in continuare, bancile nu sunt specializate in asa ceva si nu exista alte retele si pentru ca oamenii deocamdata au acel sentiment legat de escrocheria FNI. Dar fondurile au avut o evolutie excelenta in toata aceasta perioada.

     

    MIHAIL ION: Dar sa revin la intrebarea initiala – in ce investim? – cred ca trebuie sa investim in pietele mature. Nu stiu in ce interval de timp o sa ajungem la nivelul acela, tindem, in 5-10-15, 50 de ani, vom fi acolo. Daca ne uitam la o familie medie din Uniunea Europeana, cam 30% din activele financiare sunt investitii in fonduri mutuale. De ce? E foarte simplu. Nu stiu sa investesc la bursa, n-am timp sa urmaresc actiunile. Pentru asta, am un asset manager care ma ajuta sa-mi iau expuneri pe piata de capital.

     

    LILIANA DAMIANOV: Din nou revenim la intrebarea: de ce am investi in fonduri?  Pentru ca aduc in general randamente mai bune decat depozitele bancare.

     

    EUGEN VOICU: Suma investita este mica, lichiditatea este buna.

     

    FLORIN NINE: As vrea sa vad fonduri care aloca sume pentru investitii imobiliare.

     

    EUGEN VOICU: Eu vreau mai mult decat dumneavoastra…

     

    DAN NICU: Dar cel putin pentru moment, legislatia fondurilor deschise de investitii si nu doar din Romania, ci si din Uniunea Europeana nu permite investitii de acest gen. Fondurile inchise pot, e adevarat, sa faca acest lucru. Dar cele deschise nu. Revenind la ce exista acum, eu cred ca o crestere mai puternica a fondurilor de investitii va veni in momentul in care dobanzile bancare vor mai scadea si remunerarea depozitelor va scadea. Pentru moment, piata fondurilor mutuale in Romania reprezinta circa 1,5% din depozitele bancare.

     

    EUGEN VOICU: Sa dam si noi un randament pentru fonduri, sa completam previziunile. Cred ca la cele mutuale vorbim anul acesta de 4-6% probabil, la cele cu instrumente cu venit fix eu sper sa obtinem peste 10%, iar la unul diversificat cred ca va fi undeva la 14-16%. La cele de actiuni ar trebui ca randamentul sa fie peste 20% anul acesta, spun eu, poate chiar si 30%.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cati investitori aveti pe fiecare domeniu prezent aici?

     

    EUGEN VOICU: In fonduri mutuale sunt in total cam 80.000…

     

    RAZVAN PASOL: La Bursa, sa zic, cam 30.000 activi si circa  70.000 cu totul…

     

    BUSINESS MAGAZIN: Si in asigurari, cate investitii in unit-linked sunt? 100.000?

     

    FLORIN CITU: Nu, mai multi….

     

    BUSINESS MAGAZIN: Iar depozite sunt….

     

    EUGEN VOICU: Milioane, sunt cateva milioane bune de deponenti…

     

    BUSINESS MAGAZIN: Inseamna ca avem o discrepanta extrem de mare intre 200.000-300.000 de investitori si milioane de deponenti in banci….

     

    DAN NICU: Totusi, si in economiile dezvoltate a existat in timp un transfer dinspre zona bancara catre alte alternative de investitii. Deci este destul de probabil ca si in Romania sa asistam in anii ce vin la un asemenea fenomen.

  • INVITATII CLUB BUSINESS

    • Cristian Tudorescu – senior financial analyst la Vanguard
    • Cristina Monica Ionescu – head of private banking al HVB Tiriac Bank
    • Dan Mihail Nicu – managing director al SG Asset Management – BRD
    • Dorin Boboc – director de investitii al Allianz Tiriac Asigurari
    • Eugen Voicu – presedinte al Certinvest
    • Florin Citu – economist-sef al ING Bank
    • Florin Nine – Investments Manager al Regatta
    • Liliana Damianov – director Private Banking al Bancpost
    • Marius Popescu – deputy chief financial officer la ING Asigurari de Viata
    • Mihail Ion – president & CEO al Raiffeisen Asset Management
    • Razvan Pasol – presedinte al Intercapital

  • Acesta e omul lui Bush

    Cand presedintele George W. Bush l-a numit pe Paul D. Wolfowitz presedinte al Bancii Mondiale, Casa Alba a trebuit sa potoleasca o adevarata insurectie a statelor europene, care vedeau intr-unul din cei mai cunoscuti membri neoconservatori ai administratiei un simbol al unilateralismului si al arogantei Americii.

     

    Pentru o vreme, Wolfowitz a parut sa dezminta acele temeri, chiar opunandu-se administratiei Bush in disputa despre cum pot fi mai bine ajutate cele mai sarace natiuni ale Africii. Dar acum este evident ca multimea de cereri din ultimele zile pentru indepartarea lui Paul Wolfowitz de la conducerea Bancii Mondiale se datoreaza doar partial implicarii lui in gasirea unui serviciu confortabil, cu un salariu frumos, pentru o functionara a bancii care intamplator era amanta lui.

     

    In fond, disputa daca Wolfowitz ar trebui sa mai ramana la Banca Mondiala este o dezbatere despre Bush si tumultuoasa lui relatie cu restul lumii, in special cu Banca Mondiala, cu Natiunile Unite si cu Agentia Internationala pentru Energie Atomica – toate, institutii care au ajuns, in diverse momente de la invadarea Irakului din 2003 incoace, in razboi cu Casa Alba a lui Bush si cu programul acesteia.

     

    Wolfowitz a tot lucrat in culise, cautand sprijin pentru a-si pastra postul pe care inca il ocupa. Dar i-au fost oferite putine garantii in afara de cele oferite de administratia Bush. In capitalele lumii si in randul angajatilor bancii s-a observat ca pasiunea lui Wolfowitz pentru lupta impotriva coruptiei, coruptie despre care el spune ca submineaza economia celor mai sarace natiuni ale lumii, a parut sa se evapore cand a venit vorba despre revizuirea imprumuturilor acordate Irakului, Pakistanului si Afganistanului, trei state pe care SUA le considera vitale din punct de vedere strategic. S-a mai observat ca Wolfowitz s-a bazat in special nu pe expertii in dezvoltare internationala, ci pe un grup de apropiati alaturi de care lucrase la Pentagon.

     

    Acest tip de decizii au contribuit la ceea ce Nancy Birdsall, presedintele Centrului pentru Dezvoltare Globala, un grup care monitorizeaza ajutoarele distribuite celor mai sarace state ale lumii, a descris drept „adevaratele indoieli cu privire la capacitatea de judecata a lui Wolfowitz“. Oficialii straini din board-ul bancii spun ca au ajuns sa priveasca atitudinea lui Wolfowitz ca reflectand pasii gresiti ai administratiei Bush.

    Wolfowitz a venit la banca avand un bagaj politic impresionant. Prin traditie, de la infiintarea bancii la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, presedintele institutiei a fost american, iar aceasta a dus la acumularea de resentimente de-a lungul timpului – amplificate cand Bush l-a nominalizat pe Wolfowitz, fost secretar adjunct al apararii si artizan al razboiului din Irak.

     

    „A fost nevoie de un efort imens ca sa potolim aceasta reactie“, si-a amintit un membru al Consiliului Guvernatorilor Bancii Mondiale si initial un sprijinitor al lui Wolfowitz. „Si ai fi crezut, fiind constient ca intra intr-o institutie care privea cu o profunda suspiciune atat pe el cat si administratia Bush, ca va face tot ce poate ca sa atenueze acele ingrijorari.“

     

    La inceput, Wolfowitz asa a si facut. A facut din Africa prioritatea mandatului lui. A aratat pasiune si energie – cam la fel cum a aratat in urma cu multi ani cand era ambasador in Indonezia, unde s-a straduit sa asimileze cultura de acolo si l-a criticat pe un dictator, presedintele Suharto. Campania lui Wolfowitz impotriva coruptiei era indubitabil profund americana si el avea dreptate in ce priveste faptele, comenteaza  membri ai staff-ului si ai conducerii bancii.

     

    Dar in cele din urma, concentrarea pe aceasta chestiune l-a pus la cutite cu functionari de cariera dintr-o institutie faimoasa pentru rezistenta la influenta exterioara si care considera ca lupta impotriva saraciei trebuie sa fie pe primul loc, chiar daca inseamna sa lucrezi cu tari ai caror conducatori nu se dau in laturi de la a ciupi pe parcurs cateva milioane de dolari.

     

    „A venit pe un fond de scepticism si de rezerve ale multora“, spune Geoffrey Lamb, fost vicepresedinte al bancii, care inainte de a se pensiona vara trecuta a lucrat indeaproape cu Wolfowitz pe chestiuni de finantare a celor mai sarace state ale lumii. „Sentimentul meu era ca a oferit un strop de speranta, concentrandu-se pe ajutorul pentru Africa si pe stergerea datoriilor. Evident, perceptiile initiale s-au schimbat mult.“

     

    De-a lungul timpului, Wolfowitz a lasat impresia ca in momentele-cheie a pus pe primul loc interesele de politica externa ale Statelor Unite, in special cand a suspendat un program in Uzbekistan dupa ce aceasta tara a refuzat drepturile de aterizare pentru avioanele armatei SUA si a directionat sume generoase spre statele pe care mai inainte le inclusese printre aliatii Washingtonului in lupta antiterorista. I-a daunat si faptul ca s-a bazat foarte mult pe o pereche de consilieri atrasi din echipa administratiei Bush, Robin Cleveland si Kevin Kellems, care au creat un cerc restrans, greu accesibil pentru cei din staff-ul profesional al bancii.

     

    Aparatorii lui Wolfowitz spun ca el era indreptatit sa vina cu un program care sa zguduie birocratia dezvoltata in interiorul bancii, organism care avea nevoie disperata de o reforma. Dar chiar si ei recunosc ca managementul nu a fost nicicand punctul lui forte si ca poate fi pusa sub semnul intrebarii implicarea sa in transferul amantei sale, Shaha Ali Raza, la Departamentul de Stat. 

     

    In contraofensiva fata de Wolfowitz sunt totusi anumite argumente care tin de o dorinta de reglare a conturilor, inclusiv pe un teren care nu mai are de-a face cu Banca Mondiala. Europenii inca se mai indigneaza din cauza deciziei lui Bush de a-l trimite pe John R. Bolton, unul dintre cei mai virulenti critici ai Natiunilor Unite, la sediul ONU din New York in functia de ambasador – un experiment care a luat sfarsit atunci cand a devenit evident ca noul Senat ales dominat de democrati nu-l va reconfirma in functie pana la finalul mandatului Bush.

     

    Altii amintesc ca administratia americana a incercat sa-l inlature din functie si pe dr. Mohamad ElBaradei, directorul de origine egipteana al Agentiei Internationale pentru Energie Atomica, care a facut la inceputul lui 2003 binecunoscuta declaratie ca nu exista dovezi potrivit carora Saddam Hussein si-ar fi reluat programul de inarmare nucleara. S-a dovedit ca ElBaradei a avut dreptate si imediat a fost rasplatit si cu un premiu Nobel.

     

    Pana acum, Casa Alba si-a exprimat increderea in Wolfowitz, dar nu cu prea multa convingere. Nu au existat semnale ca presedintele Bush s-ar grabi sa sara in ajutorul directorului Bancii Mondiale, desi nu e exclus ca asta s-ar putea intampla. Oficialii europeni si asiatici pariaza insa ca nu se va intampla. „Exista perceptia ca suntem in sfarsit intr-un moment cand Bush are nevoie de lume mai mult decat lumea are nevoie de Bush“, a spus un inalt functionar strain care s-a deplasat recent la Washington pentru reuniunea anuala a Bancii Mondiale si a Fondului Monetar International. „Si aceasta perceptie conteaza destul de mult in toata disputa cu privire la soarta lui Wolfowitz.“

     

    Traducere si adaptare: Mihai MitricA

  • Acesta e omul lui Bush

    Cand presedintele George W. Bush l-a numit pe Paul D. Wolfowitz presedinte al Bancii Mondiale, Casa Alba a trebuit sa potoleasca o adevarata insurectie a statelor europene, care vedeau intr-unul din cei mai cunoscuti membri neoconservatori ai administratiei un simbol al unilateralismului si al arogantei Americii.

     

    Pentru o vreme, Wolfowitz a parut sa dezminta acele temeri, chiar opunandu-se administratiei Bush in disputa despre cum pot fi mai bine ajutate cele mai sarace natiuni ale Africii. Dar acum este evident ca multimea de cereri din ultimele zile pentru indepartarea lui Paul Wolfowitz de la conducerea Bancii Mondiale se datoreaza doar partial implicarii lui in gasirea unui serviciu confortabil, cu un salariu frumos, pentru o functionara a bancii care intamplator era amanta lui.

     

    In fond, disputa daca Wolfowitz ar trebui sa mai ramana la Banca Mondiala este o dezbatere despre Bush si tumultuoasa lui relatie cu restul lumii, in special cu Banca Mondiala, cu Natiunile Unite si cu Agentia Internationala pentru Energie Atomica – toate, institutii care au ajuns, in diverse momente de la invadarea Irakului din 2003 incoace, in razboi cu Casa Alba a lui Bush si cu programul acesteia.

     

    Wolfowitz a tot lucrat in culise, cautand sprijin pentru a-si pastra postul pe care inca il ocupa. Dar i-au fost oferite putine garantii in afara de cele oferite de administratia Bush. In capitalele lumii si in randul angajatilor bancii s-a observat ca pasiunea lui Wolfowitz pentru lupta impotriva coruptiei, coruptie despre care el spune ca submineaza economia celor mai sarace natiuni ale lumii, a parut sa se evapore cand a venit vorba despre revizuirea imprumuturilor acordate Irakului, Pakistanului si Afganistanului, trei state pe care SUA le considera vitale din punct de vedere strategic. S-a mai observat ca Wolfowitz s-a bazat in special nu pe expertii in dezvoltare internationala, ci pe un grup de apropiati alaturi de care lucrase la Pentagon.

     

    Acest tip de decizii au contribuit la ceea ce Nancy Birdsall, presedintele Centrului pentru Dezvoltare Globala, un grup care monitorizeaza ajutoarele distribuite celor mai sarace state ale lumii, a descris drept „adevaratele indoieli cu privire la capacitatea de judecata a lui Wolfowitz“. Oficialii straini din board-ul bancii spun ca au ajuns sa priveasca atitudinea lui Wolfowitz ca reflectand pasii gresiti ai administratiei Bush.

    Wolfowitz a venit la banca avand un bagaj politic impresionant. Prin traditie, de la infiintarea bancii la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, presedintele institutiei a fost american, iar aceasta a dus la acumularea de resentimente de-a lungul timpului – amplificate cand Bush l-a nominalizat pe Wolfowitz, fost secretar adjunct al apararii si artizan al razboiului din Irak.

     

    „A fost nevoie de un efort imens ca sa potolim aceasta reactie“, si-a amintit un membru al Consiliului Guvernatorilor Bancii Mondiale si initial un sprijinitor al lui Wolfowitz. „Si ai fi crezut, fiind constient ca intra intr-o institutie care privea cu o profunda suspiciune atat pe el cat si administratia Bush, ca va face tot ce poate ca sa atenueze acele ingrijorari.“

     

    La inceput, Wolfowitz asa a si facut. A facut din Africa prioritatea mandatului lui. A aratat pasiune si energie – cam la fel cum a aratat in urma cu multi ani cand era ambasador in Indonezia, unde s-a straduit sa asimileze cultura de acolo si l-a criticat pe un dictator, presedintele Suharto. Campania lui Wolfowitz impotriva coruptiei era indubitabil profund americana si el avea dreptate in ce priveste faptele, comenteaza  membri ai staff-ului si ai conducerii bancii.

     

    Dar in cele din urma, concentrarea pe aceasta chestiune l-a pus la cutite cu functionari de cariera dintr-o institutie faimoasa pentru rezistenta la influenta exterioara si care considera ca lupta impotriva saraciei trebuie sa fie pe primul loc, chiar daca inseamna sa lucrezi cu tari ai caror conducatori nu se dau in laturi de la a ciupi pe parcurs cateva milioane de dolari.

     

    „A venit pe un fond de scepticism si de rezerve ale multora“, spune Geoffrey Lamb, fost vicepresedinte al bancii, care inainte de a se pensiona vara trecuta a lucrat indeaproape cu Wolfowitz pe chestiuni de finantare a celor mai sarace state ale lumii. „Sentimentul meu era ca a oferit un strop de speranta, concentrandu-se pe ajutorul pentru Africa si pe stergerea datoriilor. Evident, perceptiile initiale s-au schimbat mult.“

     

    De-a lungul timpului, Wolfowitz a lasat impresia ca in momentele-cheie a pus pe primul loc interesele de politica externa ale Statelor Unite, in special cand a suspendat un program in Uzbekistan dupa ce aceasta tara a refuzat drepturile de aterizare pentru avioanele armatei SUA si a directionat sume generoase spre statele pe care mai inainte le inclusese printre aliatii Washingtonului in lupta antiterorista. I-a daunat si faptul ca s-a bazat foarte mult pe o pereche de consilieri atrasi din echipa administratiei Bush, Robin Cleveland si Kevin Kellems, care au creat un cerc restrans, greu accesibil pentru cei din staff-ul profesional al bancii.

     

    Aparatorii lui Wolfowitz spun ca el era indreptatit sa vina cu un program care sa zguduie birocratia dezvoltata in interiorul bancii, organism care avea nevoie disperata de o reforma. Dar chiar si ei recunosc ca managementul nu a fost nicicand punctul lui forte si ca poate fi pusa sub semnul intrebarii implicarea sa in transferul amantei sale, Shaha Ali Raza, la Departamentul de Stat. 

     

    In contraofensiva fata de Wolfowitz sunt totusi anumite argumente care tin de o dorinta de reglare a conturilor, inclusiv pe un teren care nu mai are de-a face cu Banca Mondiala. Europenii inca se mai indigneaza din cauza deciziei lui Bush de a-l trimite pe John R. Bolton, unul dintre cei mai virulenti critici ai Natiunilor Unite, la sediul ONU din New York in functia de ambasador – un experiment care a luat sfarsit atunci cand a devenit evident ca noul Senat ales dominat de democrati nu-l va reconfirma in functie pana la finalul mandatului Bush.

     

    Altii amintesc ca administratia americana a incercat sa-l inlature din functie si pe dr. Mohamad ElBaradei, directorul de origine egipteana al Agentiei Internationale pentru Energie Atomica, care a facut la inceputul lui 2003 binecunoscuta declaratie ca nu exista dovezi potrivit carora Saddam Hussein si-ar fi reluat programul de inarmare nucleara. S-a dovedit ca ElBaradei a avut dreptate si imediat a fost rasplatit si cu un premiu Nobel.

     

    Pana acum, Casa Alba si-a exprimat increderea in Wolfowitz, dar nu cu prea multa convingere. Nu au existat semnale ca presedintele Bush s-ar grabi sa sara in ajutorul directorului Bancii Mondiale, desi nu e exclus ca asta s-ar putea intampla. Oficialii europeni si asiatici pariaza insa ca nu se va intampla. „Exista perceptia ca suntem in sfarsit intr-un moment cand Bush are nevoie de lume mai mult decat lumea are nevoie de Bush“, a spus un inalt functionar strain care s-a deplasat recent la Washington pentru reuniunea anuala a Bancii Mondiale si a Fondului Monetar International. „Si aceasta perceptie conteaza destul de mult in toata disputa cu privire la soarta lui Wolfowitz.“

     

    Traducere si adaptare: Mihai MitricA

  • Un joc de Monopoly

    Pot fi cateva milioane de euro o problema?  Poate parea greu de crezut, dar problema este reala. O traiesc unii dintre cei mai tineri, la propriu si la figurat, milionari ai Romaniei.

     

    Au pornit in afaceri de la zero, avand la indemana doar cateva idei despre cum sa inceapa si sa conduca o afacere, plus alianta cu un investitor – si au castigat milioane de dolari. Este vorba de o serie de tineri antreprenori al caror business a atras atentia unor nume mari precum Adobe, Adecco, Computer Generated Solutions sau TechTeam si a condus ulterior la unele dintre cele mai rasunatoare tranzactii din piata locala de IT&C. Pusi in fata unei astfel de situatii insa, cei mai multi dintre ei s-au lovit de o problema esentiala, si anume ce sa faca cu banii castigati prin vanzarea businessului lor.

     

    „Prima senzatie pe care am avut-o cand am constientizat cat de cat ca banii au fost virati in contul meu bancar a fost ca am un impozit urias de platit“, spune Alexandru Costin (30 de ani), fondatorul InterAKT, companie vanduta la finalul anului trecut producatorului de software Adobe si devenita, in urma preluarii, divizia locala a acestuia. „Nici nu am realizat ca am atatia bani, pentru ca nu ma puteam gandi decat la faptul ca trebuie sa dau 16% din ei catre stat“, a adaugat Bogdan Ripa (28 de ani), cofondatorul companiei producatoare de software si actualul director tehnic al Adobe Romania. „De abia dupa aceea realizezi ca esti cu mult mai bogat decat erai cu o zi inainte, iar faptul ca stii ca poti sa nu mai lucrezi deloc si totusi sa nu duci lipsa de nimic iti da o oarecare senzatie de siguranta“, spune Costin, care acum este directorul general al Adobe Romania.

     

    De la aceasta prima reactie si pana la aparitia problemelor n-a trecut insa mult timp. Cele cateva milioane de euro adaugate in cont incep sa fie considerate de multi oameni de afaceri un soi de povara. „Este o grija in plus, pentru ca trebuie sa te decizi intr-un termen relativ scurt ce faci cu banii pe care i-ai castigat“, spune Vladimir Sterescu (31 de ani), directorul executiv al firmei EasyCall, care a fost achizitionata de americanii de la Computer Generated Solutions (CGS) la sfarsitul anului trecut.

     

    „Practic, trebuie sa gasesti o solutie astfel incat suma acumulata prin vanzarea afacerii sa nu se devalorizeze odata cu trecerea timpului, ci sa creasca. O dobanda pentru depozit bancar este o solutie, dar nu reprezinta metoda cea mai buna de exploatare a banilor“, a explicat Gabriel Mardarasevici, directorul general al Ness Technologies, compania care a cumparat Radix, firma ieseana fondata de Mardarasevici.

     

    Aici intervine pentru prima data necesitatea unei legaturi cu o banca si cu oameni specializati care stiu ce sa faca cu respectiva suma. Astfel, oamenii de afaceri proaspat imbogatiti apeleaza la un bancher personal si la o armata de consultanti si analisti ai pietei, care sa-i ajute sa-si administreze banii. „Vanzarea businessului coincide cu aparitia primelor dileme cu privire la reinvestire pentru oamenii de afaceri. Si aici intram noi in ecuatie“, spune Liliana Damianov, director de private banking la Eurobank EFG Private Banking Romania.

     

    Un bancher personal are rolul de a analiza gradul de risc al unei investitii si predispozitia omului de afaceri la acest risc, scop in care este necesara realizarea unui profil al clientului, in care se iau in calcul factori precum expunerea anterioara a acestuia la riscuri, toleranta la risc sau preferintele sale pentru investitii.

     

    Bancherul personal ar sfatui un intreprinzator proaspat imbogatit sa pastreze aproximativ 20% din suma incasata prin vanzarea afacerii sub forma de lichiditati intr-un cont bancar. „Daca vorbim de o suma foarte mare, procentul poate scadea pana la 10-15%, insa niciodata sub 10%“, sustine Damianov. Aceasta suma este destinata in general consumului. Restul banilor trebuie reinvestiti, in urma unei analize atente a pietei si a riscurilor si preferabil cat mai curand posibil. „Iar de aici exista mai multe posibilitati. Sunt cazuri in care oamenii de afaceri ies complet din business-ul vandut si incep un altul pe un domeniu complet diferit. Sau pot continua sa conduca afacerea, investind in paralel banii primiti in businessuri noi sau in diferite segmente de piata, cum ar fi in real estate sau pe bursa, spre exemplu“, spune Liliana Damianov.

     

    Cel mai nepotrivit insa, in opinia consultantilor bancari, ar fi ca suma sa ramana nefolosita intr-un cont bancar pe o perioada mai lunga de timp. Exista situatii in care oamenii de afaceri asteapta o perioada de doua sau trei luni pana iau o decizie privind directia in care vor sa investeasca banii. Aceasta perioada este mai ales necesara pentru cei care analizeaza singuri piata si de-abia dupa aceea apeleaza la consultanti si la bancheri.

     

    Vladimir Sterescu are insa in plan sa depaseasca aceasta perioada de timp. Pentru EasyCall, el si cei doi parteneri ai sai au primit aproximativ sase milioane de euro, conform unor surse neoficiale din piata. Pana acum au fost incasati numai o parte din acesti bani, restul urmand sa fie platiti de CGS esalonat pe o perioada de cinci ani, conform contractului. „Unul dintre partenerii mei, care a trecut mai des prin astfel de experiente, m-a sfatuit de la bun inceput sa uit ca am banii respectivi in cont cel putin pentru urmatoarele sase luni, pentru ca pe de-o parte nu voi sti ce sa fac cu ei si risc sa ii investesc gresit, iar pe de alta parte voi fi asaltat de diverse propuneri de investitii“, a spus Vladimir Sterescu. „Si asa s-a si intamplat. La nicio saptamana dupa achizitie, telefonul meu suna continuu. Am primit telefoane de la o multime de cunostinte, chiar de la unii cu care nu am mai pastrat de mult timp legatura.“

     

    Consultantii de investitii sunt de parere ca sase luni reprezinta o perioada destul de mare pentru a tine banii blocati intr-un cont, mai ales avand in vedere ca piata este imprevizibila. In primul rand, oamenii de afaceri care opteaza pentru aceasta varianta trebuie sa analizeze fluctuatiile care au loc pe piata monetara pentru a determina care este moneda optima in care sa depoziteze banii. „In acest moment, leul are un randament superior, iar in aceste conditii, cu un depozit in dolari, la o dobanda de aproximativ 3% pe an, procent care variaza de la o banca la alta, pe ansamblu s-ar obtine un randament negativ“, a exemplificat Liliana Damianov.

     

    Cea mai mare parte dintre oamenii de afaceri din domeniul IT care si-au vandut afacerea in ultimii doi ani au ales deja sa investeasca in sectorul imobiliar. Acesta este cazul lui Lucian Butnaru (29 de ani), care a vandut Akela companiei americane TechTeam, al lui Gabriel Mardarasevici (37 de ani), seful Ness Technologies, dar si al fondatorilor InterAKT, care chiar daca nu au investit inca, tranzactia fiind finalizata relativ recent, au in plan pentru urmatoarele cateva luni sa intre pe acest domeniu.

     

    „Puteam sa-i dau banii sotiei si s-ar fi ocupat ea de absolut totul“, glumeste Mardarasevici. Acesta a incasat 4 mil. euro in 2005, la finalizarea tranzactiei, 1,5 mil. euro anul trecut si tot atat urmeaza sa incaseze si anul acesta, suma totala platita de Ness pentru Radix fiind de 7 mil. euro. „Din momentul in care mi-au intrat banii in cont, am inceput sa-mi pun problema unde ii pot investi cu folos. Normal, am inceput sa fac diverse studii de piata si asa am intrat in imobiliare.“

     

    Omul de afaceri iesean a alocat jumatate din suma primita initial pentru compania sa, la care s-au adaugat sume finantate de banci, pentru a construi cladiri de birouri in Iasi, un mini-cartier rezidential la marginea orasului, a carui valoare se ridica la aproximativ 5 mil. euro si un sediu pentru o banca in centrul orasului – proiect de aproape un mil. euro. „In rest m-am implicat in proiecte ceva mai mici. Spre exemplu, vreau sa construiesc o clinica privata in Iasi, care sa aiba cinci cabinete medicale separate, specializate pe domenii diferite“, anunta Gabriel Mardarasevici. Restul banilor au ramas in cea mai mare proportie in banca, directorul Ness Technologies investind cateva sute de mii de euro si pe Bursa de Valori Bucuresti. Pe langa investitiile de business, omul de afaceri a achizitionat si o masina de lux – un Bentley Continental Flyng Spur in valoare de 200.000 de euro.

     

    Dar si pentru Mardarasevici banii s-au dovedit a fi o grija in plus, numai ca faptul ca s-a trezit peste noapte cu cateva milioane de euro in cont n-a fost atat de spectaculos, atata vreme cat, dupa cum spune, conturile erau deja incarcate de sume destul de mari.

     

    Lucian Butnaru, fondatorul companiei Akela, a procedat ca la carte in urma vanzarii: „Aproximativ 20% din suma am pus-o deoparte in banca, iar restul de 80% am plasat-o in imobiliare“. Mai exact, a cumparat terenuri pentru a construi cladiri de birouri. Unul dintre proiectele in care a investit este o cladire de birouri amplasata pe bulevardul Dacia, care va fi destinata firmelor mici. Cladirea este momentan in constructii, gata fiind numai parterul, dar va fi finalizata spre sfarsitul acestui an si data spre inchiriere microintreprinderilor. „Pana acum, companiile de dimensiuni mici nu au avut o oferta bogata de spatii unde sa-si poata amplasa sediul. Daca voiau sediu, erau fortate sa inchirieze un spatiu mai mare decat le e necesar, ridicand costurile“, comenteaza Butnaru.

     

    Un alt proiect inceput anul trecut si care se ridica la aproximativ un milion de euro este un bloc de apartamente rezidentiale de lux in Eforie Nord, care va fi gata in luna iunie a acestui an. „Oricum, la ambele proiecte am investit numai o parte din bani, restul fiind obtinuti prin finantare. Aproximativ 75% din suma pe care am primit-o initial a mers catre primul proiect si 25% am investit pentru al doilea“, a spus actualul director executiv al TechTeam Akela. „Plasamentele in imobiliare si la bursa sunt favorabile, cel putin pentru mine. Asta pentru ca ai toate sansele sa iesi cu cateva sute de mii de euro mai bogat“, adauga Butnaru.

     

    Tendinta catre imobiliare si catre bursa poate fi explicata si prin faptul ca majoritatea consultantilor si a bancherilor privati inclina catre aceste directii. „Oamenii de afaceri investesc de cele mai multe ori unde le spunem noi ca este indicat sa investeasca, semn ca au incredere in analizele facute de noi“, spune Liliana Damianov de la Eurobank. „Anul trecut s-a simtit intr-adevar o explozie a investitiilor in real estate, piata care are un potential de crestere urias si anul acesta, dar cred ca de-acum se vor face simtite investitiile si pe pietele externe, avand in vedere ca pietele locale sunt totusi destul de exploatate, iar pietele internationale vin cu foarte multe oportunitati.“

     

    In schimb, Vladimir Sterescu considera ca piata imobiliara nu ar fi o oportunitate potrivita. Cel putin nu pentru el: „La inceput, nici nu realizam ca am dintr-o data mai multi bani in cont. Prima mea miscare a fost sa-i impart in mai multe banci, pentru a diminua riscurile“. Totusi, o astfel de miscare nu pare a fi intotdeauna inspirata, intrucat suma odata „faramitata“ presupune mult mai multa atentie din partea proprietarului, iar valoarea comisioanelor ce trebuie platite este mai mare. In general, spun consultantii, este bine sa se foloseasca cel mult doua banci, tocmai din ratiunea de a diminua riscurile, dar in momentul in care numarul bancilor este mai mare pot interveni probleme.

     

    „Acum trebuie sa investesc banii, insa pana acum nu am avut timp sa analizez nici o posibilitate. Cert este ca nu voi investi in imobiliare, cum este moda in piata“, spune Sterescu. Este adevarat insa ca daca tranzactia ar fi avut loc la inceputul anului trecut, directorul executiv al EasyCall recunoaste ca ar fi investit probabil tot pe piata imobiliara. Momentan, spune ca ar fi tentat mai degraba sa investeasca intr-o idee noua de afacere, la care sa nu participe in mod direct, ci in care doar sa se implice financiar, cum a fost cazul EasyCall. „Imi convine sa spun ca nu am nicio idee in ce sa investesc, dar adevarul este ca nu am timp sa caut o destinatie de investitii“, recunoaste Sterescu.

     

    Fondatorii InterAKT, Alexandru Costin si Bogdan Ripa, si-au convertit imediat in lei sumele incasate de la Adobe. Prima achizitie a celor doi a fost cate o casa pentru fiecare, in vestul Capitalei. „Eu am investit deja o parte din suma la bursa“, a spus Alexandru Costin, directorul general al Adobe Romania. „De restul nu prea am avut timp sa ma ocup, dar ma gandesc ca imi voi cumpara in viitorul apropiat si o masina noua – poate un Audi Q7“, a mai spus acesta.

     

    „Eu nu am facut decat sa transfer banii in lei si sa-mi iau casa. De restul nu am avut timp absolut deloc. Dar vreau sa-i investesc si ma gandesc serios la real estate sau la fonduri de investitii. Pe bursa in schimb nu prea as vrea sa intru“, a spus Bogdan Ripa. Pana acum, i-a cumparat sotiei un Audi A3 si acum se pregateste sa-si ia si el o masina – „poate BMW seria 5 sau Audi A6“. „Audi A8 este prea mare, iar hibridele sunt tare urate. Un hibrid mi-as lua numai ca sa ma joc putin cu el, dar nu as conduce o asemenea masina zi de zi“, zice Ripa.

     

    Mai departe insa, fiecare isi face in continuare planuri in ceea ce priveste afacerea pe care inca o conduc si sumele de bani pe care urmeaza sa le incaseze.

     

    Majoritatea au un contract incheiat prin care sunt obligati sa ramana pe pozitii pentru o perioada cuprinsa, de la caz la caz, intre doi si cinci ani de la momentul preluarii, timp in care trebuie sa atinga anumite tinte in privinta rezultatelor financiare, a numarului de angajati, a numarului clientilor si asa mai departe. Cumparatorul impune o astfel de clauza contractuala pentru a obtine garantia ca firma pe care o cumpara nu va merge in scadere dupa achizitie. Tocmai de aceea, in faza initiala se plateste in general numai jumatate din suma, restul de bani fiind platiti esalonat pe perioada cuprinsa in contract.

     

    „InterAKT a fost facuta pentru a fi vanduta catre Adobe sau Macromedia si cum aceasta din urma a fost achizitionata de Adobe in 2005, nu mai era alta solutie“, a explicat Alexandru Costin. „Momentul vanzarii a fost extrem de oportun. Deja aveam sase ani de antreprenoriat si se spune ca daca nu vinzi in primii sapte ani, exista sanse mari sa nu mai vinzi deloc“, spune el.

     

    Acum, Costin si Ripa trebuie sa atinga obiectivele stabilite in contract in doi ani, pentru a putea primi restul de 45% din suma ramasa de achitat in acest interval, conform prevederilor contractuale. Desi cei doi nu au specificat exact care sunt aceste obiective, este vorba clar despre atingerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri. In 2005, InterAKT a avut o cifra de afaceri de un milion de dolari, iar anul trecut a terminat cu 1,8 milioane de dolari, conform estimarilor. Profitul net s-a cifrat la aproximativ 30% din cifra de afaceri.

     

    „Acum lucram deja la urmatoarele versiuni DreamWeaver si PhotoShop. Adobe are 72 de produse, iar noi lucram la cele de top sau la produse care nu au aparut inca“, a spus Bogdan Ripa.

     

    In cazul TechTeam, Lucian Butnaru are misiunea de a dubla cifra de afaceri a companiei pana in anul 2008. Compania a inregistrat deja o dublare a cifrei de afaceri de la an la an inca din 2005. Daca acum doi ani, Akela a raportat o cifra de afaceri de 2 milioane de euro, anul 2006 a fost incheiat cu 4,2 milioane de euro. „Pentru anul in curs, ar trebui sa atingem o cifra de afaceri de 8,5 milioane de euro, iar in 2008 este vorba despre 15 milioane de euro“, precizeaza Butnaru. In ceea ce priveste profitul net al companiei, acesta s-a mentinut „cat de cat la un nivel stabil, de 10% din cifra de afaceri, numai ca anul acesta procentul va urca pana la 12%“.

     

    Anul 2006 a fost important pentru TechTeam, intrucat a finalizat proiectul de certificare CMMI (Capability Maturity Model Integration – cea mai complexa certificare pentru industria IT, in completare la standardele ISO), care presupune un proces lung si extrem de costisitor. Numai pe partea de audit si consultanta a fost nevoie de o investitie de aproximativ 200.000 de euro, la care se mai adauga inca cel putin cateva sute de mii de euro pentru restul procedurilor. Potrivit lui Lucian Butnaru, pentru o astfel de certificare se poate ajunge chiar si la milioane de euro, in functie de marimea organizatiei – „dar fara certificarea CMMI nu poti lucra cu companii de dimensiuni foarte mari, cum ar fi Ford spre exemplu“.

     

    In ceea ce priveste EasyCall, obiectivele companiei vizeaza pentru anul acesta o cifra de afaceri de 7,5 milioane de euro (10 milioane de dolari), in conditiile in care anul trecut cifra de afaceri a fost de 3,5 milioane de euro, conform lui Vladimir Sterescu: „Cresterea va veni din faptul ca vom avea foarte multe contracte noi care atrag dupa sine venituri mai mari si extinderea companiei din punctul de vedere al numarului de angajati. In plus, pregatim deja extinderea la nivel teritorial“.

     

    Schimbarile in cadrul companiei sunt destul de putine. Cel putin la capitolul cultura organizationala nu pare sa se fi schimbat absolut nimic. „Singurele modificari pe care le-au facut executivii de la CGS in ceea ce ne priveste au fost sa ne invete sa luam in calcul indicatori noi, cum ar fi rata de plecare a angajatilor“, a precizat directorul executiv al EasyCall. Dintr-un call-center pleaca anual intre 2% si 5% dintre angajati, factor care in cazul EasyCall nu a fost luat in considerare pana acum, dar care a costat compania in ultimii ani peste 250.000 de euro.

     

    Oportune sau nu, schimbarile din cadrul companiilor preluate recent, precum si alegerile in ceea ce priveste investitiile, pun oamenii din spatele tranzactiilor intr-o alta lumina. O masina noua, o cota de afaceri de obtinut, terenuri cumparate si bani investiti la bursa. Cam asa au aratat ultimii doi ani pentru cei care au vandut o afacere si s-au imbogatit. Sa vedem cum li se va arata anul acesta.