BusinessMagazin

Category: Special

  • BIJUTERII: Haute-joaillerie in Place Vendôme

    Dupa cum spunea recent un expert in materie, in Place Vendôme de fapt nu prea vezi bijuterii – ci giuvaieruri, o distinctie din ce in ce mai putin utilizata azi. Firme precum Boucheron, Van Cleef & Arpels, Cartier sau Piaget au, intradevar, produsele de baza – bijuterii care pot fi cumparate pentru sume "modice" (circa 2.000 de euro), dar isi permit (poate tocmai pentru ca produsele de baza se vand atat de bine) sa creeze si giuvaieruri (sau, in franceza, hautejoaillerie), adevarate capodopere din metale si pietre pretioase, unicat sau in serii foarte limitate.

    Acestea demonstreaza ca arta giuvaiergiilor nu s-a pierdut, ca piesele de haute-joaillerie pe care le admiram acum in muzee nu reprezinta o "specie disparuta", ci au supravietuit bine-merci. In Place Vendôme. Si cine sa stie mai bine decat parizienii sa vanda nu numai giuvaieruri, ci poveste, legenda, mister si, evident, un intreg stil de viata sofisticat si elegant, simbolizat de bijuteriile din Place Vendôme. De pilda, clientul care intra in boutique-ul Boucheron si care este fericitul beneficiar al unui tur al locului, poate vedea biroul unde Frédéric Boucheron, faimosul fondator al brandului, isi crea modelele. Sau usa care corespunde unui coridor secret, pentru celebritatile sau nobilii care doreau sa cumpere bijuterii de la Boucheron fara sa afle nimeni.

    Iar la Chaumet, cea mai veche prezenta din Place Vendôme, se poate vizita muzeul marcii, unde sunt expuse cele mai spectaculoase creatii din istoria de peste doua secole a casei. De asemenea, sala coloanelor din cadrul muzeului, pe langa utilizarea inspirata a unor oglinzi bine plasate care o fac sa para nesfarsita, are si o vedere panoramica asupra pietei. Priveliste care l-a cucerit si pe Chopin, care si-a petrecut aici ultimele zile din viata, cantandu-si melancolia la pian.

    Piaget este una dintre prezentele celebre din Place Vendôme, iar anul acesta a facut valuri (si mult profit) cu lansarea gamelor Miss Protocole si Limelight Party II. "Am decis in urma cu 5 ani sa revenim in haute-joaillerie si ne trebuia o tema care sa fie imbibata de ADN- ul Piaget", spune Charles Chaussepied, designerul-sef al bijuteriilor Piaget. "Asa am ales Limelight Party, care aminteste de stralucirea anilor "70-"80, o perioada excelenta pentru Piaget, cand eram prezenti la Monte Carlo si in toate locurile glamour, alaturi de vedete precum Maria Callas sau Pierce Brosnan." Dupa ce anul trecut au epuizat in timp record toata colectia de bijuterii Limelight, anul acesta au revenit cu partea a Piaget este una dintre prezentele celebre din Place Vendôme, iar anul acesta a facut valuri (si mult profit) cu lansarea gamelor Miss Protocole si Limelight Party II. "Am decis in urma cu 5 ani sa revenim in haute-joaillerie si ne trebuia o tema care sa fie imbibata de ADN- ul Piaget", spune Charles Chaussepied, designerul-sef al bijuteriilor Piaget.

    "Asa am ales Limelight Party, care aminteste de stralucirea anilor "70-"80, o perioada excelenta pentru Piaget, cand eram prezenti la Monte Carlo si in toate locurile glamour, alaturi de vedete precum Maria Callas sau Pierce Brosnan." Dupa ce anul trecut au epuizat in timp record toata colectia de bijuterii Limelight, anul acesta au revenit cu partea a doua, de data aceasta pentru o femeie foarte dinamica, o femeie care se simte tanara si nu se teme sa petreaca pana in zori. Anul trecut, designerii de la Piaget au folosit motivul stroboscopului si al sampaniei (pentru a evoca cluburile celebre ale perioadei disco), iar in 2007 au plusat cu bijuterii ce evoca discurile de vinil, zarurile din cazinourile de top si stilul bling-bling (dar high-end) al perioadei rock ‘n’ roll. Intr-o zi si jumatate de la lansare, spune Chaussepied, s-au vandut patru piese de calibru (dintre care si cea mai scumpa a colectiei – un colier cu un smarald imens columbian, de 26 de carate, evocand mesele de joc din Las Vegas, in valoare de 800.000 de franci elvetieni).

    Piaget nu creeaza multe piese de haute-joaillerie (200 in 2007, aproape dublu fata de 2006), dar intentioneaza sa se concentreze mult pe acest segment, iar Charles Chaussepied vorbeste de o alta dublare a numarului in scurt timp. "Fata de nume precum Cartier sau Harry Winston suntem inca foarte mici, dar vrem sa crestem pe aceasta piata", spune Chaussepied. Tot din colectia Limelight Party a anului 2007 fac parte si piese indraznete, mari, precum pandantive batute cu 4.000 de diamante si opale, un inel "misterios" care dezvaluie purtatoarei simboluri ale cartilor de joc precum o cupa din rubin sau o pica de smarald, un colier ambivalent care include un safir albastru de 35 de carate sau un pandantiv in forma unui disc de vinil, din onix si diamante. Este vorba de piese high-end, dar in acelasi timp foarte indraznete, perfecte pentru un club, dar si pentru o serata.

    In toamna acestui an, Piaget a lansat si colectia Miss Protocole, pornind de la ceasul emblema cu acelasi nume. Forma patrata a ceasului este evocata si de inelele masive, in care sunt montate pietre de culori si forme indraznete – safir roz, ametist mov, topaz albastru, diamante albe si rodolit de un roz-flamingo. Partea haute-joaillerie a colectiei este, bineinteles, bazata pe cat mai multe diamante, slefuite si plasate in mod neasteptat. Pandantivul cu diamante sau inelul cu 54 de diamante si un safir sunt printre cele mai spectaculoase elemente ale colectiei. Tot aici e inclus si un ceas Miss Protocole in intregime pavat cu diamante (336 doar pe bratara). "La Piaget folosim mai ales diamante, dar nu ne ferim nici de pietrele colorate atunci cand dorim sa ilustram o idee, cum ar fi smaraldele pentru a evoca atmosfera de cazinou", explica Charles Chaussepied.

    Cititi mai multe articole din PRETUL LUXULUI

  • OROLOGERIE: Ceasuri de la bijutieri

    Aceasta dorinta de a fi luat in serios, de a fi apreciat nu pentru aspectul fizic, ci pentru personalitate si mai ales pentru inteligenta, nu e caracteristica numai sex-symbolurilor, ci si marcilor care, chiar daca au devenit celebre pentru produsele extrem de frumoase, vor sa fie cunoscute si pentru gamele "serioase". Iar in orologerie, "serioase" inseamna "com plicate". In ultimii ani, mai multe firme recunoscute pentru bijuteriile provocatoare de obsesii pentru femei si de atacuri de cord pentru barbati au facut trecerea la orologerie.

    Unele cu mai mult succes, altele cu rezultate mai modeste. Aceste branduri trebuie insa sa lupte din toate puterile pentru a cåstiga credibilitate, fiind categorisite usor dispre t uitor de greii industriei drept marci "fashion" sau "artistice". Van Cleef & Arpels este o marca sinonima cu bijuterii high-end, pentru capete incoronate, aristocratie, sultani, vedete si, in general, oricine cu destul de mult bun-gust si destui bani pentru a achizitiona piese de exceptie. Nu demult, Van Cleef & Arpels s-a lansat si in lumea orologeriei, iar gurile rele (sau doar sceptice) au fost reduse repede la tacere, pentru ca marca aplica aceeasi strategie pentru ceasuri ca si pentru bijuterii – adica mania perfectionismului. Departe de a fi doar niste cesulete burdusite cu diamante si alte pietre pretioase, piesele Van Cleef & Arpels s-au avåntat direct in complicatii in acelasi timp dificile si poetice.

    De altfel, un semn ca perceptiile se schimba a fost foarte vizibil luna trecuta, in cadrul galei Grand Prix d"Horlogerie (cel mai important eveniment de gen din industria orologera elvetiana). Premiul pentru cea mai buna complicatie a fost decernat, spre surpriza sinonim cu manufacturarea de mecanisme complicate high-end. "Van Cleef & Arpels este creator de haute joaillerie, dar nu avem propriile mine si nici nu ne prelucram singuri pietrele pretioase. Acelasi principiu se aplica si in orologerie – noi venim cu know-how in ceea ce priveste designul si produsul finit, iar pe Jaeger- LeCoultre ne bazam pentru a ne furniza cele mai tehnice si mai precise mecanisme". De Quercize spune ca VCA foloseste multe dintre tehnicile din bijuterie pentru piesele orologere – de pilda fildesul si emailul aplicate pe cadranele ceasurilor.

    Un bun exemplu care ilustreaza aceste tehnici este seria Tourbillon Cadran Unique, in patru variante (Cashmere, Paon, Colibri si Paysage de nacre). Cele patru piese au un mecanism cu tourbillon, dar ce atrage atentia este cadranul si aplicarea tridimensionala a emailului, intr-o orgie de culori, dupa cum sugereaza si numele de altfel – casmir, paun, colibri si peisaj de sidef. Toate sunt spectaculoase: cusca tourbillon-ului este situata in dreptul orei 12, pentru a fi totusi vizibila in cadrul paletei de culori, iar carcasa este extrem de sobra, pentru a nu distrage atentia de la cadran.

    Cashmere pune accent pe un albastru adånc, galben, verde, rosu, portocaliu, in contururi de flori luxurioase si frunze carnoase. Paon este, poate, cel mai spectaculos, fiecare pana si fulg al paunului fiind reprezentate minutios, ca intr-o pictura a vechilor maestri. Nici varianta colibri nu e mai prejos – pasarea miniaturala (din safire) parca se opreste pentru o fractiune de secunda din zbor si se sprijina pe indicatorul orar, iar florile de un rosu sångeriu (din rubine) sunt atåt de veridice incåt parca ies din cadran. Paysage de Nacre ar fi fost probabil ceasul preferat al lui Alecsandri, deoarece infatiseaza un peisaj perfect de iarna -inghetat dar totusi vesel, innorat dar in acelasi timp stralucitor.

    Pentru aceasta opera de arta din sidef, artistul parizian de origine rusa Vladimir Makowsky s-a inspirat dintr-o schita japoneza datånd din 1925.

    Dar poate cel mai spectaculos model dintre noutatile prezentate de Van Cleef & Arpels in domeniul orologeriei anul acesta (in afara de Lady Arpels Féerie, bineinteles) este Midnight in Paris (48.000 de euro): cadranul reprezinta harta celesta asa cum e ea vazuta din Paris.

    Mecanismul este unic, corelånd conceptul timpului cu acela al Cosmosului. Midnight in Paris recreeaza harta constelatiilor cu ajutorul unui disc rotitor din aventurina. Mecanismul propulseaza discul care se roteste aproape imperceptibil in cursul unui ciclu de 365 de zile. In fiecare zi, o noua constelatie se dezvaluie gradat privirii purtatorului. Mecanismul e vizibil prin capacul de cristal safir transparent, ca si calendarul care poate fi reglat cu ajutorul unei rotite de pe posteriorul carcasei. De altfel, calendarul este acoperit cu un strat de meteorit – singurul material care contine informatie ce poate explica creatia elementelor din sistemul solar. Astfel, posesorii de Midnight in Paris poarta o bucatica de univers la måna.

    "Universul orologeriei trebuie sa fie extrem de precis. Universul haute joaillerie trebuie sa ofere stralucire, poezie si vise. Cu Midnight in Paris, am dorit sa combinam mecanismele complicate cu un univers masculin poetic. Vom crea piese similare si pentru alte orase", spune Stanislas de Quercize. Alte modele emblematice ale anului 2007 sunt Lady Arpels Papillon (o reinterpretare a faimosului pandantiv al casei), Alhambra Vintage Spirit (Alhambra este numele colectiei vedeta a sezonului la bijuterii), Classique Arpels, Dentelle (inspirat din haute couture) si Fleurette (un ceas haute-joaillerie extrem de elegant si pavat cu multe diamante). Van Cleef & Arpels este, impreuna cu Hermès si Cartier, una dintre marcile sinonime cu luxul veritabil.

    Dar, spune De Quercize, acest lucru nu are neaparat legatura cu preturile. "Nu exista o relatie intre imaginea high-end a casei noastre si preturi. Suntem o casa exclusivista de haute-joaillerie, dar oferim si bijuterii incepånd de la 600 de euro, in linia Sweet Alhambra, iar pretul ceasului de otel PA 49 e de 1.500 de euro. Totul se reduce la tehnica, materiale si munca artizanilor", spune Stanislas de Quercize. Oficialul Van Cleef & Arpels spune ca piata pentru ceasurile complicate de lux este intr-o perioada de crestere exceptionala, astfel incåt casa se va concentra pe acest segment exclusivist.

    Cititi mai multe articole din PRETUL LUXULUI

  • DESIGN: Meissen in trei secole de portelan

    "Stiti acele papusi de portelan cu umerii goi si reci, cu gaturile si bratele indreptate inainte si fabricate din exact acelasi portelan ca si restul trupului. Au parul vopsit in negru lasat pe spate in valuri si ochi patrunzatori de portelan care sunt mult prea mari si mult prea negri. Iar faldurile rochiilor lor, tot de portelan, se infoaie ca si cum ar fi din puf, dar daca le atingi, sunt reci si tari. Sonia era exact asa!“ (Papusa de Portelan, Lev Tolstoi)

    „Aceste portelanuri asiatice erau vanate de colectionari din Europa atat de mult incat au devenit nu numai extrem de scumpe, dar si foarte greu de gasit“, explica Jeanette Toohey de la Cummer Museum of Art & Gardens din Jacksonville, care gazduieste o colectie impresionanta de portelanuri din secolul 18. China a fost si este faimoasa pentru portelanurile sale, un material usor si durabil in varsta de peste un mileniu.

    Cu toate acestea, multa vreme, pentru europeni, secretul prepararii portelanului a ramas la fel de tangibil ca transformarea metalului ordinar in aur. 1708 a fost anul in care secretul de fabricatie a fost descoperit si in Europa. Un tanar chimist pe nume Johann Friedrich Bottger, sub directa indrumare a lui August cel Puternic, a inventat reteta si a creat prima piesa de portelan europeana. Atelierul Bottger a fost stabilit la Meissen, un orasel de langa Dresda, care, de 300 de ani, este sinonim cu portelanurile europene.

    Timp de aproape trei secole, compania a fost cunoscuta sub numele de Staatliche Porzellan-Manufaktur Meissen si a creat servicii de masa din ceramica si figurine decorative care acum fac parte din cele mai cautate colectii de portelanuri ale secolului 18, piese lucrate pe comanda pentru familiile regale si pentru castelele lor opulente in stil baroc sau rococo. Daca reteta (cuart, feldspat si caolin) a ramas in mare aceeasi, procedeele de fabricare au tot evoluat de-a lungul timpului.

    Astazi, de exemplu, Meissen poate produce portelan in 10 mii de nuante diferite, conferite de oxizi de metale amestecati manual in compozitia materialelor de catre cei 600 de artisti-angajati ai companiei. Una dintre cele mai copiate nuante Meissen este „blue onion“, acel ton de albastru creat chiar de Frederick Bottger care a ajuns sa fie un fenomen in lumea portelanurilor (i se mai spune si „onion pattern“). Specialistii banuiesc ca acesta s-a raspandit asa de mult pentru ca este o combinatie foarte proaspata de albastru si alb, atat de simpla si totusi foarte complexa in tonuri.

    In afara de cele 150 de mii de portelanuri pe care Meissen le are in repertoriu, exista si piesele „tinere“, unele dintre ele copii dupa figurine asiatice, altele figurine chinezesti adaptate la cultura europeana – busturi sau suprafete bidimensionale. Si, desi preturile au scazut destul de mult odata cu producerea lor in Europa, Meissen si-a pastrat standardele. Pretul celei mai ieftine figurine pictate incepe de la 1.000 de euro. Un serviciu de masa cu 5 piese costa intre 450 si 4.500 de euro, in functie de complexitatea modelului. De fapt, Meissen a recunoscut chiar ca nici macar nu isi doreste sa intre in competitie cu portelanurile produse in masa si asta in principal pentru ca se defineste ca fiind mai degraba o companie din lumea artei – arte decorative, arte fine, arte aplicate.

    Anul acesta, Meissen a anuntat lansarea mai multor colectii limitate (la 25, 50, 75 sau 100 de exemplare). Una dintre cele mai interesante este Bottgersteinzeug celebrarea aniversarii de 300 de ani de la crearea „aurului alb“. Dintre piese se remarca masca de tigru a lui Max Esser si camilele-figurine ale lui Erich Hosel. Complet noua este oglinda „Four Elements“ de Silvia Klode – apa, aer, pamant si foc.

    80 de mii de dolari pentru o piesa de serie

    Doris Duke (1912-1993) a fost probabil una dintre cele mai bogate femei din lume si totusi atat de putin extravaganta. Singura sa slabiciune au fost portelanurile pe care le puteai vedea la tot pasul in casele sale – la Duke Farms, in Hillsborough, la Shangri La, in Honolulu, la Rough Point, vila gotica din Newport, sau Park Bernet din New York. Duke iubea figurinele. Avea colectii intregi din China, Japonia, Franta si Germania. In plus, iubea florile, motiv pentru care a achizitionat un serviciu de masa floral Meissen din 1770 – doua supiere rotunde, 6 supiere ovale de marimi diferite, 13 farfurii in forma de frunza, 4 solnite, 2 zaharnite, 4 boluri, 5 sosiere, 17 farfurii de supa, 7 farfurii de desert si 40 de farfurii pentru cina. La „numai“ 80.000 de dolari.

    „Ceea ce este cu adevarat minunat este ca serviciul floral este intr-o forma aproape perfecta“, spune Jody Wilkie, curatorul-sef al departamentului de ceramica si sticla de la Christie’s. Piesele sunt albe, cu margini zimtate si pictate in albastru si auriu. Fiecare are un buchet de lalele, trandafiri, floare de nu-ma-uita, crizanteme, floarea-soarelui si flori de camp, pictat cu o precizie care frizeaza perfectiunea. Dar acest model nu este unul special. „Piesele rare Meissen au motive speciale: panglici, insecte, pasari sau animale exotice. Florile sunt pentru colectiile de serie. Portelanurile cu motive speciale ajung la preturi mult mai mari“, explica Michele Beiny, experta in portelanurile europene din secolele 18 si 19.

    Beiny se afla deja la a treia generatie de experti in tot ceea ce inseamna Meissen. La Winter Antique Show din ianuarie anul acesta Beiny a expus si un serviciu rar, cu animale, fructe si pasari pe un fundal albastru care imita solzii de peste. „Se stie despre el ca a fost facut cadou de catre Frederic cel Mare unuia dintre generalii sai in 1760“, povesteste Beiny. „Lui ii placeau modelele cu solzi. Si exista doar doua astfel de servicii. Unul este in posesia mea, iar celalalt se afla in patrimoniul statului.“

    Lucrul cu portelanul este foarte diferit de lucrul cu lemnul sau metalul, scria Robert E. Rontgen in „The Book of Meissen“ (1984).

    „Totul trebuie sa fie putin exagerat, pentru ca materialul se micsoreaza cu o sesime dupa uscare. In plus, smaltul defineste contururile si profilele. Multi sculptori faimosi au incercat sa lucreze cu portelanul, dar foarte putini au reusit.“ Dupa parerea lui Beiny, Kandler a fost cel mai bun. „Nu numai ca era obsedat de detalii, dar a fost si primul, cel mai versatil si a si trait mult.“ Dintre operele sale, Metropolitan Art Museum detine o pereche de lei „glazurati“ in alb (fiecare lung de aproape un metru).

    Manufactura de portelan Meissen este deschisa vizitatorilor.

    Cititi mai multe articole din PRETUL LUXULUI   

  • TURISM: Jurnalul de vacanta

    Conceptul dupa care functioneaza astfel de cluburi este simplu: compania care detine clubul achizitioneaza sau construieste proprietati in cele mai in voga destinatii, iar pasionatii de turism care vor sa-si petreaca vacanta de fiecare data in alt loc platesc o taxa prin care achizitioneaza dreptul la cateva zile intr-una dintre proprietatile clubului si uneori chiar cumpara o parte din casa. Intr-un cuvant, la pretul unei singure case cumperi mai multe sau, mai bine spus, dreptul de a locui in mai multe case.

    Principiul care se afla la baza acestor cluburi nu este nici pe departe nou. Compania aeriana NetJets (care din 1998 este detinuta de Warren Buffet) a fost cea care a realizat in anii ‚‘80 ca poate reduce costul detinerii unui avion si a inceput sa promoveze ideea de proprietate fractionara in cazul avioanelor. NetJets a demonstrat ca si cei care au multe milioane de dolari in cont sunt interesati de acest tip de proprietate. Ideea a fost preluata de catre dezvoltatorii imobiliari si jucatorii de pe piata turismului, care initial au introdus conceptul de „time-share”.

    Bob Trotta este unul dintre cei mai vechi developeri de pe piata si detine Palm Beach Club din Tenerife, construit in 1983, cea mai veche operatiune time share din lume, 9.000 de familii detinand peste 15.000 de saptamani. Insa, in ultimii ani, conceptul de time share a devenit sensibil din cauza managementului precar al unora dintre proprietati si a fa li mentului unor jucatori de pe piata. Cel mai recent si rasunator a fost cazul companiei americane Tanner & Haley, care si-a declarat falimentul anul trecut, lasand in urma sute de membri care se lupta in justitie pentru a primi cel putin o parte din taxele platite.

    Insa piata a reactionat si antreprenorii au tintit mai sus cu un produs reinventat si redenumit. Proprietate fractionara este termenul upmar ket pentru astfel de proprietati. Proprietatile oferite variaza de la un palazzo de secol 15 in inima Florentei la o vila in Toscana si cabane de schi in Aspen. In plus, cei care promoveaza astfel de produse au conceput pachete care vand un stil de viata, o incursiune in modul in care traiesc aristocratii locului. David Burden, fondatorul si directorul executiv Timbers Resorts, unul dintre cei mai importanti jucatori de pe piata, spune ca proprietatea trebuie sa se incadreze in cateva linii extrem de importante. „Daca este vorba despre o cabana de schi, accesul la partie trebuie sa fie facil, iar o vila la mare trebuie sa aiba vedere la cea mai buna plaja. Daca nu indeplinesti aceste con dit ii, nu ai nicio sansa.” De exemplu, Palazzo Tornabuoni, palat de secol 15 in centrul Florentei: de pe terasa aflata pe acoperis se poate admira panorama intregului oras, interiorul este decorat cu opere de arta (o statuie baroca a zeitei Diana creata de Gherardo Silvani, evaluata la 2 milioane de euro si un semineu creat de maestrul Giacomo Raffaelli in secolul 18), podele din marmura, seminee din piatra, fresce, inclusiv cele realizate de Ciampelli in secolul 16.

    Pentru 319.000 de euro plus taxe anuale, proprietarul are acces trei saptamani pe an la oricare dintre cele 11 apartamente din cladire, sejurul putand fi prelungit in functie de disponibilitate. In plus, membrii clubului traiesc viata unui nobil din Florenta: au acces preferential la muzee, inclusiv la Coridorul Vasari din Muzeul Uffizi, la gradinile private si la colectiile de arta, excursii la podgoriile detinute de unul dintre investitori si serviciu concierge non-stop.

    Cititi mai multe articole din PRETUL LUXULUI

  • GASTRONOMIE: Experiment

    Un francez la Bastilia

    Jean Clauteaux este director general al L’Oréal Professionnel Romania. S-a nascut in Venezuela, a fost cautator de aur in Amazonia si a practicat jurnalismul in Franta. S-a mutat in Romania de un an impreuna cu familia sa. Vorbeste despre bucataria franceza ca un connaisseur.

    La fel si despre noua linie L’ Oréal Professionnel, „sweet gourmet“. „In bucataria frantuzeasca vocabularul este foarte important. Fiecare fel de mancare este prezentat detaliat, definindu-se. Iar in meniu se vad secvential etapele de lucru ale chefului“, explica Jean Clauteaux, deschizand meniul restaurantului La Bastille. In viziunea sa gastronomia franceza se joaca mult cu antagoniile dulce/sarat, rece/cald, salate/carne, fructe/carne.

    „Este o bucatarie foarte ludica si deschisa catre noi ingrediente.“ Spre deosebire de bucataria romaneasca, in Franta nu se amesteca totul in farfurie. „Fiecare ingredient este lasat sa se vada. Se compune foarte mult pe o anumita tema, dar se pastreaza autonomia ingredientelor. Nu este o bucatarie matematica, dar este foarte organizata. Aromele trebuie sa se amestece in gura, nu neaparat si vizual“, explica Clauteaux.

    Managerul de la L’Oréal nu si-ar putea imagina Franta fara branza, caci „exista cate un fel de branza pentru fiecare zi din an. Branzeturile sunt pasiunea mea, ca si asociatiile dintre branza si vin. Se obtine o reactie chimica si se nasc variatiuni foarte interesante de gust“. Cantitatea este foarte importanta atunci cand vorbim despre meniurile fran t uzesti. De altfel, acestea cuprind mai multe etape, asa cum ar fi „mise en bouche“, antreu, fel principal (sau „plat“), „plat de résistence“, salata, branza cu vin, desertul, fructe (obligatoriu), cafea sau ceai (cu putin desert) si digestiv. „De obicei in Franta restaurantul si hotelul sunt foarte aproape unul de altul si este de inteles dupa o masa asa de lunga“, glumeste managerul francez.

    Si cum doar un pranz poate dura cateva ore, era imposibil ca in Franta sa nu se faca afaceri la restaurant. „In Romania masa inseamna placere, se mananca linistit, fara discutii de afaceri. La noi se mananca si se semneaza contracte. Exista un intreg ritual, iar pranzul este un loc comun pentru business.“ Jean Clauteaux marturiseste ca pe vremea cand era director comercial in Franta, avea intalniri la masa care costau mai mult de 3 mii de euro.

    „Acolo anual se face un buget pentru mesele de business. Eu am pierdut 10 kilograme de cand am venit in Romania, fara niciun efort. Asta pentru ca aici nu se mananca foarte mult si nu prea se fac afaceri la masa.“

    Obiceiurile legate de sarbatorile de iarna inseamna pentru francezi mai degraba „un soin spécial“. Adica nu sunt neaparat servite feluri de mancare traditionale. Dar mesele festive si mancarurile sunt mult mai elaborate. Si dureaza mai mult decat de obicei. Managerul francez se declara indragostit deja de Romania si ii plac aproape toate mancarurile traditionale de la noi.

    „Toata echipa mea este formata din romani si am fost invitat la masa. Imi place foarte mult mamaliguta cu smantana, imi plac sarmalele in foi de vita si mancarurile preparate pentru Craciun. Ciorba de burta este exceptionala. Aveti o bucatarie simpla, fara lucruri sofisticate, dar e foarte naturala si sanatoasa.“

    Jean Clauteaux recunoaste ca nu prea a frecventat restaurantele cu specific francez din Bucuresti, pana acum ajungand doar in localurile cu specific international. Despre meniul La Bastille spune ca se bazeaza pe retetele din sudul Frantei. A ales pentru cina „Duo de carpaccio de saumon et de sandre…“, dar recomanda si combinatiile dulce/sarat ale salatei „Mesclun“ cu andive, feta si mere.

    Ca fel principal managerul a ales „Foie gras poêlé sur du pain d’épices“, unul dintre cele mai cunoscute nume din meniurile frantuzesti.

    Cititi mai multe articole din PRETUL LUXULUI

  • Pe aripile vantului

    Silindu-se sa-si tina echilibrul pe puntea instabila a unei nave de inspectie care se deplasa pe langa Malmö, cu fata sfichiuita de vaporii de apa, Arne Floderus a considerat ca e o zi buna pentru noua sa ferma eoliana, dincolo de tarm. Un vant de 48 de kilometri pe ora invartea paletele, ca niste degete, ale unei turbine aflate la 115 metri deasupra capului sau. Imprejur, un camp de turbine se invarteau intr-un balet sincronizat; odata conectate complet la o centrala electrica, vor genera destula energie pentru a lumina 60.000 de locuinte din apropiere.

    „Am creat un nou reper“, spune Floderus, managerul de proiect al parcului eolian in valoare de 280 de milioane de dolari (190 de milioane de euro), unul dintre cele mai mari din lume, construit de compania suedeza de electricitate Vattenfall. Parcul, situat intr-o stramtoare intre Suedia si Danemarca, certifica remarcabila dezvoltare a energiei eoliene – pana nu demult doar o alternativa insolita in favoarea careia pledau ecologistii din Danemarca si Germania, acum devenita una dintre principalele surse de energie in 26 de tari, inclusiv in SUA.

    Cu toate acestea, parcul eolian intra in productie intr-un moment cand energia eoliana este supusa unei atente analize, nu doar de catre vecinii ostili, care se plang ca turbinele obtureaza peisajul, dar si de catre expertii in energie care pun la indoiala viabilitatea ei ca sursa de electricitate.

    Pentru inceput, trebuie spus ca vantul nu bate tot timpul. Cand bate, nu o face neaparat in perioadele cu cerere ridicata de electricitate. Aceasta face ca vantul sa fie un inlocuitor imprevizibil pentru surse de energie mai sigure, chiar daca poluante, precum petrolul, titeiul sau gazul natural. Mai mult, pentru a capta cele mai bune brize, fermele eoliene sunt adesea construite departe de locurile unde cererea de electricitate este cea mai ridicata. Energia pe care ele o produc trebuie apoi transportata pe distante mari pe linii de inalta tensiune, care in Germania, dar si in alte tari sunt instabile si predispuse la defectiuni.

    In SUA, una dintre zonele cele mai propice turbinelor eoliene este partea centrala a tarii, din Texas pana in nordul Marilor Campii – departe de aglomerarile urbane de pe coaste, care necesita cea mai mare parte a energiei. In Danemarca, pionier al energiei eoliene in Europa, constructia de ferme eoliene a stagnat in ultimii ani. Danezii exporta mare parte din energia eoliana produsa in tara catre Norvegia si Suedia, pentru ca o produc in transe imprevizibile, care adesea depasesc cererea.

    In 2003, Irlanda a impus un moratoriu in privinta conectarii fermelor eoliene la reteaua sa de electricitate, din cauza temerilor ca fluctuatiile de energie vor supraincarca reteaua; intre timp insa, conectarea a fost reluata. In Statele Unite, propunerile de a construi mari parcuri eoliene langa Long Island (statul New York) din Oceanul Atlantic si in Cape Cod (statul Massachusetts) au starnit protestele locuitorilor din zona din motive estetice.

    Pe masura ce energia eoliana s-a maturizat ca industrie, imaginea ei s-a schimbat – de la o alternativa curata, chiar eleganta, fata de combustibilii fosili la o sursa de energie regenerabila cu avantaje si dezavantaje, ca oricare alta. „Avantajele pentru mediu ale vantului nu sunt atat de mari pe cat pretind promotorii lui“, spune Euan C. Blauvelt, director de cercetare la ABS Energy Research, o firma independenta de cercetare a pietei din Londra. „Tot mai trebuie sa ai surse de energie de rezerva, precum centralele termoelectrice pe carbune.“

    Blauvelt publica un raport anual despre energia eoliana in care ii pune in discutie slabiciunile. Oamenii din industrie l-au acuzat ca popularizeaza mituri, recunoaste el. Acum, criticile sunt mai temperate. „Una dintre marile probleme cu vantul este ca oamenii tind sa se agate foarte mult de ideea asta“, spune Blauvelt. „Diferenta e ca argumentele incep sa devina mai rationale.“

    Aceasta nu inseamna in niciun caz ca energia eoliana si-a atins apogeul. Dimpotriva, Blauvelt estimeaza ca industria energiei generate de vant isi creste capacitatea cu o rata anuala de 26,3% pe cinci ani. Ritmul este mai mare decat cel al energiei hidro la inceputurile sale si de doua ori mai mare decat cresterea recenta a industriei de energie nucleara.

    Statele Unite, care sunt considerate pioniere in domeniul energiei eoliene, si-au suplimentat in 2006 capacitatea de productie mai mult decat oricand. Cu 11.575 de megawati, SUA sunt cel de-al treilea producator mondial de energie eoliana, dupa Germania si Spania, si isi sporeste aceasta capacitate mai mult decat ceilalti. Printre noii intrati in aceasta industrie cu capacitati semnificative sunt Marea Britanie, Canada, Italia, Japonia si Olanda.

    „Ceea ce vedem acum e un al doilea val de tari care incep sa investeasca mai masiv“, spune Christian Kjaer, director executiv al Asociatiei Europene a Energiei Eoliene, cu sediul la Bruxelles. El spune ca energia eoliana va beneficia de doua tendinte paralele: cresterea preturilor petrolului si un impuls la nivel global pentru taxarea emisiilor de dioxid de carbon. „Este o modalitate foarte buna de a te proteja fata de preturile volatile ale petrolului si de taxele potential volatile ale emisiilor de dioxid de carbon“, spune Kjaer.

  • Saptamana de lucru de 4 ore

    Ca unul dintre cei mai respectati antreprenori din Silicon Valley, Marc Andreessen este oarecum un cunoscator a ceea ce el numeste „productivity porn“ – tehnici care sa maximizeze productivitatea personala. In ultimele luni, lui Andreessen – fondator al Netscape Communications si mai recent al Ning, care le permite utilizatorilor sa-si creeze propriile lor retele sociale – i-a atras atentia un tip neobisnuit: Timothy Ferriss, un autor motivational cu fata de copil, aflat la prima sa carte, fost la viata lui kickboxer profesionist si campion de tango.

    Lectiile de business ale lui Ferriss, axate pe eliminarea informatiei nefolositoare, au fost culese din cei sase ani pe care i-a petrecut conducand o modesta companie de produse de nutritie pentru sportivi care vinde, in special pe internet, suplimente utilizate de atleti pentru a-si creste viteza de reactie si forta musculara. Lui Andreesen, o autoritate in cercurile tehnologice, nu prea pare sa-i pese de asta. „Tim de fapt aduna toate teoriile privind folosirea eficienta a timpului si productivitatea personala din ultimii 20-30 de ani si le reda cu volumul dat la maximum“, a explicat Andreesen intr-un e-mail.

    In Silicon Valley, Andreessen nu e singur in entuziasmul sau pentru ideile lui Ferriss. Dupa ce a citit best-seller-ul lui Ferriss, „Saptamana de lucru de patru ore“, Jason Hoffman, fondatorul Joyent, care creeaza aplicatii software de internet pentru afacerile mici, le-a cerut angajatilor lui sa renunte la mesageria instant si la multitasking. De acum inainte, le-a spus el, folosirea e-mail-urilor va fi sever restrictionata, iar afacerile vor fi facute ca odinioara, la telefon. „Dintr-o data“, povesteste Hoffman despre rezultate, „serile tuturor au devenit libere. Dintr-o data, ziua de luni n-a mai parut atat de coplesitoare.“

    Prin primavara, Jason DeFillippo, fondator al Metroblogging Global Blog Network – o companie ce administreaza peste 700 de bloguri dedicate oraselor – l-a auzit pe Ferriss predicand „dieta cu continut scazut de informatie“ unui grup de fani high-tech la o conferinta despre tehnologie. Inainte ca discursul sa se termine, DeFillipo, care locuieste la San Francisco, isi comandase deja cartea de pe Amazon. La putina vreme dupa ce a citit-o, a inceput si el o cura de renuntare. Dependenta lui sacaitoare de feed-uri de RSS este acum de domeniul trecutului, spune el. „E greu de descris“, spune DeFillipo, in varsta de 36 de ani, „dar viata a devenit dintr-odata mai linistita.“

    Ferriss, care are 30 de ani, nu a condus niciodata o companie din domeniul tehnologiei. N-a facut niciodata milioane de pe urma unei oferte publice initiale. Cu toate acestea, fara ca Ferriss sa fi facut macar un tur de prezentare a cartii, volumul a devenit rapid un bestseller, in mare parte datorita discutiilor de pe bloguri din cadrul comunitatilor tehnologice. In acelasi timp, Ferriss a devenit si un fel de guru in Silicon Valley, in special prin predicarea apostaziei pe taramul gadget-urilor stralucitoare, in privinta carora el recomanda pur si simplu scoaterea din priza si dezafectarea, cu scopul clar de a-i scapa pe posesori de sub tirania excesului de informatie.

    Metodele lui includ practicarea „ignorantei selective“ – renuntarea la comunicatele fara rost, la urmarirea noutatilor de pe retelele sociale si chiar a stirilor externe (Ferriss spune ca majoritatea stirilor le afla intrebandu-i pe chelneri). Criza a fortei de munca? Plateste pe altcineva sa se ingrijoreze de ea – cel mai bine pe cineva din Bangalore. Ca urmare a unui pariu, Ferriss chiar a angajat din strainatate niste oameni priceputi, platiti modest, care sa-i gaseasca partenere de pe internet. (Si a functionat.) Odata ce veti elimina noianul de e-mail-uri, spune el, va va ramane o gramada de timp pentru a face scufundari in Belize – asa cum face el. Sau macar ca sa visati la asta.

    La urma urmei, comunitatea tehnologica impartaseste un apetit imens pentru evazionism, spune Fabio Rosati, director executiv al Elance, o companie din Mountain View, California, care ofera servicii de outsourcing pentru companii specializate si pentru micile companii si pe al carei site se gaseste un interviu cu Ferriss. De aceea lucreaza unii cate 14 ore pe zi: ca sa dea lovitura, sa ajunga bogati si apoi sa se retraga. Dar Ferriss vinde promisiunea ademenitoare ca nu trebuie sa astepti acea imensa – si poate chiar mitica – oferta publica initiala.

    Dupa cum spune si Rosati: „Silicon Valley este unic prin aceea ca inglobeaza un spirit antreprenorial profund si o forta de munca foarte ambitioasa, dar toti se gandesc: «Of, de-as mai avea o ora in plus, chiar m-as putea duce sa fac acea plimbare cu bicicleta, as putea chiar sa ma duc sa fac surf». Tim predica tocmai acest mod de viata“.

  • Firefox, aliat sau pion al Google?

    Firefox este cel mai popular browser alternativ de la Netscape incoace, avand aproape de trei ori mai multi utilizatori decat Safari-ul celor de la Apple; are 15-20% din piata globala de browsere si procentaje chiar mai ridicate in Europa si in randul pasionatilor de tehnologie. O parte din atractia fata de Firefox deriva din originile sale ca initiativa non-profit, o revolutie impulsionata de oameni si care implica browser-ul de web, tehnologie de baza pentru internet. De asemenea, deoarece codul sursa era public, Firefox a putut profita de creativitatea dezvoltatorilor; ei sunt incurajati sa-l imbunatateasca, fie cu aplicatia de blocare a reclamelor de pe site-urile de publicitate – una dintre cele mai populare extensii – sau prin crearea de „skin“-uri care sa personalizeze fata browser-ului.

    Dar in incercarea de a se folosi de acest succes, Fundatia Mozilla a ajuns sa semene mai mult cu un start-up din Silicon Valley finantat de investitori si mai putin cu un atelier al colaborarii intre programatori anonimi. Siobhan O’Mahony, profesor asistent la Scoala de Management a Universitatii Davis din California, numeste Mozilla „primul proiect open-source corporatist“.

    Fundatia a folosit o divizie comerciala, Corporatia Mozilla, pentru a strange zeci de milioane de dolari din drepturi de autor de la companii ce au creat motoare de cautare si care doreau pozitionari mai avantajoase in browser-ul ei. Si prin strangerea acelor bani ca rezerva de razboi pentru a concura cu giganti ca Microsoft si Apple, fundatia s-a indepartat, cel putin temporar, de la activitatile tipice ale unei organizatii non-profit. „Comunitatea Mozilla a fost putin hibrida in ce priveste integrarea investitiilor publice si private – in privinta asta istoria sa este de-a dreptul unica“, a spus O’Mahony.

    Pana acum, numerosii contributori ai Firefox par multumiti cu succesul sau financiar. Intrebarea mai importanta e ce va face Mozilla cu toti acesti bani. Potrivit datelor financiare ale Mozilla pentru 2006, recent publicate, fundatia are active de 74 de milioane de dolari, grosul fiind investiti in fonduri mutuale si alte operatiuni asemanatoare, iar anul trecut a avut venituri de 66 de milioane de dolari. Circa 85% din acele venituri au venit dintr-o singura sursa, Google, care are un contract de drepturi de autor cu Firefox.
    In pofida veniturilor generoase, Fundatia Mozilla a oferit in 2006 sub forma de granturi putin sub 100.000 de dolari (potrivit raportului auditat) sau 285.000 de dolari (potrivit declaratiilor Mozilla). In acelasi an, i-a platit directoarei executive a corporatiei, Mitchell Baker, peste 500.000 de dolari sub forma de salarii si alte beneficii (Baker este totodata si presedinta fundatiei).

    Mitchell Baker, o avocata care lucreaza pentru companiile din Silicon Valley inca de la mijlocul anilor ’90, a comentat ca pachetul ei salarial este „inca un exemplu despre caracterul hibrid al Mozilla“, adaugand ca suma o face sa para „un copilas amarat“ in comparatie cu liderii altor companii la fel de influente din Silicon Valley. Baker spune ca de fapt comunitatea, nu finantarea de la Google a facut din Firefox un mare jucator in acest domeniu. „Mozilla are succes pentru ca avem acest public imens caruia ii pasa de ea“, spune ea. „Piesa de baza care tine Mozilla independenta fie si de o singura sursa de venit, ca Google, este acest public divers“. Si adauga: „Nicio gramada de bani nu ne-ar fi permis sa atingem succesul pe care il avem acum“. Apoi, referindu-se la Microsoft: „Nu putem sa cheltuim mai mult decat ei“.

    Evolutia Firefox poate fi privita ca o extensie a razboiului dintre Netscape si Microsoft de la jumatatea anilor ’90. Dupa ce Microsoft a acaparat o mare parte din piata, Netscape a decis in 1998 sa-si faca public codul sursa si imediat dezvoltatorii au acceptat provocarea. In 2003, AOL, care cumparase Netscape, a oferit codul de browser nou-createi Fundatii Mozilla si pana in noiembrie 2004 a fost lansata prima versiune de Firefox. La vremea respectiva a fost promovata ca ilustrare a catorva principii – sa fie usor de utilizat, sa functioneze pe sisteme de operare diferite si sa fie mai sigura. Corporatia a fost creata in 2005.

    Celalalt avantaj al browser-ului, nedeclarat, insa impartasit cu celelalte proiecte open-source, a fost ONM: Orice, dar Nu Microsoft. „Firefox este capabil sa se adreseze unor categorii de public diferite. Nu pe toata lumea intereseaza ca standardele internetului sa ramana deschise, dar multi se tem ca daca Firefox pierde cota de piata, atunci standardele internetului ar putea ajunge apanajul Microsoft“, a scris intr-un e-mail O’Mahony.

  • The design of things to come

    Introducere
    Daca e ceva de invatat din colapsul asa-numitelor „dotcom“, este ca o idee mare nu este neaparat acelasi lucru cu o mare inovatie. Initiative atat de ingenioase si atat de atractive in aparenta, precum balls.com, care vindea orice tip de minge sportiva, nu adauga nimic lantului valorii. Consumatorii nu au nevoie de astfel de produse (cel putin nu intr-atat incat sa plateasca pentru ele). Cumpararea mancarii pentru animalele de companie prin internet (cum se putea face pe pagina pets.com) si primirea marfii acasa poate parea un serviciu comod si original, dar experienta a demonstrat ca nu era ceva cu adevarat practic.

    Sa ne gandim la Google, unul dintre supravietuitorii exploziei internetului. Aceasta companie incearca in mod constant sa imbunatateasca functiile paginii de cautare. Sunt pastrate doar acele functii folosite de utilizatori si care nu degradeaza experienta internautilor: restul nu trec de stadiul de idei ingenioase care in cele din urma dispar. „Creierul“ Google e constituit de „inovatorii pragmatici“: ei stiu ca inovatia nu inseamna doar sa ai idei geniale, ci si, mai ales, capacitatea de a conduce la un progres real care sa fie valoros si remarcat de consumatori.

    Acesta e terenul de joc unde se desfasoara afacerile in ziua de azi. Esential este nu ce poate fi vandut, ci cum poate fi adaugata valoare vietii si cum poate fi vanduta aceasta valoare in mod profitabil. Foarte usor se poate intampla ca o companie sa piarda perspectiva consumatorilor. Iar in aceasta situatie, strategia de dezvoltare a unor noi produse ar fi dezechilibrata daca nu se stie cine sunt aceste persoane, cum le-ar imbunatati viata inovatia si cat ar valora aceste schimbari.

    Daca o companie nu realizeaza acest necesar schimb conceptual, altele o vor face. Motorola si Nokia au dominat ani de zile piata telefoanelor mobile in China, pana cand o companie mica, Ningbo Bird, a devenit un inovator pragmatic. In loc sa fabrice pur si simplu telefoane mobile la pret mic, Ningbo Bird a incercat sa afle ce isi doreau consumatorii chinezi si asa se face ca au inceput sa faca telefoane atragatoare si mai usor de folosit. Cota de piata i-a crescut in cativa ani de la 5% la 50%.
    Compania ta in ce situatie este? E o Motorola, o Nokia sau o Ningbo Bird? Este Google sau balls.com? Aceasta carte ofera instrumentele necesare pentru a-i intelege pe clienti si de a crea astfel produsele si serviciile pe care le cer: si unii, si altii ar veni cu inovatii autentice si nu doar cu idei fara finalitate. Rezultatul este ca aceasta carte este un ghid complet pentru a cunoaste procesul actual de inovare.

    Diferente intre inovare si inventie
    Una dintre conditiile fundamentale este diferentierea intre inovatie si inventie, tinand cont de faptul ca aceasta trebuie sa fie pragmatica. Exista doua motive: prapastia care desparte becul inventat de Edison sau modelul T de la Ford de inovarea contemporana consta in faptul ca acele produse au inlocuit tehnologii care au iesit din uz. Au fost adevarate salturi tehnologice, care au schimbat viata de zi cu zi a oamenilor (becul a inlocuit gazul, iar automobilul – tractiunea animala). Acum insa suntem intr-un punct al evolutiei tehnologice in care inovarea a inlocuit inventia ca forta motrice a economiei globale. Prin inovatie intelegem mai mult decat inventarea de noi tehnologii, inclusiv de aplicatii noi, raspandirea lor, accesul la ele sau recombinarea tehnologiilor deja existente. Diferenta dintre cele doua concepte consta in faptul ca inovarea este un salt doar din punctul de vedere al consumatorului, in timp ce din punctul de vedere al productiei poate sa fie sau nu.

    Sa luam ca exemplu designul pentru Palm V, un progres comercial mai substantial decat in cazul celorlalte PDA fabricate de firma Palm. IDEO, una dintre cele mai importante companii de proiectare industriala din lume, a fost insarcinata cu proiectarea Palm V. Dupa afirmatiile lui Tom Kelley, director general al IDEO, Palm V a fost conceput in mare parte cu aceeasi tehnologie a generatiilor precedente de Palm, dar a avut un design mai placut si destul de ergonomic pentru a atrage atentia directorilor si a publicului in general. Niste linii ii defineau conturul, era mai subtire decat cele anterioare si avea un finisaj de aluminiu. Noul produs a costat cu 150 de dolari mai mult decat modelele anterioare si a ajutat la extinderea pietei pentru PDA…

    Cititi restul articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Salariile si productivitatea

    BUSINESS MAGAZIN: In ultimul an salariile au crescut spectaculos. A avut vreo legatura cu productivitatea?
     
    MARIAN NASTASE: Productivitatea inseamna mai presus de toate investitii. Pentru calibrarea personalului cu capacitatile de productie, spre deosebire de o afacere privata care creste numarul de angajati in functie de necesitati, in cazul unei companii preluate de la stat, cu tot cu angajati sunt doua metode. Cea clasica, a reducerilor de personal, pe care noi n-am prea practicat-o si am preferat sa lasam lucrurile sa se desfasoare natural – pensionari si concedierile clasice in cazul celor cu abateri grave. O alta solutie pentru cresterea productivitatii este tehnologizarea, iar investitiile (la Alro – n. red.) au fost directionate pentru cresterea capacitatii de productie. Si am crescut astfel productivitatea pe angajat de la 45.000 de tone pe an la dublu: 90.000 de tone pe om in 2008, conform bugetului. Ceea ce pentru nivelul industriei (la nivel international – n. red.) e bine.
     
    STEFAN PADURE: In moneda, in euro, cat inseamna asta?
     
    MARIAN NASTASE: Pai, tona e cam 3.000 de euro, dar noi ne raportam mai degraba la cantitate, pentru ca acesta este benchmark-ul (indicativ de referinta) industriei. „Grosul“ producatorilor au o productivitate care se plaseaza intre 60.000 si 70.000 de tone, cele slabe fiind chiar sub 50.000, asa cum erau majoritatea in urma cu cinci ani. Indiferent de considerente, pentru ca intalnesti productivitate mica si la fabrici cu traditie, fie ca nu au facut investitii, ca merg pe sistemele mai vechi s.a.m.d. Iar „varfurile“ profitabilitatii in industrie sunt peste 100.000, ajungand chiar pana la 120.000 de tone pe om anual.
     
    BUSINESS MAGAZIN: Credeti ca in cazul companiei Alro nivelul productivitatii mai poate creste sau ati atins pragul de sus?
     
    MARIAN NASTASE: Mai putem creste si vrem sa ajungem la maximum pe industrie. Noi am facut de fapt investitiile cu doua scopuri clare: marirea capacitatii de productie si scaderea consumurilor specifice. Consumurile specifice au ajuns la minimum pe industrie. Mai jos de atat nu ne lasa fizica si chimia, daca nu se schimba radical ceva in tehnologie. Ne-a interesat foarte mult sa controlam costul, pentru ca piata nu este sub controlul nostru. Vedeti ce se intampla cu petrolul sau cu pretul metalelor – nichelul este de opt ori mai mare decat in urma cu cinci ani, cuprul este de patru ori mai scump, iar aluminiul de doua ori mai scump.
     
    BUSINESS MAGAZIN: Dar in acest context, al cresterii costurilor la combustibili si materii prime, salariile cum au evoluat?
     
    MARIAN NASTASE: Au crescut dramatic. Astfel incat am ajuns acum la un venit mediu de circa 1.000 de dolari (peste 2.300 de lei – n. red.). Este vorba de o combinatie intre salariul tarifar de incadrare si sporuri – de la cele de toxicitate pana la primele „de caldura“. Pentru ca nu poti fi indiferent cand muncitorii stau la temperaturi de 80 de grade si cer o prima pentru apa.
     
    STEFAN PADURE: Si mai ales cand ti-e bine in buzunar si ei merg pe linia ta.
     
    MARIAN NASTASE: In principiu, oamenii sunt multumiti, mai ales ca am facut investitiile de mediu si am redus poluarea in fabrica, care era o problema cu ani in urma.
     
    STEFAN PADURE: E normal ca atunci cand angajatorului ii merge bine sa imparta si la angajati, intr-o proportie, bineinteles, echivalenta cu ceea ce fac acestia. In bransa noastra (prelucrarea carnii) sunt cu totul alte activitati si specializarea nu mai este la fel de mare. In plus, noi am si pierdut odata cu deschiderea granitelor foarte multa forta de munca specializata, cea care ajunsese la un nivel mai inalt de salarizare. Macelarii mai cu seama au plecat peste hotare, pentru ca in strainatate munca fizica este foarte bine cotata. In Romania plata macelarilor nu putea sa ajunga la un nivel foarte inalt, pentru ca produsul facut de noi nu este un produs scump si nici nu are cum sa fie scump, pentru ca ne lovim de ce e in piata. Romania are o capacitate de productie in industria alimentara dar si specific in bransa noastra, la mezelari, cam de trei ori mai mult decat este necesar.