BusinessMagazin

Category: Special

  • La doar 25 de ani a transformat un singur hotel într-un imperiu de 19 miliarde de dolari

    Conrad Nicholson Hilton s-a născut pe 25 decembrie 1887, în San Antonio, New Mexico. Numele de Hilton vine de la ferma Hilton din Kløfta, Norvegia, unde s-a născut tatăl său.

    Hilton a urmat Goss Military Academy, colegiul St. Michael’s, colegiul de agricultură şi arte mecanice Mexico şi a fost membru în frăţia internaţională Tau Kappa Epsilon. În timpul primului război mondial a servit doi ani în Armata Statelor Unite.
    Încă din adolescenţă, Hilton a dat dovadă de bune abilităţi antreprenoriale, în timp ce lucra în magazinul tatălui său din Socorro County, New Mexico, transformat parţial într-un hotel cu zece camere.

    În 1919, la 25 de ani, cu gândul de a deveni bancher, a plecat în Texas, să cumpere o bancă. În schimb, s-a decis să achiziţioneze hotelul Mobley, cu 40 de camere, din Cisco. Deoarece noua afacere a avut succes, a continuat să cumpere şi să construiască hoteluri în tot Texasul. Primul hotel care i-a purtat numele a fost Dallas Hilton, deschis în 1925, iar prima unitate construită în afara Texasului a fost inaugurată în 1939, în Albuquerque, New Mexico, cunoscută astăzi ca Hotel Andaluz. În timpul Marii Crize, Hilton aproape a fost forţat să falimenteze după ce a pierdut câteva dintre hotelurile pe care le deţinea. În cele din urmă însă, a redobândit controlul asupra celor opt unităţi rămase.

    De-a lungul deceniilor următoare, s-a extins în regiunea vestică, spre California, şi în est, spre Chicago şi New York. Şi-a încoronat achiziţiile cu cel mai mare hotel din lume, Stevens Hotel din Chicago, redenumit Conrad Hilton, precum şi cu legendarul Waldorf-Astoria din New York.

    În 1946, investitorul american a pus bazele corporaţiei Hilton Hotels, iar în 1948 a fondat Hilton International Company. Între anii 1950 şi 1960, expansiunea mondială a companiei Hitlon, primul lanţ hotelier din lume, a facilitat atât turismul american, cât şi afacerile corporaţiilor americane din afara graniţelor. A fost şi prima companie de profil care a stabilit un anumit standard mondial pentru serviciile oferite în hotelurile sale.

    Ulterior, Hilton a preluat compania de credit Carte Blanche şi un procent din compania americană Crystal Sugar Company, precum şi din alte întreprinderi.

    În 1954, în hotelul Caribe Hilton din Puerto Rico a fost creat, de către Ramon Monchito Marrero, cocktailul care avea să devină celebrul Piña Colada. În 1958 Hilton şi-a publicat autobiografia, intitulată Be My Guest (Fii invitatul meu).
    O serie de universităţi i-au acordat antreprenorului diplome de onoare, printre care se numără Universitatea din Detroit şi Universitatea Sofia din Tokio. Hilton a avut trei soţii: Mary Adelaide Barron, actriţa Zsa Zsa Gabor şi Mary Frances Kelly, cu ultima fiind căsătorit până la moartea sa. Din prima căsnicie a avut trei fii: Conrad Nicholson Nicky Hilton Jr., William Barron Hilton şi Eric Michael Hilton, iar din cea de-a doua, o fiică – Constance Francesca Hilton.

    Hilton a murit din cauze naturale pe 3 ianuarie 1979, la 91 de ani. Moştenirea a împărţit-o între rude, fiica şi nepoţii săi, iar cea mai mare parte din acţiunile lanţului hotelier au fost lăsate fundaţiei Conrad N. Hilton, înfiinţată în 1944. În urma unei înţelegeri, fiului său, Barron Hilton, care îşi petrecuse cea mai mare parte a carierei ajutând la construirea lanţului hotelier, i-au revenit 4 milioane de acţiuni în cadrul companiei.

    În prezent, Hilton Hotels Corporation numără în jur de 570 de hoteluri răspândite la nivel mondial (fiind incluse şi proprietăţi temporare), peste 856.000 de camere şi aproape 170.000 de angajaţi, iar cifra de afaceri de anul trecut s-a ridicat la 18,7 miliarde de dolari.

  • Povestea miliardarului invizibil. A făcut primii bani la 9 ani şi de-a lungul vieţii a deţinut peste 200 de companii

    Daniel Keith Ludwig a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din Statele Unite. Şi-a construit averea în transporturile maritime şi a devenit faimos pentru traiul modest şi secretomania sa. |n 1982 a fost numit de forbes ca fiind cel mai bogat om din statele unite, iar în 1991 averea sa era estimată la 1,2 miliarde de dolari.

    Prima aventură a lui Daniel Ludwig în domeniul maritim a fost la vârsta de 9 ani, când a cumpărat o barcă de 8 metri folosită, cu 25 de dolari. Daniel a transformat barca uzată şi a dat-o înspre închiriere, iar vara următoare a câştigat 50 de dolari. Pasiunea sa pentru bărci şi vapoare, probabil moştenită de la tatăl său, care a lucrat ca marinar toată viaţa, avea să-l urmărească pe tot parcursul vieţii.

    A renunţat la liceu pentru a se angaja în port, iar în timpul liber repara motoare de vapor. La 19 ani a părăsit portul şi a început prima sa afacere pe cont propriu. A pus bazele unei companii de transport de melasă şi cherestea pe Marile Lacuri (Great Lakes), dar unii spun că ar fi transportat şi rom în perioada prohibiţiei.

    Totuşi, Daniel Ludwig nu a cunoscut succesul în tinereţe şi abia în jurul vârstei de 40 de ani a început cu adevărat să-şi construiască averea. A împrumutat bani de la bancă pentru a-şi cumpăra un cargobot pe care l-a transformat într-un vas de transport petrolier pe care l-a închiriat, iar banii încasaţi îi acopereau rata la bancă.

    A repetat procesul de mai multe ori până ce a construit o flotă de 60 de vase de transport. Daniel Ludwig pusese astfel pe picioare un sistem care funcţiona aproape automatizat, banca îi plătea vasul, banii obţinuţi din închirierea vasului îi achitau creditul la bancă, şi făcea şi un profit.

    În timpul celui de-al doilea război mondial, compania sa a dezvoltat o nouă metodă de construcţie a vaselor folosind sudura şi procesul de construcţie s-a scurtat foarte mult într-o perioadă în care cererea de vase maritime era foarte mare. Anii de după război au fost o adevărată mină de aur pentru afacerile navale ale lui Ludwig, o mulţime de nave militare din SUA şi Japonia erau vândute la preţuri mici si mulţi soldaţi se întorceau acasă căutând un loc de muncă în marina comercială. Astfel în anii ’50 Daniel Ludwig a profitat de oportunităţile acelei perioade pentru a investi în Japonia, ademenit de forţa de muncă ieftină, şi a început să construiască acolo nave de tonaj mare.

    Afacerile i s-au diversificat apoi de-a lungul anilor, a investit în proiecte miniere pe aproape toate continentele şi a avut acţiuni în domenii precum: imobiliare, banking, rafinărie petrolieră sau asigurări. La vârful carierei sale Daniel Ludwig deţinea peste 200 de companii din 50 de ţări, iar averea sa era estimată la 4,5 miliarde de dolari, potrivit cărţii „Le rêve amazonien“, scrisă de Michel Braudeau.

    Ludwig Daniel a făcut aproape totul de unul singur, creditele şi sursele de finanţare i-au fost asigurate de bancă şi nu de parteneri sau investitori

    Daniel K. Ludwig a fost căsătorit de două ori: prima dată cu Gladys Madeline Ludwig în 1928, iar în aprilie 1937 au divorţat, iar la câteva luni mai târziu s-a căsătorit cu Gertrude Virginia Higgins. Din prima căsătorie a rezultat o fetiţă, Patricia Margaret, dar care nu a fost recunoscută de Ludwig. Crezând că aceasta va încerca să obţină o parte din avere, după moartea sa, Daniel Ludwig a îngheţat o mostră de sânge pentru a putea fi testată genetic, pentru a demonstra că Patricia nu era fiica lui. După moartea sa din 1992, Patricia a făcut acest lucru, însă testarea genetică a demonstrat că nu era fiica lui Ludwig.

    Începând cu 1971 Ludwig a vândut multe dintre companiile deţinute pe alte continente şi a folosit fondurile obţinute pentru a finanţa propriul institut de cercetare, Ludwig Insititute for Cancer Research. Până la moartea sa, a donat peste 1 miliard de dolari în domeniul cercetării cancerului.

    Daniel K. Ludwig a fost un om introvertit care se preocupa în principal de afaceri, a comunicat foarte rar cu jurnaliştii, a trăit într-un apartament din New York şi a dus o viaţă departe de ochii presei.
     

  • La 20 de ani, a pornit ca cizmar o mică afacere. Astăzi, compania valorează peste 14 miliarde de euro

    Totul a început în 1920, când Adi Dassler, un cizmar de doar 20 de ani, a început să producă propriii pantofi sport cu obiectivul de a oferi fiecărui atlet cea mai bună încălţăminte pentru disciplina sa. Patru ani mai târziu a intrat în afacere şi fratele său mai mare, Rudolf Dassler, iar împreună au creat Fabrica de Pantofi a Fraţilor Dassler (Gebruder Dassler Schuhfabrik) cu „sediul“ în spălătoria mamei lor. Deşi au întâlnit numeroase impedimente din cauza furnizării precare de energie electrică, fraţii Dassler au cunoscut rapid succesul şi, înainte de Al Doilea Război Mondial, au ajuns să vândă circa 200.000 de perechi de pantofi. La mijlocul anilor 1930, Dassler făcea 30 de perechi de pantofi diferiţi pentru 11 sporturi, având circa 100 de angajaţi. La Olimpiada de Vară din 1936, compania celor doi i-a asigurat ghetele atletului afro-american Jesse Owens, care urma să câştige patru medalii de aur. Evenimentul a adus recunoaştere companiei, aceasta urmând să primească cereri de pantofi sport din toată lumea.

    Ruptura dintre fraţi s-a produs în timpul războiului, când cei doi nu s-au pus de acord cu privire la strategia firmei. Rudolf şi-a deschis o nouă firmă –  Ruda – ulterior redenumită Puma, iar pe 18 august 1949 Adi Dassler a fondat Adidas AG.  Când au hotărât să se separe, în 1948, oraşul s-a divizat, locuitorii devenind loiali unuia sau celuilalt dintre principalii angajatori din urbe. În scurt timp, Adidas a devenit o afacere mai mare şi mai profitabilă decât Puma.

    O mare greşeală a lui Rudolf Dassler, de care fratele său a profitat din plin, a fost divergenţa avută cu antrenorul echipei de fotbal germane. Acest lucru a permis companiei concurente să sponsorizeze Germania la Cupa Mondială de fotbal din 1954, echipa câştigând finala împotriva Ungariei purtând ghete Adidas. Victoria a adus mărcii o publicitate imensă, Adi Dassler fiind prezent în toate ziarele. În paralel, antreprenorul s-a specializat pe nişa de înscălţăminte sportivă şi a încercat continuu să le îmbunătăţească; una dintre strategiile sale a fost să folosească nume mari din sport ca imagine pentru Adidas. Printre cei care au reprezentat brandul s-au numărat, de-a lungul timpului, Muhammad Ali, Max Schmeling, Sepp Herberger, Franz Beckenbauer etc. De asemenea, o piatră de temelie a politicii firmei a fost publicitatea agresivă – brandul este prezent la toate evenimentele sportive din lume – dar şi inovaţia constantă – fiind într-un permanent contact cu sportivii activi, Adidas a dezvoltat pantofi pentru aproape orice sport.

    Începând cu mijlocul anilor 1960, Adidas a început să producă şi îmbrăcăminte, iar zece ani mai târziu mingea de joc oficială la toate evenimentele sportive majore de fotbal a început să poarte numele brandului. După Cupa Mondială din 1974, când echipa câştigătoare a purtat echipament complet Adidas, firma a început să se dezvolte din ce în ce mai mult şi pe partea de îmbrăcăminte.

    Adolf Dassler a murit în 1978, la vârsta de 78 de ani, lăsând pe mâinile soţiei şi fiului său un brand cu renume mondial. În prezent, compania cu peste 25.000 de angajaţi în întreaga lume îşi desfăşoară activitatea în afara Germaniei, singura unitate ce funcţionează în ţara de origine a brandului fiind un centru de testare a prototipurilor.

  • Doi polonezi la preţ de un francez

    O anchetă a El Pais, unul dintre ziarele cu cea mai mare circulaţie din Spania, cu o orientare politică uşor spre stânga, atrage atenţia asupra statutului muncitorilor străini de pe şantierul naval francez Saint-Nazaire – din care spaniolii, polonezii, românii, balticii şi oameni din alte naţii care muncesc acolo fac un adevărat Turn Babel, iar guvernul de la Paris un exemplu de luptă eroică pentru păstrarea activelor strategice în patrimoniul naţional.

    Articolul din El Pais face parte din iniţiativa jurnalistică ”Europa cetăţenilor“, finanţată de Parlamentul European.

    Într-o zi, şefii unei oarecare companii l-au trimis pe Fran Martinez să instaleze conducte în Franţa. Proiectul era promiţător, dar ceea ce a descoperit spaniolul atunci când a ajuns a fost uimitor, în sens negativ. A fost cazat într-o casă pe care o împărţea cu toţi colegii săi, unde cel mai nefericit dintre membrii echipei trebuia să doarmă pe hol. ”Situaţia spaniolilor din Franţa este deplorabilă, dar pentru polonezi sau români este chiar criminală“, a povestit el. ”Tot ceea ce vă pun pe statul de plată este o minciună“, spune muncitorul galician de 42 de ani, care timp de patru luni a construit supermarketuri în Paris şi a lucrat alte patru luni în Saint-Nazaire, un mic oraş situat la gura râului Loara.

    Cândva un simbol al mândriei industriei naţionale, şantierele navale din Saint-Nazaire au devenit emblema unei paradigme căreia UE vrea să-i pună capăt: muncitori detaşaţi care migrează în ţările membre, dispuşi să accepte salarii mai mici şi condiţii de muncă inferioare. Acolo, ei speră că se vor împlini în viitorul apropiat prevederile din acordul convenit de liderii UE la Bruxelles – ca lucrătorii migranţi să fie încorporaţi în forţa de muncă locală.

    Alain Georget este unul dintre cei 8.000 de muncitori care îşi câştigă existenţa lucrând pe şantierele navale Saint-Nazaire, unde, până de curând, se construiau cisterne de gaze naturale şi nave purtătoare de elicoptere. ”Condiţiile de muncă pentru muncitorii francezi sunt într-adevăr rele: trebuie să-şi forţeze limitele fizice la nesfârşit, pe salarii insuficiente şi cu programe de lucru proaste“, explică Georget. ”|nsă muncitorii detaşaţi sunt de obicei într-o situaţie mult mai gravă.“

    Condiţiile proaste şi vulnerabilitatea şi insecuritatea locurilor de muncă sunt lucruri care au făcut dificilă contactarea lucrătorilor de pe şantier.

    Libera circulaţie a muncitorilor constituie unul dintre cei trei piloni fundamentali ai UE. Două milioane de europeni sunt trimişi în alte ţări membre de către angajatorii lor. |n Germania, o treime din cei 30.000 de lucrători din abatoare este formată din valurile de migranţi veniţi din sudul sau estul Europei. Companii cu sediul în Luxemburg au angajat muncitori francezi doar pentru a-i trimite mai târziu în ţara lor de origine, un mod de a face economii la cheltuieli sociale. |n sectorul construcţiilor din Belgia – în care o treime din muncitori sunt detaşaţi – au existat cazuri de 22 de niveluri de subcontractare. Unele companii au întins decalajul salarial dintre cei mai vechi angajaţi şi noii veniţi, străini, la maximum, profitând de faptul că statisticile privind reglementarea detaşărilor sunt depăşite cu circa 20 de ani, iar reformele nu au fost încă implementate.

    Muncitorul detaşat, după ce a fost angajat în ţara de origine – a nu se confunda cu cetăţeanul UE care migrează în mod voluntar pentru a căuta un loc de muncă într-un alt stat membru – ar trebui să beneficieze de aceleaşi contracte ca omologii lor localnici din ţara membră a UE, potrivit acordului de la Bruxelles adoptat în octombrie. Acordul va intra în vigoare peste ani de zile. UE menţine un principiu fundamental în această reformă: salarizarea este aceeaşi pentru aceeaşi activitate în acelaşi loc. Un exemplu ar fi lucrătorii slovaci subcontractaţi la Viena, care au acum dreptul la acelaşi bonus de Crăciun pe care îl primesc colegii lor austrieci.

    Din parcarea angajaţilor din Saint-Nazaire lipsesc plăcuţele de înmatriculare franceze, dar există o mulţime de camioane din Polonia, Ungaria şi din ţările baltice. De asemenea, se pot observa cu uşurinţă maşini spaniole, portugheze sau greceşti şi chiar din ţări care nu fac parte din UE, cum ar fi Serbia şi Ucraina. Sindicatele au calculat că în Saint-Nazaire există mai mult de 2.000 de muncitori detaşaţi. ”Şantierul naval a devenit un Turn Babel. Este complicat şi ineficient să lucrezi cu oameni cu care nu poţi să comunici“, explică Georget, delegat sindical al Confederaţiei Generale a Muncii.

    Arhitectura şi ţesătura urbană ale Saint-Nazaire pot face un vizitator să creadă că acest oraş cu aproximativ 70.000 de locuitori nu are vreo valoare istorică deosebită. |nsă baza de beton de 18 metri pe 300 metri de pe ţărm spune altceva. Construcţia proiectată de nazişti a apărut în timpul ocupaţiei germane pentru adăpostirea şi repararea unei părţi a flotei germane din Atlantic. Baza pentru submarine a devenit o ţintă preferată pentru bombardamentele aliaţilor, iar din această cauză până la sfârşitul războiului oraşul a ajuns în ruină şi pustiu.

    Cu toate acestea, baza a rezistat şi micul contingent al trupelor naziste din Saint-Nazaire a fost ultimul grup din toată Europa de Vest care s-a predat, la un an după eliberarea Parisului şi la două săptămâni după sinuciderea lui Hitler. Saint-Nazaire, fost port de comerţ cu sclavi, şi-a schimbat din nou atenţia spre Atlantic după război. Astăzi, aici se construiesc cele mai mari nave de croazieră din lume.

    Şantierul naval nu se închide niciodată – există întotdeauna cineva care lucrează până târziu. Mulţi dintre sudorii sau dulgherii detaşaţi din Saint-Nazaire nu ştiu care le sunt drepturile stabilite prin acordul de la Bruxelles şi sunt înşelaţi să lucreze mai multe ore decât cele prevăzute în contractele lor, spune Georget. El crede că anchetele celor de la protecţia muncii ar trebui să descopere corupţia din industrie care continuă să existe în paralel cu aceste noi acorduri. ”Contractul semnat poate fi legal, dar când vine vorba de muncitori detaşaţi, promisiunile pe care acestea le conţin nu sunt aproape niciodată îndeplinite“, spune liderul sindical. ”Cei ca noi, dar angajaţi în Franţa au săptămâna de lucru de 35 de ore, în timp ce muncitorii detaşaţi sunt dispuşi să lucreze şi 50 de ore, iar aceasta pentru bani mai puţini.“

    |n cea mai mare parte a timpului, lucrătorii detaşaţi din Saint-Nazaire trăiesc o viaţă simplă, dominată de rutină. Cei mai mulţi dintre ei nu stau mai mult de un an. Deşi condiţiile lor de muncă sunt mai rele decât ale colegilor localnici, unii dintre străini pot câştiga lunar de până la patru ori venitul din ţara lor doar acceptând salariul minim din Franţa. Ei vin acolo să economisească cât mai mult posibil şi să se întoarcă în ţara lor pentru a continua să lucreze la aceeaşi companie. Eforturile de a ajunge la un acord la Bruxelles au scos în evidenţă divergenţele dintre Est şi Vest.

    Preşedintele francez, Emmanuel Macron, a făcut din această problemă prima sa ”cause célèbre“ în Europa şi a reuşit să pună lucrurile în mişcare. ”Am oprit companiile mari care angajează forţă de muncă străină cu singurul obiectiv de a reduce costurile de producţie“, spune Anges Jongerius, o europarlamentară olandeză. Ea subliniază faptul că există muncitori detaşaţi care trăiesc în condiţii ”inacceptabile“ şi că, atunci când reforma va căpăta forţă, angajatorii vor fi obligaţi să acopere costurile traiului şi de transport ale acestora. Polonia a respins reforma lui Macron, pe care o consideră prea radicală. Din 1,9 milioane de astfel de muncitori, circa 420.000 sunt polonezi, cel mai mare număr dat de o ţară a UE, potrivit datelor Comisiei Europene. 420.000 de persoane sunt o masă de alegători deloc de neglijat. Ungaria, Lituania şi Letonia susţin poziţia Varşoviei.

    În Franţa ar fi 300.000 de muncitori detaşaţi. Un număr suficient de mare pentru a fi exploatat politic. Rata şomajului din Saint-Nazaire este de 8,5%, sub media regională (Pays de la Loire) şi naţională. Nu se poate spune că oraşul este în criză. ”Este un exemplu de renaştere industrială de succes“, spune pentru Bloomberg Goulven Boudic, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Nantes. Pe lângă port şi şantierele navale, un alt angajator important al oraşului este o fabrică Airbus, cu 3.000 de angajaţi. Producţia acolo duduie datorită boomului din industria aeronautică. Cu toate acestea, pe piaţa muncii sunt tensiuni. Şomajul mic reflectă, printre altele, lipsa de angajaţi cu calificarea potrivită economiei locale. De altfel, după cum spune David Samzun, primarul socialist al Saint-Nazaire, şomajul nu este atât de redus pe cât ar trebui având în vedere activitatea economică. Concurenţa este serioasă. ”Polonezi, lituanieni, români, toţi vin din ţări cu tradiţie serioasă în construcţia de nave“, explică Christophe Morel, un reprezentant sindical. Pentru a pregăti un tânăr în meseriile necesare şantierului este nevoie de circa patru ani.

    ”Muncitorii detaşaţi şi dumpingul salarial sau social îngreunează angajarea tinerilor localnici“, explică Xavier Perrin, viceprimar al oraşului, care crede că folosirea lucrătorilor detaşaţi promovează idei naţionaliste şi populiste, în condiţiile în care Saint-Nazaire ar trebui să fie o emblemă a succesului globalizării. |nainte de alegerile parlamentare de anul trecut, a existat teama că tensiunile create de muncitorii detaşaţi vor aduce un aport semnificativ de voturi Frontului Naţional, un partid xenofob. Preşedintele Emmanuel Macron a ales Saint-Nazaire pentru prima sa deplasare oficială. Pretextul a fost vizitarea navei gigant MSC Meraviglia, construită acolo, dar Macron s-a folosit de prilej pentru a se afişa printre muncitori şi a le promite că locurile lor de muncă sunt sigure. Una dintre primele decizii importante pe care le-a luat preşedintele a fost să naţionalizeze şantierele pentru a nu fi preluate de o companie italiană. 

    Pedro, un specialist în conducte în vârstă de 43 de ani venit din nordul Portugaliei, spune, la o bere după treabă alături de trei colegi francezi, că în ultimii cinci ani a lucrat în rafinării, şantiere navale şi fabrici de produse lactate din Franţa, Germania şi Regatul Unit şi că nu a simţit niciodată ostilitate faţă de colegii săi francezi, spre deosebire de Marea Britanie. |nsă ştie că există tensiuni. Salariul minim în Portugalia este la jumătate din cel din Franţa. |n Polonia, salariul minim este cu 1.000 de euro mai mic.

    Samuel, un francez de 36 de ani, spune că nu are nimic împotriva lucrătorilor detaşaţi, dar îşi exprimă regretul faţă de faptul că subcontractanţii pentru care aceştia lucrează caută forţă de muncă ieftină din întreaga Europă.

    Pe strada Penhoet, care duce la intrarea în şantierele navale, şase agenţii de recrutare au toate anunţurile din ferestrele lor ştampilate cu ”Urgent“: caută electricieni, vopsitori industriali, sudori, specialişti în conducte şi constructori de boilere.
    Măsurile aprobate la Bruxelles vor creşte costurile şi sarcina administrativă ale muncii prin detaşare. Doar 0,4% dintre muncitori ajung în ţări cu un salariu minim mai bun decât cel din ţara lor de origine, iar din această cauză impactul lor economic la scară globală este foarte limitat.

    Cu toate acestea, în Saint-Nazaire, angajaţii consideră că aceste măsuri vor avea un mare impact economic şi, în final, vor pune capăt inegalităţii salariale. Martínez, care a plecat de la compania galiciană pentru că nu i-au fost plătite orele suplimentare din Franţa, speră că angajaţii nu se mai vor simţi discriminaţi în Europa datorită naţionalităţii lor.

  • Povestea unei miliardare care a trăit într-un lux exagerat şi a murit singură, la 30 de ani, într-o locuinţă mizeră

    Casey Johnson este fiica celebrei Sale Johnson şi a lui Woody Johnson, proprietarul afacerii New York Jets; este şi strănepoata fondatorului afacerii Johnson & Johnson. 
     
    Casey a crescut înconjurată de lux opulent. A urmat studii în cadrul celor mai bune şcoli private, a condus maşini extravagante; cu titlul de exemplu, la vârsta de 10 ani avea prima poşetă Chanel. Chiar şi aşa, copilăria şi adolescenţa sa au fost perioade nefericite, fiind mai degrabă ignorată de proprii părinţi.
     
    A declarat chiar că din acest motiv a început încă din adolescenţă să consume droguri.După toate standardele, viaţa ei a fost tragică până la finalul acesteia: a murit singur, la 30 de ani, într-o locuinţă mizeră.
     
    Era cunoscută ca o petrecăreaţă, dependentă de cocaină şi alcool şi povestea că a fost la dezintoxicare de mai multe ori decât îşi putea aminti. Fiind bisexuală, Casey a părut că nu şi-a putut găsi niciodată dragostea adevărată, nici cu vreo femeie, nici cu un bărbat. Ba chiar suferinţele ei din dragoste se consumau adesea şi în public, uneori cu certuri sau violenţe fizice. O dată, o fostă iubită i-a dat foc la păr într-un club. 
     
    În ultima parte a vieţii sale a avut o relaţie cu un fost star dintr-o emisiune de reality show, care părea mai interesat de câţi bani are Casey disponibili decât de persoana ei. Casey a şi adoptat un copil, dar a fost decăzută din drepturi după ce au apărut dovezi evidente că îl neglija. Mama ei, Sale, a preluat tutela copilului şi i-a tăiat şi propriei fiice accesul la bani.
     
    La finalul anului trecut, pe 29 decembrie, moştenitoarea imperiului Johnson & Johnson posta pe Tweeter: „Vise plăcute tuturor”. Patru zile mai târziu era descoperit cadavrul ei. Murise deja de câteva zile, ca urmare a unor complicaţii ale diabetului de care suferea din copilărie.

  • Ţara care a ajuns într-o situaţie disperată. Preţurile au explodat, iar acum o cafea costă cu 6000% mai mult decât era anul trecut

    Venezuela se află într-o situaţie economică îngrijorătoare, iar preţul unui produs de bază, consumat zilnic de venezueleni, a ajuns să aibă un preţ astronomic. 
     
    În plin colaps economic, Venezuela refuză să publice statistici, aşa că site-ul Bloomberg a creat o statistică proprie pentru a măsura inflaţia. Conform indicelui Bloomberg Cafe Con Leche, preţul unei ceşti de cafea a crescut, în ultimele 12 luni, cu 6,567%. 
     
    Astfel, de la 1.800 de bolivari (aprox. 0.036 de dolari), a crescut la 120.000 bolivari ( 2,4 dolari). Touşi, pe piaţa neagră din Venezuela, unde se foloseşte sistemul de conversie bizantin, asta înseamnă mai puţin de 0.50 dolari.
     
     
    Chiar dacă statistica este departe de a fi la fel de sofisticată ca indicii de preţ convenţionali, totuşi, este tangibilă, şi datorită faptului că monitorizează un produs consumat zilnic de venezueleni, oferă o viziune unică, apropiată de situaţia din ţară. 

    Cum a ajuns o ţară care era de 12 ori mai bogată decât China să fie MĂCINATĂ de SĂRĂCIE şi CONFLICTE. Zeci de oameni au ucis o vacă cu pietre pentru că mureau de foame – FOTO

     

  • „Vreau să bei acel pahar, să-ţi rupi chiloţii şi să dansezi pe masă“. Cum s-a transformat un eveniment caritabil într-un scandal internaţional

    Publicul a fost şocat să afle la ce abuzuri sunt expuse tinerele care au servit băuturi la un eveniment de caritate la care a participat „lumea bună“ a societăţii.

    Evenimentul de strângere de fonduri pentru caritate al The Presidents Club Charitable Trust este adresat doar bărbaţilor din domeniul afacerilor, politicienilor şi oamenilor din media, sport sau modă. Investigaţia realizată de FT arată că tinerele hostese au fost hărţuite, altele pipăite şi unora li s-au cerut favoruri sexuale. |n 2018. |n contextul mişcării #metoo, prin intermediul căreia numeroase femei şi-au făcut curaj, au ieşit în faţă şi au dezvăluit că au fost abuzate, iar mai mulţi bărbaţi, cu statut însemnat în societate şi în lumea filmului, au fost arătaţi cu degetul pentru faptele lor ruşinoase.

    Madison Marriage, jurnalistă la Financial Times, a auzit de la o prietenă, care lucra ca hostesă, de cât de dificil poate fi să lucrezi pentru un eveniment al The Presidents Club Charitable Trust. Ea s-a hotărât să afle despre ce este vorba şi a pretins că este o astfel de chelneriţă la eveniment, dezvăluind hărţuirile la care erau supuse femeile.

    Se ştiu puţine lucruri despre această organizaţie, care până acum a fost extrem de secretoasă. Instituţia a fost descrisă ca fiind o organizaţie caritabilă care a apărut în mijlocul anilor 1980 cu puţin timp înainte de boomul financiar din Londra. Clubul s-a dezvoltat în anii prosperi care au urmat, atrăgând unele dintre cele mai apreciate figuri din politică, afaceri şi lumea celebrităţilor. Grupul a câştigat notorietate pentru petrecerile sale la care aveau acces doar bărbaţi; iar aceştia făceau donaţii serioase în urma unor licitaţii spectaculoase.
    David Meller, Harvey Soning şi Bruce Ritchie sunt trecuţi drept administratori ai clubului.

    |n fiecare an, timp de 33 de ani, Presidents Club Charitable Trust a organizat un eveniment de strângere de fonduri la hotelul Dorchester din Londra. Evenimentul cu pricina are un scop lăudabil, acela de strângere de fonduri cu premii prestigioase oferite la licitaţie. |n decursul celor trei decenii s-au strâns peste 20 de milioane de lire sterline pentru caritate.

    Cei prezenţi anul acesta la eveniment, la fel ca şi în trecut, fac parte din lumea de afaceri a Marii Britanii, din domeniul financiar, al modei şi politicului, ”oameni respectaţi“, după cum era scris pe site-ul fundaţiei. La eveniment nu aveau voie femeile, dar au fost angajate 130 de ”hostese“ pentru a avea grijă de nevoile a 360 de bărbaţi. Femeile erau încurajate să bea alături de bărbaţi la eveniment şi chiar mai mult la şi la ”after party-urile“ discrete.

    Suspiciunile în jurul evenimentului au apărut încă de la aplicaţia pentru jobul de hostesă, pentru care doar fetele ”înalte, slabe şi frumoase“ puteau aplica. |n timp ce ţinuta obligatorie a evenimentului a fost catalogat drept black tie, chelneriţele trebuia să poarte ”pantofi negri sexy“, ”lenjerie intimă neagră şi rochii scurte negre şi o curea neagră lată care seamănă cu un corset“.

    Imediat cum au ajuns la hotel, hostesele au fost nevoite să semneze un contract non-disclosure fără a le da şansa să citească ce scrie sau să poată lua o copie acasă.

    Agenţia care făcea angajările pentru eveniment nu a menţionat nimic de pipăit, ci doar ”că trebuie să suporţi bărbaţii enervanţi“. Ce trebuie să facă fetele? ”Să binedispună mixul de oameni de afaceri, politicieni, oligarhi, magnaţi, producători de film, finanţatori şi directori şi să aducă băuturi atunci când este nevoie“.

    ”Mai mulţi bărbaţi ţineau mâna hosteselor în timp ce aşteptau antreurile cu somon şi paharele cu whiskey şi vodcă“, îşi aduce aminte Marriage.

    |n timp ce dansatoarele burlesque dansau pe scenă, ”un bărbat de aproape 70 de ani a întrebat o fată de 19 ani dacă este prostituată“. O altă tânără a declarat pentru FT că bărbaţii au pipăit-o pe fund, pe burtă şi pe picioare, iar o alta a mărturisit că un alt invitat a sărit pur şi simplu să o sărute. Altul a invitat-o în camera lui.

    Potrivit altor fete, evenimente similare au avut loc la multe mese de-a lungul nopţii. Hostesele au declarat că bărbaţii au pus în mod repetat mâinile pe sub fustele lor şi chiar un bărbat şi-a expus părţile intime.

    De asemenea, fetele erau încurajate să participe la astfel de întâmplări şi ”la toaletă era implementat un sistem de monitorizare prin care femeile care stăteau prea mult la baie erau chemate înapoi în sală şi escortate de un bodyguard“.

    Nici Marriage nu a fost ocolită de un astfel de comportament şi a declarat pentru Washington Post că şi ea a fost pipăită şi a primit propuneri indecente. ”M-am simţit foarte tristă şi supărată după ce am văzut că încă se întâmplă aşa ceva într-o astfel de împrejurare în 2018.“
    Evenimentul se încheia oficial pe la ora 11 pm, dar fetelor li s-a spus că este nevoie să stea până la 2 am. Mai mult, unora li s-a spus că pe final pot să bea ce vor şi că se pot duce să stea cu bărbaţii pe care-i consideră cei mai atrăgători.

    After party-ul s-a ţinut într-o cameră mai mică a hotelului Dorchester unde bărbaţii dansau şi beau alături de hostese. ”Vreau să bei acel pahar, să-ţi rupi chiloţii şi să dansezi pe masă“, a spus un bărbat prinzând-o pe o tânără de talie. |n mijlocul încăperii Jimmy Lahoud, 67 de ani, om de afaceri libanez, dansa cu entuziasm cu trei tinere îmbrăcate în rochii roşi, conform dezvăluirilor jurnalistei de la FT.

    Hostesele, majoritatea cu vârste între 19 şi 23 de ani, au fost plătite cu 211 dolari. Multe dintre ele sunt dansatoare, modele, actriţe care caută o sursă de venit în plus, povesteşte jurnalista. Marriage a declarat că multe femei au fost alarmate de ceea ce se întâmplă, altele au declarat că le place ceea ce fac, ”mai ales dacă faci asta alături de prietene. E mai uşor să faci asta alături de prieteni decât singură“.
    Unele dintre femei erau entuziasmate că le-au fost oferite slujbe, altora le-au fost oferite bacşişuri mari pe care s-au simţit obligate să le refuze. Marriage îşi aduce aminte că o femeie nu-şi putea aplica rimelul pe gene din cauză că, spunea ea, ”sunt ameţită rău de la shoturile de tequila!“.

    Dezvăluirile au stârnit un scandal în lumea britanică. Liderul adjunct al Partidului Liberal Democrat, Jo Swinson, a declarat că articolul îi întoarce stomacul pe dus. ”Peste 300 de bărbaţi bogaţi au fost perfect fericiţi să participe la un astfel de eveniment care ne demonstrează cultura putredă şi sexistă care încă există în comunitatea oamenilor de afaceri.“

    Şi nu a fost singura poziţie din partea politicului: ”|mi imaginez că fundaţiile de caritate care beneficiază de acest eveniment vor fi îngrozite de ceea ce se întâmplă acolo“, a declarat şi Anna Soubry, reprezentantă a Partidului Conservator.

    După articolul publicat de ziarul financiar britanic, două spitale de copii care au primit donaţii de la Trust au anunţat că sunt şocate să audă aşa ceva şi că o să returneze banii.

    La câteva ore a picat şi primul cap: David Meller, preşedintele evenimentului, care a anuţat că nu o să mai fie directorul nonexecutiv al Departamentului de Educaţie al Marii Britanii. Până seara, fundaţia Presidents Club a anunţat că se va închide şi că va distribui ce fonduri au rămas către oamenii de care au nevoie.

    Theresa May s-a declarat şocată că astfel de lucruri se mai pot întânpla în prezent şi a anunţat că va avea loc o investigaţie. |ntre timp, donatorii, cei prezenţi la eveniment şi organizatorii încearcă să se distanţeze de ceea ce s-a întâmplat. La doar o zi de la publicarea informaţiilor scandaloase, organizaţia care ţinea acest eveniment s-a desfiinţat.

    |n urma licitaţiei, în cadrul căreia s-au vândut diferite maşini, prânzuri cu politicieni şi cu vedete, s-ar fi strâns în jur de 2 milioane de lire sterline. Un prânz cu Boris Johnson şi un ceai alături de guvernatorul Băncii Angliei, Mark Carney, au fost printre cele mai licitate.
    Printre cei care au participat anul acesta se numără nume importante din lumea afacerilor din Marea Britanie precum Tim Steiner, CEO-ul supermarketului online Ocado, sau Philip Green, şeful Arcadia Group, companie de retail ce include Topman, Evans sau Outfit. De asemenea, nume importante din lumea financiară au participat la eveniment.

    Comedianul David Walliams a fost gazda evenimentului şi pentru asta are de suferit după ce mai multe lanţuri de magazine de cărţi au anunţat că vor renunţa la cartea pentru copii scrisă de el, potrivit Daily Mail. |n trecut alte nume importante au participat, precum fostul magnat al Formulei 1 Bernie Ecclestone, Michael Sherwood, fost vicepreşedinte al Goldman Sachs, sau vedeta TV Vernon Kay.

  • Viitorul într-o lume unde forţa de muncă este rară stă în automatizare. Ce se va întâmpla în Europa de Est

    Directorul de uzină Gabor Kiraly îşi aminteşte întâlnirea din urmă cu câţiva ani, când el şi şefii săi austrieci au înţeles cât de gravă urma să devină criza de forţă de muncă din Ungaria  a fost, spune el, o ”descoperire şocantă“, scrie Reuters.

    Rata şomajului din oraşul Papa, din vestul Ungariei, unde Hirtenberger Automotive Safety are 725 de angajaţi şi produce componente auto, se apropia practic de zero. Realizarea unei cifre de afaceri mai mari era deja o mare problemă.
    Dar au venit roboţii. Hirtenberger a cheltuit 2,5 milioane de euro pentru a automatiza două linii de producţie la fabrica maghiară pentru a face faţă cererii crescute din partea BMW, Mercedes, Volkswagen şi Audi. Şi nu este singura companie care recurge le această soluţie.

    Companiile din Europa de Est îşi intensifică investiţiile în automatizări pentru a răspunde unui deficit de forţă de lucru care a început după criza financiară din 2008 şi după ce în 2011 au fost ridicate ultimele restricţii privind fluxurile de muncitori către ţările mai bogate din Uniunea Europeană.

    În timp ce politicienii şi economiştii din multe părţi ale lumii se îngrijorează cu privire la posibilele efecte sociale negative ale înlocuirii oamenilor cu roboţi, aici automatizarea este mană cerească pentru companiile care doresc să evite reducerea cotei de piaţă.

    Schimbările indică o modificare a modelului economic bazat pe folosirea intensivă a forţei de muncă al fostelor state comuniste satelite ale URSS, care au atras investiţiile străine cu stimulente fiscale şi cu mâna de lucru ieftină – eclipsată de costurile muncii din Occident.

    Deşi au fost majorate semnificativ de multinaţionale, salariile nu sunt suficient de mari pentru a convinge tinerii să rămână să lucreze în ţară sau pentru a compensa dinamicile demografice acum îngrijorătoare – populaţia se micşorează şi îmbătrâneşte.
    Dacă ratele de fertilitate scăzute persistă, populaţiile cumulate ale Poloniei, Cehiei, Slovaciei şi Ungariei se vor reduce cu mai mult de 8 milioane de persoane, la 56 milioane până în 2050, potrivit unui raport al ONU din 2017.
    ”Înainte de criză, nu era suficient capital disponibil, în timp ce forţa de muncă era foarte ieftină şi abundentă“, explică Attila Godi, director executiv la Terran Tetocserep, producător de ţiglă din Ungaria. Compania a cheltuit anul trecut 900.000 de euro pentru a instala roboţi şi echipamente auxiliare la fabrica sa din sudul ţării. ”Tendinţa este inversă acum. Capitalul este disponibil şi acesta ar trebui să fie investit în tehnologii moderne şi funcţionale, în timp ce costul forţei de muncă creşte“, spune Godi.

    Economiştii avertizează că lipsa forţei de muncă ar putea avea un efect de paralizie asupra unor economii din estul Europei în următorii ani, într-un moment în care companiile occidentale se plâng de lipsă de muncitori inclusiv în Germania, Olanda, Franţa şi Marea Britanie. ”Restrângerea treptată a pieţelor forţei de muncă este evidentă de cel puţin trei ani, însă 2018 ar putea constitui un punct critic, cu penuria de forţă de muncă începând să preseze creşterea economică“, avertizează analiştii de la UniCredit.

    Pentru că nu mai găsesc personal, companiile ar putea începe să se gândească la relocarea producţiei. Kiraly spune că aceasta nu a fost una dintre opţiunile discutate la întâlnirea de la sediul Hirtenberger deoarece investiţiile făcute în Papa fac din fabrica de acolo o ”bază strategică“ pentru firmă.

    ”De aceea am ales ca strategie automatizarea. Dacă vom automatiza, impactul asupra pieţei muncii va fi mai mic“, a spus el, adăugând că Hirtenberger are în vedere o fabrică nouă, dar mai aproape de sursa cererii. El nu a oferit mai multe detalii.
    Ungaria se confruntă cu cel mai mare deficit de forţă de muncă, însă sunt afectate şi companiile cehe, slovace şi poloneze, după cum arată un sondaj realizat de Erste Bank.

    Un alt studiu, al companiei Ipsos, la care au participat 100 de companii cehe, a constatat că aproape o treime dintre acestea a trebuit să reducă comenzile anul trecut din cauza lipsei forţei de muncă, iar una din patru întreprinderi intenţiona să accelereze planurile de automatizare.

    Vesz-Mont 2000 construieşte unităţi de producţie robotizate, dar se chinuie să ţină pasul cu cererea deoarece şi ea este o victimă a lipsei de forţă de muncă. Lansată într-un hambar în urmă cu 19 ani, compania a trecut de la construirea de echipamente pentru gimnastică la unităţi pentru furnizorii automotive şi pentru alte firme. Are acum 170 de angajaţi. ”Gama de sarcini pe care le-am automatizat pentru clienţii noştri s-a triplat în ultimul an“, spune directorul executiv Tibor Zentai. Veniturile au crescut cu aproximativ 10% anul trecut, iar compania îşi propune să dubleze vânzările de roboţi în acest an. ”Creşterea putea fi mult mai mare, având în vedere cererea, dar cu greu am putut ţine pasul cu piaţa“, a spus Zentai.

    Federaţia Internaţională de Robotică din Frankfurt (IFR) estimează că anul trecut au fost instalaţi 9.900 de roboţi în Europa Centrală şi de Est, în creştere cu 28% faţă de anul precedent. IFR proiectează o rată de creştere anuală de 21% a livrărilor de roboţi către regiune până la sfârşitul acestui deceniu, ritm aproape dublu faţă de media europeană.

    Densitatea roboţilor, o măsură a roboţilor industriali multifuncţie la 10.000 de muncitori din sectorul de producţie, este cea mai ridicată în Slovacia, de 135. |n Cehia este de 101, ajunge la 57 în Ungaria şi respectiv 32 în Polonia, conform cifrelor IFR pentru 2016.

    Cota este scăzută în Polonia din cauza celor peste un milion de muncitori veniţi din statele vecine, mai ales din Ucraina, ţară care are o cultură şi o limbă asemănătoare. Pentru ucraineni, permisele de muncă sunt relativ uşor de obţinut. Jakub Gontarek, expert în cadrul unei uniuni patronale din Polonia, a explicat că este mai ieftin pentru companiile poloneze să angajeze străini sau să plătească salarii mai mari decât să automatizeze producţia.

    Compania austriacă Engel, care a furnizat către Hirtenberger utilaje de modelat mase plastice, a anunţat că în timp ce două treimi din unităţile vândute în Ungaria au fost automatizate în 2017, proporţia creşte la peste 75% pentru comenzile noi. Engel automatizează şi liniile de producţie deja în funcţiune, asigură directorul executiv al subsidiarei ungare, Albert Vincze.
    ”În aceste zile, instalăm şi punem în funcţiune patru astfel de roboţi la clienţii noştri şi suntem în discuţii cu un alt client cu privire la instalarea postvânzare a trei roboţi. |n cazul său, achiziţia este în mod clar determinată de necesitatea înlocuirii muncii umane“, a spus directorul.

    Dar automatizarea aduce noi provocări. Vincze a remarcat că programarea, întreţinerea şi repararea utilajelor automate necesită specialişti cu înaltă calificare. Această resursă aproape că s-a epuizat. Engel încearcă să angajeze absolvenţi de liceu şi de învăţământ universitar imediat după şcoală, oferind un program de formare de 3-5 ani şi condiţii suficient de atractive pentru ca aceştia să-şi reconsidere planurile de a pleca în străinătate. ”Lucrăm în acelaşi mediu cu al clienţilor noştri şi avem la fel de multă dificultate în a găsi profesionişti calificaţi ca oricare alţii“, se plânge Vincze.

    Productivitatea generală a muncii în regiune este inferioară mediei UE, după cum arată datele Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), însă cheltuielile mai mari pentru maşini şi automatizări au condus la îmbunătăţiri modeste.
    Intensitatea capitalului în raport cu orele lucrate a crescut cu 2,9% în Polonia între 2000 şi 2014, cu 2,2% în Ungaria şi cu 1,7% în Republica Cehă. Spre comparaţie, în aceeaşi perioadă, indicatorul a crescut cu 0,7% în Germania şi cu 0,3% în Franţa.

    Băncile cu operaţiuni în Ungaria, cum ar fi K & H, unitatea locală a KBC belgian, Raiffeisen Bank International din Austria şi OTP Bank, cea mai mare bancă maghiară, se aşteaptă ca investiţiile în automatizare să rămână ridicate.
    Dinax, care vinde produse de tratare a apei pentru hoteluri şi piscine în Ungaria, are doar 30 de angajaţi, după ce a fost forţată să îşi automatizeze operaţiunile pentru că nu găsea studenţi pentru muncă temporară de vară, chiar şi în condiţiile în care a majorat salariile cu până la 20% în 2016 şi cu 15% anul trecut.

    După ce a cumpărat controlere de greutate programabile de 18.000 dolari, pompe de la Rice Lake Weighing Systems din Wisconsin şi pompe Stenner din Jacksonville, Florida, Dinax poate acum să tragă cu 50% mai mult lichid în recipiente din plastic  munca a două persoane pe zi. Firma are în plan încă o investiţie, de 20.000 de dolari, pentru a automatiza acelaşi proces pentru substanţele chimice pudră. ”Am nimerit două păsări cu o singură piatră: pe de o parte ne putem mări capacităţile. Pe de altă parte, nu este nevoie să angajăm mai mulţi oameni“, spune managerul de operaţiuni Tibor John.
    Cu noi fabrici sau extinderi de producţie anunţate în regiune aproape săptămânal, penuria de forţă de muncă riscă să se transforme în criză. Automatizarea devine o necesitate.

    Compania japoneză Yaskawa, unul dintre cei mai mari producători de roboţi din lume, vede în această posibilitate o oportunitate. Yaskawa îşi construieşte o fabrică şi un centru de cercetare în robotică în Slovenia, o investiţie de 25 de milioane de euro. Fabrica, prima din Europa, va începe să producă anul acesta. Scopul japonezilor este să intre pe terenul pe care până acum au excelat nemţii. Yaskawa a avut de ales între Slovenia, Slovacia, Cehia şi Polonia. Uzina va da de lucru la 200 de persoane. Presa locală a scris că japonezii vor produce iniţial 4.000 de roboţi pe an, apoi 5.000-6.000 de unităţi pe an. |n 2020 fabrica urmează să fie extinsă. Fabrica ar trebui să acopere până la 80% din cererea europeană. Investiţia a fost îndelung aşteptată şi va aşeza Slovenia pe harta tehnologiei.

    Cu la fel de mult entuziasm a fost aşteptată construirea unei fabrici Jaguar Land Rover în Slovacia. Şi pentru această investiţie a fost o cursă între ţările din regiune. Elanul britanicilor s-a mai domolit când s-au lovit de problema lipsei de forţă de muncă. Problema este atât de mare încât uzinele auto din Ungaria se tem că le vor pleca oameni în ţara vecină, unde salariile sunt mai mari. Rămâne de văzut cu se va descurca Yaskawa.

    Engineered Arts, un producător de roboţi, dar din Marea Britanie, simte din plin penuria de oameni cu pregătire în robotică. ”Mereu căutăm să angajăm oameni noi. O mare problemă de care ne lovim este că nu există experienţă în robotică. Iar cererea este uriaşă“, spune, pentru CNBC, Will Jackson, fondatorul companiei. Engineered Arts proiectează şi produce roboţi umanoizi care pot imita mişcările umane şi chiar cânta şi pot fi programaţi să ţină discursuri. ”|n cazul nostru, roboţii creează locuri de muncă, nu distrug joburi“, explică Jackson.

    ”Abilităţile digitale, în domeniul IT, în fizică, tehnologie, inginerie şi matematică, sunt foarte importante pentru angajatul viitorului“, explică Stefano Scabbio, preşedinte regional al companiei de recrutare ManpowerGroup. Un sondaj recent al acesteia, la care au participat 20.000 de angajatori din 42 de state, a găsit că aproape 90% dintre companii intenţionează să menţină sau să majoreze personalul în următorii doi ani datorită automatizării. Cele mai multe locuri de muncă vor fi adăugate în sectoarele IT, serviciu clienţi şi producţie avansată. ”Este important să facem companiile de toate mărimile să înţeleagă importanţa recalificării şi pregătirii oamenilor“, subliniază Scabbio.

  • Business Magazin a premiat, în cadrul galei Woman in Power, zece dintre cele mai puternice femei de afaceri din România – GALERIE FOTO

    Tema serii a fost imaginea femeii în business, iar invitatele şi-au împărtăşit punctele de vedere cu cei aflaţi în public. Romulus Oprica, fondator al companiei BrandBerry a prezentat un studiu legat de percepţia oamenilor de afaceri vizavi de rolul femeilor în business; un alt moment aşteptat al serii a fost recitalul susţinut de Robert Smooth Sax.

    Vezi aici mai multe imagini de la gală 

     

  • A creat acum 70 de ani o companie care a ajuns la venituri de zeci de miliarde, iar acum o vede intrând în faliment

    Charles P. Lazarus s-a născut pe 4 octombrie 1923 în Washington, DC. În copilărie, Lazarus îl ajuta pe tatăl său, care deţinea o mică afacere cu biciclete, cu diverse reparaţii şi obişnuia, de asemenea, să îi asiste pe clienţii care vizitau magazinul. Cu tatăl său drept model, el visa la ziua când va putea extinde afacerea familiei şi, de ce nu, îşi va deschide propriul magazin.  

    Întors de pe front după încheierea celui de-al doilea război mondial, tânărul Lazarus a decis că perioada postbelică reprezintă momentul oportun pentru a porni o nouă afacere. Inspirat de unchiul său, care se ocupa cu comerţul mobilei pentru bebeluşi, Lazarus şi-a deschis, în aprilie 1948, primul magazin de profil  Children’s Bargain Town, chiar în oraşul natal.

    Doi ani mai târziu, în martie 1950, în urma numeroaselor cereri venite din partea clienţilor săi, antreprenorul a introdus alături de piesele de mobilier şi o gamă de jucării. Curând, Lazarus a învăţat că, spre deosebire de mobilă, jucăriile se strică sau se demodează mult mai rapid, fapt care îi determina adesea pe părinţi să se întoarcă în magazinul său. Cum cererea creştea din ce în ce mai mult, gama de jucării a devenit tot mai variată.

    La sfârşitul anilor ’50, motivat de succesul pe care l-a avut noul model de autoservire introdus în supermarketuri, Lazarus şi-a reorganizat modelul de business şi magazinul, pentru a permite clienţilor să îşi aleagă singuri produsele şi să folosească coşuri de cumpărături. În iunie 1957, antreprenorul a deschis, în Rockville, Maryland, primul  magazin Toys ”R“  Us, dedicat în totalitate jucăriilor, şi a creat totodată logo-ul iconic al companiei, cu un R întors, pentru a da senzaţia că un copil l-ar fi scris astfel în joacă. În perioada precedentă apariţiei mallurilor, antreprenorul a adoptat politica preţurilor reduse, transformându-şi astfel afacerea într-o companie cu rădăcini comunitare stabile şi o clientelă fidelă. Mascota companiei, girafa Geoffrey, a fost aleasă în mai 1965.

    După deschiderea fondului de caritate Toy R Us Children’s Fund în februarie 1992, compania a continuat să iniţieze şi să se implice în numeroase proiecte caritabile. Începând cu anul 2004, Toys ”R“ Us a colaborat cu Fundaţia Toys for Tots, cu scopul de a strange bani şi jucării pentru copiii ai căror părinţi nu îşi permiteau să le ofere acestora cadouri de Crăciun. Prin intermediul acestui parteneriat, compania a strâns peste 55 de milioane de dolari şi a donat peste 4 milioane de jucării.

    Charles Lazarus s-a retras din funcţia de CEO al companiei în anul 1994. În ciuda faptului că anul trecut, potrivit datelor furnizate de publicaţia internaţională Forbes, Toys ”R“ Us a avut venituri de peste 11,5 miliarde de dolari, acestea au fost în scădere cu 2,2% faţă de 2016, iar viitorul companiei nu pare a fi unul roz. Cu 64.000 de angajaţi şi circa 1.600 de magazine răspândite la nivel mondial, com-pania, sub conducerea CEO-ului David Brandon, a depus actele pentru faliment în data de 18 septembrie 2017, invocând Capitolul 11 al codului pentru faliment al Statelor Unite. Datoriile de 400 mil. dolari acumulate, faptul că din 2013 compania nu a mai avut profit anual, din contră, a avut pierderi anuale uriaşe – 164 de milioane doar în 2017 -, reprezintă numai câţiva dintre factorii care au contribuit la declinul companiei.

    După ce, la începutul anului 2018, Toys ”R“ Us plănuia închiderea a 182 de magazine din SUA, pe 2 martie compania a anunţat că toate locaţiile Toy ”R“ Us UK vor fi închise, fapt care pune sub semnul întrebării locurile de muncă a peste 3.200 de oameni.