BusinessMagazin

Category: Special

  • Într-o ţară europeană coruptă condusă de populişti dubioşi, jurnaliştii mor executaţi

    Cu 14 ani în urmă, în oraşul Michalovce sosea un italian pe nume Carmine Cinnante. Într-o dimineaţă s-a urcat la volanul Fiatului său şi a ieşit din Novo-sad, un sat aflat la aproximativ 40 de kilometri de Michalovce, unde locuia cu concubina sa Lýdia. Destinaţia era Italia. Era însoţit de un slovac pe nume Ján, căruia îi promisese că îi va găsi de lucru acolo. În Michalovce, fiecare a patra persoană activă era şomeră.

    Când s-au apropiat de şoseaua principală dintre satele Porostov şi Ostrov, venind pe un drum de ţară, cei doi au observat o patrulă de poliţie. Fiatul lor Punto, alb şi cu număr de înmatriculare de Italia, a început să dea imediat cu spatele.

    Echipajului de poliţie i s-a părut ceva suspect. Au oprit maşina şi au verificat-o. Pe bancheta din spate au găsit o servietă din lemn negru cu un pistol automat, 50 de gloanţe şi un încărcător. Era un pistol-mitralieră funcţional cehoslovac, modelul 26, cu ghidaj din laser şi cu numărul de producţie distrus.

    Potrivit experţilor, servieta a fost făcută special pentru depozitarea mitralierei. Cinnante a fost acuzat de posesie ilegală de armă, iar judecătorul instanţei districtuale din Michalovce l-a condamnat pe acesta la doi ani de închisoare cu dreptul la eliberare condiţionată. Procurorul l-a descris pe italian ca un ”antreprenor cu afaceri în Slovacia în domeniul agriculturii“. Câteva luni mai târziu, poliţia italiană a venit să-l aresteze pe Cinnante. Motivul a fost contrabanda cu arme în Italia pentru liderul mafiot Guirin Iona.

    Iona era şeful clanului Belvedere Spinello, unul dintre cele mai puternice grupări mafiote din punct de vedere economic din Italia − ‘Ndrangheta.

    După cum arată documentele anchetei, Carmine Cinnante este unul dintre membri. Un om pe care autorităţile slovace îl ştiau doar ca antreprenor în agricultură.

    Cinnante nu este singurul italian cu legături cu mafia care şi-a făcut a doua casă din Slovacia. Mafioţii italieni au început să facă afaceri, să primească subvenţii, să atragă fonduri de la UE şi, mai ales, să-şi creeze relaţii cu oameni influenţi în politică. Au ajuns până la guvernul Republicii Slovace.

    La o fermă cooperativă dintre satele Dvorianka şi Parchovany din comuna Trebišov, afacerile mafiotului Carmine Cinnante iau contact cu Antonino Vadala. Şi acesta avea probleme cu poliţia acasă, în Italia.

    Luni, 3 februarie 2003, o instanţă din Reggio Calabria, din sudul Italiei, a luat o hotărâre în privinţa a nouă inculpaţi dintr-un caz care implică un alt clan mafiot  Libri. Clanul Libri este unul dintre cele mai puternice din ‘Ndrangheta.

    Printre acuzaţi s-a numărat Antonino Vadala, venit din satul Bova Marina din sudul Calabriei.

    Potrivit anchetatorilor italieni, Vadala, la cererea clanului, l-a ajutat să se ascundă şi să scape de poliţie pe mafiotul Domenic Ventura  condamnat pentru uciderea brutală a unui membru al unei bande concurente.

    Poliţiştii italieni au interceptat conversaţii telefonice între Antonino Vadala şi Francesco Zindato, şeful clanului, în care cei doi discutau despre detaliile acţiunii. În 2003, Vadala a fost eliberat din lipsă de probe.

    Într-un alt caz, instanţa de judecată descrie situaţia în care Antonino Vadala şi alţi doi bărbaţi s-au dus la Roma pentru a ”pedepsi“ fizic o persoană neidentificată care ”a produs pagube clanului“.

    ”El a încredinţat sarcina oamenilor în care (şeful clanului, Francesco Zindato) a avut cea mai mare încredere, printre aceştia fiind şi Antonino Vadala“, a explicat judecătorul.

    Când i s-au adus acuzaţii în Italia, Vadala nu s-a dus în instanţă pentru a primi verdictul. A găsit adăpost şi o casă nouă în estul Slovaciei. Vadala a început acolo o afacere în agricultură, apoi în domeniul imobiliar şi al energiei. A devenit una dintre cele mai distinse figuri ale comunităţii italiene din Slovacia.

    În 2009 au apărut informaţii că omul de afaceri italian, Antonino Vadala intenţionează să construiască două fabrici în parcul industrial Lučenec, o investiţie de aproape 70 de milioane de euro. Deşi proiectul a fost anulat, Vadala a devenit un ”antreprenor din domeniul energiei“. Astfel l-a descris fostul ministru al economiei Pavol Rusko, acum acuzat că a comandat un asasinat. Rusko a ajuns la Vadala prin intermediul unui consilier de stat, Mária Trošková, care acum lucrează îndeaproape cu premierul Robert Fico. ”Ea lucra pentru noi de aproximativ trei luni. A trecut mult timp de atunci, patru ani. A întâlnit un antreprenor cu origini italiene care, printre altele, era implicat în afaceri cu centrale solare şi s-a dus să lucreze cu el“, povesteşte Rusko.

    Faptul că Trošková şi-a continuat cariera alături de Fico la guvern nu la surprins foarte mult: ”Mă gândeam că nu se va întâmpla atât de rapid, dar nu m-a surprins, pentru că a înţeles foarte repede cum să se descurce în viaţă“.

    În august 2011, Vadala şi Mária Trošková au înfiinţat Gia Management. Trošková a părăsit compania după un an pentru a deveni mai târziu asistenta deputatului Viliam Jasaň. Politicianul nu a vrut să spună presei cum a descoperit-o pe această femeie, cunoscută ca un model topless şi concurentă în finala Miss Univers 2007. A menţionat doar că un prieten i-a recomandat-o. ”Un asistent m-a părăsit şi un prieten mi-a recomandat-o pe această femeie“, a spus Jasaň. A refuzat să confirme dacă prietenul în cauză era Antonino Vadala.

    Cu toate acestea, după mai puţin de un an, în martie 2015, Mària Trošková a părăsit şi biroul lui Jasaň şi a început să lucreze pentru nimeni altul decât premierul Fico. Un an mai târziu, Jasaň i s-a alăturat. Primul-ministru l-a numit director de cabinet şi secretar al Consiliului de Securitate al Statului. În calitate de secretar al Consiliului, el îi raportează direct lui Fico.

    Jasaň participă la reuniunile Consiliului de Securitate, întocmeşte rapoarte pentru Fico şi este responsabil de documentarea activităţilor consiliului. Astfel, el are acces la toate documentele şi informaţiile consiliului, al cărui obiectiv este de a asigura funcţionalitatea sistemului de securitate al ţării şi, în timpul războiului, de a îşi asuma puterea de a guverna.

    Cu toate acestea, s-a dovedit că Jasaň are legături cu un bărbat care a lucrat direct cu mafia italiană. Relaţia dintre Jasaň şi Vadala poate fi dovedită în special în activităţile de afaceri. Politicianul din partidului de guvernământ Smer a deţinut o companie de securitate privată, Prodest.

    Vadala şi oamenii săi au preluat recent compania. În afară de aceasta, fiul lui Jasaň, Slavomír, mai are un joint-venture cu italienii, numit AVJ Real. În plus, atunci când una dintre companiile lui Vadala a dat recent faliment, s-a dezvăluit că Vadala avea creanţe la o companie de securitate privată cu care Jasaň şi fiul său Slavomir au avut legături.

    Aceasta înseamnă că doi oameni apropiaţi de persoana care a venit în Slovacia ca acuzată de a avea legături cu mafia în Italia au acces zilnic la premierul Slovaciei, Robert Fico, care i-a ales personal. Nu doar aceste persoane sunt tentaculele politice ale lui Vadala. Un vechi contabil al acestuia, Švingál, a candidat pentru parlamentul regional.

    Vadala însuşi susţine în mod deschis Smer, în principal pe reţelele de socializare. El îl laudă pe Fico în faţa prietenilor săi italieni, îl apără pe ministrul Kaliňák de întrebările opoziţiei şi îl sprijină vehement pe Richard Raši de la Smer în campania sa pentru preşedinţia regiunii autonome  Košice. A descris Smer ca fiind ”partidul nostru“. Formarea actualei coaliţii de guvernare a fost motiv de sărbătoare pentru Vadala.

    El şi prietenii săi italieni au avut probleme şi cu legea slovacă. Cu toate acestea, în ciuda mai multor acţiuni penale, ei încă evită cu succes justiţia.

    Iată câteva exemple de cazuri de şantaj şi fraudă. Aktuality.sk împreună cu partenerii lor au reconstruit cazurile din dosarele de la poliţie şi instanţe.

    Cazul numărul 1 s-a întâmplat în estul Slovaciei în 2013. Într-o dimineaţă de toamnă, angajaţii unei companii din oraşul Trebišov au găsit un pachet ciudat la poarta de intrare. Este vorba de o plasă agăţată de gard care conţinea chibrituri, zece gloanţe funcţionale şi un buchet de flori pentru înmormântare. Buchetul era înfăşurat într-o bucată de hârtie cu cuvântul ”Jerad“ scrisă pe ea. Era de fapt numele şefului Gerhard scris greşit. Numele de batjocură Jerad a fost folosit adesea de un italian care a pretins de la companie aproape 40 de hectare de teren arabil. Gerhard a ignorat la început avertizarea. A raportat-o poliţiei atunci când un angajat, un şofer de tractor, a fost şi el ameninţat.

    După doi ani de investigaţie, o rudă a lui Antonino, Sebastiano Vadala, a fost pus în cele din urmă sub urmărire penală de către tribunalul districtual din Trebišov pentru infracţiunea de şantaj. Potrivit procurorului Peter Prokopovič, Vadala l-a ameninţat pe managerul companiei că îl împuşcă şi a imitat cu mâinile tăierea gâtului bărbatului. Tot el l-a ameninţat pe şoferul de tractor spunând că ”va împuşca pe oricine va lucra pe câmpul cu pricina şi că va da foc tractorului“.

    Compania făcea agricultură pe un câmp pe care italienii îl voiau pentru afacerile lor. Pe autorităţi nu le-a interesat niciodată cine era adevăratul proprietar al terenului. Pe lângă mărturii, compania a prezentat ca probe pachetul special destinat lui Gerhard. La expertiză s-a stabilit că toate cele 10 gloanţe puteau fi trase şi că, din punct de vedere legal, cine le deţinea ar fi trebuit să aibă permis. 

    O filmare făcută cu camera de securitate a companiei ar fi trebuit să facă dovada vizitei lui Vadala, în timpul căreia el l-a ameninţat verbal pe Gerhard. Vadala a negat acuzaţiile. El a susţinut în instanţă că la momentul presupuselor ameninţări nu era în Trebišov, ci în Michalovce. Acest lucru a fost confirmat de Švingál, contabilul lui Vadala, şi de un alt italian.

    Tribunalul din Trebišov şi mai târziu Curtea Regională de la Košice au constatat că probele sunt insuficiente. Anul trecut, lui Sebastiano Vadala i s-au retras toate acuzaţiile. Milan Petričko, judecător la tribunalul din Trebišov, a scris că ”nu s-a dovedit că fapta pentru care acuzatul a fost urmărit s-a întâmplat în realitate“. Mărturiile martorilor n-au fost suficiente pentru condamnarea lui Vadala. În hotărârile instanţelor nu sunt menţionate nici pachetul special, nici buchetul de flori şi nici filmarea. S-a spus chiar că interogatoriul contabilului Švingál a fost în afara legii. Vadala le-a spus anchetatorilor că el nu vorbea şi nici nu înţelegea limba slovacă, astfel că nu-şi putea ameninţa victima. Mai mulţi martori au spus contrariul. Chiar Sebastiano Vadala, doi ani mai târziu, spunea că ”în calitate de cetăţean italian care trăieşte în Slovacia de mult timp, cunoaşte limba slovacă“. Antonino Vadala a fost implicat direct într-un alt caz, de fraudă, cu tranzacţii speculative cu trei apartamente din cartierul Petržalka din Bratislava. Cazul a început în 2011 şi s-a încheiat abia anul trecut. Proprietarul iniţial al celor trei apartamente a fost italianul Antonio Palombi, mai exact compania acestuia, Alto.

    În 2011, proprietarii au început să se schimbe: compania Genna şi apoi la o altă companie, AV-Real. Vadala a lucrat la prima firmă, iar cealaltă era condusă de chiar el când au fost efectuate transferurile.

    La trei ani după această afacere, Palombi s-a adresat poliţiei spunând că Vadala nu i-a plătit preţul de achiziţie pentru apartamente. Potrivit documentelor poliţiei, Palombi a susţinut iniţial că Vadala l-a înşelat. Tot aşa au fost relatate faptele şi în presă, în 2015. Însă realitatea a fost un pic diferită. De fapt, Palombi şi Vadala au fost de acord ca transferul de apartamente să se facă fără plăţi efective şi ca apartamentele să ajungă în cele din urmă la compania Kannone, pe care o deţineau. Scopul tranzacţiilor a fost ca AV-Real, a treia verigă a lanţului, să primească deduceri de TVA de aproximativ 80.000 euro. Palombi a recunoscut acest lucru poliţiei ca martor şi victimă în acelaşi timp.

    ”A spus că Antonino Vadala l-a sfătuit să transfere apartamentele către AV-Real prin intermediul Genna Ltd. deoarece această companie era implicată în afaceri imobiliare, iar Alto nu era plătitor de TVA. Genna ar fi trebuit să transfere apartamentele pentru un preţ mai mare. În acest fel, întrucât AV-Real era plătitor de TVA, diferenţa ar fi fost dedusă la cumpărare”, a remarcat anchetatorul lui Palombi.

    Palombi a repetat de mai multe ori că preţul de 360.000 de euro era fictiv. De fapt, apartamentele ar trebui să revină la el. ”Suspectul a spus că dacă va primi 80.000 de euro din TVA, va transfera aceste apartamente companiei lor comune, Kannone. Astfel, activele s-ar întoarce la compania deţinută de păgubit.“ În plângere, păgubitul spune că ar fi trebuit să primească o parte din TVA returnată.

    ”Suspectul i-a spus că apartamentele vor fi vândute companiei Genna. I-a explicat că Genna va cere o deducere de TVA, din care jumătate ar fi fost acordată notificatorului“, se arată în rezoluţia procurorului. Vadala a negat totul, spunând că nu ştie nimic despre nicio înţelegere şi că a cumpărat apartamentele pe căi normale.  Ancheta a fost oprită, iar procurorul a concluzionat că Palombi nu a fost înşelat. Dacă ar fi fost comisă vreo infracţiune, aceasta ar privi returnarea de TVA.

    Palombi a cerut iniţial în instanţă returnarea apartamentelor, dar şi-a retras plângerea în februarie anul trecut, după doi ani. A apelat la autorităţi târziu, după câţiva ani, după ce i-a fost clar că Vadala nu-i va da banii din TVA şi nici apartamentele. Investigaţia nu l-a atins pe Antonino Vadala. Două dintre companiile sale au intrat recent în faliment cu datorii la fisc de peste 100.000 de euro.

    Antonino Vadala şi Carmine Cinnante nu acţionează singuri în Slovacia.

    În partea de est a ţării  după coordonare şi cooperare reciprocă  operează patru reprezentanţi ai mafiei italiene din Calabria, locul de naştere a ‘Ndrangheta.

    În afară de Vadala şi Cinnante, fac ”afaceri“ şi familiile Roda şi Catropove. Agricultura a devenit principala lor preocupare în Slovacia. Au deţinut sau mai deţin zeci de companii. Proprietăţile lor ajung la zeci de milioane de euro. Administrează sute până la mii de hectare de teren, pentru care primesc subvenţii de milioane de euro. Doar între 2015 şi 2016 companiile din jurul acestor familii au reuşit să obţină mai mult de 8 milioane de euro din plăţile directe de la agenţia de plăţi agricole (PPA) şi alte sute de mii de euro din subvenţiile pentru proiecte.

    Eligibilitatea acestor plăţi este discutabilă. Aktuality.sk împreună cu partenerii săi au documentat mai multe cazuri de încălcare a regulilor. Într-un caz, o companie a cerut plăţi care s-ar fi cuvenit pentru suprafeţe de până la opt ori mai mari decât cele pe care a lucrat efectiv. Într-un alt caz, italienii au cerut plăţi pentru terenuri pentru care nu plăteau chirie şi nici nu aveau dreptul să le utilizeze.

    Una dintre aceste companii italiene a falsificat decizia PPA pentru a convinge o bancă că va primi în curând banii. Bani publici au fost colectaţi sub influenţa italienilor şi pentru centrale electrice pe biogaz. Spre exemplu, trei companii ale familiei Diego Roda au primit 8,3 milioane de euro în astfel de plăţi din 2012 până în 2017. Şi nu a existat nicio suspiciune. Autorităţile le-au amendat în 2015, dar pentru că în raportarea obligatorie au supraestimat cantitatea de energie produsă de centralele pe biogaz. Subvenţiile depind de cantitatea de energie produsă.

    Spălarea banilor este principala activitate a ‘Ndrangheta şi în străinătate. Scopul este de a curăţa banii şi de a face afaceri într-un mod care să pară legitim. Aceasta poate implica utilizarea terţilor ca proprietari fictivi ai societăţilor, exportul de bunuri supraevaluate în mod artificial sau exercitarea de presiuni asupra concurenţilor.

    Clanul Libri, cu care a colaborat Vadala, este unul dintre cele mai influente în districtul Reggio Calabria şi îşi desfăşoară o parte substanţială a activităţilor în afara Italiei. Formele pe care le iau activităţile lor sunt multiple, pentru că acest clan este implicat în mod special într-o afacere financiară internaţională. Nu există dovezi că membrii din Slovacia au spălat bani. Cu toate acestea, există semne de îndoială cu privire la originea banilor folosiţi de familiile italiene menţionate aici. Din documente reiese clar că o parte substanţială a banilor a venit din Italia. De exemplu, Antonino Vadala apare în mai multe hotărâri ale curţilor slovace care arată că acesta a primit bani de la oameni din Italia. Aceştia au afirmat că banii i-au fost daţi lui Vadala în numerar pentru că el voia aşa. Banii ar fi trebui folosiţi, de exemplu, pentru a cumpăra o cooperativă agricolă în Slovacia. Dar pentru că nu au avut beneficii din comerţ, şi-au cerut banii înapoi de la Vadala. Acesta a susţinut în instanţă că nu datorează nimic italienilor şi că declaraţia în care a spus contrariul a fost semnată sub constrângere.

    Companiile fraţilor Roda înfiinţate în Slovacia în anii 1990 au primit o parte substanţială din capitalul social de la societăţile omonime din oraşul de origine Condofuri din Italia. Aceste companii sunt CO.BE.R. (Diego Roda) şi TRA.CE.R. (Antonio Roda), care au firme surori cu acelaşi nume în Italia.

    În rapoartele anuale de la începutul mileniului, companiile slovace raportează angajamentele şi asistenţa financiară către companiile din Italia, precum şi faptul că întreaga lor producţie se întoarce în ţara de origine.

    La CO.BE.R se arată chiar că a fost creată ca o investiţie străină cu o cotă de capital de 100% în Italia.

    În Italia, Pietro Roda, fratele lui Antonino şi al lui Diego, acţionează ca reprezentant al firmei de familie TRA.CE.R. şi este implicat în spălarea de bani pentru ramura ‘Ndrangheta numită El Dorado. Poliţia l-a arestat în 2013 în timpul unei operaţiuni împotriva clanului mafiot Gallicianò. A fost acuzat de apartenenţă la mafia (o infracţiune specifică în legislaţia italiană) şi de spălare de bani. Cu toate acestea, în 2014, Curtea Supremă l-a achitat din lipsă de probe.

    În 2017, numele membrilor familiei lui Antonino Vadala au apărut într-un mandat de arestare pentru 18 membri ai unei bande care ar fi trebuit să vândă sute de kilograme de cocaină în Europa pentru ‘Ndrangheta.

    Familia Vadala este doar menţionată în mandatul de arestare. Detaliile cazului nu sunt încă cunoscute.

    Aici se opreşte articolul lui Kuciak. Jurnalistul n-a apucat să-l termine. Moartea sa a fost descrisă ca fiind cea mai întunecată zi a jurnalismului slovac. La înmormântarea lui Kuciak au participat mii de oameni care au denunţat corupţia cu rădăcini adânci în societatea şi politicul din Slovacia, o ţară membră a UE şi a zonei euro. În octombrie anul trecut, jurnalista de investigaţie şi activista anticorupţie Daphne Caruana Galizia a fost ucisă în Malta. O bombă a fost detonată în maşina sa. Cât despre mafia italiană, un raport din 2016 al agenţiei UE pentru cooperare judiciară, Eurojust, semnalează infiltraţiile acestei organzaţii în economia legală mai ales în Spania, Olanda, Franţa, Germania, Marea Britanie şi România. Şi cum face aceasta? În primul rând prin ”investiţii imobiliare şi participarea la contracte publice sau private în construcţii, utilităţi publice şi depozitarea deşeurilor“.

  • Povestea celor doi designeri care care vând haine de peste 1 miliard de dolari anual

    Domenico Dolce s-a născut în Polizzi Generosa (în apropiere de Palermo, Sicilia), la data de 13 septembrie 1958. Familia lui deţinea o mică afacere axată pe producţia de haine, unde Domenico a început să lucreze încă din copilărie, potrivit presei internaţionale. Stefano Gabbana s-a născut în Milano pe 14 noiembrie 1962; tatăl lui lucra într-un centru de imprimare, iar mama, într-o curăţătorie de haine. Cei doi s-au întâlnit în Milano, în 1980, într-un club, iar ulterior au lucrat ca designeri pentru aceeaşi casă de modă. Doi ani mai târziu, au pus bazele unui studio de consultanţă în design; în timp acesta a crescut şi s-a transformat în casa de modă Dolce & Gabbana.

    Debutul pe podium al casei de modă a fost în 1985, la Săptămâna Modei de la Milano. Au fost apreciaţi atunci pentru tinereţe şi exuberanţă, după ce au prezentat un stil bazat pe conceptul Văduvei Siciliene. Au introdus treptat alte linii de produse, incluzând materiale tricotate şi accesorii, şi au început să îşi exporte produsele în Japonia şi în alte ţări, inclusiv în SUA, unde au pus bazele propriului showroom în 1990. În 1992, au lansat prima colecţie pentru bărbaţi, dar şi primul parfum. Au câştigat notorietate îndeosebi pentru rochiile senzuale şi pentru îmbrăcămintea dedicată bărbaţilor.

    La începutul anilor ’90, starul pop Madonna i-a selectat ca designeri ai costumelor folosite de ea într-un turneu şi a purtat câteva dintre corsetele create de ei la Festivalul de Film de la Cannes. Pe parcursul anilor ’90, şi-au câştigat faima pentru ţinutele lor feminine, ţesăturile colorate, în contrast cu valul de minimalism care domina fashionul acelei perioade. Câteva dintre semnăturile lor de design includ reinterpretarea unor materiale folosite în lenjerie ca ţinute de stradă, animal print şi inspiraţia luată de la ”femei reale“ –  ei foloseau femei şi bărbaţi obişnuiţi, din Italia nativă, în prezentările lor şi în campanii sezonale. În 1996, cu prilejul celei de a 10-a aniversări, au publicat cartea ”10 ani de Dolce & Gabbana“, care includea cele mai importante texte şi imagini de advertising ale brandului.

    În 1999, au creat brandul D&G Junior, colecţia lor pentru copii, prezentată la show-ul de modă pentru copii Pitti Bimbo din Florenţa. Până la finalul anilor 1990, veniturile companiei ajunseseră la 500 de milioane de dolari. În 2003, au deschis pe strada Corso Venezia din Milano un magazin care se întinde pe trei etaje; acesta include un bar, o frizerie tradiţională şi un spa ultramodern. Dolce & Gabbana a avut două linii centrale de produse (D&G şi Dolce & Gabbana) până în 2012, când cele două au fuzionat sub numele Dolce & Gabbana. Cei doi nu au fost lipsiţi de controverse: timp de câţiva ani, până în 2005, au avut o relaţie, iar în iunie 2013, Dolce şi Gabbana au fost acuzaţi şi condamnaţi pentru evaziune fiscală; totuşi, ei au reuşit să facă apel şi au fost declaraţi nevinovaţi de Curtea Supremă de Justiţie a Italiei în octombrie 2014.

    Compania cu sediul central în Milano are subsidiare în New York, Tokio, Hong Kong şi Sao Paolo; în cadrul acesteia lucrează circa 3.000 de angajaţi, iar vânzările au ajuns la aproximativ 1,2 miliarde de dolari, potrivit publicaţiei internaţionale Forbes. Averea fiecăruia dintre cei doi fondatori ai afacerii este estimată în prezent la peste 1,7 miliarde de dolari. Dolce şi Gabbana continuă să impresioneze: spre exemplu, prezentarea lor din cadrul Săptămânei Modei de la Milano, ce s-a desfăşurat recent, a ţinut titlurile publicaţiilor din toată lumea: un stol de drone a transportat genţile din noua colecţie a designerilor.

  • Noi metode de a fura din banii publici? Ce LUCRURI INUTILE a construit un PREŞEDINTE în satul natal cheltuind milioane de euro

    Din funcţia de premier, Orban şi-a făcut din clubul tinereţii o forţă de dezvoltare a fotbalului maghiar. A construit în satul copilăriei un stadion de fotbal extravagant, o operă de artă costisitoare şi scump de întreţinut. A vrut şi o linie de tren care să lege satul copilăriei de un alt sat apropiat şi a construit-o, cu bani europeni. Stadionul ”sătesc“ are o capacitate dublă în comparaţie cu populaţia satului. În prima lună de funcţionare, linia de tren a atras turişti cât să-i numeri pe degete.

    Unii compară proiectele de dezvoltare din satul copilăriei lui Orban cu ambiţiile lui Ceauşescu de a face din Scorniceşti un monument al dezvoltării socialiste. Şi Scorniceştiul are un stadion de fotbal, care acum 30 de ani rivaliza cu cea mai mare arenă a ţării. Acum construcţia este o ruină.

    Ambiţiile lui Orban, şi banii europeni cheltuiţi pentru ele, au atras atenţia Parlamentului European şi a biroului antifraudă al Uniunii Europene. Revista Politico povesteşte un episod din ancheta europarlamentarilor.

    O excursie de rutină în Ungaria a unor europarlamentari responsabili cu supravegherea cheltuirii fondurile UE a devenit o sursă de tensiune între Budapesta şi Bruxelles.

    Membrii Comisiei de control bugetar a Parlamentului European, organism însărcinat cu asigurarea că banii contribuabililor UE sunt folosiţi în spiritul principiilor UE, s-au dus luna trecută în Ungaria pentru a vizita mai multe proiecte finanţate de blocul comunitar.

    Însă decizia lor de a vizita o cale ferată care leagă două sate cu o importanţă aparte pentru premierul Viktor Orban – care şi-a petrecut primii 14 ani din viaţă acolo – a înfuriat guvernul, care i-a acuzat pe eurodeputaţi că încearcă să se amestece în politica maghiară înainte de alegerile din primăvară.

    ”Mi se pare deosebit de scandalos că dintre mii de investiţii cofinanţate se întâmplă să alegeţi să examinaţi un proiect implementat în satul primului-ministru al Ungariei“, i-a scris lui Ingeborg Grässle, eurodeputatul care conduce comisia parlamentară, János Lázár, şeful de personal al lui Orbán. Lázár este unul dintre cei mai de încredere locotenenţi ai premierului. El a criticat faptul că delegaţia şi-a ales propriile obiective pentru vizită în loc să urmeze lista sugerată de guvern. I-a dat ordin şi ambasadorului Ungariei la UE să intervină pentru a o convinge pe Grässle să-şi schimbe obiectivele. Lázár este responsabil cu distribuirea fondurilor UE din 2014.

    Atunci când Grässle a condus ultima dată o misiune de anchetă în Ungaria, în 2011, ministerul pentru dezvoltare naţională al Ungariei a organizat o petrecere în onoarea delegaţiei sale. Grässle este europarlamentar din 2004 şi se presupune că este foarte influentă. Ea pune accent în special pe transparenţă şi responsabilitate. Şase ani mai târziu, nemţoaica a venit fără invitaţii de la partid, deşi politic face parte din aceeaşi familie cu Orbán – Partidul Popular European. Mesajul lui Lázár n-a impresionat-o.

    Era într-o marţi dimineaţa când Grässle şi alţi opt deputaţi europeni au pornit să viziteze calea ferată uşoară din Valea Válului, la nici o oră de mers, spre vest, de Budapesta. Uniunea Europeană a contribuit cu  2 milioane de euro (aproximativ două treimi din costuri) la finanţarea căii ferate de doar 5,7 kilometri care leagă satele Felcsút şi Alcsútdoboz.

    Felcsút, cu o populaţie de 1.600 de locuitori, este locul în care Orbán a crescut şi unde are o casă de vacanţă. De asemenea, satul găzduieşte un stadion de fotbal de 3.500 de locuri (adică mai mult decât dublul populaţiei din Felcsút). Satul Alcsútdoboz are o populaţie de aproximativ 1.400 de locuitori. Stadionul – Pancho Arena – se află chiar peste drum de nou construita casă de vacanţă a lui Orban.

    Criticii liderului maghiar spun că linia ferată este doar un proiect realizat din vanitate, aproape imposibil de folosit. Guvernul se justifică spunând că este o modalitate utilă de a stimula turismul.

    În timp ce mergea pe câmp pentru a ajunge la trenul cu două vagoane – adus special pentru europarlamentari, pentru că în mod normal în septembrie merge doar după-amiaza – Grässle a oprit pentru a face o fotografie activiştilor din opoziţie care fluturau un semn pe care se putea citi: ”Viktor Orbán a devenit cel mai bogat maghiar prin furtul banilor contribuabililor din UE. Orbán este hoţul, nu poporul maghiar!“.

    Criticile puternice aduse vizitei sale au atras nu doar atenţia protestatarilor, ci şi a eurodeputaţilor care nu intenţionau să meargă în această călătorie.

    ”I-a făcut pe unii dintre membrii comisiei să ridice din sprâncene, spunându-şi că ar putea fi ceva putred la mijloc dacă autorităţile maghiare au o problemă cu venirea lor în control“, a povestit un oficial din parlament, care a vorbit sub condiţia anonimatului.

    Proiectul feroviar a fost ales pentru că este ”o chestiune dezbătută în presa maghiară, unde este pusă sub semnul îndoielii utilitatea proiectului. Lumea se întreabă dacă banii UE au fost cheltuiţi pe ceva necesar“, a adăugat sursa citată.

    În copilăria lui Orban linia de tren cu ecartament îngust încă era circulată, dar din cauza traficului insuficient compania feroviară de stat MAV a închis-o undeva prin anii 1970.

  • Noi metode de a fura din banii publici? Ce LUCRURI INUTILE a construit un PREŞEDINTE în satul natal cheltuind milioane de euro

    Din funcţia de premier, Orban şi-a făcut din clubul tinereţii o forţă de dezvoltare a fotbalului maghiar. A construit în satul copilăriei un stadion de fotbal extravagant, o operă de artă costisitoare şi scump de întreţinut. A vrut şi o linie de tren care să lege satul copilăriei de un alt sat apropiat şi a construit-o, cu bani europeni. Stadionul ”sătesc“ are o capacitate dublă în comparaţie cu populaţia satului. În prima lună de funcţionare, linia de tren a atras turişti cât să-i numeri pe degete.

    Unii compară proiectele de dezvoltare din satul copilăriei lui Orban cu ambiţiile lui Ceauşescu de a face din Scorniceşti un monument al dezvoltării socialiste. Şi Scorniceştiul are un stadion de fotbal, care acum 30 de ani rivaliza cu cea mai mare arenă a ţării. Acum construcţia este o ruină.

    Ambiţiile lui Orban, şi banii europeni cheltuiţi pentru ele, au atras atenţia Parlamentului European şi a biroului antifraudă al Uniunii Europene. Revista Politico povesteşte un episod din ancheta europarlamentarilor.

    O excursie de rutină în Ungaria a unor europarlamentari responsabili cu supravegherea cheltuirii fondurile UE a devenit o sursă de tensiune între Budapesta şi Bruxelles.

    Membrii Comisiei de control bugetar a Parlamentului European, organism însărcinat cu asigurarea că banii contribuabililor UE sunt folosiţi în spiritul principiilor UE, s-au dus luna trecută în Ungaria pentru a vizita mai multe proiecte finanţate de blocul comunitar.

    Însă decizia lor de a vizita o cale ferată care leagă două sate cu o importanţă aparte pentru premierul Viktor Orban – care şi-a petrecut primii 14 ani din viaţă acolo – a înfuriat guvernul, care i-a acuzat pe eurodeputaţi că încearcă să se amestece în politica maghiară înainte de alegerile din primăvară.

    ”Mi se pare deosebit de scandalos că dintre mii de investiţii cofinanţate se întâmplă să alegeţi să examinaţi un proiect implementat în satul primului-ministru al Ungariei“, i-a scris lui Ingeborg Grässle, eurodeputatul care conduce comisia parlamentară, János Lázár, şeful de personal al lui Orbán. Lázár este unul dintre cei mai de încredere locotenenţi ai premierului. El a criticat faptul că delegaţia şi-a ales propriile obiective pentru vizită în loc să urmeze lista sugerată de guvern. I-a dat ordin şi ambasadorului Ungariei la UE să intervină pentru a o convinge pe Grässle să-şi schimbe obiectivele. Lázár este responsabil cu distribuirea fondurilor UE din 2014.

    Atunci când Grässle a condus ultima dată o misiune de anchetă în Ungaria, în 2011, ministerul pentru dezvoltare naţională al Ungariei a organizat o petrecere în onoarea delegaţiei sale. Grässle este europarlamentar din 2004 şi se presupune că este foarte influentă. Ea pune accent în special pe transparenţă şi responsabilitate. Şase ani mai târziu, nemţoaica a venit fără invitaţii de la partid, deşi politic face parte din aceeaşi familie cu Orbán – Partidul Popular European. Mesajul lui Lázár n-a impresionat-o.

    Era într-o marţi dimineaţa când Grässle şi alţi opt deputaţi europeni au pornit să viziteze calea ferată uşoară din Valea Válului, la nici o oră de mers, spre vest, de Budapesta. Uniunea Europeană a contribuit cu  2 milioane de euro (aproximativ două treimi din costuri) la finanţarea căii ferate de doar 5,7 kilometri care leagă satele Felcsút şi Alcsútdoboz.

    Felcsút, cu o populaţie de 1.600 de locuitori, este locul în care Orbán a crescut şi unde are o casă de vacanţă. De asemenea, satul găzduieşte un stadion de fotbal de 3.500 de locuri (adică mai mult decât dublul populaţiei din Felcsút). Satul Alcsútdoboz are o populaţie de aproximativ 1.400 de locuitori. Stadionul – Pancho Arena – se află chiar peste drum de nou construita casă de vacanţă a lui Orban.

    Criticii liderului maghiar spun că linia ferată este doar un proiect realizat din vanitate, aproape imposibil de folosit. Guvernul se justifică spunând că este o modalitate utilă de a stimula turismul.

    În timp ce mergea pe câmp pentru a ajunge la trenul cu două vagoane – adus special pentru europarlamentari, pentru că în mod normal în septembrie merge doar după-amiaza – Grässle a oprit pentru a face o fotografie activiştilor din opoziţie care fluturau un semn pe care se putea citi: ”Viktor Orbán a devenit cel mai bogat maghiar prin furtul banilor contribuabililor din UE. Orbán este hoţul, nu poporul maghiar!“.

    Criticile puternice aduse vizitei sale au atras nu doar atenţia protestatarilor, ci şi a eurodeputaţilor care nu intenţionau să meargă în această călătorie.

    ”I-a făcut pe unii dintre membrii comisiei să ridice din sprâncene, spunându-şi că ar putea fi ceva putred la mijloc dacă autorităţile maghiare au o problemă cu venirea lor în control“, a povestit un oficial din parlament, care a vorbit sub condiţia anonimatului.

    Proiectul feroviar a fost ales pentru că este ”o chestiune dezbătută în presa maghiară, unde este pusă sub semnul îndoielii utilitatea proiectului. Lumea se întreabă dacă banii UE au fost cheltuiţi pe ceva necesar“, a adăugat sursa citată.

    În copilăria lui Orban linia de tren cu ecartament îngust încă era circulată, dar din cauza traficului insuficient compania feroviară de stat MAV a închis-o undeva prin anii 1970.

  • Cine este cel mai PUTERNIC OLIGARH rus şi cum a ajuns să controleze gazul şi petrolul Rusiei

    Cuvântul său este literă de lege, este unul dintre cei mai bogaţi oameni oameni din Rusia, şi al doilea cel mai influent după preşedintele Vladimir Putin. Care este povestea lui Igor Ivanovich Sechin şi ce intrigi s-au ţesut în jurul numelui său?
     
    Igor Ivanovich Sechin s-a născut în 1960 în Leningrad, actualul St Petersburg, într-o familie din clasa muncitoare. A absolvit Universitatea de Stat din Leningrad şi a obţinut doctoratul în economie. Bun cunoscător al limbilor franceză şi portugheză, a fost trimis ca translator militar în Anglia şi Mozambic în anii ’80, în zona de frontieră africană, în timpul Războiului Rece. În acest rol a început să lucreze cu KGB, serviciul de securitate sovietic. Atunci când Putin, fost ofiţer KGB şi compatriot din St Petersburg, a devenit viceprimar al oraşului său natal, în 1994, Sechin a devenit secretarul său, făcând note detaliate asupra fiecărui vizitator.

    După aceea, l-a urmat pe Putin la Kremlin, unde a devenit protectorul, omul de bază şi confidentul acestuia. După ce Putin a obţinut mandatul de patru ani ca prim-ministru, în 2008, Sechin a devenit vice-premier, şi, din această funcţie, a început să controleze activele de petrol şi gaze ale Rusiei, iar odată cu instalarea lui Putin în funcţia de preşedinte în 2012, acesta a preluat controlul direct asupra Rosneft, ca director executiv. Astăzi, el deţine 0,127% din acţiunile companiei, în valoare de aproximativ 83 milioane de dolari, şi în 2015 a fost plătit cu aproximativ 11 milioane de dolari.

    Sechin este bănuit că ar fi orchestrat căderea mai multor adversari politici. În 2003, Mihail Hodorkovski, pe atunci proprietarul privat al celei mai mari companii petroliere din Rusia, Yukos, a fost acuzat de evaziune fiscală, iar compania a fost confiscată de stat. Sechin a negat implicarea, dar, cu toate acestea, a fost cel mai mare beneficiar – în 2004 a devenit preşedinte al companiei Rosneft, care a moştenit majoritatea activelor companiei Yukos.

    Apoi, în 2014, Vladimir Yevtushenkov, proprietarul privat al companiei regionale petroliere Bashneft, a fost cercetat şi arestat, iar compania a fost expropriată de stat. Doi ani mai târziu, într-un proces de privatizare controversat provocat de Ulyukaev, Rosneft a cumpărat Bashneft.
    Ulyukaev a fost arestat o lună mai târziu. Apoi, Rosneft l-a adus pe Yevtushenkov la tribunal, acuzându-l că ar fi demis de la conducerea Bashneft înainte de a fi naţionalizată. Un judecător regional a decis în favoarea lui Rosneft, conducând la o soluţionare extrajudiciară în care magnatul i-a dat companiei lui Sechin 1,7 miliarde de dolari pentru un bun pe care fusese deja obligat să îl predea gratuit.

    Potrivit Financial Times, Sechin a declarat că nu a existat nimic personal în legătură cu lupta sa juridică cu Yevtushenkov şi cu preluarea companiei Bashneft, care i-a cedat companiei Rosneft 40% din producţia de petrol a Rusiei. „Nu pot să-mi apăr acţionarii. Am făcut-o într-o manieră corectă. M-am dus la tribunal.” a spus Sechin. Rosneft susţine că toate activele au fost achiziţionate la preţul pieţei.

    Anul trecut, în decembrie, unul dintre adversarii politici al lui Sechin, Alexei Ulyukaev, a fost dus în faţa Curţii de la Moscova, pentru că ar fi acceptat o mită de două milioane de dolari pentru a se implica în afacerea Bashneft. El spune că totul i-a fost înscenat. Cazul a fost tratat doar pe baza cuvântului lui Sechin, dovadă a influenţei pe care o are acesta, ca al doilea cel mai puternic om din Rusia, după Stalin. De altfel, în societatea rusească, oamenii ca el sunt percepuţi deasupra legii, şi se crede că ar răspunde pentru acţiunile lor doar la Kremlin.

    Astăzi, Rosneft reprezintă 6% din producţia mondială de ţiţei. Sechin a fost descris de fostul ambasador american la Moscova ca fiind „cardinalul gri” al Kremlinului, care  „a căutat să distrugă puterea oligarhilor, să le confişte şi să le contopească activele în cadrul companiilor de stat, şi să limiteze influenţa occidental.”


     

  • Iluziile şi pericolele erei digitale

    Mark Leonard, directorul European Council on Foreign Relations, crede că tehnologia va tulbura nu doar democraţiile, ci şi autocraţiile. |ntr-un articol intitulat ”Iluzia libertăţii în era digitală“ publicat în Project Syndicate, Leonard atenţionează că în următorii ani pericolul cel mai mare nu este acela ca tehnologia să pună societăţile libere şi pe cele autocrate din ce în ce mai mult în contradicţie, ci ca temerile cele mai mari ale lui George Orwell şi Aldous Huxley să se manifeste în ambele tipuri de sisteme, creând un tip diferit de distopie.

    În autocraţii precum China, frica este de crearea unor forme de guvernare ultraputernice de tipul Big Brother, cum ar fi cea din cartea 1984 a lui George Orwell. |n democraţii precum Statele Unite, preocuparea este că firmele de tehnologie vor continua să exacerbeze polarizarea politică şi socială, facilitând răspândirea dezinformării şi creând ”bule de filtrare“ ideologice, conducând la ceva asemănător cu societatea din Brave New World a lui Aldous Huxley, în care din criză economică şi şomaj crunt se naşte un imperiu ştiinţific care-şi fabrică cetăţenii în laborator.

    Însă tehnologia opacizează distincţia confortabilă între societăţi deschise şi închise, între economii libere şi planificate, făcând în cele din urmă imposibil ca ambele extreme să existe în forma lor ideală.
    Spre exemplu, în China, guvernul face presiuni asupra celor mai mari companii de tehnologie să-i dea un rol mai direct în luarea deciziilor în sectorul corporate şi acces direct la datele lor. |n acelaşi timp, internetul schimbă natura politicilor chineze şi a economiei chineze, forţându-le pe ambele să devină mai sensibile la nevoile consumatorilor.

    În SUA, dezvăluind acţiunile ample de supraveghere ale US National Security Administration (NSA), Edward Snowden a făcut clar că dorinţa unui guvern de a deveni atotcunoscător nu se limitează doar la China. Din contră, este principiul central al siguranţei naţionale în SUA.
    Noile tehnologii aduc spre convergenţă democraţia şi dictatura, făcând ca ambele viziuni distopice să fie imposibile, notează Mark Leonard. Însă pentru că multe dintre dorinţele lor sunt împlinite, oamenii vor avea iluzia libertăţii şi că deţin controlul. |n realitate, vieţile lor, informaţia pe care o consumă şi alegerile pe care le iau vor fi determinate de algoritmi şi platforme controlate de companii sau elite care nu pot fi trase la răspundere.

    Când Marc Andreessen şi-a publicat în 2011 avertismentul, în The Wall Street Journal, Google intenţiona să cumpere producătorul de telefoane mobile Motorola, o manevră care a surprins lumea tehnologiei.
    Din 2011, Android al Google este cel mai răspândit sistem de operare  pentru mobile din lume. Tot în acea vreme, Amazon, o companie software, era cel mai mare vânzător de cărţi din lume. Andreessen a remarcat că până şi cărţile în sine sunt software. Cel mai mare serviciu de video din lume era tot o companie software, Netflix. Din cauza dezvoltării agresive a acestei companii, furnizori de servicii de divertisment tradiţionale ca Time Warner au căutat să răspundă transformându-se în companii de software. De asemenea, companiile dominante de muzică erau iTunes a Apple, Spotify şi Pandora. Companiile de divertisment cu cea mai dinamică dezvoltare erau producătorii de jocuri video. Iar compania telecom cu cea mai rapidă creştere era Skype, firmă de software cumpărată de Microsoft. Cele mai mari companii de telecom, AT&T şi Verizon, au supravieţuit transformându-se în companii de software, intrând în parteneriat cu Apple sau cu alţi producători de telefoane mobile inteligente.

    LinkedIn era platforma de recrutare cu cea mai rapidă dezvoltare. Wal-Mart, cel mai mare retailer fizic, îşi dezvolta şi el capabilităţile software, în logistică şi distribuţie.
    Andreessen este un bun cunoscător al companiilor de tehnologie. A investit în Facebook, Groupon, Skype, Twitter, Zynga şi Foursquare, printre altele. Teoria lui era că lumea este ”în mijlocul unei schimbări tehnologice şi economice dramatice şi ample, în care companiile de software sunt gata să preia părţi mari din economie“. Investitorul a mai spus: ”În următorii 10 ani, mă aştept ca multe alte industrii să fie perturbate de software, mai ales de noi companii dominatoare din Silicon Valley“.

    El a mai făcut o predicţie: în zece ani, cel puţin 5 miliarde de persoane vor deţine un smartphone, având asftel la dispoziţie puterea internetului, la orice oră. Această predicţie se pare că nu se va împlini. Cele mai recente estimări spun că numărul utilizatorilor de smartphone va urca de la 2,5 miliarde în 2018 la 3 miliarde în 2021. |nsă în privinţa industriilor perturbatoare, Andreessen a avut dreptate. De când şi-a publicat articolul în WSJ, Uber, spre exemplu, a ajuns cunoscut în toată lumea, intrând în conflict cu companii de taximetrie şi chiar cu guverne. Giganţii de internet se luptă acum pentru dominaţie în domeniul inteligenţei artificiale. Companiile de tehnologie s-au coalizat cu producători auto pentru dezvoltarea maşinilor ce pot fi conduse de software, cu intervenţie umană minimă. Chiar şi monedele au devenit virtuale.  

    Iar atenţia a ajuns să ia locul banilor, devenind cea mai valoroasă materie primă. James Williams, inginer la Google, convertit la profesia de profesor, spune că era digitală a dezlănţuit o concurenţă acerbă pentru atenţia oamenilor. Iar în această competiţie nu există scrupule.
    Fiecare val de tehnologie a sporit productivitatea şi accesul la cunoaştere. Fiecare platformă nouă a fost mai uşor de utilizat şi mai folositoare. Tehnologia a dat energie globalizării şi creşterii economice. Tehnologia a făcut lumea un loc mai bun.

    Apoi a venit 2016, când internetul a dezvăluit că are două laturi întunecate. Una este legată de utilizatorii individuali. Telefoanele inteligente cu infrastructură mobilă LTE (transfer de date de mare viteză) au creat prima platformă de livrare a conţinutului disponibilă în fiecare moment, transformând industria tehnologică şi vieţile a 2 miliarde de utilizatori. Cu supervizare puţină sau deloc din partea autorităţilor de reglementare, companii precum Facebook, Google, Amazon, Alibaba şi Tencent au folosit tehnici obişnuite în propagandă şi jocuri de noroc, cum ar fi notificări constante şi recompense variabile, pentru a încuraja dependenţa psihologică, explică în Project Syndicate Roger McNamee, şi el investitor în companii de tehnologie la începuturile lor – Facebook, Google şi Amazon. Articolul său are titlul ”Drogaţii şi dealerii de social media“. După cum spune chiar el, investitorul a fost mentorul lui Mark Zuckerber, fondatorul Facebook.

    Cealaltă parte întunecată ţine de geopolitică, continuă McNamee. |n Statele Unite, Europa de Vest şi Asia, platformele de internet, în special Facebook, permit celor puternici să-i lovească pe cei fără putere în politică, politică externă şi comerţ. Alegerile şi referendumurile din Europa şi din SUA au demonstrat în repetate rânduri că reţelele sociale automate pot fi exploatate pentru a submina democraţia.
    Referendumul pentru Brexit şi alegerile prezidenţiale din SUA din 2016 au arătat, de asemenea, că Facebook avantajează semnificativ mesajele negative şi le dezavantajează pe cele pozitive. Guvernele autoritare pot folosi Facebook pentru a atrage sprijin public pentru politici represive, aşa cum se întâmplă acum în Myanmar, Cambodgia, Filipine şi în alte părţi. |n unele cazuri, Facebook sprijină aceste guverne, aşa cum face cu clienţii mari.

    Este foarte probabil ca fondatorii Facebook, Google şi ai altor platforme de internet mari să nu fi avut intenţia de a face rău atunci când şi-au adoptat modelele de afaceri. Erau tineri antreprenori, însetaţi de succes. Au consumat ani din viaţa lor construind o audienţă imensă prin reorganizarea lumii online în jurul unui set de aplicaţii mai personalizate, mai practice şi mai uşor de folosit decât predecesorii lor. Şi nu au făcut nicio încercare de a-şi monetiza eforturile decât după ce utilizatorii lor au intrat în năvod. Modelele de afaceri publicitare pe care le-au ales au la bază personalizarea, ceea ce a permis agenţiilor de publicitate să-şi trimită la ţintă mesajele cu o precizie fără precedent.

    Dar apoi a venit smartphone-ul, care a transformat mass-media şi a adus Facebook, Google şi alte câteva companii la controlul fluxului de informaţii către utilizatori. Filtrele care dau utilizatorilor ”ceea ce doresc“ au avut efectul polarizării populaţiilor şi a erodării legitimităţii instituţiilor democratice fundamentale (mai ales presa liberă). Iar automatizarea care a făcut platformele de internet atât de profitabile le-a lăsat vulnerabile la manipularea de către actorii malefici de pretutindeni – şi nu vorbim doar de guvernele autoritare, ostile democraţiei.
    Aceste companii, cu ambiţie şi anvergură globale, înghit economia mondială. |n acest proces, companiile adoptă versiuni ale filosofiei corporative a Facebook – ”mişcă-te rapid şi sparge obstacolele“ – fără a ţine seama de impactul asupra oamenilor, instituţiilor şi democraţiei. O minoritate mare a cetăţenilor din lumea dezvoltată locuieşte în bulele de filtrare create de aceste platforme – realităţi digitale false în care credinţele existente devin mai rigide şi mai extreme.

    În SUA, aproximativ o treime din populaţia adultă a devenit impenetrabilă la idei noi, inclusiv la fapte demonstrabile. Astfel de oameni sunt uşor de manipulat, un concept pe care Tristan Harris, de la Google, unde deţinea postul de Google design ethicist, l-a numit ”hacking de creiere“. Pe Harris, revista The Atlantic l-a descris ca fiind cel mai apropiat lucru de conştiinţă pe care Silicon Valley îl are.  

    Democraţiile occidentale nu sunt pregătite să facă faţă acestei ameninţări. Statele Unite nu dispun de un cadru de reglementare eficient pentru platformele de internet şi nu au voinţa politică de a crea unul. Uniunea Europeană are atât un cadru de reglementare, cât şi voinţa politică necesară, dar niciuna nu este adecvată provocării. Decizia luată recent de Comisia Europeană de a pedepsi Google cu o amendă record de 2,7 miliarde de dolari pentru comportamentul anticoncurenţial a fost bine concepută, dar subdimensionată. Google a atacat decizia cu apel, iar investitorii au ridicat din umeri. Ar putea fi un început bun, dar a fost un start insuficient de puternic.

    Nu trebuie uitat că marile companii de tehnologie, cu valori de piaţă mai mari decât economiile unor ţări, sunt mai interesate de maximizarea profiturilor decât de a-şi dezvolta o conştiinţă socială.

  • Erou în Vietnam şi procuror special în SUA lui Trump: incoruptibilul Bob Mueller

    În acea zi, plutonul locotenentului Mueller, din compania Hotel, Batalionul 2, Regimentul 4 de marină – aşa-numiţii ”Bastarzi Magnifici“ – era în patrulare în provincia Quang Tri, când au fost întâmpinaţi cu foc masiv de 200 de nord-vietnamezi. Gloanţele au început să curme vieţi aproape imediat. Cu câteva ordine, Mueller a organizat un perimetru defensiv în care îşi încuraja soldaţii să lupte mergând la fiecare dintre ei. Au rezistat ore întregi. La un moment dat, Mueller a luat o echipă de şoc în teritoriul inamic pentru a recupera un subaltern rănit mortal. Restul unităţii sale a supravieţuit, iar locotenentul a primit Steaua de Bronz pentru acţiunile şi iniţiativele sale din acea zi.

    Aceea nu a fost prima luptă a lui Bob (Robert) Mueller şi nu a fost nici ultima. Patru luni mai târziu a fost împuşcat în picior cu un AK-47. În prezent conduce luptele într-o anchetă colosală privind amestecul ruşilor în alegerile pentru preşedinţia americană câştigate de Donald Trump. Ancheta are potenţialul exploziv al scandalului Watergate şi poate produce o criză constituţională în SUA.

    Ancheta l-a făcut celebru în SUA pe Mueller. Este un erou pentru unii şi un monstru pentru alţii.

    Mueller este un erou pentru revista Wired (de altfel, despre el scriu apreciativ multe dintre ziarele mainstream din America):

    Timpul petrecut în Vietnam i-a adus lui Mueller, acum procuror special, o greu câştigată perspectivă asupra luptelor birocratice în care avea să-şi consume o bună parte a restului carierei. El se consideră norocos că a supravieţuit războiului din Vietnam, iar sentimentul de recunoştinţă pentru acest lucru l-a făcut să-şi dedice viaţa serviciului public. Colegul său din colegiu David Hackett nu a avut niciodată şansa de a se întoarce acasă. Fostul locotenent vorbeşte frecvent despre sacrificiul lui Hackett. Chiar şi în vremurile cele mai grele ale lui Mueller în SUA – în lunile de după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, când era directorul FBI, şi în 2004 în timpul unui spectacolul grotesc din camera de spital a procurorului general care l-a adus în conflict cu administraţia Bush din cauza unui program de spionaj intern – el a reacţionat cu calm la atacurile Washingtonului.

    Ca director al FBI, chiar dacă se confrunta cu teama zilnică de terorism, spionaj şi atacuri cibernetice, obişnuia să glumească: ”Acum îmi permit să dorm mult mai mult decât mi-am permis vreodată în Vietnam“.

    Însă este greu de crezut că Mueller mai poate dormi liniştit sub atacurile repetate ale administraţiei Trump şi ale republicanilor din Congres. Atacurile au ca ţintă atât investigaţia lui Mueller, cât şi cele două instituţii cărora acesta le-a dedicat cea mai mare parte din viaţă: FBI şi Departamentul de Justiţie.

    Departamentul de Justiţie al Statelor Unite i-a încredinţat lui Robert Mueller pe 17 mai anul trecut o misiune pe cât de simplă, pe atât de intimidantă: să investigheze eforturile guvernului rus de a influenţa alegerile prezidenţiale din 2016 din Statele Unite, să descopere orice coordonare între Moscova şi membrii campaniei lui Donald Trump, să aducă în faţa judecătorilor orice infracţiune comisă în acest proces, scrie Times, care l-a plasat pe Mueller pe locul 4 în topul persoanelor anului 2017.

    De când Mueller a preluat aceste sarcini, devenind procuror special, ancheta ţine ţara cu sufletul la gură. Susţinut de un buget independent, beneficiind de un sprijin bipartizan rar şi de o echipă de anchetatori şi procurori cu experienţă, Mueller a făcut ştiri chiar şi atunci când a încercat să nu facă. Avocaţii cu gura slobodă ai lui Trump şi asociaţii preşedintelui au ”scăpat“ detalii din anchetă mass-mediei. Frânturi de probe din investigaţii separate ale Congresului şi-au găsit drumul spre ochii publicului. Iar preşedintele, despre care se ştie că nu este personal ţinta investigaţiei, a împroşcat cu venin în condiţiile în care primul an din mandatul său a fost consumat de spectacolul istoric făcut de un procuror puternic, un ”incoruptibil“, aşa cum este descris, care a luat urma oamenilor preşedintelui.

    Tensiunea a crescut când procurorul special a început să-şi expună cazul. Pe 30 octombrie, Mueller l-a acuzat pe fostul preşedinte de campanie al lui Trump, pe Paul Manafort, şi pe adjunctul lui Manafort de spălare de bani şi de alte infracţiuni şi a obţinut un angajament de cooperare de la un consilier de campanie de nivel inferior. O lună mai târziu, pe 1 decembrie, fostul consilier de securitate naţională al lui Trump, locotenentul-general în retragere Michael Flynn, a pledat vinovat pentru o singură acuzaţie, de a fi minţit FBI, şi a jurat să îi spună lui Mueller tot ce ştie despre contactele pe care el şi ceilalţi le-au avut cu Moscova. Investigaţia se apropie de Trump. 

    În toată America sunt doar o mână de oameni cu reputaţia şi experienţa necesare pentru a-şi asuma sarcina de a derula o operaţiune de identificare a influenţei ruseşti într-una dintre cele mai dezorganizate campanii prezidenţiale din istoria recentă.

    După ce Trump l-a concediat pe directorul FBI James Comey în luna mai, declanşând o criză la vârful guvernului, în Washington s-au putut auzi suspine de uşurare când adjunctul procurorului general, Rod Rosenstein, l-a ales pe Robert Swan Mueller III pentru a investiga. Democraţii şi republicanii deopotrivă l-au apreciat pe fostul infanterist de marină. Chiar şi Newt Gingrich, un aliat apropiat al lui Trump, a scris pe Twitter în acea zi: ”Robert Mueller este o alegere superbă pentru poziţia de procuror special. Reputaţia lui este impecabilă, este onest şi integru“.

  • Antreprenorul care a inovat piaţa telecomunicaţiilor

    Xavier Niel s-a născut pe 25 august 1967 în Franţa, în cartierul Créteil, aflat în suburbiile Parisului, ca fiu al lui Michel Niel şi al Camillei Fernande Perrot. El are trei copii şi este cunoscut ca acţionar fondator şi majoritar al furnizorului francez de internet şi telecomunicaţii Iliad. Pasiunea pentru tehnologie şi spiritul antreprenorial sunt calităţi vizibile încă din adolescenţa francezului; după ce a primit de la tatăl său un computer Sinclair ZX81, a dezvoltat, la vârsta de 19 ani, prima sa companie, Minitel, precursorul francez al internetului. Site-ul Minitel oferea servicii de chat pentru adulţi. Ulterior, în 1990, Niel a fondat compania de telecomunicaţii Iliad.

    În 1995, Xavier Niel a investit în primul furnizor de servicii de internet din Franţa, WorldNet, creat de trei antreprenori francezi în 1992, pe care l-a vândut şapte ani mai târziu, chiar înainte de spargerea bulei de internet, pentru aproximativ 50 de milioane de dolari.

    În 1999, antreprenorul francez a creat Free, un furnizor francez de servicii de internet, care operează în cadrul companiei Iliad. Numele vine de la faptul că, la început, accesul la reţea era gratuit, ceea ce a generat agitaţie printre alţi furnizori de internet non-free, ridicând semne de întrebare asupra modelului de afaceri al companiei. În 2002, Free a lansat un pachet de bandă largă la un preţ scăzut, care a devenit punctul de referinţă al pieţei. |n acelaşi timp, compania a dezvoltat şi a lansat Freebox: primul pachet multi-service triplu din Franţa. Acesta conţinea servicii de telefonie, televiziune şi internet şi a adus companiei un portofoliu numeros de clienţi noi. Trei ani mai târziu, reţeaua a ajuns şi în SUA.

    Pe data de 28 mai 2004, Xavier Niel a fost învinuit şi reţinut timp de o lună pentru presupusa achiziţie şi utilizarea abuzivă a activelor societăţii; pe 13 octombrie 2006 a fost pronunţată pedeapsa: doi ani de închisoare pentru abuzul de bunuri ale societăţii.
    În martie 2010, Xavier Niel, alături de Jeremie Berrebi, a pus bazele fondul de investiţii Kima Ventures, dedicat susţinerii a până la 100 de start-up-uri din întreaga lume anual. La sfârşitul aceluiaşi an, Niel a devenit membru cofondator al ziarului Le Monde.

    În ianuarie 2012, compania a creat Free Mobile, care a intrat pe piaţă cu o ofertă revoluţionară, având incluse apeluri, mesaje şi trafic de date nelimitate, la jumătate de preţ faţă de ceilalţi operatori de telefonie francezi. La doar un an de la înfiinţare, Free Mobile devenise al patrulea operator de telefonie mobilă din Franţa şi deţinea 12% din piaţa de profil. Se estimează că încă de la înfiinţare aceasta a costat celelalte trei companii de telefonie mobilă de top din Franţa – Orange, SFR şi Bouyges Télécom – milioane de euro din profit, deoarece acestea au fost nevoite să scadă preţurile pentru a face faţă operatorului nou apărut. În lupta dusă împotriva noului competitor, cele trei companii au încercat, fără succes totuşi, să convingă Comisia Europeană să blocheze licenţa companiei Free Mobile.
    Un an mai târziu, antreprenorul francez a pus bazele unei şcoli de IT, numită 42. Viziunea acestuia a fost să inventeze o şcoală fără profesori, fără cărţi şi fără taxe, pentru un număr anual de până la 1.000 de studenţi.

    În prezent, Xavier Niel este vicepreşedinte al consiliului de administraţie şi şef de strategie pentru Iliad. De asemenea, el este coproprietar al ziarului Le Monde şi al drepturilor piesei My Way şi proprietar al Monaco Telecom şi Orange Elveţia. Averea antreprenorului francez se ridică la 8,4 miliarde de dolari. Compania Iliad, ale cărei acţiuni sunt deţinute în proporţie de circa 65% de fondatorul său, Xavier Niel, are venituri anuale de peste 400 de milioane de euro şi în jur de 9000 de angajaţi.

     

  • Cum arată viaţa unui ROMÂN din Gherla care a ajuns să administreze 3 MILIOANE de mp şi are 1700 de angajaţi

    Clujeanul Tudor Marchiş administrează 3 milioane de metri pătraţi din clădirile de birouri din Bangalore, localitate cunoscută drept echivalentul indian al Silicon Valley-ului. Firma pe care o conduce, Technique Control Facility Management, are 1.700 de angajaţi şi asigură activităţi de facility, property şi energy management pentru Embasy Group, un dezvoltator care deţine milioane de metri pătraţi de birouri închiriate firmelor din industria IT din Bangalore.

     

    Ce hobby aveţi şi cât timp dedicaţi? Când şi cum a început interesul pentru această zonă?

    Hobby… cred că viaţa mea e un hobby. Practic de când mă ştiu sunt o persoană activă. Locuinţa pentru mine e un loc în care mă odihnesc şi încerc să nu o transform în locul în care îmi trăiesc viaţa.

    Fac de toate în funcţie de persoanele din jurul meu. Când am venit în India ştiam numai de fotbal şi a fost greu să îmi găsesc în primele şase luni un grup, pentru că atunci nu erau terenuri sintetice şi mergeam la o şcoală unde jucăm pe zgură cu localnicii. Un fel de băieţi de cartier care se ocupau cu nimica toată ziua, dar eu eram fericit că alergam şi eu două ore şi băteam mingea cu ei.

    Ulterior m-am implicat în tot felul de activităţi – ba cu un vecin, ba cu un nou „prieten” sau om de afaceri – şi am început să joc badminton, tenis, golf, cricket, squash, în funcţie de partener. După aproximativ un an m-am întâlnit cu un român şi m-a invitat să joc cu echipa lui. Se fac cinci ani de când în fiecare luni seară două ore jucăm fotbal cu băieţi din cele mai diverse naţii: român, american, canadian, neamţ, spaniol, francez, columbian, grec, iranian şi aşa mai departe. De doi ani joc în The Amator League dumincă de duminică, pe teren mare, într-o competiţie locală organizată foarte bine. Mult peste nivelul ligii 3 la noi din punctul de vedere al condiţiilor şi audienţei. Nivelul de joc e absolut de amator şi nu se compară cu ce avem noi acasă. Aici fotbalul este destul de nou pentru ei.

    Joc şi golf, dar depinde de întâlniri; în principiu în weekend şi dimineţile sau serile, în funcţie de timp şi familie. În complexul în care locuiesc avem un club sportiv unde joc badminton, tennis sau squash cu vecinii. În cazul în care nu am altă activitate sportivă, mă antrenez în sala de forţă. În biroul meu am sac de box şi speed bag.

    Zilnic fac ceva; dacă nu, sunt bolnav. La propriu şi la figurat.

    Ce corespondenţe există între sport şi afaceri?

    Aş pune altfel problema şi cred că e şi reţeta succesului meu. Gândeşte-te că ai aceeaşi maşină timp de aproximativ 80 de ani. Înveţi să o conduci vreo doi ani, apoi o upgradezi. Cu maşina faci de toate: duci copiii la şcoală, apoi mergi la serviciu şi o foloseşti în schimbul unor bani pentru interesul companiei. Când e gata ziua de muncă, mergi acasă. Cum întreţii maşina, aşa o ai şi de asta se leagă productivitatea ei. Sportul e modalitatea prin care păstrezi motorul şi pompele în stare optimă de funcţionare, şi alimentaţia e combustibilul. Trebuie să fie o combinaţie echilibrată şi ai o maşină în perfectă stare de funcţionare, la care vârsta e doar un număr.

    Indiferent câţi bani faci, există un punct critic care, odată depăşit, sănătatea nu mai poate fi cumpărată cu bani.
    Un exemplu concret: să foloseşti maşina 2 km pe zi, dar să o alimentezi zilnic la fiecare masă cu 10 litri de benzină; dacă rezervorul e elastic, se măreşte până explodează. Nimeni nu ar face aşa ceva cu propria maşină, dar cu propriul corp e ceva acceptat: nu faci mişcare, dar mănânci ca un atlet. Nu are logică.

    Mă uitam la nişte studii despre activitatea fizică şi mediul de muncă. Cu cât am avansat tehnologic, cu atât am redus activitatea fizică. Cu toate acestea, nu înseamnă că activitatea fizică în exces este benefică. Dacă efortul excesiv e sănătos, poştaşii nu ar trebui să moară niciodată.

    Pe de altă parte, sportul te ajută să lucrezi, să înţelegi şi să motivezi personalităţi. Când eşti pe terenul de joc, relaţiile umane se schimbă. Nu prea contează statutul social şi totul se limitează la statutul abilităţilor sportului respectiv.

    În sport, personalitatea fiecăruia e influenţată de dorinţa de câştig. Pe mine mă ajută să văd ce fel de partener/angajat/client întâlnesc prin modalitatea în care exprimă dorinţa de a câştiga. Poţi câştiga o competiţie respectând regulile ei sau prin înşelăciune. Poţi citi oamenii prin sport şi modalitatea primară de a-şi ghida viaţa. În funcţie de semnalele date, îmi iau măsurile necesare astfel încât în business să câştig întodeauna.

    Este practicarea unui hobby benefică pentru relaţiile de afaceri / pentru afacere?

    E o vorbă din bătrâni: „cine se aseamănă se adună”. E vorba de interese şi e cu siguranţă o relaţie strânsă între domeniul de activitate şi sport. Când am plecat din România îmi aduc aminte de sportul „la cafele dimineaţă cu ţigară în gură” prin tot felul de baruri şi diferenţa era dată de preţul meniului. Îţi poţi petrece timpul liber constructiv şi există în fiecare disciplină oameni din aria ta de interes cu care poţi lega prietenii şi/sau relaţii de afaceri.

    Îmi aduc aminte că eram prin 2012 la o decernare de premii în Delhi (după aproximativ zece luni în India),

    la o discuţie în cinci la care luau parte un arhitect australian cunoscut pe plan mondial şi câţiva importanţi oameni de afaceri. La o ţigară şi cafea în pauza de masă se discuta tocmai de hobby şi mă întrebau ce fac. Eu jucam doar fotbal pe atunci şi am spus că joc de trei ori pe săptămână. Automat arhitectul mi-a spus de faţă cu toţi că e un sport de săraci şi că ar fi bine să mă implic în golf dacă vreau să fac ceva în viaţă. M-am simţit extrem de jignit. Îmi venea să îi ard una îngâmfatului, pe loc. Ulterior l-am cunoscut mai bine şi am înţeles că nu avea intenţia să mă jignească, însă eu am interpretat ca o jignire discuţia, din pricina realităţii pe care era greu să o accept, când am bătut mingea o viaţă şi am câştigat şi bani din fotbal ceva vreme ca jucător şi apoi zece ani ca arbitru. Mi-a dat un sfat preţios şi uşor l-am urmat. Iubesc fotbalul, dar e o raritate să întâlneşti oameni importanţi pe terenul de fotbal – mai ales în India.

    La golf am constatat că e o raritate să nu întâlneşti factori de decizie pe teren. Pe de altă parte, am întâlnit şi la pescuit oameni de afaceri care conduc companii mari; dar golful pentru afacerile de o anumită dimensiune este o reţetă sigură. Motivul e simplu: doar un CEO sau om cu bani are timpul şi banii necesari unei activităţi atât de îndelungate – o partidă durează, în medie, cinci ore.

    Practic rămâne la latitudinea fiecăruia cum şi în ce mod îşi petrece timpul. Practicarea unui hobby este benefică pentru orice persoană. Cine nu are niciun hobby nu are nici vise, nici idealuri; e practic o plantă. Pentru mine e foarte important ca oamenii din jurul meu să aibă un hobby; dar cititul şi jocurile pe calculator neînsoţite de activitate fizică, parte a rutinii săptămânale, sunt nişte hobbyuri distrugătoare pentru sănătate.

    Din punctul de vedere al companiei, mi-am promovat liderii în India în urma competiţiilor de cricket din firmă. Acum lucrează în firmă 1.700 de angajaţi. Turneul de cricket din ianuarie va avea cam 300 de participanţi şi premii totale de peste 5.000 de euro. E o sumă uriaşă şi cei de la HR nu înţelegeau de ce „arunc” banii aceştia pe sport.

    Practic, am structurat echipele în funcţie de contracte şi clădiri. Văd cine este căpitanul pe hârtie, cine este liderul de drept, cine vine la timp, se încălzeşte, ia în serios şi doreşte să câştige banii din competiţie, cum comunică între ei, cine vorbeşte, cine ascultă, cum joacă când sunt conduşi, cine dă semnalul de revenire în caz de eşec, cine e în conflict cu cine, de ce etc. Pe teren vezi harta organizaţională a personalităţilor din companie.

    De cinci ani am promovat liderii de pe teren şi practic sunt adevăraţii lideri din viaţa de zi cu zi a companiei. Sunt cei care trag echipa după ei şi echipa îi urmează acceptându-i ca şefi. Promovarea unei persoane bune profesional e greşită dacă echipa nu îl acceptă ca lider. Cu cât e mai mare firma, cu atât e mai uşor să cuplezi echipele pe potriviri de personalităţi şi astfel să diminuezi conflictele. Prefer să am un lider slab pregătit profesional dar care are o echipă bine pregătită profesional sub el. Până la urmă, contează scorul la final de lună în buzunarul fiecăruia.

    Care sunt regulile obligatorii deopotrivă în sport şi în afaceri?

    Nu cred că există viaţă sănătoasă fără sport. Nu există obiceiuri sănătoase fără sportul ca parte din viaţă. Nu poţi fi gras şi ambiţios. Nu am văzut obez harnic, să fie ordonat şi determinat să treacă peste orice obstacole ca să reuşească. Corpul e o imagine a caracterului, a modului de viaţă şi de alimentaţie. În lumea de azi, unde toată informaţia e accesibilă, nu prea există scuze că nu am cum, nu ştiu cum. Nu am timp e o oarecare scuză, dar… insuficientă.

    Ce tip de sport / hobby nu aţi practica niciodată?

    Extreme. Unde integritatea şi securitatea îmi sunt puse în pericol sau riscul de accidentare e mare, bazat mai mult pe securitatea echipamentului folosit decât pe abilităţile mele. Nu îmi place să nu am control şi să depind de echipament.
     

  • Povestea omului care are mai mulţi bani decât Islanda, Tunisia, Jamaica şi Estonia împreună

    Averea lui Jeff Bezos, fondatorul Amazon, a ajuns la 106 miliarde de dolari (Update: 108 miliarde – 21.01.2018). Majoritatea averii (99 de miliarde de dolari) provine din acţiunile deţinute (16%) la Amazon, iar 3,9 miliarde de dolari vin din acţiunile companiei Blue Origin, o companie privată de călătorii spaţiale care intenţionează să ducă turşti în spaţiu. Bezos are 2,58 miliarde de dolari bani cash. 

    Jeff Bezos a devenit cel mai bogat om din toate timpurile, deşi alte voci susţin că Mansa Musa, Regele Timbuktu sau Augustus Caesar au fost chiar mai bogaţi.

    De asemenea, Forbes aminteşte că averea lui Gates a ajuns la uşor la peste 100 de miliarde de dolari în aprilie 1999, în aşa numită bulă a Internetului. Ajustate la inflaţie, cele 100 de miliarde de dolari din 1999 ar valora acum 148 de miliarde de dolari, relatează Mediafax.

    Chiar şi fără această ajustare, Bil Gates ar fi mai bogat ca Bezos, în urma semnificativelor sale acţiuni de caritate, potrivit unei analize Bloomberg, mai notează CNN Money.

    Potrivit Business Insider, Bezos doarme opt ore şi se trezeşte fără alarmă, apoi ia micul dejun alături de soţia sa MacKenzie Bezos. Pentru a petrece mai mult timp cu familia, Bezos nu-şi programează niciodată întâlniri dimineaţa.

    Nu este un mare fan al întâlnirilor şi şedinţelor de aceea atunci când le organizează le face scurte şi cu puţini oameni.

    Se pare că Bezos obişnuia să fie un şef mai nervos, dar există zvonuri cum că ar fi angajat un antrenor personal care să-l ajute să-şi tempereze comportamentul.

    După cina de acasă, Bezos are un ritual de care nu se dezice: spală vasele în fiecare seară. “Sunt convins că asta este cel mai sexy lucru pe care-l fac”, a declarat el.

    Nu se ştie dacă şeful Amazon merge la sală, însă se poate observa în cele mai recente fotografii cu el că Bezos are un corp bine întreţinut.

    Este cunoscut faptul că Jeff Bezos era dus la serviciu de către soţia lui într-un Honda Accord din 1996 mult timp după ce a devenit multimilionar. Acum are câteva jucării ceva mai scumpe. De exemplu, deţine un avion Gulfstream G-650ER în valoare de 65 de milioane de dolari.

    În Washington DC Bezos deţine o proprietate de 2500 de metri pătraţi pe care a cumpărat-o cu 23 de milioane de dolari. De asemenea, el deţine şi o proprietate în Beverly Hills, ce se întinde pe 2 acri, în valoare de 25 de milioane de dolari. 

    CEO-ul Amazon Jeff Bezos s-a născut într-o familie de fermieri din New Mexico şi a arătat de mic o înclinaţie spre mecanică, manifestată prin încercarea de a-şi demonta pătuţul când era copil, iar mai târziu, prin inventarea unui sistem electric care să-i ţină rudele mai mici departe de propria cameră. După ce mama lui s-a recăsătorit cu Miguel Bezos, întreaga familie s-a mutat în Texas, unde tatăl vitreg lucra ca inginer pentru Exxon.

    Familia s-a mutat apoi în Miami, Florida, unde Bezos a absolvit liceul ca şef de promoţie. S-a  înscris la Universitatea Princeton unde a fost licenţat summa cum laudae în inginerie electrică şi informatică. După absolvirea facultăţii (1986), Bezos a lucrat pe Wall Street în domeniul informaticii, iar apoi a participat la construirea unei reţele pentru compania de schimburi comerciale internaţionale Fitel. Următorul loc de muncă al lui Bezos a fost organizaţia bancară Bankers Trust, iar mai târziu, în cadrul firmei de management de investiţii de pe Wall Street D. E. Shaw & Co. Bezos a fondat Amazon.com în 1994.

    A pus bazele companiei în propriul garaj din Bellevue, Washington. A hotărât că cea mai bună afacere pe internet ar fi vânzarea de cărţi, iar speculaţia lui s-a adeverit după primele două luni de funcţionare a magazinului online, când Amazon vindea în toate cele 50 de state ale SUA şi în alte 45 de ţări. În doar două luni, vânzările Amazon au ajuns la 20.000 USD pe săptămână. În prezent, Amazon.com este cel mai mare retailer online din lume, cu venituri de 136 de miliarde de dolari în 2016.