BusinessMagazin

Category: Special

  • GDF Suez

    Grupul nou-format GDF Suez va avea o valoare de piata de 90 de miliarde de euro, venituri totale de 72 de miliarde de euro* si va crea pana in 2013 sinergii de peste un miliard de euro anual. Estimarile apartin conducerilor celor doua companii.

    • Cel mai mare cumparator si vanzator de gaze naturale din Europa
    • Cel mai mare importator de gaz petrolier lichefiat (GPL) din Europa
    • Al doilea mare producator de energie din Franta
    • Al cincilea mare producator de energie din lume
    • Cel mai mare operator al sistemelor de distributie si transport de gaze naturale din Europa
    • Al doilea operator dupa rezervele de gaz si dupa terminalele de GPL din Europa.

    *Inclusiv cu divizia suez environment, care urmeaza sa fie listata, In valoare de 18-20 mld. Euro

  • Griji la Casa Alba pentru datoriile SUA

    De ani de zile administratia Bush a tot minimalizat ingrijorarile cu privire la miile de miliarde de dolari pe care SUA le datoreaza Chinei, Japoniei si statelor producatoare de petrol din Orientul Mijlociu, sustinand ca aceste datorii nu le ofera niciun avantaj gratuit guvernelor straine. Dar intr-un moment de instabilitate financiara globala precum cel de acum, administratia a inceput sa se ingrijoreze.

     

    Nelinistile americanilor – la fel ca acelea ale liderilor din Europa – se concentreaza pe o tendinta in crestere, dar putin inteleasa, a guvernelor straine de a-si converti creantele in „fonduri de investitii suverane“ care achizitioneaza active in SUA si in alte regiuni – si care pot influenta piata atunci cand vand sau cand cumpara.

     

    In replica, administratia Bush face presiuni la Fondul Monetar International si la Banca Mondiala sa cerceteze comportamentul acestor fonduri, care controleaza investitii estimate la circa 2.500 miliarde de dolari (peste 1.800 miliarde de euro), si sa elaboreze coduri de conduita pentru ele. Printre regulile propuse se va afla si obligatia de a dezvalui metodele de investitii si de a evita implicarea in politica tarilor in ale caror active investesc.

     

    Oficial, Statele Unite aproba cu bratele deschise orice investitie, cu exceptia celor care ar putea compromite securitatea nationala. Dar o unda de retinere se face simtita in cazul investitiilor din partea guvernelor straine, spre deosebire de cazul investitiilor venite de la companiile din acele tari. Unii politicieni avertizeaza cu privire la o posibila reactie negativa de ordin politic daca tendinta va continua.

     

    „Banii vor continua sa graviteze in mod natural in jurul activelor cu pretul in dolari, datorita soliditatii economiei noastre“, a spus intr-un interviu Henry Paulson Jr., secretarul Trezoreriei. „Nu mi-ar placea nimic mai mult decat sa obtin cat mai multi din acei bani. Dar inteleg ca exista o teama naturala ca acesti bani vor cumpara toata America.“

     

    Una dintre nelinistile americanilor tine de filozofia pietei. Statele Unite au predicat ani intregi evanghelia privatizarii, cerand altor state sa-si vanda industriile detinute de guverne. Acum, cu prezenta fondurilor suverane, multi experti se intreaba daca investitiile transfrontaliere nu se transforma in ceva nou, care ar putea fi numit nationalizare transfrontaliera – ridicand problema interferentei guvernelor in piata libera, doar ca de data asta in alte piete decat cea nationala.

     

    O alta ingrijorare este dimensiunea extinsa si cresterea potentiala a acestor fonduri. Cele 2.500 miliarde de dolari, la cat sunt estimate activele in care au investit, depasesc sumele investite de fondurile speculative („hedge funds“) din toata lumea. Mai mult, banca de investitii Morgan Stanley, intr-un multcitat studiu, previzioneaza ca aceste fonduri de investitii ar putea ajunge la un total al activelor halucinant, de 17.500 miliarde de dolari (aproape 13.000 miliarde de euro) in zece ani.

     

    Desi fondurile suverane nu par sa fi jucat un rol in recenta valtoare de pe pietele internationale, expertii spun ca ar putea sa o faca in viitor, in moduri favorabile sau nefavorabile – vanzand brusc activele detinute si precipitand o criza sau salvand financiar fondurile sau companiile care sunt in dificultate. „Aceste fonduri ar putea sa devina ori sursa problemei, ori o parte a solutiei“, spune Edwin Truman, senior fellow la Institutul Peterson pentru Economie Internationala. „Cand guvernele straine detin actiuni si obligatiuni, nu doar bonuri de trezorerie, trebuie sa te intrebi daca ele vor fi o forta stabilizatoare sau destabilizatoare.“

     

    Truman spune ca e usor de imaginat ca intr-o viitoare criza globala, Paulson s-ar putea sa faca apel nu doar la bancherii centrali, ci si la cei ce conduc aceste fonduri suverane. „Ar putea sa procedeze asa inca de pe acum, din cate stim noi“, adauga el.

     

    Fondurile sunt produsul deceniilor in care Statele Unite au importat mai mult decat au exportat. Preturile ridicate la energie au adus trilioane de dolari producatorilor de petrol si gaze naturale din Norvegia si Rusia pana in Orientul Mijlociu, in vreme ce setea americanilor de a importa bunuri si servicii a crescut rezervele valutare ale Chinei, ale Japoniei si altor exportatori giganti din Asia.

     

    Agitatia politica din jurul acestor fonduri a fost pana acum limitata. Eforturile din acest an ale Chinei si ale statului Singapore de a cumpara participatii la banca britanica Barclays si ale Qatarului de a prelua lantul de supermarketuri J Sainsbury din Marea Britanie au starnit putina emotie in randul liderilor britanici. Nici oferta Dubaiului pentru retailerul american Barney’s, nici achizitionarea, anul acesta, de catre China a unei participatii de aproape 10% la fondul de investitii Blackstone nu au starnit vreo agitatie in SUA.

     

    Probabil cea mai politica turbulenta cauzata de un fond suveran a aparut atunci cand Temasek Holdings, vehiculul de investitii detinut de statul Singapore, a achizitionat o participatie la o companie detinuta de fostul premier al Thailandei, Thaksin Shinawatra. Afacerea a starnit demonstratii antiguvernamentale care au dus pana la urma la indepartarea lui Shinawatra, printr-o lovitura de stat militara, in 2006.

     

    Principala temere este ca, dincolo de posibilitatea ca fondurile straine sa urce cotatiile actiunilor, ale obligatiunilor si pe piata imobiliara, ele sa exercite un control inoportun in politica sau in sfera privata. Truman de la Institutul Peterson este unul dintre multii experti care fac presiuni ca SUA, FMI si BM sa elaboreze coduri de conduita care sa tina zona politica departe de deciziile de investitii si sa le ceara fondurilor sa dezvaluie informatii despre componenta portofoliilor lor si despre strategiile lor de investitii. „Un guvern este o specie diferita in lumea investitiilor“, spune el. „Le spunem noi fonduri suverane (ale statului, n. red.), dar odata ce operezi in afara granitelor tale, nu mai esti «suveran» in acelasi sens“. Altii ar prefera sa li se ceara fondurilor sa-si plaseze deciziile de investitii in mainile unor manageri apolitici.

     

    „Din moment ce statele din Asia si cele petrolifere devin tot mai bogate, cu siguranta ca au si banii necesari ca sa incerce sa exercite influenta“, spune Kenneth Rogoff, profesor de stiinte politice si politici publice la Harvard. „Nu vrem ca influenta aceasta sa fie exercitata fara scrupule. Trebuie sa existe transparenta in modul de conducere a fondurilor si un control financiar care sa asigure protectie impotriva ei.“

     

    Paulson si secretarul adjunct al Trezoreriei, Robert Kimmitt, au calatorit in China, Rusia si in zona Golfului Persic ca sa le ceara oficialitatilor din domeniul financiar de acolo sa promoveze o deschidere mai mare asupra practicilor de investitii ale fondurilor suverane si sa interzica subventiile guvernamentale si alte forme de stimulente pentru activitatile lor de investitii din strainatate. Administratia de la Casa Alba mai cere guvernelor respective, drept conditie de a investi in Statele Unite, sa deschida accesul pentru investitiile americane in activele de acolo aflate sub controlul statului.

     

    Fondurile suverane exista de fapt de zeci de ani. Kuwait General Reserve Fund a fost infiintat in 1960, iar Abu Dhabi Investment Authority, infiintat in 1976, are investitii totale in jurul a 800 de miliarde de dolari (aproape 590 de miliarde de euro), ceea ce il face cel mai mare asemenea fond din intreaga lume. Cu 300 de miliarde de dolari investiti in noul sau fond, Norvegia este privita de multi drept un model de transparenta a strategiei sale de portofoliu, a detinerilor si a metodelor folosite. Dar ea isi asuma si miza politica fara niciun ascunzis, dupa ce si-a retras recent investitia in lantul de magazine american Wal-Mart, justificand cu acuzatiile ca acesta ar fi incalcat interdictia de exploatare a muncii minorilor si ar fi dejucat eforturile angajatilor de a se constitui in sindicate.

     

    Dar China si statele din Orientul Mijlociu mai au mult pana sa ajunga la fel de transparente in activitatile lor pe cat este Norvegia. Unii experti se intreaba ce s-ar intampla daca Beijingul ar cumpara o companie farmaceutica din SUA si ar face presiuni pentru schimbarea programelor de prescriere a medicamentelor. Sau care ar fi reactia daca un guvern arab ar cere sa-i fie sprijinita financiar o companie sau sa-i fie acordate scutiri de taxe pentru ca in schimb sa sprijine convorbirile de pace din Irak sau din Israel?

     

    „Daca aceste fonduri adera, sa zicem, la conceptul unui mare fond mutual, ele ar face aceleasi tipuri de investitii standard pe care le face fundatia Yale“, spune Lawrence Summers, fost secretar al Trezoreriei si presedinte al Universitatii Harvard. „Dar daca fac investitii mai directe, devin actori cu greutate in economie, si aceasta ridica multe intrebari.“

     

    Presedintele George W. Bush a promulgat recent o lege care imputerniceste Congresul sa imbunatateasca procesul de analiza si posibil sa respinga cumpararea companiilor americane de catre straini, pe considerente de siguranta nationala. Dar aceste tranzactii totalizeaza doar 10% din totalul achizitiilor de pe piata, conform Departamentului Trezoreriei.

     

    In urma cu cativa ani a izbucnit un scandal imens cand o companie controlata de emiratul Dubai a incercat sa preia administrarea catorva porturi din Statele Unite si cand o companie petroliera detinuta de guvernul chinez a incercat sa cumpere firma petroliera Unocal. Ambele episoade sugereaza ca americanii ar putea sa nu accepte volume tot mai mari de investitii guvernamentale straine. In ambele cazuri, ingrijorarea politicienilor americani a fost ca active vitale pentru securitatea nationala ar fi fost in pericol. Dar in anii ’80, nu era in pericol securitatea nationala atunci cand americanii s-au strambat cand companii japoneze au cumparat proprietati de lux precum studiouri de cinema sau Centrul Rockefeller.

     

    „Administratia Bush are dreptate sa urmareasca acest fenomen – nu alarmata, ci atenta“, spune Stephen Jen, sef al departamentului de analiza valutara la Morgan Stanley. „Trebuie sa capete transparenta strategia si conducerea acestor fonduri, astfel incat sa nu le suspectam de urzeli geopolitice ascunse in investitiile lor.“

     

    Traducere si adaptare: Mihai MitricA

  • Zorii unei noi crize

    In vreme ce americanii se tem de o epidemie a executarii ipotecilor, adusa de sucombarea pietei creditelor subprime, Marea Britanie sufera de o alta: executarile de ipoteci au atins cel mai mare nivel din ultimii opt ani.

     

    Susan Whittacker era disperata. In urma cu patru ani isi cumparase primul apartament in orasul Rochester, la mai putin de doua ore est de Londra. Dar apoi dobanzile au inceput sa creasca si venitul micului magazin pe care-l avea impreuna cu partenerul ei a inceput sa nu mai acopere ratele la creditul lor cu dobanda variabila.

     

    Pusa in fata executarii ipotecii si hotarata sa evite sa se mute la mama ei, Whittaker a gasit o solutie printr-un aranjament tot mai popular in Marea Britanie, numit „vinde si apoi inchiriaza la loc“. O companie privata i-a cumparat casa, permitandu-i sa evite executarea ipotecii; apoi compania i-a inchiriat casa, astfel ca Susan si partenerul ei nici nu au mai fost nevoiti sa se mute. Smecheria: compania le-a platit celor doi mai putin decat valora apartamentul lor.

     

    Astfel de intelegeri nu sunt obisnuite in Statele Unite si brokerii americani de ipoteci spun ca le descurajeaza, din cauza unor posibili creditori fara scrupule care pot sa-i exploateze pe proprietarii aflati in dificultate. Dar la vremuri disperate se cer masuri disperate. Executarile de ipoteci au atins in Marea Britanie cel mai mare nivel din ultimii opt ani; in 2007, de la inceputul anului, creditorii au reluat in posesie un numar record de 14.000 de proprietati, cu 30% mai mult decat in aceeasi perioada a anului trecut, potrivit Consiliului Creditorilor Ipotecari. Alti 125.100 de proprietari au ramas in urma cu plata ratelor la imprumuturile ipotecare.

     

    Si falimentele personale au atins un record absolut, in mare parte din cauza unei cresteri naucitoare a indatorarii ipotecare. Situatia a ajuns atat de serioasa – la fel ca teama proprietarilor disperati ca se va profita de ei -, incat nou-instalatul guvern al premierului Gordon Brown incearca sa schimbe regulile de baza ale sistemului ipotecar.

     

    Daca asa ceva e posibil, ramane de vazut, dat fiind in special atasamentul britanicilor pentru ideea de proprietate asupra locuintei, pentru creditele cu dobanda variabila si pentru indatorarea personala. Consumatorii britanici sunt cei mai indatorati cetateni dintre toate statele G7 – Grupul celor mai industralizate 7 state occidentale -, iar emisiunile de televiziune dedicate imobiliarelor si consilierii in ce priveste creditarea sunt printre cele mai urmarite in toata tara. „Traim intr-o societate unde incurajam oa-menii sa se indatoreze si sunt multe presiuni sa escaladezi aceasta scara, care pentru unii s-a dovedit o investitie fructuoasa“, spune Frances Walker de la Serviciul de consiliere pentru creditele de consum, o companie de consultanta din Londra.

     

    In momentul de fata, doar 5% dintre britanicii care cumpara o casa aleg un credit cu dobanda fixa. Aici se obisnuieste sa iei un credit cu dobanda fixa pentru primii doi ani, dupa care dobanda sa fie variabila pe toata durata contractului. Dar rata la creditele cu dobanzi variabile a luat-o tare in sus odata cu majorarea de catre Banca Angliei a dobanzii de referinta – de cinci ori in ultimele 12 luni, pana la 5,75%, cel mai mare nivel atins dupa 2001. Adaugati costurile din ce in ce mai ridicate ale alimentelor si ale utilitatilor si veti vedea de ce proprietarii britanici sunt tot mai stramtorati. Expertii imobiliari din tara spun ca din aceasta cauza tot mai multi aleg varianta cu „vanzare urmata de inchiriere“.

     

    Partea buna in Marea Britanie e ca, spre deosebire de SUA, pentru moment preturile caselor inca mai cresc, dupa ce s-au triplat deja fata de 1997. Recentele cresteri ale dobanzii de referinta inca nu au inversat tendinta. Federatia Nationala Imobiliara a estimat recent ca preturile vor creste cu 40% in urmatorii cinci ani, ridicand pretul mediu al unei locuinte – care deja a ajuns la un multiplu de 11 al salariului mediu – pana la 302.400 de lire sterline sau 445.289 de euro.

     

    Atat timp cat preturile cresc, teoretic proprietarii de case aflati in dificultate isi mai pot vinde casa si pot primi destui bani ca sa rascumpere ipoteca. In realitate, vanzarea unei proprietati in Marea Britanie poate dura si cateva luni si, cand ajung fata in fata cu executarea ipotecii, multi proprietari nu-si mai permit luxul unui astfel de termen. 

     

    Preturile mai ridicate ar putea sa-i impinga afara din piata pe unii cumparatori aflati in cautari, dar altii vor accepta pur si simplu ipoteci mai extinse. Detinerea unei locuinte este o idee atat de inradacinata in Marea Britanie, incat cei mai multi mai degraba s-ar indatora suplimentar decat sa inchirieze, chiar daca nu-si permit ratele, spun expertii imobiliari.

     

    Unii consilieri de credit au avertizat ca o crestere mai mare a cererii de imprumuturi ar putea incuraja practici neglijente in materie de creditare si ar putea duce tot mai multi debitori in faliment individual, ceea ce in schimb ar putea afecta consumul si ar incetini cresterea economica.  Dandu-si seama de aceasta, noul cabinet al lui Gordon Brown a venit cu doua initiative menite sa evite ca boom-ul imobiliar sa se transforme intr-o implozie. Masurile vizeaza constructia a 240.000 de locuinte noi in fiecare an pana in 2016, pentru a lansa in piata locuinte mai accesibile si pentru a-i incuraja pe creditori sa puna la dispozitie mai multe credite cu dobanda fixa pe 25 de ani. Expertii ipotecari estimeaza ca aproximativ doua milioane de ipoteci vor fi ajustate la o dobanda mai ridicata in urmatoarele 18 luni, odata cu expirarea perioadei initiale de doi ani cu dobanda fixa. Or, creditele pe termen lung cu dobanda fixa ar limita riscul unor astfel de evolutii.

     

    Faptul ca oamenii gandesc pe termen scurt cand iau credite si lipsa unei piete consolidate de obligatiuni ipotecare (emise cu scopul de a refinanta activitatea de creditare ipotecara) au impiedicat insa creditele cu dobanda fixa sa se dezvolte. Piata de profil din SUA este finantata prin intermediul pietelor de capital – de aici si unele dintre problemele care au afectat pietele – pe cand Marea Britanie a fost dintotdeauna o piata ipotecara axata pe retail si finantata prin depozite bancare.

     

    Aceasta misiune s-ar putea dovedi mai dificila acum, date fiind actualele probleme din piata ipotecara americana. Dar, daca guvernul nu-i poate convinge pe britanici sa isi schimbe obiceiurile de imprumut, expertii avertizeaza ca tara ar putea sa se confrunte cu propria criza a creditelor „subprime“ (de pe piata cu risc inalt, unde debitorii nu indeplinesc conditiile cerute de banci), pe masura ce clientii cu un istoric de credit deteriorat se vor orienta catre imprumuturi in conditii de „subprime“. „De aici va incepe adevarata problema si cu usurinta am putea vedea ca se va repeta aici ce s-a intamplat in SUA“, spune Steve Grail, director la Grosvenor Trust & Savings, consultant financiar independent din Londra.

     

    Nimic din toate acestea nu mai conteaza insa pentru Susan Whittaker. Faptul ca a fost nevoita sa-si vanda casa si sa o ia apoi cu chirie a facut-o sa excluda din start orice idee a unui alt imprumut. „N-o sa ne mai facem ipoteca vreodata“, a spus ea, intr-un interviu telefonic acordat din locuinta din Rochester. „Toata povestea asta ne-a scos din circuit.“

     

    Traducere si adaptare: Mihai MitricA

  • Ulise, Enea si acum Sarkozy

    Mediterana este marea din care s-au nascut epopeile, traversata de Ulise in calatoria lui spre casa si de Enea in drumul pentru fondarea a ceea ce s-a numit mai tarziu Roma. E firesc pentru liderii europeni sa-si descrie actiunile din zona mediteraneana cu vorbe mari.

     

    Cel mai recent exemplu a venit de la presedintele francez Nicolas Sarkozy, ale carui eforturi de a impinge Europa, ca sa nu mai vorbim de industria franceza de armament, mai aproape de Africa de Nord sunt prezentate ca facand parte dintr-o viziune a unei noi uniuni a natiunilor din jurul Mediteranei.

     

    Europa – Franta si Italia in particular – are probleme cu integrarea imigrantilor musulmani si are ingrijorari cu privire la extremismul islamic. Asa incat, sub viziunea mareata a uniunii mediteraneene, se fac eforturi pentru a investi in si a incheia contracte avantajoase cu statele din nordul Africii. In teorie, aceste tari vor deveni tot mai bogate si cetatenii lor vor avea deci mai putine motive sa le paraseasca.

     

    Ideea unei uniuni mediteraneene a tot circulat prin Europa de mai bine de un deceniu, vehiculata de mai multi lideri europeni. Sarkozy a scos-o din nou in fata in mai, in discursul sau de dupa victoria din alegerile prezidentiale. „A venit vremea sa construim impreuna o uniune mediteraneana care va fi puntea intre Europa si Africa“, spunea el.

     

    Ideea e atragatoare: state bogate si state sarace, democratice sau nu, musulmane sau crestine, din nordul Africii, Asia Mica, Orientul Mijlociu si Europa Occidentala, legate intr-o regiune mai bogata si mai sigura. Proiectul n-o sa se realizeze niciodata, cel putin nu in modul formal in care Sarkozy si alti lideri europeni l-au tot descris. Totusi, ramane un reper util pentru a vedea cum Europa se concentreaza mai mult la propria ograda ca sa-si rezolve problemele imediate: imigratia musulmana, infractionalitatea si politizarea de catre Rusia a resurselor sale energetice. Uitati-va numai la evenimentele recente care au implicat cel mai nabadaios membru al regiunii, Libia. Luna trecuta, sotia lui Sarkozy a aterizat in Libia ca sa ajute la eliberarea a cinci asistente medicale bulgare si a unui medic palestinian, tinuti prizonieri aici de opt ani sub acuzatia – privita de toata lumea ca fara fundament – ca ar fi infestat copii libieni cu virusul HIV. Nicolas Sarkozy a ajuns acolo dupa o zi. Franta a anuntat apoi incheierea unui contract de armament cu Libia in valoare de 402 milioane de dolari.

     

    Toata lumea a parut ca pleaca multumita: Sarkozy si-a consolidat faima de jucator care poate si face (desi opozitia din Franta a etichetat afacerea cu armament drept de prost-gust, fiind atat de apropiata in timp de eliberarea asistentelor medicale). Industria franceza a gasit noi clienti. Si afacerea, fara indoiala, nu a daunat intereselor acelor companii petroliere din Franta care deja aveau investitii in Libia. Libia si liderul ei, colonelul Muammar Gadhafi, au putut sa faca o serie de pasi dincolo de umbra izolarii internationale, fara nicio concesie in privinta schimbarii modului in care el conduce tara.

     

    Daca ceva asemanator s-ar intampla la o scara mai mare si cu structuri mai formale, s-ar putea sa corespunda cu viziunea embrionara a integrarii mediteraneene, de care premierul Italiei Romano Prodi vorbeste de ani intregi. „Este ceva benefic pentru ei, dar si pentru noi“, spune Stefano Sannino, consilierul diplomatic al lui Prodi. „Mai multa stabilitate, mai putin pericol de terorism, mai putina imigratie ilegala. In general vorbind, daca vecinul tau e mai bogat, atunci si tu esti mai bogat. Daca vecinul tau are mai multa stabilitate, si tu ai mai multa stabilitate.“

     

    Geoff D. Porter, analist pentru Orientul Mijlociu si Africa al Eurasia Group, care consiliaza corporatii cu privire la riscurile politice, spune: „«Biciul» sunt legile aspre privind imigratia, «zaharelul» este dezvoltarea statelor de unde provin imigrantii“.

     

    Pentru tarile europene implicate – in special cele din sud, pentru ca statele non-mediteraneene precum Germania au tendinta sa priveasca spre rasarit – mai sunt si alte beneficii: petrolul si gazele din Libia si din Algeria le-ar putea ajuta sa se protejeze de o Rusie mai putin previzibila, in acelasi timp in care le-ar aduce profituri propriilor companii petroliere. Pentru Franta este o ocazie sa se angajeze mai viguros intr-o intinsa regiune vorbitoare de limba franceza, pe care a considerat-o de multa vreme ca facand parte din sfera sa de interes. Italia isi poate confirma rolul traditional in Libia si isi poate dezvolta rolul diplomatic mai important la care aspira in regiune.

     

    Unii experti spun insa ca totul pare prea edulcorat si ca se trec cu vederea o varietate de riscuri care pot face din orice uniune mediteraneana mai putin un mariaj intre Europa si vecinii sai din sud si mai degraba o relatie nepotrivita de lunga durata. Cele mai incerte sunt sperantele lui Sarkozy in legatura cu Turcia. Liderul francez se opune eforturilor Turciei de a se alatura Uniunii Europene si spera ca Ankara se va multumi in schimb cu calitatea de membru (si cu un rol major) intr-o uniune mediteraneana. Asa ceva e insa improbabil si, pe de alta parte, ridica intrebarea daca o uniune mediteraneana poate fi credibila fara Turcia.

    „Este un nonsens pentru Turcia“, spune Sinan Ulgen, un fost diplomat turc si presedinte al EDAM, un institut de cercetare politica din Istanbul. „Turcia crede ca s-a angajat pe un drum foarte bine definit care o va duce spre calitatea de membru cu drepturi depline al UE“ – nu spre o organizatie de mana a doua. „Cum se poate dezvolta o astfel de constructie politica intr-o regiune in care evolutiile politice – respectul statului pentru drepturile si libertatile fundamentale – sunt atat de diferite de la o tara la alta?“, se intreaba Ulgen.

     

    Apoi mai este si intrebarea daca investitii precum cele prognozate de statele europene vor ridica realmente standardele de viata in Africa de Nord. Multi experti sustin ca dezvoltarea extractiei de petrol si gaze s-a dovedit complet ineficienta in privinta atenuarii discrepantelor dintre bogati si saraci.

     

    Erik Jones, profesor de studii europene la Scoala Johns Hopkins de Inalte Studii Internationale, din Bologna, spune: „E ca in cazul Nigeriei“ – tara cu cele mai mari rezerve de petrol din intreaga Africa. „Daca argumentele lui Sarkozy ar fi fost corecte, am fi vazut mai putini imigranti nigerieni venind spre Europa; or, acum vedem exact contrariul“, observa el.

     

    Jones spune ca nu pune in discutie ideea ca investitiile pot ridica standardul de viata, dar doar cu conditia ca ele sa creeze bogatie nu numai pentru o elita. Iar Ulgen insista ca Turcia nu va respinge un rol intr-o constructie suprastatala mediteraneana, dar nu cu pretul calitatii de membru al UE. Cu alte cuvinte, poate ca modul de a crea o uniune mediteraneana ar fi ca ea sa reprezinte un preludiu, nu o alternativa la integrarea in Uniunea Europeana.

     

    Dar, fireste, asta ar insemna regandirea a ceea ce inseamna sa faci parte din Europa.

     

    Traducere si adaptare: Mihai MitricA

  • Sa nu-ti faci casa pe nisip

    Plasamentele in creditele imobiliare cu risc ridicat au devenit noua boala rusinoasa a pietelor financiare. Au contractat-o si institutii serioase, ca Deutsche Bank, HSBC, Merrill Lynch, dar mai ales fondurile speculative, cele care joaca la risc. Problema nu era insa daca boala se va declansa, ci momentul cand avea sa se intample asta; cat despre tratament si prognostic, parerile sunt cat se poate de impartite.

    In primele zile ale lui martie 2007, site-ul specializat www.lenderimplode.com contorizase 36 de institutii de credit care au intrat in faliment de pe urma restantelor la creditele ipotecare cu risc ridicat („subprime”). Cateva zile mai tarziu, presedintele Rezervei Federale a SUA, Ben Bernanke, se arata optimist: „Impactul problemelor din piata de subprime asupra economiei si a pietelor financiare pare sa se afle sub control“. Dupa inca jumatate de an, bilantul ajunsese pe 15 august la 117 cazuri de faliment, alte 14 institutii de credit fiind pe lista de asteptare pentru faliment sau raportand pierderi foarte mari.

    Intre timp, Bernanke se razgandise, chemat cu cateva saptamani inainte sa dea socoteala in fata congresmanilor ingrijorati: „Restantele si executarile de ipoteci creeaza probleme economice, sociale si personale pentru multi proprietari si comunitati – probleme care par ca se vor agrava inainte ca situatia sa se poata imbunatati“. Un congresman estima la audierea lui Bernanke ca peste un milion de americani si-au pierdut locuintele anul trecut pentru ca nu au putut sa le plateasca. Altii sunt pe lista de asteptare.

    Si problemele s-au agravat: American Home Mortgage, al zecelea creditor pe piata ipotecara americana, cu un portofoliu de credite in 2006 de 59 de miliarde de dolari, a intrat in faliment la inceputul lunii si a anuntat concedierea a aproape 7.000 din cei 7.400 de angajati. Doua fonduri ale Bear Stearns cu investitii in special in creditele „subprime“ (cele care nu pot fi contractate de pe piata principala, pentru ca debitorii nu indeplinesc conditiile de acolo) au dat faliment, dupa ce compania a incercat sa le salveze pompand in ele aproape 4 miliarde de dolari (circa 2,96 miliarde de euro). Banca franceza BNP Paribas a suspendat si ea activitatea a trei fonduri de investitii in valoare de 2 miliarde de euro, afectate de expunerea pe piata de credite ipotecare cu risc ridicat.

    Iar de aici mecanismul se stie: investitorii la burse s-au speriat si au inceput sa vanda, actiunile au scazut, oferta de credite pentru companiile care s-au vazut ramase fara bani s-a redus drastic, dobanzile la imprumuturile de urgenta au crescut, iar aceasta a silit bancile centrale sa intervina, oferind ele lichiditate pentru a mentine nivelul dobanzilor. Rezerva Federala, Banca Centrala Europeana si bancile centrale din Asia au pus la dispozitia pietei in jur de 300 de miliarde de dolari in total in mai putin de o saptamana. 

    Intr-un asemenea context, intrebarea de bun-simt a publicului, exprimata de un blogger pe teme economice, a venit firesc: la ce bun atatia laureati ai premiului Nobel pentru Economie si atatea modele de prognoza daca nu se pot prevedea si combate asemenea crize? Sa ne aducem aminte de anul 2001, cand Rezerva Federala, condusa pe atunci de Alan Greenspan, a redus de zece ori consecutiv dobanda de referinta de la 6%, in ianuarie, la 2% in decembrie. Si aici nu au fost de vina atentatele de la 11 septembrie (care au prins dobanda la 3,5%): economia americana venea dupa un an de incetinire a cresterii, cand consumul scazuse la cote ingrijorator de apropiate de o recesiune. Calculul Fed a functionat atunci foarte bine: economia si-a revenit, increderea consumatorilor a crescut, iar piata imobiliara a fost una dintre principalele beneficiare ale acestei evolutii. Bancile au fost, normal, principalul canal prin care populatia si-a procurat resursele pentru a-si satisface setea de consum. Pentru ca rata dobanzii a continuat sa scada, ajungand in 2003 la 1%, oricine se straduia putin putea sa culeaga din piata cati bani voia; prin urmare, preturile imobilelor au luat-o in sus, desi oferta crescuse la randul ei (numarul de case noi vandute in America a urcat intre 2000 si 2005 de la 900.000 la 1,3 milioane).

    Euforia creata de dobanzile mici si de preturile ridicate ale imobilelor a facut ca multe institutii financiare sa lase deoparte temerile fata de riscuri si sa ofere credite chiar si celor care nu se calificau in conditii obisnuite pentru un imprumut. Asa a aparut industria creditarii cu risc ridicat – piata „subprime“: debitorii erau multumiti ca cineva le da bani pentru o casa pe care altfel nu si-ar fi permis-o, creditorii inchideau ochii la veniturile declarate incorect in multe cazuri, multumiti ca ii taxeaza cu o dobanda piperata (mult mai mare decat cea cu care ei se imprumutau la randul lor pentru a face rost de lichiditati) si cu gandul ca pretul imobilului ipotecat le va permite sa-si recupereze banii, in cazul in care clientul intra in faliment.

    Socoteala le-a parut multora plauzibila, cu atat mai mult cu cat respectivele institutii au gasit si o metoda prin care isi externalizau riscul: portofoliul de credite cu risc ridicat a fost transformat in obligatiuni cu risc ridicat (CDO – collateralized debt obligations), care promiteau castiguri suculente, si vandut celor dornici sa-si asume riscurile, dar si profiturile. Si, dupa cum s-a vazut si se va mai vedea inca destula vreme, n-au fost putini cei care s-au lacomit la castiguri mari intr-un timp scurt. Nu numai din America, ci si din Europa si chiar Asia, cunoscuta ca un rezervor inca plin de lichiditati. Acesta a fost primul lucru de care nu au tinut cont cei care s-au aventurat, intr-un fel sau altul, pe piata subprime: cand sunt prea multi la masa, tortul se termina prea repede.

    Al doilea lucru neluat in seama a fost politica Fed in ce priveste inflatia: dupa ce a lasat banii sa zburde prin piata vreme de aproape trei ani, in iunie 2004 Fed s-a intors din drum, cu pasi grabiti, ca sa nu lase economia sa intre in supraincalzire. Dobanzile care scazusera pana la 1% au fost majorate accelerat, astfel ca dupa doar un an se triplasera si dupa inca un an au ajuns la 5,25%, nivel la care se pastreaza si astazi. Odata cu dobanzile au crescut si costul creditului, care a ajuns de cinci ori mai mare in doar 24 de luni, fara ca veniturile platitorilor sa creasca in acelasi ritm. Intrarea in incapacitate de plata a debitorilor, dupa asumarea unor ipoteci succesive, a introdus in piata imobile care trebuia sa fie vandute repede – si uneori mai ieftin decat pretul de achizitie – pentru recuperarea datoriei. Asa au scazut si preturile si s-a prabusit si sectorul imobiliar. Iar dupa ce n-a mai existat niciun motiv pentru achizitia CDO, cei care le detineau deja s-au vazut in imposibilitatea de a-si incasa profiturile la care sperau. De aici si pana la panica vanzarii in masa a oricarui tip de titluri de valoare care parea contaminat cu o componenta subprime nu a mai fost decat un pas, si el a fost facut in ultima luna. De foarte multi si de foarte multe ori.

    Un comentator britanic spunea saptamana trecuta in The Times ca ceea ce s-a intamplat cu sectorul creditelor subprime dovedeste limitele teoriei economice in a explica insusi comportamentul pietei: jucatorii actioneaza uneori impotriva curentului care i-ar duce la mal si se avanta tot mai mult in mijlocul vartejului, potentandu-l. Aceasta si pentru ca de multe ori se afla abia la primul nivel al analizei deciziei: actorii din piata nu stiu ceea ce anume nu stiu (adica gradul de expunere al unei companii sau al alteia la credite subprime neperformante), iar informatia care le lipseste e tocmai aceea necesara pentru a lua decizia corecta. Asa incat, pentru orice eventualitate, oamenii au vandut pe scadere actiuni, prabusind cotatiile. Sau, dupa cum declara pentru Financial Times Mortimer Zuckerman – un miliardar new-yorkez care si-a facut averea din imobiliare si editor al ziarului The New York Daily News –, „tot sistemul e pe cale sa se blocheze, pentru ca toata lumea se repede spre usa in acelasi timp“. Cu toate ca motive de fuga ar cam fi, recunoaste Zuckerman: „problemele din piata subprime sunt mai serioase decat am crezut initial“.

    Comisia pentru Operatiuni Bursiere din SUA (SEC) a anuntat controale ample la cele mai mari grupuri financiare de pe Wall Street, dar si la diviziile de investitii ale bancilor comerciale, pentru a vedea daca nu cumva cei in cauza isi ascund pierderile cauzate de expunerea la creditele subprime. Cat despre fondurile speculative, a caror activitate SEC a promis in repetate randuri ca o va reglementa, nimeni nu poate sti cu siguranta cate pierderi de miliarde de dolari se ascund in registrele contabile ale acestora, iesirea la suprafata a cifrelor respective fiind o chestiune de timp.

    Multe voci au cerut Rezervei Federale sa reduca iarasi dobanda, pentru a mai da o gura de oxigen companiilor aflate in dificultate, prin accesul la imprumuturi mai ieftine cu care sa compenseze pierderile din piata creditelor subprime. Insa si mai multe voci au obiectat impotriva unei astfel de interventii, care ar afecta sloganul darwinist al pietei: sa ramana in picioare doar cei care au stiut ce riscuri sa-si asume si care sunt pregatiti sa treaca peste perioada dificila. Intr-adevar, sustinerea prin astfel de parghii a unor manageri de fonduri speculative care si-au umplut buzunarele adunand „monede de un cent din fata compresorului“ – asa cum ii acuza economistul Nassim Nicholas Taleb – nu ar face decat sa elimine orice teama de risc, creand ceea ce analistii numesc hazard moral (poti sa faci orice greseala, oricum vei fi salvat de interventia unei autoritati – in cazul de fata, banca centrala americana). Dintr-un astfel de motiv se pare ca Banca Angliei a fost singura care nu a intervenit aruncand cu miliarde de lire sterline spre aventurierii din sectorul subprime; guvernatorul Bancii, Mervyn King, avertizase de altfel companiile britanice sa nu se astepte la ajutorul sau, intrucat „nu este vorba despre o criza financiara internationala“, ci doar de una a sectorului creditelor subprime din SUA, unde cine a investit a stiut ce riscuri isi asuma.

    Si totusi, ce se va intampla mai departe? Perspectivele Fondului Monetar International nu sunt deloc incurajatoare: intr-o prezentare tinuta la sfarsitul lunii iulie si insotita de un grafic inspaimantator, John Lipsky, director adjunct al Fondului, avertiza ca tot ceea ce se intampla acum nu este decat avangarda colapsului, restul problemelor urmand apara pe parcursul urmatorilor doi ani, cand si mai multi debitori vor intra in incapacitate de plata. Graficul lui Lipsky, care urmareste un calendar al scadentelor si al restructurarilor de ipoteci pe piata subprime, sugereaza ca perioada critica incepe din vara lui 2007 si se accentueaza pe parcursul anului viitor, dupa care lucrurile se calmeaza treptat, ultima unda de soc (de mult mai mica amploare insa) figurand la orizontul lui 2011.

    Acum, intrucat solutia pomparii de lichiditati in piata este doar temporara, probabil ca Fed ar putea decide o serie de scaderi de dobanda, ca sa nu lase economia americana sa intre in recesiune. Optimistii spun ca deocamdata fundamentele economice arata bine, pericolul de supraincalzire fiind depasit, iar indicatorii semnalizand o crestere sanatoasa si solida – astfel incat criza va putea fi depasita in scurt timp. Pesimistii amintesc insa ca pericolul sta tocmai in ceea ce stim ca nu stim: cat de multe institutii financiare din lumea intreaga sunt implicate in pariul pe sectorul subprime din SUA? Pentru ca, indiferent cat de solide sunt fundamentele economice, reactiile investitorilor raman extrem de emotionale in asemenea situatii, ori de cate ori se va afla ca inca un nume important prezinta simptome de „infectie“ urmeaza automat efectul de panica, asupra titlurilor de valoare, ca si a monedelor: de pilda, dupa ce la inceputul saptamanii trecute presa spaniola a relatat ca banca Santander are si ea plasamente de 2,2 miliarde de dolari pe piata subprime, cotatia euro a scazut cu 0,3% atat fata de dolarul american, cat si fata de yenul japonez. Si, adauga aceiasi pesimisti, sa luam in calcul si impactul social al unui posibil anunt ca unul sau mai multe fonduri de pensii s-au ales cu pierderi de pe urma alunecoasei piete ipotecare americane; povestile cu prabusirile marilor vehicule bursiere se transforma in asemenea momente in arme politice extrem de sensibile.

    Pentru moment sa notam totusi ca toata aceasta nebuloasa are si castigatorii ei – cei care in acest moment mai sunt in stare sa investeasca, profitand de scaderea generala a pietelor. Fie ei banci de investitii, fonduri speculative sau de private equity, „hoitarii“, dupa cum ii numea Financial Times, au acum un moment propice sa cumpere actiuni ieftinite de lipsa de lichiditate din piata, actiuni de cresterea carora sa profite mai tarziu. Evident, cei ce mai au suficienti bani ca sa faca asta.

  • Cand America stranuta

    Criza financiara s-a extins relativ rapid si catre pietele din Europa Centrala si de Est. Teoretic, fiecare bursa din regiune ar fi trebuit sa reactioneze in functie de valoarea investitiilor straine, iar nivelul de corectie ar fi fost corelat cu expunerea fondurilor de investitii prezente.

    VARSOVIA Cea mai mare bursa din regiune a inregistrat o scadere de peste 11% a principalului indice, WIG20, de la 3.890 de puncte in data de 23 iulie pana la 3.460 de puncte saptamana trecuta, apropiindu-se de valoarea afisata la inceputul anului, de 3.350 de puncte. La bursa din Varsovia, prezenta fondurilor straine este semnificativa, din totalul de 41 de membri ai Bursei 15 fiind brokeri din alte state europene, iar valoarea tranzactiilor acestora se ridica la 2,5 miliarde de euro in luna iulie. Corectia din ultimele saptamani este insa considerata mult prea mare, comparativ cu scaderile din SUA sau Europa Occidentala. Explicatia analistilor spune ca titlurile listate erau oricum supraevaluate, in principal din cauza prezentei fondului privat de pensii obligatorii (pilonul II), care prin lege nu poate investi sumele atrase de la populatia activa decat in piata poloneza, drept pentru care actiunile au crescut fortat. Iar primul soc negativ aparut, chiar si de origine externa, ca acesta, a dus la o scadere accentuata.

    BUCURESTI In aceeasi perioada de corectie, principalul indice al bursei din Praga, PX, a pierdut aproape 6%, BUX din Budapesta aproximativ 9%, iar BET al Bursei de Valori Bucuresti a picat in jur de 12%. Practic, pana saptamana trecuta, piata de capital autohtona a cazut cel mai mult din tot Estul, desi BVB nu are nici macar un membru care sa tranzactioneze de la un birou aflat peste hotare, iar expunerea investitorilor nerezidenti are deocamdata doar o pondere de aproximativ jumatate din totalul investitiilor. Indicele SIF-urilor, BET-FI, a pierdut aproape 15% de la inceputul crizei (iar SIF-urile sunt considerate motorul pietei, prin lichiditate si prin participatiile extinse in majoritatea sectoarelor economice). Picajul de aici este cu atat mai greu de explicat cu cat si rezultatele economice ale companiilor romanesti si ale economiei in general sunt peste asteptari. Dar „lichiditate mica si volatilitate mare inseamna panica”, spune Amalia Baraian, broker la SSIF Broker Cluj. Criza a facut ca investitorii straini sa se opreasca din tranzactionare si sa intre in asteptare. Cei autohtoni s-au panicat; au observat ca profitul mare pe care il aveau cu cateva zile inainte incepe sa se reduca si au inceput sa vanda cat mai mult si cat mai repede, fapt care a dus la scaderea accelerata a cotatiilor. Corectia, pe ansamblu, era asteptata de ceva vreme, dupa ce piata a tot mers in sus; singura problema e ca a fost prea mare.

    NOROCOSII Insa nu toate pietele au scazut. Aflat in aceeasi situatie cu Romania, adica in conditiile unei prezente reduse a investitorilor straini si cu o capitalizare relativ mica, indicele SBI20 al bursei din Ljubljiana a crescut cu aproape 5% de la inceputul crizei internationale. De asemenea, indicele SOFIX al bursei din Sofia a inregistrat o majorare cu circa patru procente, in ciuda unor oscilatii marcate in fiecare zi. Cel mai bine s-a miscat principalul indice al bursei din Bratislava, care nu a contabilizat nicio zi de minus. Incet, dar sigur, indicatorul slovac a urcat cu aproape trei procente.   

  • Milionarii printre noi

    Silicon Valley este plin de cei care ar putea fi numiti clasa de „milionari muncitori” care lucreaza la fel de mult ca orice salariat al unei firme de IT. In general sunt multumiti de slujbele pe care le au, diferenta de baza fata de restul lumii fiind ca ei sunt la adapost de nelinistile celor mai multi dintre cei ce traiesc de la un salariu la altul.

    Dupa orice criteriu, poate doar in afara de ale lui si ale vecinilor lui din Silicon Valley, Hal Steger este un om de succes. La 51 de ani, are peste doua milioane de dolari in banca, locuinta de 1,3 milioane de dolari pe care o detine impreuna cu sotia lui pe un promontoriu cu vedere la Oceanul Pacific este deja achitata, iar venitul anual net al cuplului, de aproape 3,5 milioane de dolari, ii plaseaza in primele 2% din topul familiilor din America.

    Si totusi, Steger continua sa trudeasca in ceea ce un coleg de-al lui numeste „minele de sare din Silicon Valley“, ca director de marketing pentru o nou-infiintata companie de tehnologie. In cele mai multe zile, Hal poate fi gasit la biroul lui de la 7 dimineata. In mod obisnuit lucreaza cate 12 ore pe zi si mai adauga inca zece ore in weekend. „Stiu ca oamenii care privesc din exterior se vor intreba de ce cineva ca mine continua sa munceasca atat de mult“, spune Steger. „Dar cateva milioane in cont nu mai inseamna atat de mult ca inainte. Poate in anii ’70, cateva milioane de dolari insemnau un stil de viata ca in «Celebri si bogati» sau ca al lui Richie Rich, intr-o casa mare cu un majordom. Dar asta nu mai e valabil.“

    Clasa de „milionari muncitori“ din Silicon Valley e compusa din oameni ca Steger. Multi dintre acesti impliniti si ambitiosi membri ai elitei digitale inca nu se considera pe sine cu adevarat norocosi, in parte pentru ca sunt inconjurati de oameni mai bogati decat ei – adesea cu mult mai bogati.

    Cand directorii executivi sunt in mod obisnuit retribuiti cu zeci de milioane de dolari pe an si cand un manager de fond speculativ poate ridica un miliard de dolari intr-un an, cei cu cateva milioane de dolari isi considera adesea averea acumulata ca fiind minora, o oglindire a statutului lor modest in noua Epoca de Aur, cand sute de mii de oameni au strans averi cu mult mai mari.

    „Toti cei de aici se uita la oamenii care sunt mai sus decat ei“, spune Gary Kremen, 43 de ani, fondatorul serviciului de matrimoniale Match.com. „E ca pe Wall Street, unde sunt toti finantistii aia care valoreaza cate sapte milioane de dolari si care se intreaba ce-o fi asa de special la ei atata vreme cat sunt o gramada de tipi care valoreaza sute de milioane de dolari.“

    Kremen isi estimeaza averea neta la 10 milioane de dolari, ceea ce il situeaza intre americanii cu averi mari, potrivit statisticilor Rezervei Federale, dar cu greu intra in esaloanele de varf ale oraselor bogate precum Palo Alto, Menlo Park sau Atherton. Asa ca lucreaza cate 60-80 de ore saptamanal, pentru ca, spune el, nu crede ca are destui bani ca s-o lase mai moale. „Aici esti nimeni la 10 mil. dolari“, recunoaste Kremen intr-o discutie la un pahar de Pinot Noir.

    Fireste, nu toti milionarii din Silicon Valley impartasesc aceasta opinie. Celeste Baranski, 49 de ani, inginera, are o avere neta de aproape cinci milioane de dolari, traieste impreuna cu sotul ei in Menlo Park si nu mai duce grija ca trebuie sa puna deoparte bani pentru taxele de colegiu ale celor doi copii ai lor. Cu mult timp in urma a incetat sa se mai ingrijeasca de situatia carnetului de cecuri. Cand cele 18 ore zilnice de program la conducerea unui departament de 1.200 de oameni au extenuat-o, a renuntat si si-a oferit 12 luni de vacanta.

    Totusi, la fel ca alti milionari muncitori din Silicon Valley, si ea are o serie de nelinisti cu privire la viitorul sau financiar. Celeste – care pentru o scurta perioada, in 2000, a avut o avere de cam 200 de milioane de dolari, dar a incasat doar un milion de dolari inainte de colapsul companiilor din tehnologie – a revenit la munca in martie. Impreuna cu doi parteneri, a fondat o companie de software, Vitamin D, si deja a reluat noptile nedormite si stresul care o asteptau inainte. „Ma intreb tot timpul: de ce fac asta?“, marturiseste ea.

    Munca intr-un start-up a fost dintotdeauna revigoranta, spune Celeste. Dar impreuna cu sotul ei, in varsta de 62 de ani, care lucreaza si el, a ajuns la concluzia ca trebuie sa continue sa munceasca daca vrea sa traiasca pe mai departe la aceleasi standarde ca acum. Recent, cei doi au ajuns la o intelegere: ea va mai lucra inca cel putin cinci ani ca sa-si asigure economiile.

    „Oamenii de pe aici, daca au doua sau trei milioane de dolari, nu se simt in siguranta“, spune David W. Hettig, avocat specializat pe imobiliare din Menlo Park care i-a consiliat pe bogatii din Silicon Valley vreme de doua decenii.

    Multi dintre milionarii mai modesti de aici se simt ciudat, chiar vinovati cateodata, pentru averile lor. Talentul a jucat un rol in succesul lor financiar, dar si faptul ca au fost in locul potrivit la momentul potrivit. „Multi recunosc ca daca s-ar fi intamplat sa intre in alt birou, lucrurile ar fi iesit cu totul altfel“, spune Marilyn Holland, un psiholog din Menlo Park care ii consiliaza de 25 de ani pe cei din elita Silicon Valley. Aceasta este o diferenta majora intre milionarii muncitori si cei mai bogati magnati ai tarii, care tind sa se priveasca drept stalpi ai comunitatii pe masura sutelor de milioane sau poate chiar a miliardelor de dolari pe care le poseda. „O gramada de bani aici este un accident“, spune Bruce Karsh, 51 de ani, inginer care isi estimeaza averea intre doua si patru milioane de dolari. „Oamenii de aici n-au plecat la drum ca sa ajunga miliardari.“

    Celeste Baranski este una dintre ei. Fiica a unui profesor de colegiu care a murit cand ea avea 12 ani, lasand in urma o mama cu trei copii de crescut, Baranski a inceput colegiul cu gandul sa se faca muzician. Dar ingrijorarile cu privire la datoriile pe care le stransese au facut-o sa se transfere la politehnica, unde a obtinut in cele din urma un master in inginerie electrica. Faptul ca azi are o avere in jur de cinci milioane de dolari „ar fi fost ceva de neimaginat pe cand aveam 20 de ani“, spune Celeste, care a lucrat ca menajera ca sa-si poata plati studiile. „Tot timpul ma intreb: merit toate astea?“, spune ea. „Niciodata nu ti se pare ca meriti, pentru ca sunt o gramada de bani.“

    Si nu e singura milionara care-si pune intrebarea asta. Holland spune ca adesea lucreaza cu multimilionari care se intreaba de ce ei sunt atat de bine recompensati, in vreme ce altii, cum ar fi profesorii, care au o contributie atat de mare in societate, nu sunt.

    Momentul norocos din cariera lui Celeste Baranski a venit in septembrie 1999, cand si-a luat o slujba ca inginer-sef la Handspring, producator de dispozitive mecanice. Pana la sfarsitul lui 2000, actiunile pe care le acumulase au facut-o pentru o scurta perioada una dintre cele mai bogate femei din Silicon Valley.

    La o privire de suprafata, Celeste si sotul ei, Paul, traiesc modest. Ea conduce un Subaru din 2006, iar sotul ei un Saab vechi de sase ani. Copiii lor merg la scoala publica, iar vacantele tind sa fie excursii modeste, in special pentru vizitarea rudelor. Baranski nu e pasionata de haine sau de bijuterii. Au o piscina, dar numai pentru ca ea a facut mari presiuni – un vis de-al ei inca de pe vremea pe cand era copil, in California de Sud.

    Ca multi dintre vecinii ei, Celeste a cheltuit o multime de bani pentru o casa intr-o comunitate impanzita de unele dintre cele mai scumpe proprietati din tara. La inceputul lui 2001, cand Celeste parea mai bogata decat era, sotii Baranski au platit 1,95 de milioane de dolari pentru o casa darapanata din Menlo Park, stiind ca urma sa o darame. Au cheltuit un milion in urmatorii ani ca sa-si ridice casa lor de vis.

    Celeste recunoaste, bineinteles, ca se descurca mult mai bine decat multi dintre vecinii ei. Chiar administratorii de colegiu, profesorii si alti membri ai corpului academic, toti bine platiti, se zbat sa-si plateasca facturile in aceasta comunitate scumpa din sudul orasului San Francisco. „Nu-mi dau seama cum pot oamenii sa traiasca aici doar din salariu“, spune ea.

    Hettig, avocatul specializat pe imobiliare, rezuma: „Ne aflam intr-un mediu atat de rarefiat, incat oamenii de aici pierd perceptia despre cum arata restul lumii“. Silicon Valley ofera o perspectiva neobisnuita despre cum sa tii pasul cu vecinii. Investitorul cu capital de risc care sta doua case mai jos s-ar putea sa aiba un avion particular Cessna Citation X. Tatal prietenului tau in varsta de 8 ani, care nu lucreaza de doi ani, sta la volanul unui Ferrari galben stralucitor. Tentatiile incoltesc oriunde.

    Apoi mai sunt problemele suplimentare ale acestei elite digitale, spune psihologul Holland, lucruri carora ei nu sunt obisnuiti sa le faca fata. „Sunt o multime de oameni care vin la tine pentru bani“, spune Holland. „Rude, parinti etc. Diversele organizatii te cauta pentru contributii de caritate. Exista ideea asta, ca tu ai toti banii, asa ca de ce sa nu scrii un cec gras pentru scoala asta sau pentru alta opera de caritate?“ Alte presiuni vin din interiorul cercului social. Tony Barbagallo, spre exemplu, isi aduce aminte cand mai multe cupluri au incercat sa-i momeasca pe el si pe sotia lui – fara succes insa – sa zboare la Las Vegas pentru un bal de caritate la care participa Andre Agassi. „Te uiti in jur si presiunile ca sa cheltuiesti mai mult sunt peste tot“, spune Barbagallo, 44 de ani, care in ultimele doua decenii a strans in jur de 3,6 milioane de dolari, in actiuni si optiuni de cumparare, de la companiile pe la care a lucrat. Copiii vor aceleasi ultime modele de haine pe care le poarta colegii lor si cele mai la moda jucarii. Mobila nu mai pare indeajuns de buna in momentul in care te muti intr-o casa de mai multe milioane de dolari. Familiile discuta si deodata statiunea aceea din Mexic care le-a placut atat de mult iarna trecuta nu este indeajuns de buna cand se fac planurile pentru concediul urmator. Tabara din vacanta de vara, o menajera full-time, vinuri de colectie si country cluburi: costul vietii creste.

    Lui Umberto Milletti, care a tot visat sa traiasca mai modest ca sa usureze presiunea financiara pe care o tot resimte in ciuda unei averi de aproape cinci milioane de dolari, i se pare un maraton fara linie de finis. „Aici, cei 1% din varf fug dupa zecimea din varful acestui 1% si zecimea din varful acestui procent fuge dupa sutimea de la varful acestui 1%“, spune el. „Incerci sa nu te lasi prins, dar e greu.“

    Traducere si adaptare: Mihai MITRICA

  • Umbra lui Murdoch. La WSJ

    De cand oferta News Corporation pentru Dow Jones & Company a fost facuta publica in urma cu trei luni, cariera de business si motivatiile lui Rupert Murdoch au fost disecate in incercarea de a prezice ce ar putea el face ca proprietar al The Wall Street Journal (WSJ).

    Oricat de mult si-a dorit WSJ, Murdoch s-ar putea totusi sa nu aiba o strategie stabilita, potrivit interviurilor si celor mai recente conversatii cu cateva persoane din anturajul lui, care au vorbit cu conditia sa nu le fie publicate numele.

    „E foarte mare probabilitatea sa nu existe un plan major”, a spus o persoana apropiata lui Murdoch care a cerut protectia anonimatului, intrucat nu este autorizata sa vorbeasca din partea companiei.

    Dar uitandu-ne la istoria lui, sunt putine dubii ca scopul principal al lui Murdoch este atragerea cititorilor si a advertiserilor de la The New York Times (NYT) si de la The Financial Times (FT), principalii rivali ai WSJ. Strategia lui va include probabil scaderea tarifelor de publicitate si investitii masive in partea editoriala – in special in sectiunile de stiri din Washington si stiri internationale -, asumandu-si pierderile pentru a castiga razboiul pe termen lung. In varianta cea mai ambitioasa, planurile lui Murdoch vizeaza pozitionarea WSJ ca rival al New York Times in stabilirea agendei zilnice a tarii.

    Aceasta viziune are un corolar de business: prin extinderea influentei venerabilului ziar dincolo de cititorii interesati in mod deosebit de business, Murdoch vrea sa repozitioneze WSJ nu doar ca si cel mai important cotidian financiar al lumii, dar si ca principala companie de jurnalism de afaceri pentru consumatori.

    Ziarul a incercat deja asta prin intermediul materialelor mai facile si al editiei sale de sambata. Reorientarea ziarului mai mult catre consumatori va fi pe masura altor doua aspiratii pe care le are Murdoch. Una e sa construiasca Fox Business News Channel, aflat acum in fasa.

    WSJ are deja incheiat un parteneriat pentru furnizarea exclusiva de continut catre CNBC, iar News Corporation a descoperit ca intelegerea este intangibila pana in 2012. Orice miscare de a lega WSJ de noul canal de business Fox va genera o incurcatura.

    A doua si cea mai importanta dorinta a lui Murdoch este sa revitalizeze incercata industrie a publishing-ului prin integrarea componentelor print si video online si prin consolidarea brand-urilor in toata lumea. O parte din aceasta necesita ajustarea Dow Jones Web si cresterea competentei serviciului – care nu include doar varianta online a WSJ, dar si saptamanalul de investitii Barron’s, agentia de stiri Dow Jones si site-ul de investitii pentru publicul larg Marketwatch.com – pentru a crea o platforma online pentru toate operatiunile de agregare de stiri ale companiei din lumea intreaga. O alta parte ar implica folosirea serviciilor video ale Fox si Sky News din lumea intreaga drept sursa de continut video pentru noile site-uri.

    Intr-un interviu pentru The Times la inceputul acestui an, Murdoch gandea cu voce tare despre WSJ. Spre exemplu, a spus ca nu are timp sa citeasca articolele mai mari in timpul saptamanii, dar ca urmareste rubrica de tehnologie a lui Walter Mossber.

    Murdoch a mai sugerat ca i-ar placea sa transforme sectiunea de lifestyle din ziarul de sambata intr-o revista glossy. Recent, a declarat revistei Time ca nu prea are incredere in materialele neconventionale de prima pagina.

    O schimbare mai imediata ar putea fi simtita pe partea de web, unde WSJ s-a remarcat in randul ziarelor acumuland peste 900.000 de abonati platitori.

    Executivii de la News Coporation abia asteapta sa vada daca ar trebui sa ofere gratuit online o mai mare parte din acest continut pentru a creste audienta si pentru a atrage publicitatea, in vreme ce abonatii platitori sa fie pastrati prin extinderea ofertei de servicii premium. Un wsj.com mai deschis ar fi capabil sa atraga mai multa publicitate, dar ar avea si potentialul de a distribui acea publicitate in toata divizia de print a News Coporation.

    Achizitia lui Murdoch ar putea insemna schimbari mai rapide pe partea de business a Dow Jones. Cand a reachizitionat The New York Post in 1993, Murdoch s-a concentrat pe cresterea tirajului distribuit al publicatiei prin reducerea pretului ziarului de cateva ori si distribuirea de exemplare gratuite.

    Murdoch credea ca cresterea numarului de cititori ii va permite sa atraga advertiser-ii de la The New York Times si de la The New York Daily News. (De asemenea, a luptat din greu pentru castigarea, pe partea editoriala, a unui numar mai mare de cititori, transformand ziarul intr-o publicatie plina de barfe suculente pentru oamenii de pe Wall Street, din moda si din media.) Si, pe masura ce New York Post crestea in tiraj, Murdoch nu crestea intotdeauna si tariful de publicitate din ziar, spun executivii din domeniu care au cumparat publicitate in anii ’90. Echipa de publicitate a ziarului este inca recunoscuta drept una dintre cele mai perseverente din industria de publishing.

    Cativa dintre executivii din advertising  au spus ca ar putea fi chiar atragator sa poti cumpara dintr-o singura miscare publicitate in WSJ, pe site-ul wsj.com si in reteaua de televiziuni de business a News Corporation.

    Murdoch si-a asumat costuri initiale imense si cand a lansat Fox News Channel in 1996, intrand pe o piata unde criticii spuneau ca nu mai e loc pentru un nou-venit. In vreme ce rivalii sai s-au plans ca Murdoch a reusit prin intermediul unor materiale superficiale dar cu priza la public si denaturand stirile, astazi reteaua este profitabila si a depasit CNN in ratinguri.

    Cand vine vorba despre ziare, Murdoch poate avea rabdare sa-si asume pierderi considerabile pentru mai multi ani atata vreme cat alte ramuri ale imperiului sau media produc profituri indestulatoare.

    The Australian, un ziar pe care Murdoch l-a fondat in 1964, a avut nevoie de mai mult de doua decenii pentru a ajunge pe profit. The Times din Londra este asteptat de catre executivii News Corporation sa ajunga pe profit anul viitor, pentru prima data de la achizitia sa din 1982. Si The New York Post a pierdut bani de cand a fost cumparat pentru a doua oara de companie in 1993.

    In ansamblu, desi titlurile de rasunet inregistreaza pierderi, cele 110 ziare ale companiei – bine ancorate de tabloidele generatoare de bani ale lui Murdoch din Anglia si Australia – au produs marje de profit solide de aproape 14% in perioada 1 iulie  2006 – 31 martie 2007, cu mult mai mult decat marja de o singura cifra (si aceea mica) a WSJ.

    Atat in cazul The Times cat si in cel al The Post, Murdoch s-a angajat in lungi razboaie ale pretului ziarului cu principalii competitori, The Daily Telegraph si New York Daily News, ceea ce a ajutat la cresterea vizibila a vanzarilor ambelor titluri. Murdoch nu a spus daca va incerca sa schimbe pretul WSJ, care tocmai si-a crescut tariful pentru un exemplar la chiosc, la fel ca The New York Times si Financial Times. Si chiar daca schimbarile de la varful Dow Jones s-ar putea sa nu fie iminente, ele nu ar fi suprinzatoare. Oamenii din apropierea lui Murdoch au speculat ca el va gasi pentru Robert Thomson, actualul redactor-sef de la The Times, un rol major la Dow Jones in directa legatura cu construirea unui brand global pentru WSJ. Thomson l-a consiliat pe Murdoch in achizitia WSJ.

    De asemenea, persoane din interiorul News Corporation au sugerat ca achizitia Dow Jones ar putea pregati terenul pentru eventuala mutare a lui James Murdoch, fiul lui Rupert, in Statele Unite pentru a supraveghea afacerile retelei de print, televiziune si online a companiei.

    Atat Thomson, cat si James Murdoch, care este director executiv al BskyB din Londra, au spus ca nu intentioneaza in perioada imediat urmatoare sa-si paraseasca actualele pozitii.

    La WSJ, Murdoch a fost de acord cu o serie de masuri care sa protejeze independenta editoriala a ziarului fata de influentele corporatiste, mecanism pe care miliardarul din media l-a mai adoptat de-a lungul anilor la alte ziare pe care le detine. Responsabilii de top din domeniul editorial nu pot fi inlocuiti sau pusi in functie fara aprobarea unui nou instituit board de supraveghere, dar Murdoch poate face schimbari in partea de business.

    Pentru moment, el si-a aratat sprijinul pentru noul redactor-sef, Marcus Brauchli, si spune ca nu are de gand sa-l inlocuiasca pe directorul executiv, Richard F. Zannino, sau pe publisher, Gordon L. Crovitz. Un apropiat al lui Murdoch a spus ca aceasta face parte din stilul lui, de a observa intai lucrurile inainte de a lua vreo decizie.

    Un indicator important va fi modul cum va aborda Zannino brandul WSJ la nivel international. Compania si-a diminuat editiile europeana si asiatica in ultimii ani, acestea neavand un rol foarte important in planul de dezvoltare pe care Zannino l-a prezentat anul trecut, cand a devenit director executiv. Murdoch, cu toate acestea, de-abia asteapta sa puna tunul pe The Financial Times.

    „Va insufla managementului de acolo increderea sa-i prezinte unele dintre planurile pe care le-au avut in trecut, dar pentru care n-au avut resursele necesare“, a spus apropiatul lui Murdoch.

    Traducere si adaptare: Mihai MITRICA

  • In vino pecunia

    Zelda Cheatle, proprietara unei galerii de fotografie din Londra, este aproape sa bata palma pentru una dintre cele mai mari si mai ciudate afaceri din cariera ei. La sfarsitul lui august, Cheatle se asteapta sa vanda cam 4.000 de fotografii intr-o singura tranzactie, dar cumparatorii nu vor putea sa pastreze lucrarile achizitionate.

    Cheatle administreaza un fond de investitii in fotografie, deschis de fondul de hedging WMG din Londra. Fondul pe care-l administreaza ea a strans bani ca sa cumpere de la un grup de investitori fotografiile, intre care cea a lui Pablo Picasso in studioul lui, facuta de Brassai, si cea a lui Malcom X, facuta de Eve Arnold. 

    WMG spera ca fondul va aduce profituri de 50% la trei ani prin comertul cu arta. „Daca ai atitudinea corecta si expertiza potrivita, colectionarea de fotografii este o investitie profitabila”, spune Cheatle, in timp ce analizeaza cu atentie, la biroul EMG din Londra, niste fotografii din anii ’30 de la Paris.

    In timp ce investitorii scruteaza piata cautand unde sa-si investeasca banii, fondurile de hedging si-au extins investitiile, dincolo de actiuni si obligatiuni pana la arta, vin, timbre rare si chiar jucatori de fotbal. Administratorii au inceput sa priveasca aceste asa-zise „bunuri exotice“ ca pe o metoda sa diversifice riscul, in timp ce cauta bunuri care pot functiona ca varianta de rezerva in cazul in care boom-ul de cinci ani al pietei ia sfarsit. Cu toate astea, criticii le gasesc prea riscante si opace.

    Fondurile se bazeaza pe faptul ca bonusurile record de la an la an care se dau pe Wall Street si afluxul de capital nou care vine din tari precum China si Rusia vor creste cererea si in acelasi timp si pretul articolelor de lux precum vinul, ceasurile sau viorile. Se asteapta ca cererea sa creasca chiar daca economia se indreapta spre recesiune.

    „Noi averi vor exista tot timpul si asta inseamna ca pentru masini de lux, ceasuri si vin va fi intotdeauna cerere“, spune Stephen Decani, partener la Arch Financial Products, o firma din Londra care administreaza un fond care investeste in vinuri de Bordeaux, care sunt printre cele mai scumpe si exclusiviste.

    Michael Hall, directorul executiv de la Stanley Gibbons Groups, o companie care colectioneaza monede, timbre si autografe si care administreaza si fonduri de investitii, considera ca fondurile lui sunt „un paradis sigur pentru bani“.

    „Piata timbrelor nici n-a clipit pe 11 septembrie 2001“, spune Hall. Domenii ca investitiile in arta si in vin, rezervate in trecut celor bogati, devin tot mai obisnuite maselor de cand fondurile de pensii si investitorii institutionali cauta noi metode sa-si diversifice riscul. Pietele de actiuni si credite in expansiune le-au adus administratorilor de active si firmelor de private equity valuri de capital si o foame de noi oportunitati.

    Cu toate astea, multi investitori institutionali de talie mare intorc capul de la un asemenea risc, spunand ca astfel de investitii sunt dificil de evaluat si de monitorizat. Investitorii in actiuni sau obligatiuni pot urmari in timp real valoarea si performanta portofoliilor lor, insa cei care cumpara vinuri fine sau jucatori de fotbal nu au la dispozitie o vizibilitate la fel de buna.

    Exista indici care urmaresc pretul vinului, numiti Liv-ex, si exista unul si pentru arta, Art Market Research, dar ei ofera doar putine indicii despre cum se misca piata, urmarind anumite vinuri sau opere de arta vandute la anumite licitatii.

    O problema pentru investitori, spune Hall, este ca sunt in mare parte la mana managerilor de fonduri specializate.

    „Stie un investitor obisnuit ca, pentru ca este mai rar, un autograf al lui Robert de Niro valoreaza mai mult decat unul al lui Tom Cruise? Probabil ca nu“, spune Hall.

    Nevoia unor cunostinte speciale ridica un fel de bariera la intrare, mentinand piata la dimensiuni reduse. Pentru Jan Vilhelmsen, partener la Absolute Return Partners din Londra, un anumit grad de transparenta este obligatoriu. „Ne oprim cand nu ne putem face o idee rezonabila despre cum este evaluat un bun“, spune el. Transparenta se poate imbunatati cu timpul pentru ca ia in considerare un istoric al pretului si un istoric al performantelor din trecut, dar unii manageri, precum Philip Hoffman, care conduce Fine Arts Fund din Londra, nu sunt de acord. Cel putin arta nu va fi niciodata la fel de transparenta precum actiunile, spune el, pentru ca „fiecare pictura este diferita“ si ca sa scoti profituri mari, trebuie sa ai pricepere si o cunoastere a pietei.

    Profiturile la investitiile in vin sau in arta, cele mai incetatenite tipuri de investitii exotice, au fost serioase. Preturile lucrarilor a 4.000 din cei mai populari artisti, inclusiv Andy Warhol si Picasso, dupa cum au fost ele inregistrate de Art Market Research, au crescut cu 20% anul trecut, de la o cotatie record in 2005 si, per total, au castigat 75% din 1998 incoace.

    Indexul Liv-ex 100 al vinurilor in care se fac investitii – index care cuprinde in proportie de peste 90% vinuri de Bordeaux – a crescut cu 49% in 2006, dupa un avans de 18% in anul precedent. O baterie de Château Latour aducea 5.290 de lire sterline (aproximativ 7.900 de euro) in ianuarie la o licitatie de profil a casei Sotheby”s, cu 5% mai mult decat la o licitatie similara din septembrie. 

    „Cererea din Asia, Coreea, China si Japonia – unde vinul este perceput ca un simbol al statusului, la fel ca un Rolls-Royce sau o geanta Louis Vuitton – a crescut dramatic“, spune Peter Lunzer, director al Wine Investment Fund, un fond de 10 milioane de lire sterline (aproape 15 milioane de euro) cu sediul la Londra. Cam jumatate din aceasta suma vine de la investitori privati si fondurile lui cu scadenta la cinci ani au toate in plan sa-si dubleze investitiile.

    Totusi, chiar daca randamentele sunt mai mari decat cele ale fondurilor care investesc in actiuni, unii analisti spun ca aceste profituri sunt mai greu de realizat, intrucat pietele exotice raman de dimensiuni reduse si cu grad redus de lichiditate (posibilitatea ca un activ sa fie convertit intr-un termen scurt in bani gheata).

    „Lichiditatea este o problema si asta inseamna ca s-ar putea sa nu poti sa-ti marchezi profitul cand trebuie sa vinzi“, spune Frances Hudson, strateg la Standard Life Investments din Edinburgh. „Lipsa de lichiditate a acestor investitii poate fi problematica pentru unii investitori.“

    Dar investitorii pot sa treaca cu vederea acest neajuns in schimbul unei conversatii amuzante la cina. In iunie, Hoffman i-a invitat la Geneva pe investitorii unuia dintre fondurile lui de arta ca sa admire si sa discute la un pranz o serie de lucrari ale lui Pablo Picasso si Ed Ruscha. Arch Financial Products a organizat excursii cu degustare de vinuri si investitorii in fondul de fotografie al WMG au drept de preemptiune la cumpararea oricarei lucrari pe care o detine fondul. „E la fel de mult un stil de viata pe cat este o investitie“, spune Decani.

    Traducere si adaptare: Raluca Mutihac

  • Miraculosul an 2007

    2007 a adus cresteri in toate domeniile cu produse „de sezon“, dar nu doar in timpul perioadei calde, ci si in afara acesteia. Despre ce rol a jucat caldura in general si canicula din ultimele saptamani in particular au discutat reprezentantii companiilor cu afaceri influentate de sezon la ultima editie a Club BUSINESS, ce a avut loc saptamana trecuta la hotelul Marriott.

     

    BUSINESS MAGAZIN: 2007 a adus, cel putin pentru produsele puternic influentate de caldura, cresteri spectaculoase. Va fi, din aceasta perspectiva, 2007 un an record?


    Liviu Irimia: Anul 2007 va fi clar un an record pentru noi, dar nu neaparat din cauza caldurii. Exista un punct al temperaturii peste care nu cred ca vanzarile mai pot creste. Dimpotriva, prea multa caldura ar putea chiar scadea vanzarile, in timp ce o vreme mai blanda ar putea genera un consum si mai mare. Daca ne uitam chiar acum (temperaturi de peste 40 de grade Celsius – n.red.), nu este prea multa lume la terase. Noi ne-am pregatit pentru vanzari mai mari, caldura jucand un rol in aceste previziuni.


    BUSINESS MAGAZIN: La ce cresteri va asteptati in 2007, comparativ cu anul trecut?


    Liviu Irimia: Piata va creste cu 8 – 10%, dar trebuie sa avem in vedere evolutia din anii precedenti, de doua cifre an de an. Acum am ajuns la un consum similar cu alte tari din Europa de Vest. Per capita consumul a ajuns aproape la acelasi nivel cu celelalte tari europene, daca excludem Cehia si Marea Britanie.


    Eusediu Margasoiu: Daca scoatem drojdia din bauturile cu bule, cresterile estimate ale pietei pentru anul acesta sunt cam la acelasi nivel, de pana in 10% pe totalul pietei de bauturi racoritoare. Ca si companie, Pepsi inregistreaza cresteri de doua cifre in continuare, pentru ca este loc pe piata. Trebuie spus inca ca 2007 se inscrie in aceeasi linie a anilor record de pana acum, pentru ca in ultima perioada fiecare an a adus vanzari mai mari decat cel anterior. Daca la bauturi carbonatate consumul este deja mare in Romania, segmentul bauturilor necarbonatate inregistreaza cresteri anuale chiar si de trei cifre. In Romania, consumul anual de bauturi necarbonatate este de 120 de litri pe cap de locuitor, fata de piete unde consumul este de 7-8 mai mari.


    BUSINESS MAGAZIN: Sunt diferente mari si fata de tarile vecine?


    Eusediu Margasoiu: In ce priveste bauturile necarbonatate da. In Polonia, de exemplu, consumul pe cap de locuitor este de cinci ori mai mare decat in Romania. Insa aici consumul este mai mare pentru bauturile carbonatate, bula face diferenta.


    BUSINESS MAGAZIN: Este diferenta la fel de mare si in cazul consumului de cosmetice?


    Florin Frasineanu: Este o diferenta, poate nu la fel de mare. Consumatorii din Romania invata acum sa foloseasca produsele solare, spre exemplu, si sa se adapteze din mers unor tendinte impuse deja, sa spunem, de piata americana, de a regasi un indice de protectie solara in mai multe tipuri de cosmetice obisnuite.     Ca o paranteza, in SUA chiar si rujurile de buze au factor de protectie solara. Ori, ceea ce L’Oreal lanseaza acum pe piata locala sunt tocmai categorii de produse care au in componenta acest factor de protectie. Vorbind insa de produse de sezon, cele pe care noi le numim «solare», acestea inregistreaza cresteri in prezent, pe o piata in curs de maturizare. Ca si companie, anul acesta jucam un joc dublu, pe doua branduri mari, pentru ca pana acum am mizat mai mult pe brandul mediu – Garnier Ambre Solaire, iar acum am intrat cu un produs superior numit L’Oreal Solar Expertise.


    BUSINESS MAGAZIN: Dar daca ar fi sa punem pe seama caldurii, ce procent din cresterea vanzarilor de produse cosmetice de sezon se datoreaza acestui element?


    Florin Frasineanu: Este foarte greu de cuantificat, pentru ca practic anul acesta este primul sezon in care suntem in Uniunea Europeana si avem cu totul alte bariere si o alta libertate, iar concediile sunt parca gandite altfel. Dar nu cred ca s-a incercat in Romania o separare sau o identificare a cresterii datorate caldurii. Poate si pentru faptul ca mesajul pe care companiile producatoare de cosmetice incearca sa-l transmita este acela ca efectul razelor solare se resimte practic in tot timpul anului, inclusiv in zilele mohorate.


    BUSINESS MAGAZIN: Dar daca ne gandim la anii anteriori, care au fost totusi record chiar si atunci cand vremea nu a fost chiar favorabila pentru vanzarile sezoniere, putem pune vanzarile pe seama puterii de cumparare sensibil crescute a utilizatorilor?


    Liviu Irimia: Eu as comenta urmatorul aspect.     Spre deosebire de anii trecuti, 2007 a avut mai putine zile ploioase sau urate, fapt care poate influenta vanzarile in cazul bauturilor. Exista insa acel prag de temperatura, plasat probabil la 30 de grade Celsius, peste care nu-ti mai vine sa iesi la terasa, ci stai in casa si bei, probabil, doar apa. Nu pot spune insa care este contributia vremii frumoase in aceasta ecuatie, pentru ca sunt mai multi indicatori care trebuie luati in calcul, precum comunicarea, efortul de vanzare si executie in piata, strategiile si asa mai departe. Nu cred ca exista cineva care sa poata spune ca vremea a insemnat, spre exemplu, 10% din vanzare. Cred ca totul e empiric. Poate daca reclama noastra TV ar fi fost diferita, poate ar fi avut alt rezultat.


    BUSINESS MAGAZIN: Dar comparand cu lunile anterioare, cresterea e graduala?


    Liviu Irimia: Noi comparam luna iunie 2007 cu aceeasi luna din 2006 – si pe aceasta comparatie, tot anul in curs a crescut. In lunile acestui an, vanzarile au crescut de la luna la luna, urmand curba sezoniera.

    Eusediu Margasoiu: Cred ca tine seama si de maturitatea pietei. In cazul bauturilor racoritoare a ajuns pe un palier la care are cresteri, exista un anumit nivel de educatie in piata si probabil ca in urma cu zece ani o canicula de genul celei cu care se incheie luna iulie ar fi creat puseuri si, apoi, caderi bruste in vanzari. Insa piata este acum matura, consumul este omniprezent, indiferent de gradele din termometru. Ceea ce se poate remarca, in afara de o sezonalitate normala a business-ului in aceasta perioada, este o miscare mai accentuata a consumului catre apa si ice-tea.


    Alecsandra Fulga: Apa in general sau mai mult apa plata?


    Eusediu Margasoiu: Acum zece ani segmentul de apa plata lipsea cu desavarsire, era 100% doar apa carbonatata, ca urmare a culturii si a obiceiurilor nationale de consum. La ora actuala apa plata are o treime din totalul pietei si creste. In timp ce apa carbonatata creste cu pana la 5% pe an, ritmul in cazul apei plate este mult mai alert, mergand catre un mix normal, pentru ca indiferent de tarile catre care ne uitam – fie in dreapta sau in stanga – apa plata are o pondere de circa 90% din total. Doar in Franta, care este cultural mai apropiata de noi, este ceva mai mare consumul de ape carbonatate. Din acest punct de vedere, Romania este complet atipica, structural, ca si cultura. Un caz atipic este si faptul ca pe piata romaneasca brandurile A (internationale – n.red.), desi domina, cresc in continuare mai rapid decat piata. Ceea ce nu se intampla in tarile din jur, unde situatia este exact invers: brandurile locale sunt majoritare si domina piata. Aici este pe dos.


    BUSINESS MAGAZIN: Si sunt semnale de aliniere la tendintele din alte tari?


    Eusediu Margasoiu: Nu, dimpotriva. Sunt elemente culturale specifice. Ginta latina se simte aici. Si studiile arata ca romanul cu cat va face mai multi bani, va cumpara si mai mult branduri internationale. In timp ce in Cehia, spre comparatie, brandurile locale si private label-urile (marcile proprii ale magazinelor – n.red.) detin peste 80% din piata. Si mega brandurile detin in jur de 15%.


    Liviu Irimia: In bere e vorba de branduri locale.


    Eusediu Margasoiu: …detinute de companii multinationale.     Daca mergem in Polonia, sunt branduri ce apartin producatorilor locali si care au o pozitie puternica in piata. Sunt branduri care au istorie, chiar daca istorie comunista.


    Alecsandra Fulga: La noi cred ca nici nu prea mai sunt branduri locale care sa nu fi fost cumparate. Chiar si cele care au traditie au fost cumparate.


    Eusediu Margasoiu: Da, dar sunt si marci care au avut traditie si care nu mai sunt ce-au fost. Si ca sa dau un exemplu – cazul Brifcor, care la ora actuala a fost relansat de o companie, dar este cvasinul. Pe cand Timbark, spre exemplu, este un brand polonez din perioada comunista, care domina nu numai piata poloneza, ci e prezent si in Cehia, Romania, Ungaria, Ucraina, acum intra si in Austria… Este un brand local, cel putin in piata de soft drink (bauturi racoritoare – n.red.) care s-a extins si nu exista cazuri de genul acesta in Romania. Dimpotriva: Pepsi si Coca-Cola au peste trei sferturi din piata si cresc mai repede decat piata. Desi comertul modern se extinde si are private label, pe consumatorul roman nu-l intereseaza.


    Aurelian Bratosin: Asta avantajeaza insa vacantele: cu cat e mai strain, cu atat e mai interesant.


    Alecsandra Fulga: Chiar daca strain inseamna Bulgaria.


    Aurelian Bratosin: Chiar daca. Dar Bulgaria este foarte diferita: are litoralul pe care n-o sa-l avem noi niciodata.


    BUSINESS MAGAZIN: In ce sens?


    Aurelian Bratosin: Nu seamana deloc cu Romania. Se dau stiri care sa-i dinamiteze putin, dar n-are nicio legatura cu litoralul romanesc, pentru ca nici nu arata la fel, nici serviciile nu sunt la fel, nici atmosfera nu seamana. Acolo sunt restaurante unde nu exista muzica, unde poti sa te relaxezi, sa asculti valurile sau pescarusii daca vrei. Ceea ce la noi nu mai exista. Oricum, din punctul meu de vedere Bulgaria este piata care s-a dezvoltat cel mai mult si nici eu nu cred ca acest lucru are legatura cu caldura. Poate ca turismul de week-end a fost influentat de caldura, dar pe plan local.


    BUSINESS MAGAZIN: Cheltuiesc romanii mai mult pe vacante acum?


    Aurelian Bratosin: Da, s-a simtit anul trecut o crestere brusca fata de 2005, cand s-au vandut foarte mult vacante scumpe.     Au fost foarte multi bani pe piata si toata lumea cauta vacante in Maldive sau Tenerife. A fost foarte diferit fata de 2005. Iar anul acesta a crescut, pentru ca exista un trend crescator clar, dar in domeniul turismului nu exista studii care sa  indice exact cifre. In cazul nostru sunt multi care lucreaza dezorganizat si a crescut numarul de chartere, dar s-au dovedit nefericite, pentru ca s-au canibalizat intre ele, multe sunt in pierdere.


    BUSINESS MAGAZIN: Ce prefera romanii? Si sunt ei diferiti, asa cum am vazut ca e cazul in alte domenii?


    Aurelian Bratosin: Sunt foarte pretentiosi fara sa tina cont foarte mult de raportul pret calitate: platesti putin, primesti putin si invers. Romanii vor sa plateasca putin, dar sa primeasca mult si au devenit constienti de puterea lor pe care o au in postura de consumator. Si au inceput sa protesteze foarte mult, sa reclame, ceea ce nu se intampla in anii trecuti.


    BUSINESS MAGAZIN: Sunt mai pretentiosi decat alte natii?


    Aurelian Bratosin: Da, absolut. Si in consumul de bauturi sunt mai pretentiosi, pentru ca altfel ar cumpara o bautura locala.


    Eusediu Margasoiu: Din punct de vedere strategic, in mod cert eforturile noastre se vor duce in directia asta, pentru ca aici exista un return bun si asta vrea piata din ce in ce mai mult.


    Liviu Irmia: Brandul conteaza in Romania mai mult decat in alte parti.


    Aurelian Bratosin: E un popor aspirational, de aceea brandurile o duc bine acum si o vor duce si mai bine.


    BUSINESS MAGAZIN: Cam cat sunt dispusi romanii sa cheltuie pe vacanta? Cu cat au crescut vanzarile sau care a fost media cheltuielilor?


    Aurelian Bratosin: Nu stiu daca se poate face o medie a cheltuielilor, dar pot sa spun ca a crescut numarul deplasarilor anuale. Inainte faceau doua concedii pe an, iar acum acestora li se adauga si trei week-enduri in tara plus doua city-break-uri (excursii de week-end – n.red.) in Europa.


    BUSINESS MAGAZIN: Iar din week-end-urile in tara sunt mai mult catre munte sau mai mult catre mare?

    Aurelian Bratosin: Pai spre mare, datorita caldurii.


    Simona Constantinescu: Si sunt mult mai multe locuri de cazare.


    Aurelian Bratosin: Insa eu pot sa spun ca in industria turismului caldura nu e neaparat benefica. De Paste, de exemplu, as prefera sa ploua si sa fie furtuna, pentru ca atunci toata lumea pleaca. Anul acesta Pastele a fost slab, din cauza vremii bune, iar anul trecut, s-a vandut foarte mult, tocmai pentru ca prognoza era proasta.


    Simona Constantinescu: Eu pot sa confirm cam tot ce a spus toata lumea pentru ca hotelurile, si cele din grupul Ana, ofera o gama variata si pe sezoane diferite – muntele pentru ski, cele de la mare pentru sezonul estival si cele din Bucuresti permanent. Dar ca si exemplu care sa confirme ce au spus ceilalti, noi suntem un intermediar pentru majoritatea produselor prezente aici. Adica noi cumparam si revindem cu valoare adaugata in servicii sau in eveniment. Terasa de la Hilton, spre exemplu, s-a deschis pe 19 aprilie anul acesta, pentru prima data de cand e Hiltonul in Romania; in genere se deschidea in ultima saptamana a lunii mai.


    BUSINESS MAGAZIN: Si care au fost rezultatele?


    Simona Constantinescu: In doua luni a facut venituri duble fata de anii precedenti. In schimb, ce am remarcat noi, si in special in cazul locatiei de la Eforie, oamenii si-au luat concediile mai devreme anul acesta si imediat dupa incheierea scolii am avut grad de ocupare de 80%. Nu stiu cat se datoreaza promovarii sau cresterii gradului de cunoastere a serviciilor pe care noi le oferim, dar cu siguranta cererile au fost mai multe si de pe piata locala, de la romani, in conditiile in care in anii precedeti noi am avut pe perioada de vara un grad de ocupare de 65% de catre turisti straini.


    BUSINESS MAGAZIN: De ce a scazut ponderea turistilor straini?


    Simona Constantinescu: Litoralul romanesc a avut de suferit anul acesta prin faptul ca multi turoperatori au decis sa nu mai aduca chartere in Romania si sa le duca in Bulgaria, intentionand sa aduca de acolo turistii ce ar fi vrut sa ajunga pe litoralul romanesc. Dar un turist, fie el francez sau german, daca ii spui „te duc cu avionul in Bulgaria si apoi cu autocarul pana in Romania“, prefera sa aleaga un resort (complex hotelier – n.red) direct din Bulgaria.


    BUSINESS MAGAZIN: Se simte o trecere a clientului roman de la produse mai ieftine catre produse mai bune si mai scumpe?


    Liviu Irimia: Da, chiar si in bere. Noi avem marca Leffe, care este o specialitate de bere, e mai complicata si mai subtila decat celelalte beri si pentru acest brand previziunile noastre de crestere pentru acest an au fost deja depasite. Am vandut mai mult decat ne propusesem sa vindem pe tot anul. Consumatorul nu numai ca are cereri mai sofisticate, dar are deja si cu ce sa si le satisfaca.


    BUSINESS MAGAZIN: Se simte pe piata romaneasca o tendinta de uniformizare a consumului chiar si pentru produsele sezoniere? Dispar diferentele uriase de consum intre sezoane?


    Florin Frasineanu: Aici e un trend dat de retaileri, pentru ca putini isi permit sa mentina produse sezoniere in extrasezon.


    Liviu Irimia: De la an la an consumul creste atat in sezon, cat si in extrasezon. Si daca e sa ne uitam la orice tara, curba sezoniera va exista in continuare.


    BUSINESS MAGAZIN: Dar se va mai aplatiza?


    Liviu Irimia: Se estompeaza, dar curba exista si va fi, cred, totdeauna.


    Eusediu Margasoiu: La bauturi racoritoare e o curba destul de atipica, pentru ca exista doua ocazii de consum in afara sezonului, care sunt, ca volum, chiar mai mari decat sezonul de vara: Paste si Craciun. Iar din experienta noastra, Craciunul aduce in vanzari, paradoxal, cele mai mari volume.


    BUSINESS MAGAZIN: In cazul cosmeticelor ati remarcat o crestere a produselor de plaja pentru copii?


    Florin Frasineanu: Categoric da, in sensul ca vanzarile cresc si lumea nu prea se uita la bani, iar brandul isi spune cuvantul: ce e mai bun pentru copii merita banii.


    BUSINESS MAGAZIN: Dar in extrasezon vanzarile sunt mai slabe, daca retailerii nu-si permit sa tina produsele la raft…


    Florin Frasineanu: Exista produse la care ar putea exista vanzare in extrasezon dar retailerul nu le mentine. Pentru ca de exemplu cei ce vor sa-si faca un concediu in tari calde, in vreme de iarna, vor fi poate in dificultate sa-si cumpere din tara un produs de protectie solara.


    BUSINESS MAGAZIN: Am vorbit de cresteri, care in unele cazuri nu au fost chiar pe masura asteptarilor. Cand credeti ca va fi batut recordul din 2007? Sau altfel spus, pana unde se mai poate creste?


    Eusediu Margasoiu: Daca un om bea in medie doi litri de lichid pe zi, in medie pe an inseamna cam 700 de litri. In Romania consumul a ajuns la 120-130 de litri de racoritoare, la care se mai adauga inca vreo 60 de litri de bere. Cu vinuri si lapte si toate celelalte lichide se ajunge cam la 200 de litri. Daca vom lupta sa scoatem din consum apa de la chiuveta, o vom inlocui cu produsele noastre, inseamna ca mai e de ocupat 70% din nevoia de lichide. Ca si comparatie, in SUA doar consumul de bauturi racoritoare carbonatate este de 200 de litri pe cap de locuitor, adica toate bauturile comerciale din Romania la un loc, cu racoritoare, bere, vin si lapte. Ca total, in SUA bauturile comerciale se apropie de 500 de litri. Deci e loc.


    BUSINESS MAGAZIN: Deci cel putin cinci ani de acum inainte piata va creste.


    Eusediu Margasoiu: Si mai mult.


    Liviu Irimia: Cresterea va depinde si de cat de competitiva e piata respectiva. Conteaza foarte mult ca toate companiile sa „traga“ in aceeasi directie, promovand si concentrandu-se nu numai pe cresterea cotei de piata, ci si pe cresterea pietei in ansamblu. Domeniul berii este extrem de competitiv, deci ne bazam pe cresterea pietei si pe cea a cotelor de piata.


    Florin Frasineanu: Surprinzator, dar noi ne aflam in primele cinci tari ca si coeficient de crestere, in conditiile in care L’Oreal este prezenta in 130 de tari si discutam de piete de genul SUA, Japonia, Franta sau Canada. Asta nu inseamna insa ca orizontul e sumbru, ci dimpotriva, este foarte interesant. Iar obiectivele se refera la o dublare a cifrei de afaceri in urmatorii doi ani. Ceea ce inseamna nu atat ca romanii incep dintr-odata sa cumpere produse cosmetice, ci este mai degraba o crestere bazata pe reorientarea consumatorilor, o trecere de la segmentul produselor medii catre cele din categoria medie-superioara si premium. O tendinta evidenta cam in toate domeniile.


    Aurelian Bratosin: Turismul este insa la inceput. Abia in ultimii 7-8 ani romanii au inceput sa calatoreasca. Cresterea anuala este in jur de 20% si este o tendinta de a investi mai mult intr-o vacanta si a solicita servicii mai bune.


    Simona Constantinescu: In cazul nostru este foarte important sa vedem cum va evolua competitia, mai ales pe hotelurile din Bucuresti. Pentru ca acum exista o cerere foarte mare si avem un grad de ocupare de 60% in sezon, ba chiar in zile din mijlocul saptamanii (de marti pana vineri), in primavara si in toamna am avut over-booking, adica hotelurile au fost ocupate in proportie de 100% si unele persoane au fost relocate. Mai mult decat sa vinzi numarul de camere pe care il ai nu se mai poate face, dar in timp va evolua rata de camera, in functie de competitie.


    BUSINESS MAGAZIN: Dar care este situatia la munte sau la mare?


    Simona Constatinescu: La mare vanzarile vor creste in continuare, pentru ca este loc, e cerere, pentru ca e un produs care abia acum e cautat, mai cu seama pentru spa si tratamente pentru oameni activi care incep sa aiba probleme fie cu greutatea, tenul sau coloana. Sau pur si simplu tratamentele pentru relaxare. Vanzarile de camere de hotel pentru munte sunt complet dependente de vreme. Daca o crestere sau o scadere nu este clar evidentiata de vremea calda, in cazul locatiei de la munte, o iarna fara zapada se vede clar. Se vede si gripa aviara, cand inchizi hotelul. Este un produs influentat de foarte multi factori, fie drumuri, aeroportul inchis la Kogalniceanu si nu mai vin chartere, fie gripa aviara, fie vremea. E un produs foarte sensibil spre deosebire de hotelurile din Bucuresti, unde Hiltonul a fost deschis chiar si in vreme de razboi.


    BUSINESS MAGAZIN: Conform studiilor, este loc de crestere pe nenumarate domenii. E vreun domeniu saturat?


    Alecsandra Fulga: Un domeniu e dat de brandurile prezente pe piata si in general sunt, pe toate categoriile, companii care detin fraiele. Si consumatorul e din ce in ce mai educat, are din ce in ce mai multa informatie, are si specificul de a incerca permanent lucruri noi, iar multe lucruri nu mai sunt doar la nivel de aspiratie, ci incep sa se si intample. Iar schimbari in obiceiurile de consum exista si vor exista intotdeauna, ceea ce tine nu numai de consumator, ci si de companiile ce au produsele in piata.