BusinessMagazin

Category: Special

  • Istoria fondatorului celor mai cunoscute cristale din lume. Astăzi compania are venituri de peste 3 miliarde de dolari

    Daniel Swarovski s-a născut pe 24 octombrie 1862, în Georgenthal bei Gablonz, Boemia, pe atunci Imperiul Austriac (azi Jiřetín pod Bukovou, Republica Cehă), în familia lui Franz Anton şi a Helenei Swarovski. Regiunea în care s-a născut este renumită pentru maeştrii în tăierea sticlei. Tatăl său deţinea de altfel, ca mulţi alţi bărbaţi din zonă, o fabrică axată pe acest meşteşug.

    Tânărul Swarovski a învăţat de la el arta tăierii sticlei. A avut parte însă şi de o educaţie aleasă la şcoli din Paris şi Viena. Cu prilejul Expoziţiei Internaţionale de Electricitate din 1883, organizată în capitala Austriei, Swarovski l-a întâlnit pe František Křižík, un inventator şi electrician ceh, şi a devenit la rândul său interesat de acest domeniu.  În 1887, el s-a căsătorit cu Marie Weis, cu care a avut trei fii: Fritz, Alfred şi Wilhelm.             

    În 1892, folosindu-se de cunoştinţele de electricitate dobândite înainte, Swarovski a patentat o maşină electrică de tăiat şi şlefuit, care facilita producţia de bijuterii din cristal. Până atunci, cristalul era tăiat manual, aşa că invenţia sa uşura mult munca depusă. Noul procedeu era mult mai precis.

    În 1895, a imigrat în Austria şi a stabilit un parteneriat cu Armand Kosman şi cu Franz Weis, cumnatul său, alături de care a pus bazele companiei A. Kosmann, D. Swarovski & Co. Împreună, au construit o fabrică de prelucrare a cristalelor în Wattens, Tirol. Prezenţa unei centrale hidroelectrice în localitate s-a pliat foarte bine pe nevoile maşinii patentate de Swarovski, care era un mare consumator de energie. În 1899, a fost creat primul logo al companiei, o floare de colţ, înlocuit, mai târziu, de literele S.A.L. Ulterior, în 1988, logoul companiei a fost schimbat din nou cu cel actual, reprezentat de o lebădă.

    În 1908, cei trei fii ai antreprenorului s-au alăturat companiei, care a devenit astfel un business de familie. Cererile au crescut şi compania a început să se extindă. Investitorul a angajat 200 de oameni, iar produsele sale au ajuns, rapid,  în toată Europa.

    Deoarece, comparativ cu diamantele, bijuteriile Swarovski aveau un preţ mult mai mic, acestea erau apreciate nu doar de elita societăţii, ci şi de clasele mijlocii, cărora diamantele, prea scumpe, le erau inaccesibile. Însă, odată cu începerea primului război mondial, cererea pentru bijuterii în Europa a scăzut simţitor. Aşa că, în 1919, Swarovski a inovat piaţa de unelte abrazive şi de tăiere prin fondarea companiei Tyrolit, cu produse destinate şlefuirii şi lustruirii cristalelor. În 1949, unul dintre fiii antreprenorului, Wilhelm Swarovski, a fondat Swarovski Optik KG, în Absam, Tirol.

    În 1977, compania Swarovski a intrat şi pe piaţa din Statele Unite. Odată cu creşterea popularităţii, compania a atras atenţia caselor de modă, intrând astfel în industria fashionului. În anii ’50, Swarovski a avut colaborări cu creatori de modă celebri, precum Coco Chanel, Elsa Schiaparelli sau Cristobal Balenciaga. Colaborările cu industria de fashion continuă şi în prezent. Prada, Dolce & Gabbana şi Valentino sunt doar câteva dintre casele de modă care folosesc produsele Swarovski în creaţiile lor. Daniel Swarovski a murit pe 23 ianuarie 1956.

    Anul trecut, grupul Swarovski a avut o cifră de afaceri de 3,36 miliarde de dolari, din care 2,6 miliarde au fost generate de divizia de cristale, Swarovski Crystal Business, unde sunt produse bijuterii Swarovski şi cercei Swarovski şi altele. Compania are în jur de 32.000 de angajaţi în 2.800 de magazine proprii sau partenere, deschise în toată lumea. Compania Tyrolit are venituri de 635 de milioane de dolari şi 4.260 de angajaţi.

  • Bursele rămân fără companii americane

    Una dintre cele mai importante decizii din viaţa unei companii este aceea de a vinde sau nu acţiuni. Decizia de a lista compania pe bursă este influenţată de mai mulţi factori, precum condiţiile economice, legislaţia în vigoare, caracteristicile firmei sau condiţiile impuse de instituţia bursieră aleasă.

    Numărul companiilor publice a scăzut cu 50% în perioada 1996-2016, principalul motiv fiind creşterea costurilor de administrare venită pe fondul unei înăspriri a legislaţiei americane. Unele costuri sunt financiare (aşa cum sunt cele legate de listarea în sine şi apoi de raportarea datelor), în vreme ce altele sunt mai puţin tangibile (compania poate fi în permanenţă ”hăituită“ de investitori sau poate fi ţinta unor presiuni politice). Deşi numărul de companii publice a scăzut la jumătate, valoarea celor existente a crescut de la 105% din valoarea PIB-ului la 136% la sută raportat la acelaşi nivel de referinţă. |n acelaşi timp, numărul anual de listări a scăzut dramatic, de la 845 în 1996 la 128 în 2016.

    Companiile aşteaptă mult mai mult înainte de a se lista, asta în condiţiile în care decid să o facă. Reducerea numărului de listări pe bursă a crescut vârsta medie a companiilor publice cu 50%, de la 12 la 18 ani. Şi dacă situaţia nu este încă atât de gravă în sectorul tehnologic, unde companiile au în general un capital mare, impactul asupra organizaţiilor mici şi mijlocii a fost devastator. Un studiu al celor de la Wall Street Journal este grăitor în acest sens: valoarea medie a companiilor listate a crescut cu 400% în ultimii 20 de ani.

    Cei care au beneficiat de pe urma acestui trend sunt investitorii puternici, având de obicei în spate numele unui fond de investiţii cu resurse însemnate.

    Pe de altă parte, nici beneficiile listării nu mai sunt ce-au fost; companiile private au o capacitate mult mai mare de a obţine investiţii în runde târzii, reuşind astfel să finanţeze inovaţiile propuse. Procesul de prelistare a devenit, practic, oferta publică iniţială din urmă cu 30 de ani.

    Faptul că organizaţiile de azi îşi cresc valoarea anterior listării şi nu ca urmare a acesteia demonstrează că investitorii privaţi, care nu lucrează alături de fonduri de investiţii, sunt în pericol de a rata numeroase ocazii.

    Un alt pericol pentru aceştia e adus de lipsa opţiunilor  există mai puţin de 4.000 de companii listate, în vreme ce numărul companiilor private trece de 6 milioane. Cu alte cuvinte, pentru aceştia a devenit imposibil să obţină o expunere diversificată fără a apela la fondurile de investiţii. Strategia clasică de a avea o structură investiţională de 60/40  60% investiţii în acţiuni, 40% credite  nu va mai fi fezabilă în anii ce vin.

    Cadrul în care funcţionează investiţiile în companii publice s-a schimbat fundamental în ultimii 20 de ani. Spre exemplu, cei care au investit la momentul listării Amazon, în 1997, au obţinut un câştig de 565 de ori mai mare decât suma investită; cei care au investit în listarea Google, din 2004, şi-au înmulţit banii de 20 de ori. Investitorii individuali care încearcă să aibă un portofoliu diversificat trebuie să abordeze un număr mult mai mare de companii în căutarea biletului norocos. |n prezent, strategiile care se laudă cu un ROI (return on investment – n.red.) de 15-20% au devenit mult mai atractive.

    Lucrurile stau mult mai bine în Europa, unde valoarea listărilor a ajuns la 43,9 miliarde de euro, bifând o creştere de 57% faţă de 2016, în timp ce volumul listărilor a crescut cu 30%, potrivit unui raport realizat de PwC. FTSE 100, indicele primelor 100 de companii cu cea mai mare capitalizare de piaţă de pe bursa de valori din Londra, a încheiat anul 2017 cu rezultate record şi a continuat şi în 2018. De asemenea, DAX şi alţi indici bursieri europeni au atins şi bătut recorduri în 2017 şi toate semnele arată către un an bun pentru bursele de pe bătrânul continent.

    Volatilitatea indicilor europeni a scăzut la un nivel istoric, iar acest lucru a contribuit la crearea unei pieţe favorabile pentru listările la bursă.

    Cele mai mari nouă listări la bursă au fost de peste 1 miliard de euro. Locul 10 a fost ocupat de Gestamp Automocion din Spania, care a strâns fonduri de 870 milioane de euro.

    Bursa de Valori de la Londra a fost cea mai activă pe piaţă, reuşind să strângă 12,5 miliarde de dolari în urma a 103 listări. De asemenea, bursele din Londra şi Dublin au găzduit împreună cea mai mare listare europeană, Allied Irish Banks plc, strângând 3 miliarde de dolari.

    După Londra, cea mai importantă bursă a fost cea italiană, unde 32 de IPO-uri au strâns 5,2 miliarde de dolari, din care aproape jumătate a fost asigurată de listarea Pirelli (2,2 miliarde de euro).

    Cele mai multe listări la bursă au venit din domeniul financiar, apoi din industrie, urmată de industria bunurilor de consum. Cele mai puţine IPO-uri au venit din domeniile energiei (petrol şi gaze), utilităţilor şi telecomunicaţiilor.

    Şi numărul ofertelor publice iniţiale de tip cross-border (listarea unei companii în altă ţară decât în cea în care are sediul central) a crescut anul trecut. |n 2017 au fost înregistrate 106 IPO-uri cross-border, cu o valoare de 12,3 miliarde de euro, faţă de 73 de listări, cu o valoare de 6,2 miliarde de euro, în 2016. Aproape jumătate din aceste listări au avut loc la bursele americane deoarece un număr semnificativ de companii chinezeşti, precum Rise Education Cayman Ltd sau China Internet Nationwide Financial, au ales să se listeze în SUA. Pe locul doi a fost Londra, listările de acest tip atrăgând 3 miliarde de euro. Una dintre ofertele publice iniţiale de acest fel a fost a companiei ruseşti EN+Group, care a strâns 1,3 miliarde de euro, primul IPO al unei companii din Rusia din 2014 până în prezent.

    BURSA AMERICANĂ NU MAI E ATRACTIVĂ

    Un studiu realizat de Michael Mauboussin, de la Credit Suisse, a încercat să explice cauzele şi efectele fenomenului din Statele Unite. Maubossin a identificat două motive de îngrijorare pentru manageri atunci când vine vorba de listare: legea Sarbanes-Oxley şi ideea că pieţele private le pot da o perspectivă mai bună pe termen lung.

    Legea Sarbanes-Oxley, cunoscută şi sub numele de Actul contabilităţilor companiilor publice de reformă şi de protecţie a investitorilor (în Senatul Statelor Unite ale Americii) sau Actul corporativ şi de audit al răspunderilor şi responsabilităţilor (în Camera Reprezentanţilor) este o lege americană federală adoptată pe 30 iulie 2002. Actul e împărţit în 11 secţiuni şi a fost adoptat ca reacţie la scandaluri ce au zguduit Statele Unite, aşa cum au fost Enron sau WorldCom. Legea se referă la responsabilitatea pe care o are consiliul de administraţie al unei companii private şi trece pedepsele din sfera civilă în cea penală, fapt care a schimbat în mod fundamental percepţia asupra listării pe bursă.

    Airbnb exemplifică perfect trendul din Statele Unite: are zece ani vechime şi încă nu s-a listat pe bursă (ca termen de comparaţie, Amazon a devenit companie publică la trei ani de la înfiinţare). Airbnb a strâns investiţii de miliarde de dolari în urma rundelor de finanţare, având 26 de investitori externi. A terminat anul 2017 cu un profit brut de 450 de milioane de dolari, perspectivele financiare fiind pozitive. Mai mult, în cadrul ultimei runde de finanţare, din 2016, angajaţii au putut vinde acţiuni în valoare de 200 de milioane de dolari, anulând astfel un alt motiv de listare pe bursă.

    Un alt aspect este cel legat de companiile care ies de la bursă. O treime din aceste ieşiri sunt involuntare  companiile scad în valoare şi nu mai sunt eligibile pentru investiţii publice sau intră în faliment; în restul cazurilor, e vorba de fuziuni şi achiziţii.
    Unele companii sunt cumpărate de fonduri de achiziţii, altele sunt preluate de corporaţii care vor să-şi extindă prezenţa într-un anumit sector. Deşi există voci care spun că astfel de achiziţii reprezintă un semn de competitivitate în piaţă, realitatea e diferită: o mare parte a economiei e controlată de câteva companii, explică Mauboussin.

    Toate aceste lucruri s-ar putea însă schimba dacă euforia legată de companiile din tehnologie ar dispărea. Ar deveni mai greu pentru start-up-uri să obţină finanţare, iar asta ar duce la o reorientare a investitorilor către alte companii.

    Trebuie totuşi amintit că un singur start-up din tehnologie a eşuat, recent, în mod lamentabil: Theranos, o companie cu soluţii de testare a sângelui care însă nu au funcţionat.

    Jay Clayton, preşedintele SEC (Securities and Exchange Comission, echivalentul ASF-ului din România – n.red.), a numit fenomenul ”o problemă serioasă pentru pieţe şi pentru ţară“; cu toate acesta, principala instituţie care ar trebui să reglementeze situaţia a luat puţine măsuri în această direcţie. Diverse propuneri, aşa cum ar fi posibilitatea de a păstra confidenţialitatea datelor înainte de listare, verificând astfel interesul posibililor investitori, nu sunt suficiente pentru a îndrepta situaţia.

    Statele Unite au dat, de-a lungul timpului, nivelul de referinţă în ceea ce priveşte rolul unei companii în economia de piaţă, fie organizaţia publică sau privată. Rămâne de văzut dacă evoluţia burselor şi a numărului de companii listate va deveni un trend şi în Europa sau Asia.

     

  • HOBBY DE CEO, Daniel Kearvell, CEO DHL Express: ”Atributele unui sportiv de succes, precum şi creativitatea necesară scrisului sunt abilităţi utile în afaceri“

    CUVÂNT: achievement (reuşită)

    CARTE: 1984, George Orwell

    PERSONALITATE: Mahatma Gandhi

    SPORTIV: Glenn Hoddle, fost fotbalist la Tottenham şi la naţionala Marii Britanii

    Daniel Kearvell conduce, din iunie 2012, DHL Express România, divizia de logistică şi curierat expres a DHL International România, controlată de gigantul Deutsche Post (Poşta Germană). Divizia expres reprezintă mai bine de jumătate din businessul International România, care în 2016 a avut o cifră de afaceri de 245 mil. lei (peste 54 mil. euro). Cealaltă parte o reprezintă divizia Freight. ”2017 a fost un an extraordinar pentru DHL Express România: compania a înregistrat o creştere de două cifre şi totodată cel mai mare avans al afacerii din ultimii cinci ani“, descrie Daniel Kearvell evoluţia de anul trecut a companiei, vorbind despre un plus de 17% al afacerilor.

    ”Aceste rezultate se datorează produsului de bază, Time Definite International (curierat expres aerian), dar şi segmentului e-commerce, care se dezvoltă rapid şi va fi motorul de creştere pentru afacerile DHL Express“, explică el. Perspectivele lui sunt optimiste şi pentru anul în curs; potrivit observaţiilor făcute asupra primelor două luni din 2018, el previzionează tot o creştere de două cifre.

    Kearvell şi-a început cariera la Londra, lucrând pentru Camera de Comerţ Ruso-Britanică; a evoluat până în funcţia de director pentru St. Petersburg şi Rusia de Nord-Vest (în 2004). La DHL a început să lucreze în 2005, ca area manager pentru St. Petersburg, apoi pentru Rusia de Vest. Spune că prin muncă şi susţinerea echipei a reuşit să ajungă la o creştere de 40% doi ani consecutiv, iar echipa din St. Petersburg a crescut de la 100 la 340 de oameni.

    În 2009, s-a mutat în biroul regional al companiei care administra pieţele emergente, în funcţia de finance controller, mai întâi în Bruxelles şi apoi în Dubai, iar în 2010, la doar 29 de ani, a fost numit country manager în Qatar. Despre numirea în funcţia de managing director al DHL Express România spune că a fost cel mai mare succes profesional de până acum: la 32 de ani devenea cel mai tânăr manager de acest nivel din toată reţeaua DHL, răspândită în peste 220 de ţări. Filiala locală înregistrează creşteri anuale de două cifre. Daniel Kearvell este vicepreşedinte al Camerei de Comerţ Britanico-Române şi membru al boardului de conducere.


    Ce hobbyuri aveţi şi cât timp dedicaţi acestora? Când şi cum a început interesul pentru această zonă?

    Hobbyurile mele sunt destul de variate, drept să spun. Am fost mereu sportiv. Cu câţiva ani în urmă, eram jucător de rugby semiprofesionist în Marea Britanie şi, de asemenea, am jucat la un nivel bun fotbal, golf şi crichet (un joc foarte englezesc!). Scrisul, literatura şi istoria au fost, de asemenea, pasiuni de când eram foarte mic, de aceea am şi urmat facultatea în domeniu. |n ultimii câţiva ani însă, hobbyul meu numărul unu au devenit familia şi fiicele mele, cărora le-am transmis multe dintre pasiunile de mai sus… deşi încă nu se îndrăgostesc de rugby. Cu toţii ne bucurăm să cântăm la pian împreună, un hobby la care nivelul lor de performanţă depăşeşte cu mult priceperea mea, şi să schiem – am învăţat împreună aici, în România, ceea ce a fost minunat, chiar dacă abilităţile lor la şapte şi respectiv la cinci ani sunt deja avansate.

    Ce corespondenţe există între hobbyurile dvs. şi afaceri?

    |n ceea ce priveşte încrucişarea directă, niciuna. Hobbyul meu este hobbyul meu, iar munca mea este munca mea şi cred că este sănătos şi adecvat să fie separate. Cu toate acestea, abilităţile pe care le-am dobândit prin citit, scris, dezbatere, studiu – aspectele mai umanitare ale educaţiei şi interesului meu – cred că au avut o utilizare semnificativă în cariera mea. Şi, bineînţeles, atributele unui sportiv de succes şi pasiunea, munca în echipă, dedicarea – sunt acele valori absolut esenţiale pentru cariera mea în afaceri şi management.

    Este practicarea unui hobby benefică pentru relaţiile de afaceri/pentru afacere?

    După cum am menţionat, atributele unui sportiv de succes, precum şi creativitatea necesară scrisului sunt, desigur, abilităţi care sunt utile în afaceri. Dar, în mod egal, rolul hobbyului este de a contribui la echilibru, în opinia mea. |n acest sens, hobbyul asistă la menţinerea acestui echilibru, ceea ce vă asigură că aveţi toate şansele de a merge mereu la muncă, înviorat, motivat şi cu o mentalitate pozitivă.

    Care sunt regulile din hobbyurile dvs. folositoare în afaceri?

    Probabil ”fii cât de bun poţi“ sau mai românescul ”dă tot ce poţi din tine“, indiferent dacă ne referim la viaţa profesională sau personală. De exemplu, îmi place să cânt la pian şi mă străduiesc să progresez cât de mult pot – chiar dacă sunt departe de standardul de concert. Aş vrea ca Maya the Mouse, cartea pe care am scris-o, să atingă cât mai mulţi oameni şi să strângă cât mai mulţi bani pentru Te Aud Romania, organizaţia caritabilă pe care o susţin – din nou, pentru ca proiectul să atingă maximum de potenţial. Relaxarea după muncă este de o importanţă capitală, iar deşi aceasta nu este o regulă per se, pentru mine este cu siguranţă un lucru pe care încerc să îl respect.

    Care sunt regulile obligatorii deopotrivă în hobbyurile dvs. şi afaceri?

    Fii cât de bun poţi şi menţine întotdeauna un echilibru. Aceste două lucruri pot fi obţinute doar printr-o mentalitate pozitivă. |n special în cazul copiilor, cu care răbdarea şi angajamentul sunt esenţiale şi care au nevoie de atenţia ta totală.

    Ce tip de sport/hobby nu aţi practica niciodată?

    Aceasta este o întrebare destul de dificilă, având în vedere că sunt fan al oricărui tip de sport, mai ales a celor de echipă, şi cu siguranţă toate cele care implică o minge şi un gol! Totuşi, trebuie să spun că atunci când m-am uitat la hochei pe gheaţă în timpul petrecut în Rusia, mi-a fost foarte greu să urmez pucul; deci, poate hochei pe gheaţă, chiar dacă am o admiraţie considerabilă pentru talentele oricui este capabil să facă ce fac jucătorii de hochei.

     

  • Povestea celui care a creat unul dintre cele mai cunoscute branduri de căşti din lume

    Andre Romelle Young (Dr. Dre) s-a născut pe 18 februarie 1965, în Compton, California. A primit cel de-al doilea nume, Romelle, după numele trupei de R&B a tatălui său, The Romells. După divorţul părinţilor, în cea mai mare parte a copilăriei a fost crescut de bunica sa, şi, după ce a schimbat mai multe şcoli, a abandonat în cele din urmă liceul, din cauza violenţei bandelor de tineri şi a rezultatelor şcolare slabe.

    Pe 15 decembrie 1981, la doar 16 ani, i s-a născut primul fiu, Curtis, din relaţia cu Cassandra Joy Greene, care avea pe atunci 15 ani. Crescut de mama sa, Curtis şi-a întâlnit tatăl abia la vârsta de 20 de ani, după ce a devenit el însuşi rapper, cunoscut ca Hood Surgeon.

    Din diferite relaţii ulterioare, Dr. Dre a mai avut trei copii, iar în 1996 s-a căsătorit cu Nicole Threatt, cu care are un fiu, Truice, şi o fiică, Truly.

    Porecla Dr. Dre este un mix între cea iniţială, Dr. J, inspirată din numele jucătorului său de baschet preferat, Julius Erving, şi primul său nume, Andre. Titlul de Dr. se referă la talentul său ca DJ, un fel de doctor în mixologie, cum îi plăcea să spună.
    Dr. Dre şi-a început cariera muzicală în trupa World Class Wreckin’ Cru, dar faima a venit mai târziu, când a devenit membru în trupa de hip-hop N.W.A. (Niggaz Wit Attitudes), din oraşul său natal, alături de Eazy-E, Ice Cube, MC Ren şi DJ Yella. Cântecele lor conţineau în principal versuri explicite, controversate, şi detalii despre violenţa vieţii de pe străzi.

    În 1992 a lansat primul album solo, The Chronic, în colaborare cu casa de discuri Death Row Records, care l-a propulsat anul următor în topul celor mai bine vânduţi artişti americani şi i-a adus un premiu Grammy pentru piesa Let Me Ride. |n acelaşi an, a produs albumul de debut al rapperului Snopp Dogg, Doggystyle. În 1996, a înfiinţat propria casă de discuri, Aftermath Entertainment.

    În 2006, Young a fondat compania Beats Electronics, alături de Jimmy Iovine, iar în iulie 2008 a lansat primul său brand de căşti, Beats by Dr. Dre. În 2014, compania a fost cumpărată de gigantul tehnologic Apple Inc., contra sumei de 3 miliarde de dolari. A fost cel mai mare contract încheiat de Apple şi i-a adus lui Young statutul de cel mai bogat om din hip-hop, surclasându-l astfel pe rapperul P. Diddy.

    În mai 2013, Young a donat, alături de Jimmy Iovine, suma de 70 de milioane de dolari Universităţii de Sud din California, pentru a înfiinţa Academia de Arte, Tehnologie şi Inovaţie în Business, care le poartă numele.

    De-a lungul anilor, Dr. Dre a fost acuzat de violenţă fizică de câteva dintre partenerele sale, dar şi de prezentatoarea televiziunii Fox, Dee Barnes, incident pentru care a fost amendat cu 2.500 de dolari şi a primit o pedeapsă de 240 de ore de muncă în folosul comunităţii. Ulterior, şi-a cerut public scuze tuturor femeilor pe care le-a abuzat.

    Pe lângă antreprenoriat şi cariera muzicală, Dr. Dre s-a implicat şi în industria cinematografică, având câteva apariţii în producţii precum Set It Off, The Wash şi Training Day. Ca producător, pe lângă o serie de comedii negre şi filme horror, a realizat în 2015, alături de rapperul Ice Cube, filmul biografic Straight Outta Compton, despre trupa N.W.A.

    Pe parcursul carierei, Dr. Dre a câştigat şase premii Grammy şi două premii MTV. |n prezent, averea sa se ridică la 740 de milioane de dolari. Vânzările companiei Beats Electronics au generat, în 2015, aproximativ 800 de milioane de dolari.
     

  • Povestea indianului care a studiat în patru ţări şi a creat un conglomerat de miliarde de dolari

    J.R.D. Tata s-a născut pe 29 iulie 1904 în Paris, fiind al doilea copil al lui Ratanji Dadabhoy Tata şi al soţiei sale de origine franceză, Suzanne „Sooni” Brière. Tatăl său a fost văr primar al lui Jamsetji Tata, un pionier al industriei indiene. J.R.D. Tata şi-a petrecut mare parte din copilărie în Franţa. A studiat în cadrul şcolii Janson De Sailly din Paris, iar ulterior a fost educat în Londra, Japonia, Franţa şi India. În octombrie 1932, după ce mama sa a murit, tatăl lui Tata a decis să îşi mute familia în India şi să îl trimită pe J.R.D. la studii în Anglia, în octombrie 1923.

    Tânărul s-a înscris la o şcoală de gramatică, fixându-şi ca obiectiv să studieze ingineria la Cambridge. La scurt timp după ce cursul de gramatică s-a încheiat şi spera să fie acceptat la universitatea britanică, în Franţa s-a aprobat o lege prin care toţi bărbaţii de origine franceză sub 20 de ani erau obligaţi să îndeplinească serviciul militar. Ca cetăţean francez, J.R.D. trebuia să se înroleze în armată pentru cel puţin un an.

    După ce s-a înrolat în Armata Franceză, a fost trimis într-un regiment numit Spahis. Colonelul regimentului a aflat în scurt timp că Tata poate nu doar să citească şi să scrie în franceză şi engleză, dar şi să dactilografieze, prin urmare l-a desemnat secretar al biroului său. După o perioadă de 12 luni de serviciu în Armata Franceză, a vrut să meargă la Cambridge pentru a-şi continua educaţia, dar tatăl său a decis să îl aducă înapoi în India, unde s-a alăturat companiei Tata & Sons ca ucenic neplătit în 1925. În 1929, J.R.D. Tata a renunţat la cetăţenia franceză, a devenit cetăţean  indian şi a fost angajat în cadrul companiei. În 1930 s-a căsătorit cu Thelma Vicaji, fiica lui Jack „Prinţul” Vicaji, un avocat pe care l-a angajat ca să îl apere de acuzaţia de a-şi fi condus Bugatti-ul cu viteză prea mare pe principala promenadă din Mumbai (pe atunci denumit Bombai), Marine Drive.

    Inspirat de pionierul Louis Blériot, Tata a luat lecţii de zbor, iar pe 10 februarie 1929 a obţinut primul brevet de pilot emis în India. A devenit ulterior cunoscut drept părintele aviaţiei civile indiene, ca urmare a faptului că a fondat prima linie comercială a Indiei, Tata Arilines, în 1932 (companie ce avea să devină în 1946 Air India, linia aeriană naţională a Indiei). În 1938, la vârsta de 34 de ani, J.R.D a fost ales preşedinte al Tata & Sons, succedându-l pe unul dintre verii săi, funcţie ce l-a făcut şeful celui mai mare grup industrial din India.

    A condus astfel grupul de companii Tata, cu activitate în industria oţelului, ingineriei, energetică, industria chimică şi ospitalităţii vreme de mai multe decenii. Tata a devenit faimos pentru faptul că şi-a menţinut standardele etice în conducerea companiei şi pentru faptul că a refuzat să mituiască politicieni sau să se folosească de piaţa neagră. A început cu 14 companii sub conducerea sa, iar jumătate de secol mai târziu, pe 26 iulie 1988, când a părăsit compania, Tata & Sons era un conglomerat format din 95 de companii. Sub conducerea sa, activele grupului Tata au crescut de la 100 de milioane de dolari la 5 miliarde. În 1945, J.R.D. Tata a pus bazele Tata Motors, iar trei ani mai târziu Tata a lansat Air India International drept prima linie aeriană internaţională a Indiei. În 1953, guvernul indian l-a numit pe J.R.D. Tata drept preşedinte al Air India şi director de consiliu al Indian Airlines – o funcţie pe care a avut-o timp de 25 de ani.

    J.R.D. a fost renumit şi pentru modul în care şi-a tratat angajaţii – în 1956 a iniţiat un program de asociere a angajaţilor cu managementul, astfel încât angajaţii să aibă o voce mai puternică în afacerile companiei. Era convins de necesitatea binelui angajaţilor săi şi, în consecinţă, a expus principiile beneficiilor unei zile de muncă de opt ore şi a impus scheme de compensaţie în caz de accident şi de ajutor social care au fost ulterior acceptate ca cerinţe statutare în India. Tata a fost de asemenea un susţinător al declaraţiei puterilor emergente ale primului-ministru Indira Gandhi, în 1975, şi a fost şi membru fondator al corpului guvernator al Consiliului Naţional de Cercetări de Economie Aplicată din New Delhi – primul institut de politică economică independentă din India, fondat în 1956. În 1968, a fondat serviciile de consultanţă Tata, iar în 1987 a pus bazele Titan Industries.

    Tata a fost de asemenea administratorul fondului Sir Dorabji Tata de la lansarea acestuia, în 1932, pentru o perioadă de 50 de ani. Sub ghidarea lui, fondul a susţinut construirea primului spital destinat pacienţilor diagnosticaţi cu cancer din Asia, în Mumbai, în 1941, şi a fondat de asemenea Institutul Tata de Ştiinţe Sociale (TISS, 1936), Institutul Tata pentru Cercetări Fundamentale şi Centrul Naţional pentru Arte Performative.

     J.R.D. Tata a murit în Geneva, Elveţia, pe 29 noiembrie 1993 din cauza unei infecţii la rinichi. La moartea lui, parlamentul indian a fost suspendat în memoria sa – onoare acordată de obicei doar membrilor parlamentului.

  • De ce vrea Trump să distrugă un concept construit cu grijă de cele mai mari puteri ale lumii

    Pentru Trump, globalizarea este un inamic. Între timp, omul de afaceri a câştigat conducerea celei mai mari şi influente economii a lumii, cu promisiuni că va inversa anii de liberalizare a comerţului. A zdruncinat ordinea comercială, şi-a îndepărat aliaţii precum UE şi presează China – pentru preşedinte sursa necazurilor Americii şi un profitor al globalizării – doar ca să vadă exporturile americane suprataxate în China. Astfel, ar putea începe un război comercial mondial.

    Trump şi-a împins ţara într-o bătălie dintr-un război al trecutului, pe care ar putea-o câştiga, însă lasă SUA nepregătite să profite de o altă formă de globalizare, cea a clasei de mijloc. Despre această idee scrie în The New York Times editorialistul Neil Irwin.

    Economiile lumii au devenit mai interconectate în anii 1990 şi 2000, provocând dureri de cap imediate ţărilor bogate, dar aducând şi avantaje care abia acum încep să fie evidente.

    Nimeni nu ar trebui să fie surprins că globalizarea provoacă ostilitate, având în vedere amploarea perturbărilor care au rezultat din interconectarea mai în profunzime a economiilor. Ceea ce este surprinzător este că ostilitatea este mai mare acum.
    Aceasta pentru că globalizarea, cel puţin în forma pe care o cunoaştem, s-a plafonat cu un deceniu în urmă. Acest lucru arată un risc crucial al impulsului recent pentru reconfigurarea condiţiilor economiei mondiale  inclusiv tarifele pentru oţel şi aluminiu şi acţiunile punitive împotriva Chinei asupra cărora insistă preşedintele Trump.

    Ostilitatea vine după ce costurile majore ale globalizării au fost deja acoperite. Vine exact acum, când miliarde de oameni care s-au integrat în economia globală în ultimele trei decenii încep să devină suficient de înstăriţi pentru a se transforma în consumatori valoroşi.

    Pe scurt, s-ar putea ca forţa antiglobalizare care se răspândeşte în lumea occidentală să vină exact la momentul nepotrivit  prea târziu pentru a mai face ceva pentru salvarea locurilor de muncă pierdute ale clasei muncitoare, dar suficient de devreme pentru a pune în pericol capacitatea naţiunilor bogate de a vinde bunuri şi servicii avansate clasei mijlocii globale în expansiune rapidă.

    Este tentant să ne gândim la globalizare ca la un proces constant, însă istoria ne arată că nu aşa s-a întâmplat. Globalizarea se propagă acolo unde găseşte loc, accelerează şi poate chiar să dea înapoi ocazional. Statistica arată că anii 1990 şi începutul anilor 2000 au fost una dintre perioadele extraordinare în care economiile au devenit mai interconectate.
    Acum, globalizarea a intrat într-o nouă fază, în care comerţul transfrontalier cu bunuri şi servicii face parte constant din economie, iar fluxurile internaţionale de capital sunt mai mici decât au fost înainte de criza financiară globală. Acum, răspândirea informaţiilor este în creştere, cu implicaţii diferite pentru muncitorii din ţările bogate faţă de faza anterioară.
    Începând cu anii 1990, îmbunătăţirile din domeniul comunicaţiilor şi tehnologiei de transport au făcut ca externalizarea globală să devină mai fezabilă. Acordurile comerciale au redus tarifele şi au eliminat din barierele din calea comerţului. Multe naţiuni sărace au devenit mai integrate în economia globală. China este cel mai evident exemplu.

    Această ajustare a oferit un val de bunuri accesibile şi a deschis noi pieţe pentru ţările bogate, dar a şi devastat anumite sectoare şi zone geografice, în special cele implicate în fabricarea produselor low-tech. Muncitorii din oraşele industriale americane şi din Europa Occidentală s-au trezit în competiţie cu asamblorii chinezi de electronice, cu angajaţii indieni din call center-uri şi cu angajaţii fabricilor auto din Europa de Est, Mexic şi din alte ţări.

    Fluxul de bunuri şi servicii transfrontaliere, ca pondere în întreaga activitate economică, a atins aproape 16% în anii 1980 şi începutul anilor 1990, apoi în perioada 1993-2008 a crescut la 31%. Apoi a încetat să crească, oscilând în schimb în jurul acestui nivel, potrivit datelor de la McKinsey Global Institute.

    Dacă este analizat fluxul internaţional de bani în locul celui de bunuri şi servicii, rezultatele sunt şi mai clare. Fluxurile financiare transfrontaliere au atins punctul culminant în 2007, de 22% din cifra de afaceri globală, dar au scăzut până la 6% în 2016, la aproximativ acelaşi nivel cu cel din 1996.

    ”Înteresant la tarifele oţelului sau altor bunuri este că sunt în permanent război“, a explicat Susan Lund, partener la McKinsey, după ce a analizat aceste fluxuri globale. ”Producţia industrială globală s-a reconfigurat deja. Schimbarea s-a produs deja şi mâţa a ieşit din sac. Nu credem că globalizarea s-a terminat, ci că a luat o nouă formă.“

    Această nouă formă constă într-o mai mare conectivitate şi comunicare, care s-ar putea să nu fie evidente în datele tradiţionale privind fluxurile comerciale sau de capital. Astfel, sunt mai mulţi utilizatori care folosesc platforme sociale pentru a se conecta cu persoane din alte ţări, companii care se bazează pe munca freelancerilor care pot lucra de oriunde în lume şi întreprinderi mici care fac afaceri cu parteneri din întreaga lume prin intermediul internetului.

    Cu alte cuvinte, nu este o formă de globalizare care pune în pericol locurile de muncă din fabrici, ci una care ar putea avea consecinţe importante în alte domenii – conducând la o concurenţă sporită pentru locurile de muncă avansate tehnologic ale gulerelor albe şi creând în acelaşi timp noi oportunităţi, enorme, pentru firmele americane şi occidentale. Aceasta, în schimb, ajută la explicarea motivului pentru care o parte din Parteneriatul Trans-Pacific, acordul comercial din care s-a retras administraţia Trump, s-a concentrat pe drepturile de proprietate intelectuală, pe securitatea datelor şi viaţa privată.

    Economistul David Autor de la MIT şi colegii săi au demonstrat, după studii amănunţite, că ”şocul chinezesc“ apărut odată cu intrarea ţării în Organizaţia Mondială a Comerţului a provocat dureri de cap de durată comunităţilor din Statele Unite care au concurat cu companiile chineze în producerea unor bunuri industriale.

    Chiar dacă aceste efecte persistă, el vede riscurile implicate de comerţul cu China ca migrând în altă parte.
    ”Şocul chinezesc asupra producţiei la scară largă şi efectele sale asupra ocupării forţei de muncă în masă, acestea sunt probleme pe care în mare parte le-am depăşit“, spune Autor. Acum, provocarea este concurenţa chinezească cu mai multe produse tehnologic complexe, cum ar fi automobile, avioane sau microprocesoare. Fabricarea de produse mai puţin complexe tehnologic şi care necesită o folosire mai intensă a forţei de muncă, precum îmbrăcămintea, migrează spre ţări cu salarii mai mici, cum ar fi Bangladesh şi Etiopia.

    Dar o schimbare în ceea ce priveşte locul producţiei este diferită de o creştere netă a nivelului conectivităţii globale. Nivelul de integrare economică rămâne uniform, chiar dacă se schimbă detaliile despre ce face mai exact fiecare ţară în parte.
    ”Nu cred că ceasul se dă înapoi“, a spus Autor, referindu-se la o întoarcere într-o lume în care în SUA sunt fabricate din nou produse mai puţin complexe din punct de vedere tehnologic şi pentru care este nevoie de mai multă forţă de muncă. ”Cred că ar trebui să ne pregătim pentru adevărata provocare, care este lupta pentru proprietate intelectuală şi pentru industriile de frontieră.“

    Eforturile administraţiei Trump de a pune presiuni pe China, dacă dau roade, ar reprezenta un pas în această direcţie. Dar aceste acţiuni au fost asociate cu tarifele pe importuri de oţel şi aluminiu, care par a avea ca scop mai degrabă protejarea producţiei americane de metale. Abordarea administraţiei de la Washington ar putea avea un recul nedorit dacă va declanşa o serie de acţiuni protecţioniste din ce în ce mai serioase pentru toate tipurile de mărfuri, subminând comerţul mondial fără a remedia problemele de structură ale industriilor care folosesc intensive informaţia.

    În cazul în care cele mai recente încăierări comerciale se transformă într-un război comercial, noile bariere din calea comerţului internaţional ar putea bloca, de asemenea, o recompensă mult aşteptată a globalizării: o întreagă nouă lume de clienţi. Creşterea integrării economice globale, în pofida tuturor perturbărilor pe care le-a adus pentru anumiţi lucrători din Statele Unite şi Europa de Vest, a reprezentat totodată o poveste despre sute de milioane de oameni care devin mai conectaţi la economia mondială şi în acelaşi timp ajung şi la standarde de viaţă mai ridicate.

    Homi Kharas, un specialist de la Brookings Institution, studiază ascensiunea clasei de mijloc globale  care în calculele sale include persoane cu venituri de cel puţin 10 dolari pe zi de persoană, dolari la valoarea din 2005. Pentru o familie de patru persoane, veniturile, dacă sunt ajustate la valoarea dolarului din 2018, se duc la aproximativ 19.000 de dolari pe an.
    În 1990, doar 23% din populaţia lumii se încadra în această categorie. Astăzi, proporţia este de 45%, ceea ce înseamnă că un număr suplimentar de 2,3 miliarde de oameni îşi pot permite luxul pe care economia globală îl oferă: hrană din abundenţă, transport motorizat, telefoanele mobile şi altele asemenea.

    Homi Kharas susţine că este greşit să cataloghezi aceste miliarde de oameni doar ca o competiţie pentru locuri de muncă bune.

    ”Vedem că, pe măsură ce clasa de mijloc se dezvoltă, se dezvoltă şi o cerere masivă pentru toate tipurile de servicii“, a spus el. ”Indiferent că vorbim de filme de la Hollywood, de filme de la Bollywood sau de filme din Hong Kong, de posibilitatea de ieşi să mănânci la francize precum KFC sau McDonald’s sau de a folosi aplicaţii de internet sau de a cumpăra o asigurare, acestea conduc la schimbări masive în structura economiei globale care includ consumul de bunuri pe care Statele Unite se pricep să le producă.“

    Cu alte cuvinte, globalizarea nu ar trebui privită ca o agresiune perpetuă în care muncitorii americani se confruntă cu valuri tot mai mari de oameni dispuşi să facă acelaşi lucru pentru salarii mai mici – chiar părea aşa în anii 1990 şi începutul anilor 2000, când comerţul creştea mai repede decât economia globală. Mai degrabă, toţi suntem atât concurenţi, cât şi clienţi. Cu războaie comerciale apărute la orizontul apropiat, trebuie să ne întrebăm dacă Statele Unite şi Europa, care au suportat deja costurile concurenţei cu lumea în curs de dezvoltare, vor ţine comerţul deschis suficient de mult timp pentru a se bucura de beneficiile acestei politici.

  • Oligarhia, sclavia în care afaceriştii ruşi sunt ţinuţi de Kremlin

    Cu toate acestea, Dmitry Peskov, purtător de cuvânt al curţii de la Kremlin, spune că, în prezent, în Rusia nu mai există oligarhi. Thomas Graham, expert în oligarhie şi co-director al departamentului de studii despre Rusia la universitatea Yale, explică însă ce presupune statutul de oligarh. 

    „Oligarhii sunt oameni de afaceri ruşi, bogaţi şi apropiaţi de cei aflaţi la putere. Aproape orice afacerist rus bogat este considerat oligarh, deoarece în Rusia este o relaţie apropiată între averea private şi puterea publică. Majoritatea au ajuns bogaţi prin stabilirea unor relaţii cu guvernul sau lucrând pentru autorităţi, dar nu toţi s-au ridicat în felul acesta. Suntem la a doua generaţie de oligarhi”, spune Thomas Graham.

    El povesteşte că termenul de oligarh a fost folosit pentru prima dată pe la mijlocul anilor ’90, după destrămarea Uniunii Sovietice, într-o perioadă de stres socio-economic, când instrumentele puterii statului erau la pământ.Era, de asemenea, perioada când s-a trecut prin procesul privatizării.

    În această perioadă de tranziţie de la comunism la semi-capitalism a înflorit oligarhismul, printr-un număr mic de indivizi care s-au folosit de puterea lor politică pentru a obţine control asupra capitalurilor private, în principal asupra industriei petroliere şi a gazului, de cherestea şi aluminiu şi a altor resurse naturale. În acea perioadă, oligarhii erau adunaţi în grupuri mai mici, şi aveau, de obicei, câte o persoană sus-pusă, legături cu presa şi securitatea asigurată. Totuşi, relaţia acestora cu guvernul a început să se schimbe odată cu venirea la putere a preşedintelui Vladimir Putin.

    Graham adaugă că, în prezent, s-a format un nou grup de oligarhi, dependent în continuare de relaţiile cu guvernul, dar cu o influenţă politică mult mai mică, deoarece puterea este deţinută acum de Putin. Potrivit expertului în oligarhie, diferenţa dintre oligarhii ruşi şi oamenii de afaceri foarte bogaţi americani constă în faptul că în SUA există instituţii şi un sistem independent de tribunale, care le oferă investitorilor libertate şi siguranţă. Nu este nevoie să ai acces la puterea politică pentru a-ţi proteja proprietatea.

    În Rusia, pentru orice decizie de business pe care o iei trebuie să obţii aprobare de la Kremlin.  Guvernul îţi poate retrage oricând statutul de oligarh. Khodorkovsky, Gusinsky,  Ziyavudin Magomedov sunt doar câţiva dintre cei care au fost arestaţi după ce au avut păreri contradictorii faţă de govern. 

    Mulţi oligarhi aleg să investească în afara Rusiei pentru a avea mai multă libertate şi pentru a fi protejaţi de legile respectivelor state.
     

  • Povestea antreprenorului de 33 de ani, devenit miliardar, care sfidează serviciile secrete din Rusia

    Pavel Valerievici Durov s-a născut pe 10 octombrie 1984 la Leningrad (în prezent Sankt Petersburg), ca fiu al doctorului în filologie Valery Semenovich Durov şi al Albinei Durova. Fratele său este programatorul şi matematicianul Nikolai Durov.

    Cea mai mare parte a copilăriei şi-a petrecut-o în Italia, la Torino, unde era angajat tatăl său. După ce a studiat în Italia, în 2001 s-a întors în  Rusia, unde a frecventat cursurile Academiei din Sankt Petersburg. Cinci ani mai târziu, în 2006,  a absolvit facultatea de filologie a Universităţii de Stat din Sankt Petersburg.

    În acelaşi an, la vârsta de 22 de ani, Durov a lansat, după modelul Facebook, reţeaua de socializare VKontakte (cunoscută ca VK), care avea să devină cea mai mare reţea de socializare rusească. Site-ul a fost lansat pe 10 octombrie 2016. |n ianuarie 2013, VK devenise cel mai accesat site din Rusia, cu 197 milioane de utilizatori înregistraţi şi cu o rată zilnică de aproximativ patru milioane de vizitatori.

    Denumirea reţelei a venit din dorinţa fondatorului de a găsi un cuvânt care să acopere legăturile care se puteau crea între oameni, indiferent de grupul social din care făceau parte. Inspirat de sloganul postului de radio rusesc Vocea Moscovei – ”în contact deplin cu informaţia“, Durov s-a gândit că cel mai potrivit nume este ”contact“.

    În 2011, Pavel Durov a fost implicat într-un conflict cu o echipă de poliţie, după ce guvernul a cerut eliminarea conturilor VK ale unor politicieni din opoziţie, după controversele apărute în alegerile parlamentare. Acesta nu avea să fie însă ultimul ”meci“ jucat cu autorităţile. |n data de 16 aprilie 2014, Durov a refuzat public să blocheze contul lui Alexei Navalny, un cunoscut critic al lui Vladimir Putin, şi să dezvăluie informaţii private ale unor protestatari ucraineni, utilizatori ai reţelei VK, acţiuni pe care le considera ilegale.

    La cinci zile distanţă, Durov era demis din funcţia de CEO al companiei pe care o înfiinţase, în baza unei scrisori de demisie pe care o înaintase pe 1 aprilie 2014, şi despre care spusese, după doar două zile, că a fost doar o glumă de ziua păcălelii. Acţiunile companiei au fost preluate de Mail.ru, care a devenit unic deţinător al VK. Ulterior, Durov a susţinut că înlăturarea sa a fost orchestrată de aliaţii preşedintelui Vladimir Putin, ca urmare a refuzului său de a preda detaliile personale ale utilizatorilor reţelei.

    Înlăturat de la conducerea companiei, Pavel a părăsit Rusia alături de fratele său şi, contra unei donaţii de 250.000 de dolari, a obţinut cetăţenia ţării insulare Sfântul Cristofor şi Nevis. Cu 300 de milioane de dolari depuşi în băncile elveţiene, antreprenorul a dezvoltat compania de mesagerie Telegram, pe care o lansase în august 2013, şi care a ajuns acum la aproximativ 100 de milioane de utilizatori.

    În prezent, VK are 477 de milioane de conturi, şi ocupă locul 14 în top 500 site-uri la nivel global, conform companiei americane Alexa, care se ocupă cu analiza traficului de internet. Este, de asemenea, cel mai popular site din Rusia şi al nouălea din lume. Veniturile companiei se ridică la aproximativ 43 de miliarde de ruble ruseşti (în jur de 750 de milioane de dolari).

    În august 2014, Pavel Durov a fost numit cel mai promiţător tânăr lider sub 30 de ani din nordul Europei, iar în 2017, s-a alăturat grupului Tinerilor Lideri Mondiali din Forumul Economic Mondial, ca reprezentat al Finlandei. |n prezent, antreprenorul are o avere estimată la 1,7 miliarde de dolari.
     

  • Cum a ajuns o ţară care era de 12 ori mai bogată decât China să fie MĂCINATĂ de SĂRĂCIE şi CONFLICTE

    Venezuela s-a lovit de multe crize politice de-a lungul istoriei sale, însă indiferent de situaţie potenţialul economic al ţării nu a fost niciodată negat. Imediat după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, naţiunea din America de Sud şi-a construit întreaga economie pe spatele aurului negru. Chiar şi astăzi Venezuela conduce în topul rezervelor de petrol, cu 300 de miliarde de barili.

    În 1950, când majoritatea ţărilor de pe glob se zbăteau să-şi revină după cel de-al doilea război mondial, Venezuela era extrem de bogată, având al patrulea PIB per capita din lume. Astfel, ţara era de două ori mai bogată decât Chile, de patru ori mai prosperă decât Japonia şi de 12 ori mai bogată decât China. Din păcate pentru Venezuela, această situaţie nu avea să continue foarte mult. În perioada 1950-1980, economia venezueleană a crescut constant, iar în 1982 era cea mai prosperă economie din America Latină. Autorităţile s-au folosit de resurse vaste de petrol pentru a plăti diferite programe sociale, în sănătate, educaţie, transport sau alimentaţie. La vremea aceea, muncitorii din Venezuela erau printre cel mai bine plătiţi din regiune.

    La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului s-a prăbuşit şi a decimat economia venezueleană. Astăzi, Venezuela este una dintre cele mai sărace economii din regiune şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă criza actuală va continua, potrivit Fondului Monetar Internaţional. FMI prognozează că până în 2022, PIB-ul per capita va fi de doar 12.210 dolari, ceea ce ar însemna o sărăcie mai mare decât chiar înainte de era Chavez. În ultimii patru ani, PIB-ul ţării a scăzut cu peste 35%, adică o scădere mai drastică decât au avut-o Statele Unite ale Americii în timpul Marii Crize Economice din 1929-1933.

    Venezuela se sprijină în continuare foarte mult pe petrol (95% din exporturile ţării este reprezentat de această resursă), ceea ce înseamnă că orice fluctuaţie a preţului petrolului face diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie. După scăderea semnificativă a preţului petrolului în anii ’80, inflaţia a crescut ajungând în 1989 la 84,5%, iar în 1996 la 99,9%. În 1998, Hugo Chavez a fost ales preşedinte şi a promis că va reduce sărăcia, iar standardul de viaţă va creşte. Revenirea preţului petrolului a făcut ca acest lucru să se întâmple în anii 2000. Anul 2004 a fost unul critic pentru Chavez din cauza creşterii fulminante a preţului barilului de petrol.

    Economia a mers din ce în ce mai bine, iar preşedintele s-a ţinut de promisiune şi a cheltuit banii pentru a îmbunătăţi viaţa celor mai săraci; astfel procentul sărăciei s-a înjumătăţit până în 2010. Acest lucru a dus la creşterea deficitului ţării, context în care menţinerea programelor de bunăstare socială devenea imposibilă dacă preţul petrolului scădea. Lucru care s-a întâmplat de altfel când Maduro a preluat conducerea.

    Chavez a murit în 2013 şi Nicolas Maduro a preluat şefia statului. Din păcate pentru el, preţul petrolului s-a prăbuşit din nou şi era clar că Venezuela urma să aibă o bătălie intensă cu inflaţia, iar bancnota naţională urma să se devalorizeze foarte mult. Acum ţara duce o lipsă masivă de alimente, medicamente şi alte bunuri esenţiale, iar violenţa şi protestele cresc în Caracas.

    Recent, guvernul a modificat constituţia ţării pentru a câştiga şi mai multă putere, deşi 80% din populaţia ţării nu-l mai vrea la conducere. Nicolas Maduro refuză să-şi dea demisia în ciuda unor proteste masive care au acaparat întreaga ţară şi în urma cărora au murit peste 100 de oameni. Aşadar, în condiţiile unei crize economice şi politice profunde, regimul preşedintelui Nicolas Maduro a devenit tot mai dependent de Rusia pentru finanţare, oferind în schimb Moscovei active ale companiilor de stat, în special din industria petrolieră, se arată într-o analiză a Reuters.

    Compania petrolieră de stat Petroleos de Venezuela (PDVSA) este angrenată în negocieri cu firma rusă de stat Rosneft pentru cedarea unor participaţii în câteva din cele mai productive proiecte petroliere din Venezuela, potrivit unui oficial de rang înalt de la Caracas şi unor surse din industria energiei. În ultimii doi ani, regimul preşedintelui Maduro a devenit din ce în ce mai dependent de Moscova, după ce China şi-a redus expunerea în această ţară din cauza corupţiei şi criminalităţii. Multe companii multinaţionale şi-au redus sau închis operaţiunile locale din cauza gravei crize politice şi economice cu care se confruntă Venezuela.

  • Povestea tânărului care a devenit milionar la 23 de ani şi miliardar la 35

    Daniel Ek este unul dintre cei mai tineri milionari ai lumii, averea sa fiind rezultatul fondării Spotify, cel mai mare serviciu de streaming de muzică, evaluat la peste 8 miliarde de dolari. Ek s-a născut la data de 21 februarie 1983 în Stockholm şi a crescut în Ragsved, în apropiere de capitala Suediei.

    Când era copil, a primit un computer Commodore 20 de la tatăl său vitreg, care lucra în domeniul IT. La 14 ani a început să construiască site-uri împreună cu prietenii săi în cadrul laboratorului IT al şcolii, cerând 5.000 de dolari pentru o pagină. Potrivit CNBC, acesta ar fi câştigat în jur de 50.000 de dolari într-o singură lună. A cheltuit cei 15.000 de dolari câştigaţi astfel pe jocuri video, potrivit site-ului World of CEOs. A făcut de asemenea bani din găzduirea de pagini web. La 16 ani a aplicat pentru un post de inginer la Google, dar i s-a spus să se întoarcă după ce va obţine o diplomă. S-a înscris la facultatea de inginerie la Institutul Regal de Tehnologie al Suediei, dar a renunţat după opt săptămâni. S-a angajat în cadrul companiei de licitaţii Tradera, achiziţionată de Ebay, şi, după mai multe funcţii deţinute, a devenit CTO al site-ului de fashion şi entertainment Stardoll.

    A fost de asemenea CEO al utorrent, unul dintre cele mai populare site-uri bittorrent.  El a înfiinţat Advertigo, propria firmă de marketing online pe care apoi a vândut-o agenţiei de advertising Tradedoubler pentru 1,25 milioane de dolari, devenit astfel milionar la doar 23 de ani. 

    Ek a devenit astfel milionar la 23 de ani. Şi-a dorit însă o afacere care să combine pasiunea sa pentru tehnologie şi pentru muzică. După ce s-a împrietenit cu preşedintele Tradedoubler, Martin Lorentzon, a decis împreună cu el să fondeze Spotify, în aprilie 2006. Ek a devenit CEO-ul companiei. Modelul de afacere de a oferi acces la muzica online era diferit de alte servicii similare prin faptul că nu presupunea taxarea la download. Clienţii Spotify puteau să asculte muzică online gratis, dacă erau dispuşi să suporte reclame audio sau vizuale. Totuşi, în schimbul plăţii a 5 sau 10 dolari, clienţii puteau să evite reclamele.

    La început reprezentanţii industriei muzicale nu au manifestat interes pentru inovaţia lui Ek, deoarece Spotify aducea industriei venituri mai mici pentru un cântec decât în cazul unui serviciu de download precum iTunes al companiei Apple. Ek a replicat că Spotify descurajează pirateria online prin oferirea unei alternative low-cost şi că în timp serviciul va genera industriei venituri substanţiale din drepturi de autor. Spotify s-a lansat în 2008 şi a câştigat rapid popularitate atât în rândul utilizatorilor, cât şi al investitorilor.

    În 2016, compania a primit o finanţare de 526 de milioane de dolari de la investitori precum Goldman Sachs Group Inc., Baillie Gifford & Co., Discovery Capital Management, Lansdowne Parners, Rinkelberg Capital şi Senvest Capital, potrivit Bloomberg.

    Spotify a adus peste 8 miliarde de Euro industriei muzicale de la lansarea serviciului, în 2008. Odată cu intrarea pe piaţa din România, Spotify va fi disponibil în 65 de pieţe din întreaga lume.

    Spotify în cifre:

    ● Peste 159 de millioane de utilizatori activi
    ● Peste 71 de millioane de utilizatori plătitori
    ● Peste 30.000 de melodii adăugate în fiecare zi

    Spotify s-a listat recent la bursa din New York, fapt care i-a adus companiei o evaluare de peste 26 de miliarde de dolari, iar deţinerea de 9% din acţiuni ale lui Ek îi creşte averea cu aproape 2,5 miliarde de dolari.