Daca n-ati lucrat niciodata pe Wall Strett, e greu de inteles ideea ca o companie care a pierdut aproape 19 miliarde de dolari intr-un singur an, cum a facut Citigroup in 2008, mai poate plati bonusuri de miliarde de dolari angajatilor. Este probabil si mai greu de crezut ca unii dintre acesti angajati se mai si plang de asta. “Ma simt de ca si cum as fi primit un bacsis, comparativ cu cat incasam in anii anteriori”, spune un asociat – in varsta de cam 30 de ani – de la birourile de investment banking din Manhattan.
Acelasi tip de carteala se aude peste tot pe Wall Street, unde banul este etalonul, iar bonusurile telul final. Pentru bancheri si pentru traderi, bonusurile – cea mai serioasa felie a pachetului lor financiar – justifica acele zile lungi si nopti nedormite pe care le-au petrecut analizand cifre sau urmarind cotatii pe ecranul computerului. Insa acum, cand toata lumea, de la presedintele Barack Obama in jos, ii acuza pe bancheri ca si-au acordat bonusuri de miliarde intr-o perioada cand banii contribuabililor sunt cei ce sprijina industria financiara, intrebari altadata de negandit incep sa apara. Ar putea bonusurile, materia prima a visurilor de pe Wall Street, sa devina de domeniul trecutului? Ar putea fi inlocuit acest sistem de stimulente vechi de decenii, de pe vremea parteneriatelor private ce guvernau odinioara Wall Street-ul? Si daca da, cu ce anume?
Cu toate miscarile tectonice care au redesenat peisajul financiar, un singur lucru nu s-a schimbat: cultura bonusului. Cei de pe Wall Street care aduc o gramada de bani angajatorilor lor se asteapta ca, intr-un fel, sa li se intoarca acesti bani. Ca sa ne exprimam in jargonul profesiei, se asteapta sa se infrupte din ceea ce vaneaza. Dar nemultumirile legate de bonusuri sunt in crestere. Senatorul democrat Claire McCaskill a propus o lege de plafonare la 400.000 de dolari a pachetelor financiare din bancile care au primit pachete de salvare; ulterior, presedintele Obama a decis ca plafonul sa ramana de 500.000 de dolari. Dar chiar si acum, cand Wall Street-ul abia se taraste, sunt cate unii care incaseaza bonusuri de milioane de dolari. “Pur si simplu este inacceptabil. Vorbim despre aceleasi banci care au provocat criza ipotecara, au primit in trecut bonusuri record si continua sa le primeasca”, spune George Goehl, director executiv la Centrul National de Training si Informare, un grup non-profit din Chicago ce promoveaza egalitatea de sanse a comunitatilor in domeniul accesului la credit.
Unii politicieni cer bancilor sa renunte la bonusuri, pentru ca ele se bazau pe castiguri care au fost spulberate de criza financiara. Obama i-a numit “nerusinati” pe bancheri pentru ca si-ar fiacordat bonusuri de aproape 20 de miliarde de dolari pentru 2008. Multi executivi seniori din domeniul bancar, inclusiv Vikram S. Pandit, CEO al Citigroup, au fost de acord sa renunte la bonusurile pentru 2008. Dar legiuitorii de la Washington nu au limitat bonusurile pentru angajati atunci cand administratia a pus la cale planul de salvare de toamna trecuta. Asa ca bancile au fost libere sa plateasca cat au vrut pentru 2008 si chiar au platit.
La Citigroup, Pandit avea in plan in noiembrie sa reduca pachetul de bonusuri cu 40% fata de nivelurile din 2007. Dar dupa ce compania a primit al doilea pachet de salvare de la Washington, executivii au redus si mai mult acest pachet chiar la jumatate, potrivit unor surse apropiate situatiei. Una dintre aceste surse a spus ca oficialii de la Trezorerie, pe atunci condusa de Henry Paulson, au aprobat dimensiunea si structura pachetului de compensatii. Platile pentru cateva zeci de senior manageri de la Citigroup au fost reduse cu 40-85%, iar banca a impus nou reglementari, pentru a lua inapoi bonusuri castigate pe nedrept si pentru a limita pachetele de plecare din companie. Aceasta ar fi putut pune bazele unui nou val de schimbari. In general, compensatiile de pe Wall Street – in particular, bonusurile – sunt tot mai atent monitorizate de legiuitori.
Posibilele reforme includ limitari ale platilor, folosirea mai larga a compensatiilor prin acordarea de actiuni si obligatia de a oferi cat mai multi bani actionarilor si nu angajatilor. Chiar unii bancheri, atat de la Citigroup, dar si de la alte institutii, spun ca se simt putin rusinati ca primesc asemenea bonusuri in vremuri grele ca acestea. Dar niciunul dintre ei nu s-a oferit sa dea banii inapoi. “Cu siguranta nu-mi voi returna bonusul”, spune asociatul de la Citigroup citat la inceputul articolului, care, la fel ca alti cativa angajati ai companiei, a refuzat sa spuna dimensiunea bonusului si a cerut sa ramana anonim, ca sa nu-si supere sefii.
Fiti siguri, bonusurile nu mai sunt ce erau in vremurile de aur ale pietei in expansiune. Potrivit unei estimari a autoritatilor din New York, platile pentru 2008 la companiile financiare au scazut la 40% fata de anul precedent. Dar bancherii tot primesc la fel de multi bani ca in 2004, cand industria statea bine pe picioare. O confluenta de forte puternice a dus bonusurile la niveluri record in ultimii ani. In mod traditional, bancile puneau deoparte jumatate din veniturile anuale pentru compensarea angajatilor. Dar incepand din anii ‘70, si in special in ultimul deceniu, industria financiara a explodat, si la fel si platile. In ultimii ani, cresterea infloritoare a unor afaceri rentabile, precum cele ale fondurilor speculative sau ale firmelor de private equity, a dezlantuit o adevarata goana dupa talente, umfland si mai mult platile si asteptarile angajatilor. Dar pentru multe banci si pentru angajatii lor, vechea formula a riscului si a castigului s-a schimbat. In cea mai mare parte a istoriei lor, bancile traditionale de pe Wall Street, precum Goldman Sachs si Lehman Brothers, erau parteneriate private. Partenerii isi bagau propriii bani in piete.
Dupa ce s-au listat, firmele au inceput sa foloseasca banii actionarilor. Bancilor le era permis, de asemenea, sa-si recompenseze angajatii atat prin plati in numerar, cat si cu pachete de actiuni, iar bonusurile au capatat un rol tot mai mare in pachetul compensatoriu total. Pana in 2007, chiar inainte de izbucnirea crizei financiare, angajatul mediu din industria financiara castiga cu 70% mai mult decat angajatii cu pozitii echivalente din alte domenii.
Cultura bonusului este adanc inradacinata. Directorii si angajatii obisnuiti sustin ca legiuitorii si ceilalti care se plang de nivelul prea mare al bonusurilor nu inteleg cum functioneaza industria. Bonusurile, spun ei, sunt o parte cruciala a pachetului financiar total, fiind adesea tratate ca salarii acordate mai tarziu. Si in general bonusurile valorizeaza mai mult performantele individuale si mai putin rezultatele in ansamblu ale companiei. Cu alte cuvinte, oamenii care au adus o avere companiei, sa zicem din trading valutar, merita bonusuri chiar in situatia in care colegii lor din zona obligatiunilor ipotecare au adus pierderi ce au sugrumat banca.
La Citigroup, spre exemplu, bonusurile pentru traderii valutari – care luati separat au avut un an bun – au scazut cu 40-50%. Bonusurile pentru bancherii seniori s-au diminuat cam tot cu atat. Dar bancherii juniori, ale caror bonusuri sunt mai mici, nu au avut tot atat de mult de suferit. Unii traderi de obligatiuni ipotecare nu au primit niciun fel de bonusuri. “Compensatiile vor varia in functie de performantele individuale, raportat la performanta in ansamblu a companiei”, spunea Pandit intr-un comunicat intern de la sfarsitul anului trecut, in care creiona principiile salariale ale bancii. Desigur, multi angajati de pe Wall Street nu s-au asteptat niciodata ca vremurile bune sa ia sfarsit. Au trait pe picior mare, crezand ca bonusurile vor fi intotdeauna acolo, asa ca acum sunt prost pregatiti, atat emotional, cat si financiar, sa faca fata unei scaderi masive a veniturilor.
“Fara niciun dubiu, 18 miliarde este o suma imensa, dar este o picatura in oceanul Wall Street-ului”, spune Gustavo Dolfino, presedinte al WhiteRock Group, o companie de head-hunting pentru banci. “Bonusurile au scazut, iar salariile nu mai sunt suficiente pentru acesti oameni. Ei nu pot trai cu 150.000-180.000 de dolari pe an, asa ca nu aveau bani pusi deoparte. Traiau pe credit si cand era vremea bonusurilor credeau ca vor achita tot.”
