Category: Povestitor de viitor

Andrei Lopată este unul din cei puţini, cinci la număr, care în 1992 au pus bazele a ceea ce se poate numi astăzi industria românească a jocurilor. Între timp au crescut considerabil şi numărul angajaţilor din sistem, şi numărul de companii.

Vezi aici secţiunea aniversară BM 10 ani

Cover Story 2010

Pe o piata care la nivel mondial depaseste cinci miliarde de euro, cea a jocurilor pentru mobile, lucreaza mai mult de 1.000 de romani. Recent intrata este compania japoneza Namco, creatoarea binecunoscutului Pac-Man.

Francezi, israelieni, americani, japonezi si nu numai isi disputa din Romania bucati dintr-o piata care la nivel mondial depaseste 5 miliarde de euro, cea a jocurilor pentru telefoanele mobile. Mitul programatorului roman este astfel confirmat; mai mult de 1.000 de oameni isi pun la bataie aptitudinile tehnice in patru mari filiale si multe alte firme mai mici. De mai bine de un an, de cand a intrat in joc si compania japoneza Namco, creatoarea binecunoscutului Pac-Man, batalia se da in liniste. Poate fi calmul dinaintea furtunii.

Pe pervazul biroului lui Andrei Lopata se afla “Arta managementului”, editia a V-a, o carte scrisa de Christine Porter si David Reese. Cartea este putin prafuita si subliniaza dualitatea unui manager de companie de jocuri, pasionat initial de personaje animate, curse sau strategii virtuale, dar care este obligat, in cele din urma, sa renunte la natura sa ludica si sa se dedice administrarii afacerii.

Desi conduce Namco Bandai Networks Romania, cea mai recent intrata companie pe piata locala, Lopata este unul din cei putini, cinci la numar, care in 1992 au pus bazele a ceea ce se poate numi astazi industria romaneasca a jocurilor. Intre timp au crescut considerabil si numarul angajatilor din sistem, si numarul de companii, iar Romania s-a transformat, printr-un soi de joc al sanselor, intr-un “hub” european al dezvoltarii de jocuri, cu un accent special pe nisa jocurilor pentru telefonul mobil.

Pe continentul european, numele Namco Bandai este insa destul de putin cunoscut, desi apartine unuia dintre cei mai mari producatori de jocuri din lume. In Romania, nici atat. Intrebati pe oricine din afara cercului de oameni din industria jocurilor si probabil nu va putea spune cu ce se ocupa compania. “Nici macar cei care vin la interviuri de angajare nu stiu prea multe”, spune in gluma Andrei Lopata, directorul de operatiuni al companiei. “De-abia dupa ce afla de Pac-Man fac legatura”, marturiseste el despre jocul devenit emblema pentru producatorul japonez.

Studioul din Romania si-a inceput activitatea in 2007, pe atunci sub numele de Vivendi Games Mobile, fiind divizia locala a producatorului care, un an mai tarziu, a cumparat competitorul Activision. In urma integrarii, jocurile pentru echipamente mobile nu au mai avut loc in strategia noilor manageri, care au luat atunci decizia sa renunte la productia de astfel de jocuri si sa inchida sau sa vanda toate birourile din lume. Asa a intrat practic Namco Bandai in Romania.

“Negocierea a fost destul de neobisnuita”, isi aminteste Lopata, cel care a purtat discutiile cu Kenji Hisatsune, seful din SUA al companiei, cu managerul operatiunilor din Marea Britanie de la acel moment si cu seful studioului american de productie. Nu, nu pentru ca, in general, discutiile dintre europeni sau americani si japonezi sunt destul de greoaie, ci pentru ca strainii au pus mai degraba pret pe cuvant atunci cand au trasat conditiile generale ale preluarii, decat pe indicatorii si rapoartele financiare analizate cu minutiozitate inainte. Una dintre conditii, spre exemplu, a fost ca echipa de management sa ramana aceeasi, desi in contract nu se regaseste o asemenea clauza. Iar tactica este aplicata si acum, o decizie comunicata verbal valorand mai mult decat procesul birocratic ce trebuie urmat.

Studioul unde lucreaza acum aproape 140 de oameni, cifra ce urmeaza sa depaseasca 150 pana la jumatatea anului, este insa un soi de subcontractor pentru Namco Bandai, achizitia avand drept scop acoperirea activitatilor de adaptare a jocurilor pe noile modele de telefoane. In celelalte birouri, din SUA si Japonia, nu prea se mai facea fata, in timp ce in Marea Britanie activitatea s-a concentrat doar pe vanzari. “Cand porneste un proiect nou, compania cere oferte de la toate diviziile din lume, dar si de la firme externe, urmand sa aleaga producatorul in functie de costurile aferente si de timpul de derulare”, explica Andrei Lopata.

Astfel, deciziile operationale si strategiile sunt creionate independent in fiecare dintre filiale, entitati juridice independente care ajung astfel sa concureze intre ele pentru a castiga un proiect. Competitia se justifica prin faptul ca investitiile si cheltuielile sunt suportate din incasarile proprii, fara sustinere din partea companiei-mama, model radical diferit fata de cel aplicat de Vivendi, spre exemplu, care lua deciziile la sediul central si le transmitea apoi spre executie in studiourile din lume, centralizand veniturile si cheltuielile.

“Evident, daca nu faci bani, nu mai poti prelua nici proiecte”, spune managerul Namco Bandai Romania. Compania a avut anul trecut o cifra de afaceri de aproape 2,4 de milioane de euro, din care mai bine de 95% provine de pe piata americana, in conditiile unei marje de profitabilitate de 2%. Perspectivele pentru acest an sunt insa destul de optimiste, mai ales ca a existat crestere chiar din primele doua luni, iar planurile lui Lopata vizeaza dezvoltarea a 12 jocuri in 2010, cu patru mai multe fata de anul precedent.

Intrarea Namco Bandai a confirmat Romania drept “hub” pentru productia de jocuri pentru telefoane mobile, chiar daca probabil nu asta a fost intentia de la bun inceput. Rand pe rand, pe piata si-au facut loc cativa dintre cei mai mari producatori din lume, mizand fiecare pe avantajul de a avea o legatura aici si de a nu porni de la zero ñ Electronic Arts a avut omul, pe Mihai Pohontu, angajat in SUA si intors in tara pentru a porni divizia, Gameloft a avut relatia stabilita anterior cu Romania de Ubisoft, companie aflata sub aceeasi umbrela, iar Namco Bandai a avut un birou gata cladit, cu mai bine de 100 de angajati. “Probabil ca daca in locul unui roman ar fi fost un ungur sau daca in loc de Bucuresti studioul ar fi fost la Budapesta, industria romaneasca de jocuri n-ar mai fi fost la fel de aglomerata”, crede Paul Friciu, seful Gameloft. “Iar daca ar fi fost sa porneasca de la zero, evaluarea ar fi fost facuta mult mai in detaliu, caz in care alte tari vecine ar fi avut poate de castigat”.

Pe de alta parte insa, Romania are in continuare avantajul ca dispune de programatori specializati mai ieftini decat in Vest, mai ales acum, cand situatia economica dificila a temperat asteptarile si cresterile mari de salarii de acum cativa ani. In total, in domeniul dezvoltarii de jocuri pentru mobile lucreaza probabil peste 1.000 de oameni, dar fiind ca, pe langa marii producatori care aduna mai mult de jumatate din aceasta cifra, exista zeci de firme mici cu cateva jocuri la activ sau chiar echipe de cativa oameni care au dezvoltat un singur joc pentru iPhone. Un programator din categoria juniorilor, cu un bagaj de cunostinte de baza, este platit cam cu 800 de euro, in timp ce unul specializat si cu experienta mai mare de trei ani castiga in medie 1.500 de euro, dupa aprecierea Iulianei Badea, manager in cadrul companiei de resurse umane Lugera&Makler, dar poate ajunge chiar si la 2.500 de euro. Adica sub nivelul salariilor programatorilor din Europa de Vest si chiar si din tari vecine, precum Polonia. “Fata de Ucraina, spre exemplu, programatorii romani sunt mai scumpi. Prin comparatie cu Franta insa, sunt mai ieftini, iar fata de Marea Britanie sunt foarte ieftini”, apreciaza Andrei Lopata.

Cu toate acestea, salariile au crescut destul de mult in ultimii ani, cu o marja chiar mai mare de 20% pe an, pe de-o parte pentru ca nivelul de unde s-a pornit a fost scazut de la bun inceput, iar pe de alta parte pentru ca, de fiecare data cand un nou competitor si-a facut intrarea pe piata, firmele deja existente s-au asigurat astfel ca nu vor pierde din angajati. De-abia anul trecut s-au vazut si efectele acestei strategii de crestere a salariilor, cand, fortate sa se reorganizeze si sa reduca din cheltuieli, multe companii au renuntat la o parte din angajati – obligati astfel, in cea mai mare parte, sa se reorienteze catre alte domenii unde era nevoie de programare. “Singura problema ramane faptul ca, desi stam bine din punct de vedere tehnic, la capitolul design si creativitate mai avem de munca”, crede Paul Friciu, managerul Gameloft, care se loveste acum tocmai de acest neajuns in cautarea de angajati, in special pentru departamentul de creatie, ca parte a strategiei de crestere de la 210 la 240 de oameni in prima parte a acestui an.

Andrei Lopata are si o explicatie pentru ceea ce denumesc managerii companiilor de jocuri “lipsa de creativitate”. In Romania n-a existat traditia din cultura occidentala a revistelor de benzi desenate sau a jocurilor electronice de sala aparute in urma cu mai mult de trei decenii. Pac-Man, de exemplu, personajul pe care s-a construit imperiul Namco, a aparut in 1980 si detine opt recorduri Guiness, printre care “cel mai de succes joc video cu moneda” din lume, dar si cel mai mare joc, pentru ca in 2004 a fost recreat de studentii de la New York University, imbracati in costumul galben al personajului sau in fantome multicolore si jucat in labirintul cladirilor din Manhattan.

Pac-Man face astfel si o legatura culturala care altfel nu prea functioneaza. Pentru ca Namco Bandai imparte harta mondiala in trei: Japonia, pentru care produc jocuri doar japonezii, SUA si restul lumii. Japonia si celelalte tari din Asia, in general, beneficiaza de tratament special doar prin prisma diferentelor de fond, fie ele culturale sau chiar comportamentale, pentru asiatici jocurile fiind mai mult decat un stil de viata. Nu conteaza ca doar jumatate din populatia continentului detine un telefon mobil, daca ne gandim ca baza este uriasa – numai China si Japonia aduna peste 850 de milioane de utilizatori ai serviciilor de telefonie mobila. “Diferentele culturale enorme ne-au impiedicat sa dezvoltam jocuri pentru Asia. Si nici cu piata americana nu avem prea multe in comun”, spune Andrei Lopata. Cea mai importanta deosebire dintre Europa si America tine chiar de platforma – in Europa, jocurile sunt cladite in Java, in timp ce in SUA este folosita platforma Brew. Cu toate acestea, nu putea fi ignorat potentialul enorm al pietei americane, unde consumatorii sunt mult mai deschisi sa cheltuie sume modice pentru a cumpara un joc pentru telefonul mobil decat europenii, care anul acesta ar urma sa asigure 20% din vanzari.

Contributia pietei romanesti nu va fi insa foarte mare, pentru ca din punctul de vedere al jocurilor mobile nu este inca o piata consistenta, chiar daca e comparabila ca vanzari cu tari mai dezvoltate in domeniu, precum Ungaria sau Cehia. Putini scot din buzunar intre unu si trei euro pentru a descarca unul dintre jocurile disponibile pe portalurile operatorilor de telefonie mobila – Orange si Vodafone, spre exemplu, ofera fiecare peste 1.000 de titluri. “Baza de consumatori este mica si destul de instabila, in principiu cateva zeci de mii de oameni care cumpara jocuri in mod constant”, sustine Paul Friciu. In realitate, numarul celor care se joaca este mult mai mare, pentru ca, asemenea computerelor, nici telefoanele mobile nu sunt ferite de piraterie.

Problema n-ar fi nici jocurile disponibile – operatorii ofera titluri semnate de nume cunoscute, precum Electronic Arts, Gameloft, Glu sau I-Play – si nici compatibilitatea telefoanelor, din moment ce aproape toate tipurile de terminale vandute de cei mai mari operatori de pe piata, cateva mii la numar, sunt capabile sa ruleze un joc. Cu toate acestea, numai “aproximativ 10% dintre vizitatorii portalului Orange folosesc serviciul de jocuri, descarcand in medie cam doua titluri pe luna”, spune Oana Comanescu, content&young segment manager in cadrul Orange Romania. Pentru competitorul Vodafone, care a lansat si un abonament de doi euro ce permite descarcarea a doua jocuri pe luna indiferent de costul lor, media este de 1,5 jocuri, preferate fiind cele de fotbal, curse de masini si actiune, pe care cei mai multi dintre clienti le joaca pe telefoane Nokia, urmate de Sony Ericsson si Samsung, conform oficialilor Vodafone. “Mai mult de jumatate dintre jocurile descarcate din portal sunt incadrate in categoriile sport, racing, actiune si aventura”, confirma si Comanescu, mentionand ca restul jocurilor cumparate sunt impartite intre alte 15 categorii.

Pe masura ce telefoanele mobile compatibile, mai performante si cu ecrane mai generoase, isi fac tot mai mult loc in buzunarele consumatorilor, numarul celor ce vor descarca jocuri va creste si la fel se va intampla probabil si cu numarul jocurilor cumparate. Totusi, acest tip de continut va intra in urmatorii ani in competitie cu aplicatiile pentru mobil, care ofera o experienta similara, dar inlocuiesc componenta de amuzament cu una practica”, este de parere Oana Comanescu. Si, probabil, si accesul la astfel de servicii va evolua catre un model bazat mai degraba pe vanzarea continutului prin magazine de aplicatii, asa cum se intampla la nivel mondial pe Apple App Store sau Nokia Ovi Store, de exemplu.

Nu in ultimul rand, dimensiunea de “hub” a Romaniei este completata de prezenta, pe langa Gameloft si Namco Bandai, a Electronic Arts Mobile Romania, divizie a gigantului Electronic Arts, si de I-Play, subsidiara a Oberon Media, companie infiintata in 2003, cu birouri in America de Nord, Europa si Asia. Oberon este un start-up israeliano-american dedicat jucatorului de ocazie, devenit, de altfel, tinta preferata; jucatorul de ocazia nu este nici asa de pretentios ca jucatorul inrait si, spun statisticile, e mult mai dispus sa plateasca.
Directia in care se indreapta jocurile mobile pare sa fie destul de clara. Daca despre industria jocurilor se spunea la inceputul lui 2009 ca nu va fi afectata de criza, atunci cand in cele din urma s-a dovedit contrariul, iar majoritatea marilor producatori de jocuri au pierdut bani, colacul de salvare a venit tocmai din partea jocurilor pentru echipamente mobile. Domeniul este destul de rezistent la criza, considera Paul Friciu, care ofera drept explicatie faptul ca jocurile mobile au ramas chiar si in vremurile de acum o forma ieftina de divertisment. “O contributie a avut si iPhone, care a schimbat perceptia consumatorilor in ce priveste jocurile pe echipamente mobile”, apreciaza managerul Gameloft. Iar iPad, noua jucarie a lui Steve Jobs care va fi lansata in magazine la inceputul lunii aprilie, nu va face decat sa deschida si mai multe drumuri producatorilor de jocuri mobile. iPad este potrivit, spre exemplu, pentru jocurile de genul sah, table sau Monopoly.

Gameloft a inceput sa lucreze in Romania la adaptarea jocului Nova pentru platforma iPad inca dinainte sa fie prezentat echipamentul (compania are acces la o parte dintre specificatiile tehnice), dar in pregatire mai este cel putin inca un alt proiect, despre care managerul nu ofera deocamdata nici un detaliu. Si nu va trece mult timp pana cand toti marii producatori se vor inghesui sa lanseze titluri pentru iPad, cu toate criticile referitoare la dimensiunile incomode ale e-readerului.

Putin surprinzator poate, analistii estimeaza ca numarul telefoanelor mobile inteligente vandute in lume pana la sfarsitul anului viitor va fi mai mare decat cel al PC-urilor, dupa cum estimeaza Mike Abramsky, analist in cadrul RBC. Si o piata de peste 500 de milioane de utilizatori spune multe despre potentialul domeniului; sa ne gandim ca divertismentul digital pe telefoane mobile a ajuns la o valoare a vanzarilor de 30 de miliarde de euro anul acesta, din care jocurilor le revine cam un sfert.

Cea mai mare companie din România nu este înregistrată la Registrul Comerţului. Are peste 50.000 de angajaţi şi o cifră de afaceri de aproximativ 15 milioane de dolari. Este vorba despre freelancerii care lucrează pe internet, din propria sufragerie sau din vreo cafenea, pentru companii din toate colţurile lumii. Pentru unii dintre ei, proiectele obţinute prin intermediul marilor platforme mondiale de freelancing precum Elance, freelancer sau oDesk se traduc într-un salariu comparabil cu al unui executiv de multinaţională, de câteva zeci de mii de dolari anual.

Vezi aici secţiunea aniversară BM 10 ani

Cover Story 2013

Tudor Maier şi-a construit o carieră la care mulţi angajaţi de multinaţională nici măcar nu visează. Nu depinde de nimeni în meseria lui, nu ştie ce înseamnă să ai un şef, îşi organizează timpul după bunul-plac fără să se spetească muncind şi, cel mai important dintre toate, câştigă suficient cât să ducă un trai mai mult decât decent, fără grija zilei de mâine. Tânărul în vârstă de 32 de ani este freelancer, liber-profesionist pe internet, dacă vreţi, şi încă unul dintre cel mai bine plătiţi din România, cu un salariu care se poate compara chiar cu unul de executiv – câteva zeci bune de mii de dolari pe an. “Niciun job din România, oricât de bine plătit ar fi, nu m-ar putea determina acum să renunţ la statutul de freelancer şi să devin angajat”, spune Maier.

Ce-i drept, aşa este obişnuit, pentru că a fost dintotdeauna antreprenor. După ce a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai de la Cluj, a avut timp de câţiva ani o firmă de publicitate în Alba Iulia şi mai apoi a publicat un ziar de anunţuri şi mică publicitate. Câştigurile ca antreprenor n-au fost însă strălucite, iar presiunea facturilor scadente a fost mereu o problemă, dar în 2008 a aflat pentru prima dată despre platformele unde freelancerii îşi pot găsi de lucru şi a decis să încerce şi el. “Începutul a fost foarte slab, cu doar două proiecte în primul an”, dezvăluie Tudor Maier, situaţie care arată acum cu totul altfel.

Tânărul este designer grafic şi lucrează, în cea mai mare parte a timpului, coperţi pentru cărţi, design de cărţi în format electronic, dar şi paginare şi design pentru reviste, cataloage, broşuri, afişe şi alte materiale de marketing printre care inclusiv ambalaje pentru diverse produse. Pentru munca lui cere cel puţin 20 de dolari pe oră şi lucrează în jur de 30 de ore pe săptămână, dar există şi proiecte pentru care este plătit în ansamblu, indiferent de numărul orelor lucrate. “Cel mai bun contract pe care l-am avut vreodată a fost cu o editură pentru care am lucrat designul a 20 de cărţi pentru 7.000 de dolari”, spune Maier despre unul dintre cele 200 de proiecte realizate în ultimii patru ani.

Ca el, zeci de milioane de oameni din toate colţurile lumii, între care şi câteva zeci de mii de români, îşi încearcă în permanenţă norocul pe cont propriu, pe platforme de freelancing precum Freelancer.com, Elance.com, oDesk.com sau vWorker.com. Speră, ca oricine de altfel, să găsească cheia banilor mulţi în schimbul muncii lor şi, deşi unii chiar reuşesc, trebuie spus de la bun început că freelancingul ca meserie nu-i chiar pentru oricine. Modul de funcţionare al platformelor de acest gen este destul de simplu – companii din toată lumea caută forţă de muncă bine pregătită şi mai ieftină decât ar găsi în ţara de unde provin pentru diverse proiecte specifice, iar freelancerii cei mulţi concurează unii cu ceilalţi folosind arme precum preţul, termenul de predare şi experienţa anterioară pentru a câştiga proiectele. De la sine înţeles că, pentru cineva de-abia pornit pe calea freelancingului, nici companiile nu se vor înghesui cu proiecte şi nici banii nu vor curge prea uşor, dar pentru cei care nu se lasă uşor descurajaţi, recompensele se pot dovedi mai mult decât suficiente pentru o viaţă relaxată. Daniel Simion (35 de ani), de exemplu, câştigă în medie 2.000 de dolari pe lună, aproape cât salariul pe care l-a avut în postura de angajat, dar cu un număr considerabil mai mic de ore lucrate. Activitatea lui ca freelancer se învârte în jurul editării de imagine şi sunet, procesării digitale a imaginii sau adăugării de efecte speciale sau animaţii. Mai exact tot ce are legătură cu etapa de post-producţie video. “Pe scurt, clientul îmi spune cu ce ar vrea să-l ajut, îmi trimite materialul brut (filmare, imagini, logo-uri, texte, explicaţii, exemple etc.), iar eu le asamblez pe toate ca pe nişte puzzle-uri sau fac modificările cerute”, explică Simion.

Absolvent al Facultăţii de Film din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, n-a fost însă dintotdeauna freelancer. A început să lucreze încă din vremea liceului, ca impresar artistic cu jumătate de normă, organizând printre altele spectacole pentru o trupă care promova cultura braziliană în România. Apoi a lucrat timp de şapte ani ca fotograf şi operator foto pentru un studio de cartier, iar din 2004 a intrat în lumea filmului. “Am primit un job part-time la AMV Film, companie condusă de Mihai Vasilache, unul dintre cei mai experimentaţi editori de imagine din România”, povesteşte tânărul.

Cu ideea de freelancer a luat contact pentru prima oară un an mai târziu, ca activitate suplimentară jobului de zi cu zi. Lucra atunci la Videolink, o firmă de închiriere de echipamente de film care colabora cu casa de producţie BlackMaria Production şi a început să monteze videoclipuri în sistem de freelancing. Apoi s-a mutat la Carter Films, o firmă care produce în principal spoturi publicitare şi filme. “Perioada asta a fost una dintre cele mai solicitante din viaţa mea”, îşi aminteşte Simion despre ultimii doi ani în care a mai lucrat ca angajat pentru alţii. Câştiga pe atunci ceva mai mult decât în prezent, însă programul erau interminabil, spre deosebire de acum, când lucrează în medie 5-6 ore pe zi. “De fapt timpul efectiv de lucru este chiar mai redus, pentru că media include şi timpul de randare a imaginilor, adică perioada când las calculatoarele să proceseze produsul final, iar eu iau o pauză”, precizează Daniel Simion. Cel mai bine plătit proiect al său a constat în colorarea digitală a unor ilustraţii alb-negru din manuale şcolare ale Africii de Sud. A câştigat peste 3.500 de dolari la acel proiect şi a colorat cam trei săptămâni, aproximativ nouă ore pe zi. “Căluţi, floricele, frunzuliţe de mai multe feluri, chiar şi broscuţe. Mi-am îndeplinit norma pentru cât n-am colorat când eram mic”, spune râzând freelancerul. Poveştile celor doi sunt doar câteva dintre exemplele de români care au câştiguri frumoase ca freelanceri.

Tot în jurul a 2.000 de dolari pe lună încasează şi Anton Daniel, un tânăr în vârstă de 22 de ani, absolvent al Liceului de Marină din Galaţi care nu a reuşit însă să intre la Facultatea de Arte din Bucureşti, unde locurile sunt limitate la doar 30. Căuta, prin 2009, o modalitate de a-şi rotunji veniturile, moment când a luat pentru prima dată contact cu platformele mari de freelancing din lume. Acum este membru numai pe Freelancer.com şi Elance.com şi lucrează doar ca freelancer, “nu când apuc sau am chef, ci zilnic în jur de 5-6 ore, uneori şi în weekend”, spune Daniel despre proiectele de grafică pe care le lucrează – design pentru jocuri destinate telefonului mobil sau tabletei, pagini de internet sau diverse interfeţe de aplicaţii şi machete 3D. Are însă zile în care munceşte chiar şi numai două ore, dar şi zile la polul opus, în care stă în faţa calculatorului de dimineaţa până seara. La fel variază însă şi veniturile care depind, cum altfel, de câte proiecte are şi câte ore de muncă alocă freelancerul. “Dacă nu pot lucra foarte mult, veniturile coboară chiar şi la 500 de dolari, dar dacă aloc timp zilnic cât un program de lucru normal, suma ajunge chiar şi la peste 4.000 de dolari”, explică Anton Daniel.

Freelancerii din toată lumea au câştigat în total anul trecut un miliard de dolari, sumă care va creşte cu cel puţin 40-50% în următorii câţiva ani, estima recent Kjetil Olsen (36 de ani), vicepreşedintele pentru Europa al platformei de freelancing Elance, într-un interviu pentru Business Magazin. “Domeniul e în stadiul în care era comerţul online acum 10-12 ani”, spune Olsen. Mai bine de jumătate din această piaţă este însă împărţită momentan între numai câteva platforme; aproape 220 de milioane de dolari au câştigat anul trecut doar cei 2,1 milioane de freelanceri înregistraţi pe Elance, spun statisticile. Un calcul matematic simplu arată că fiecare a încasat puţin peste 100 de dolari în 2012, însă realitatea este că probabil doar câteva procente din milioanele de membri, printre care şi Tudor Maier, Daniel Simion sau Anton Daniel, au lucrat efectiv şi au câştigat suma cu pricina.

Pe Freelancer.com, câştigurile din ultimii aproape 9 ani ai celor şapte milioane de freelanceri, câţi numără azi platforma, au depăşit un miliard de dolari. La Elance.com, încasările din 2007 încoace sunt de aproape 700 de milioane de dolari. Iar pe oDesk, de pildă, cei 2,5 milioane de membri au câştigat 360 de milioane de dolari numai anul trecut. Există, aşadar, freelanceri în lume care câştigă nu câteva zeci de mii de dolari, ci mai degrabă câteva sute de mii de dolari pe an, cu toate că exemplele sunt destul de rare. “Ştiu un cuplu de tineri care câştigă atât de bine încât nu sunt stabiliţi într-o ţară anume. Călătoresc de câţiva ani încoace continuu, câte o lună aici, una acolo, pentru că prin natura meseriei pot lucra de oriunde”, povesteşte Kjetil Olsen. Din piaţa totală de freelancing, Europa are o cotă de aproximativ 15% din punct de vedere al companiilor care caută forţă de muncă pe platformele specializate, iar aproape 25% din sumele plătite la nivel mondial pentru proiecte ajung în buzunarele freelancerilor europeni.

Piaţa din România este însă foarte greu de cuantificat. În teorie, oricine poate lucra ca liber-profesionist pe internet, iar puţine dintre marile platforme de freelancing consideră România o piaţă suficient de importantă încât să calculeze şi să mai şi divulge cifrele aferente. Estimările arată un număr de ordinul zecilor de mii de freelanceri pe plan local, cel mai probabil în jurul a 50.000 de oameni care lucrează proiecte obţinute pe platformele de profil, fără un angajament pe termen lung şi, foarte probabil, ca activitate în timpul liber pentru majoritatea dintre ei, cu scopul de a-şi rotunji veniturile.

“Freelancerii români sunt totuşi foarte populari în lume pe mai toate platformele”, face Kjetil Olsen o observaţie bună cu precădere despre IT-iştii din ţară consideraţi de mulţi ani o resursă preţioasă pentru companii care au externalizat aici servicii. Norvegianul are, de altfel, propria experienţă cu liber-profesioniştii de la noi – când a preluat poziţia actuală la Elance, executivul şi-a căutat asistentă personală, pe care a găsit-o în România. Pe nume Smaranda, asistenta lui vorbea patru limbi străine şi avea un loc de muncă stabil aici, dar căuta surse suplimentare de venit. Iar în ultimii doi ani, Olsen a lucrat adesea cu români, din câte spune, inclusiv Tudor Maier, freelancerul de la începutul articolului, fiind unul dintre contractorii pe care i-a angajat pentru anumite proiecte.

Doar pe Elance sunt înregistraţi puţin peste 16.400 de freelanceri, România fiind astfel plasată pe locul 12 în clasamentul ţărilor prezente în cadrul platformei după numărul de membri. Peste 6.700 dintre ei lucrează în domeniul IT, de altfel cel mai bine plătit, dat fiind că în jur de trei sferturi din încasările anuale vin din astfel de proiecte, 9.025 sunt în domeniul creaţiei şi atrag aproape 20% din încasările totale în România, iar restul sunt oameni de marketing, editori, avocaţi sau contabili. Cu toate acestea, numai 1.129 dintre membrii Elance din România au avut venituri în 2012, de aproape 5 milioane de dolari, în creştere cu 31% comparativ cu anul precedent, conform datelor prezentate de companie. Prin extrapolare, piaţa totală ar putea fi cifrată în jurul a 15 milioane de dolari anul trecut. “În 2013, veniturile freelancerilor români ar putea creşte cu până la 70%, în timp ce numărul proiectelor câştigate de ei va fi mai mare cu 45%”, apreciază vicepreşedintele pentru Europa al platformei.

Din punct de vedere al câştigurilor freelancerilor, România se află pe locul şapte în clasamentul ţărilor cu cele mai mari venituri, cu 16,4 milioane de dolari din 2007 încoace. Pe primul loc se află în mod evident SUA, cu aproape 688.000 de freelanceri şi încasări de peste 166 de milioane de dolari în ultimii cinci ani, urmată de India şi Pakistan, cu 165, respectiv 40 de milioane de dolari în perioada 2007-2012, ţări de altfel în general foarte populare pentru outsourcing de servicii, având în vedere mâna de lucru foarte ieftină. Pe listă apar însă şi zone precum Marea Britanie, Rusia, China, Australia sau Bangladesh, aceasta din urmă fiind “o ţară care are foarte mult de câştigat de pe urma platformelor de freelancing, având în vedere problemele din piaţa muncii şi, în ansamblu, cererea subdimensionată pentru forţa de muncă”, susţine Kjetil Olsen.
Dincolo de alegerea cu bună ştiinţă a carierei de freelancer, există însă şi oameni forţaţi de împrejurări să se orienteze spre o astfel de formă de muncă.

Mulţi şi-au pierdut joburile când a venit criza economică şi n-au mai reuşit să îşi găsească o slujbă, alţii sunt şomeri deja de mai multă vreme şi speră să îşi asigure traiul din proiecte punctuale şi, nu în ultimul rând, mai sunt şi cei care în lipsa unor perspective pozitive pe piaţa muncii din ţara lor încep să lucreze în sistem de freelancing în paralel cu serviciul şi ajung apoi să îşi mute activitatea cu totul pe astfel de platforme. Dintre români, de pildă, 10% spun că au început să lucreze aşa după ce poziţiile din companiile în care lucrau au fost restructurate, potrivit unui sondaj realizat de Elance, iar 2% au accesat platforme specializate pentru că au reuşit să găsească serviciu doar cu jumătate de normă, iar veniturile nu erau suficiente. Alţi 12% folosesc freelancingul ca mijloc de trai până îşi găsesc din nou serviciu. Cei mai mulţi însă, în proporţie de 54% mai precis, au vrut iniţial doar să-şi mai rotunjească veniturile şi au ajuns în final chiar să renunţe la locul de muncă. Şi, nu în ultimul rând, 22% au pornit chiar în acest mod în carieră.

Este şi cazul Roxanei Nasoi, în vârstă de 23 de ani, care a început încă de acum patru ani, la terminarea liceului, să lucreze în sistem de freelancing. Primul proiect a fost pentru un client din India pentru care scria articole pe diverse subiecte şi primea câte un dolar pentru fiecare 500 de cuvinte. A ajuns repede la 5 dolari pe articol, apoi 10 şi acum negociază altfel sumele încasate pe proiecte, ajungând la venituri de aproximativ 1.500 de dolari pe lună. De anul trecut este şi ceea ce iniţial se numea reprezentant regional, funcţie transformată ulterior în “mobilizator”, pentru platforma Elance, ca parte a strategiei companiei de a se extinde pe plan local. “Este a doua iniţiativă de acest gen a companiei, după Bangladesh”, spune Nasoi. Ea gestionează, alături de alţi patru asemenea ei – Vali Ciacâru, primul care a primit titlul de reprezentant al companiei în România, sora lui, Irina Ciacâru, şi Ana Maria Nilca -, relaţia cu freelancerii şi realizează periodic traininguri cu aceştia.

Sunt împărţiţi pe regiuni din ţară, cu toate că în Bucureşti sunt cei mai mulţi dintre freelanceri, ceea ce explică faptul că trei dintre mobilizatori răspund de această zonă. Vali Ciacâru (29 de ani) este la Iaşi, iar compania are în plan să angajeze alţi câţiva, la Cluj, Timişoara şi Braşov. După câteva joburi care nu i-au adus prea multe realizări, a intrat şi el în 2009 pentru prima oară pe o platformă de freelancing. “Sunt înregistrat pe patru platforme, fiecare cu plusuri şi minusuri. Mobilizator pentru Elance am devenit în toamna lui 2011”, spune Ciacâru, obiectivul principal din această funcţie fiind să explice freelancingul celor neiniţiaţi şi să extindă comunitatea de români care lucrează în acest mod. “Venitul meu îmi permite să duc un trai liniştit. Este cu multe procente peste venitul mediu din România”, spune el, evitând să dea cifre exacte. Munceşte între 4 şi 16 ore pe zi, în funcţie de câte proiecte are în lucru, însă ar fi suficient să lucreze chiar şi una-două ore pe zi pentru a-şi acoperi cheltuielile minime necesare traiului de zi cu zi. Uneori, nici măcar atât, dacă e să luăm în calcul un proiect realizat în totalitate într-o noapte: formatarea unui document de câteva sute de pagini, pentru care a încasat 600 de dolari. “Evident, exemplele de acest fel sunt rare”, precizează freelancerul.

Perspectivele câştigurilor frumoase îi îmbie pe mulţi, deşi, aşa cum am mai zis, nu toţi izbutesc, mai ales că mulţi renunţă la sistemul de lucru şi se întorc la un loc de muncă tradiţional, chiar dacă nu foarte bine plătit, când văd cât de dificil e să câştigi proiecte la început. “E adevărat, nu toată lumea are succes pe o platformă de freelancing, dar asta se întâmplă şi pe piaţa muncii”, combate Kjetil Olsen. Dar pentru Irina Dumitrescu, un web designer bucureştean în vârstă de 27 de ani, un an de încercări a fost de-ajuns. “M-am înscris pe şapte platforme de freelancing şi aplicam în permanenţă la proiectele pentru care aveam competenţe”, povesteşte freelancerul. Printre ele, inclusiv CrowdSpring.com sau 99Designs.com, platforme unde designerii trimit chiar modele în funcţie de specificaţiile clientului care, la final, alege un singur freelancer, deşi în stadiile incipiente trimit propuneri chiar şi 100 de oameni. După un an, când a tras linie, făcuse un singur site mai amplu pentru o firmă mică din India pentru numai 300 de dolari, “o sumă infimă raportat la cât a fost de muncă şi la cât costă în general un site, dar pe care am acceptat-o în speranţa că un proiect realizat cu succes va atrage şi alţi clienţi”, şi câteva proiecte mai mărunte. A câştigat în total 682 de dolari tot anul şi a renunţat, iar ca ea sunt destui, cea mai bună dovadă fiind conturile inactive de pe platformele de freelancing.

Totuşi, în domeniul IT este cel mai uşor, aici fiind cea mai mare cerere pentru freelanceri. În România, de pildă, mai mult de jumătate din proiectele lucrate au legătură cu acest segment, iar câştigurile sunt între cele mai mari, în medie de 20 de dolari pe oră, cifră altfel mai mare dacă n-ar fi trasă în jos de tinerii începători, care acceptă proiecte pentru sume foarte mici, folosind în primă fază preţul drept armă principală în atragerea clienţilor. Dacă ţări precum India sau Pakistan sunt privite de freelancerii români drept surse neînsemnate de bani, întrucât companiile de acolo plătesc prost, “la fel de prost cât îşi plătesc propria forţă de muncă, doar că aici găsesc oameni mai bine pregătiţi”, crede Roxana Nasoi, SUA ori Canada sunt tocmai la polul opus. Nu numai că sunt familiarizaţi cu domeniul, dar se uită nu doar la preţ, care oricum este prin comparaţie mai mic aici, ci şi la calitatea produsului final, ceea ce ţările asiatice se pare că nu prea preţuiesc. Rabat par să facă inclusiv companiile româneşti care caută forţă de muncă pe platformele online de freelancing. “Pentru un proiect din care încasez 2.000 de dolari de la un străin, în România aş lua numai un sfert din sumă”, mai spune Nasoi.

Să nu uităm însă, industria de freelancing este una oportunistă. Aşa se explică încercarea permanentă a companiilor de a obţine aceleaşi servicii la un preţ cât mai mic, precum şi speranţa freelancerilor că pot câştiga mai mult. Nu degeaba aproape trei sferturi dintre liber-profesioniştii români care lucrează pe internet aşteaptă în acest an o creştere de cel puţin 50% a veniturilor, ba chiar 17% mizează pe dublarea încasărilor, potrivit sondajului Elance. Mai mult, pentru a-şi lărgi orizonturile unii au în plan chiar să angajeze alţi freelanceri pentru proiectele pe care le câştigă, dar nu au vreme să le finalizeze. “Pentru mine acesta ar fi următorul pas, să-mi fac propria firmă pe platforma de freelancing”, dezvăluie Roxana Nasoi, cu argumentul că aşa vin şi mai uşor clienţii, iar la mijloc sunt sume mult mai mari decât ar putea câştiga pe cont propriu. Inside Media Communication, de pildă, este o firmă de IT cu şapte angajaţi care îşi găseşte proiectele pe platforme de freelancing. Cu un tarif de minimum 30 de dolari pe oră, compania a câştigat peste 367.000 de dolari anul trecut pe Elance, adică în medie 7.800 de dolari de la fiecare client, în timp ce din decembrie 2008, de când a pornit, câştigurile totale au depăşit un milion de dolari.

O altă formă de antreprenoriat impulsionată de asemenea platforme este chiar apariţia platformelor româneşti de freelancing. Bistriţeanul Radu Goia (30 de ani), spre exemplu, şi el freelancer specializat pe design, a pornit StudioPlaza.ro în primăvara lui 2012, în urma unei investiţii cuantificate mai degrabă în timp decât în sumele de bani nu mai mari de câteva mii de euro.

“Deocamdată sunt doar 1.000 de freelanceri înscrişi, dar problema vine din faptul că firmele sunt încă reticente să publice proiecte”, spune antreprenorul. În fiecare lună sunt publicate cam 10-15 proiecte pe platforma lui, cu o valoare medie de 250 de dolari, iar fiecare primeşte propuneri de la cel puţin de două ori mai mulţi freelanceri. Aproape 8% din sumele plătite de companii freelancerilor ajung în conturile lui Goia, sub formă de comision, iar câştigurile StudioPlaza.ro sunt completate de sumele plătite pentru conturile premium, de 20 de dolari pentru o perioadă de patru luni, dar momentan nu sunt decât 12 plătitori activi. “Freelancingul e un sistem mai degrabă pentru străini sau pentru freelancerii români care lucrează pentru companii internaţionale”, ridică Radu Goia principala problemă cu care se confruntă platformele româneşti asemenea StudioPlaza.ro sau Rolancer.com, pornită în vara anului trecut de Luiza Ezechil, make-up artist în sistem de freelancing, împreună cu Alexandru Stoica.

Ca o concluzie, loc este, cel puţin teoretic, pentru oricine în acest domeniu. Piaţa mondială este totuşi destul de la început şi România cu atât mai mult, iar perspectivele sunt destul de promiţătoare. “Până în 2020, una din două companii din lume vor lucra, fie şi oricât de puţin, cu freelanceri, iar în medie 10% din munca lor va fi probabil realizată în acest fel”, citează Kjetil Olsen o serie de estimări din industrie. Destul cât să facă din freelancing unul din cele mai vânate joburi din toată lumea.

Dintr-un licean care visa să aibă bani pentru un computer, Bogdan Putinică a ajuns să câştige 2.500 de dolari lunar la 23 de ani. Cu 14 ani în urmă, la o masă de la McDonald’s Unirii, făcea planurile pentru business-ul propriu. În 2006 îşi vindea firma pentru câteva milioane de euro către Adecco, o companie elveţiană poziţionată pe locul 265 în Top Fortune Global Index 500.

Vezi aici secţiunea aniversară BM 10 ani

Cover Story 2006

Printre fel de fel de maruntisuri, Bogdan Putinica, CEO al IP Devel, pastreaza pe birou, in stanga monitorului, si un turn Eiffel auriu – unul ce poate fi cumparat, cu 2-3 euro, de la orice taraba cu suveniruri de pe malul Senei. Il pastreaza pentru ca-i aminteste de o afacere, nu de vreo vacanta. La Paris s-a intalnit pentru prima oara, in noiembrie trecut, cu Jean-Manuel Bullukian, seful diviziei de IT al companiei elvetiene Adecco, mai mare concern de resurse umane din lume. Discutia, al carei deznodamant e anuntul de saptamana aceasta al unei tranzactii de cateva milioane de euro, a durat mai multe ore. Cand Putinica si Daniel Bogdan – fost coleg de liceu, acum partenerul sau de business – au iesit din sediul Adecco, s-au uitat unul la altul si au spus aproape in acelasi timp: „E prima oferta care ne place“.

O concluzie neobisnuita pentru o companie care isi facuse un obicei din a refuza ofertele de preluare venite in ultimul timp intr-un ritm de 3-4 pe an, atat din strainatate cat si din tara, de la investitori strategici sau fonduri de investitii, a povestit pentru BUSINESS Magazin Bogdan Putinica saptamana trecuta, inainte de anuntul oficial al vanzarii. Atunci insa, ceva a fost diferit. „Ne-am simtit foarte confortabil. Oamenii aceia aveau aceeasi viziune cu noi, aceleasi planuri de crestere in piata.

In plus, ne potriveam bine – ce n-aveam noi aveau ei si ce n-aveau ei aveam noi“. Discutiile pornite la acea intalnire aveau sa se finalizeze noua luni mai tarziu, adica in urma cu doua saptamani, cu decizia de vanzare a unui pachet de actiuni de 76% din IP Devel, o companie cu venituri de 1,7 mil. euro anul trecut, catre Adecco – o companie cu afaceri de peste 18 miliarde de euro, inclusa in 2005 in Top Fortune Global Index 500. Luand in calcul marimea companiei romanesti, care tinteste o cifra de afaceri de 4 milioane de euro anul acesta si marja de profit care trece de 30%, tranzactia este estimata de specialisti din piata la circa 6-7 milioane de euro.

Eugen Schwab-Chesaru, directorul general al filialei locale a Pierre Audoin Consultants, firma care a intermediat vanzarea, a confirmat pentru BUSINESS Magazin ca valoarea tranzactiei este de ordinul milioanelor de euro, dar mai mica decat cea de anul trecut dintre Forte Company si Siemens (care s-a ridicat la 10 milioane de euro – n.r.).

Care a fost mecanismul din spatele acestei achizitii? Adecco, un gigant al pietei de resurse umane care in ultimii ani cauta sa se extinda si pe alte linii de business, inclusiv servicii IT, a pus la punct o strategie foarte clara de crestere in Europa de Est, regiune considerata in industrie o zona foarte buna de competente tehnice.

„In Bulgaria deschid call-centere, in Slovacia deschid help-desk-uri“, explica Putinica. In Romania, unde Adecco are deja o filiala de resurse umane, elvetienii au inceput vara trecuta sa caute o firma producatoare de software. Nu orice fel de software, ci soft pentru echipamente non-computer, adica pentru o gama variata de produse precum telefoane mobile, frigidere, televizoare, telecomenzi, controllere de aer conditionat si multe altele. In limbaj de specialitate, „soft embedded“, adica o piata care, spun studiile, o va depasi in 1-2 ani pe cea a software-ului clasic, pentru computere.

Sfatuiti de compania de consultanta Pierre Audoin Consultants, elvetienii s-au uitat la mai multe posibile tinte de achizitie, dar au intrat in discutii cu una singura – IP Devel, spune Bogdan Putinica. Compania romaneasca are o linie mai larga de activitate in domeniul software, insa doua directii principale: soft embedded si servicii de testare si validare. „Asta este ce facem cel mai bine si ceea ce Adecco nu avea“, observa Putinica. Daca in mod normal negocierile pentru o astfel de achizitie sunt dure si lungi, discutiile dintre IP Devel si Adecco n-au fost deloc asa. „Nu a fost o negociere dura. A presupus mai mult probleme legale si financiare (asa-numitul due-diligence – n.r.) si tehnice, pentru a vedea cum se integreaza procesele de business ale celor doua companii“, povesteste Putinica, fost presedinte si CEO al IP Devel, actual CEO al noii divizii a Adecco (firma isi va pastra numele IP Devel).

Dupa ce elvetienii s-au convins ca IP Devel e firma care le trebuie, s-a trecut la lucruri mai concrete: suma si procentul de actiuni care urma sa fie cedat. Elvetienii au avut o singura conditie, sa li se cedeze pachetul majoritar de actiuni, pe care Putinica si directorul tehnic Bogdan au acceptat-o in momentul in care au cazut de acord ca oferta Adecco este cea mai buna solutie pentru dezvoltarea viitoare a firmei. „Cea mai buna idee (din timpul negocierilor cu Adecco – n.r.) a fost sa nu negociem noi direct, ci sa-i lasam doar pe consultanti (Altria Capital – n.r.), pentru ca in astfel de discutii e posibil sa apara situatii conflictuale. Asta n-ar fi fost de dorit, pentru ca urmeaza ca mai tarziu sa lucram impreuna“, spune Putinica.

„Nu s-a negociat pe bani“, pentru ca evaluarile facute de cele doua parti cu privire la cat valoreaza IP Devel au fost destul de asemanatoare, spune Putinica. In schimb, „pe procente s-a discutat o perioada“. Daca initial elvetienii au solicitat doar un pachet majoritar, dupa procesul de due-diligence negocierile s-au finalizat prin vanzarea unui procent mai mare, de 76%. 

Pentru a putea ceda un procent atat de mare, toti actionarii companiei, cu exceptia lui Putinica (care a pastrat 24% din cele 50% pe care le detinea), si-au vandut intreaga participatie. Daniel Bogdan a renuntat la cei 44% din IP Devel pe care ii detinea, Andreea Putinica, fosta sotie a lui Bogdan Putinica, a vandut 4%, iar doi programatori, Liviu Georgescu si Daniel Turcanu, cate 1%. Spune ca nu a vandut pentru bani, ci pentru dezvoltarea viitoare, si pare sa stie exact ce are de facut in urmatorii ani. „Ramanem autonomi, se pastreaza echipa de conducere (sapte directori, inclusiv Daniel Bogdan si el – n.r.), vom fi un centru de profit de sine statator“. 

Ce se schimba? In primul rand, dimensiunile companiei. Daca in prezent are circa 130 de angajati, IP Devel va creste la 500-600 de oameni in urmatorii doi ani, prevede Putinica. „Vom fi cel mai mare player in zona noastra de activitate“. 

In prezent, compania se bate pe piata cu firme si mai mari, si mai mici, dar nici una nu este un competitor direct, crede CEO-ul, care aminteste totusi de rivalul UTI, grup condus de Tiberiu Urdareanu. „Ei activeaza insa mai mult pe zona industriala, in timp ce noi oferim consultanta si servicii“. 

In al doilea rand, se schimba anvergura pietelor tintite. Daca IP Devel avea si pana acum clienti diversi, solutiile fabricate in Romania ajungand in SUA, Europa si Asia, de acum inainte compania va putea uza de forta de marketing a gigantului Adecco. De altfel, in urmatoarele luni, unul din principalele obiective ale lui Putinica este sa faca IP Devel cunoscuta pentru cat mai multi dintre oamenii care lucreaza in cele peste 6.000 de birouri din 70 de tari ale Adecco. „De acum inainte targetam toata lumea“, spune Putinica, multumit ca a reusit sa evite ca firma pe care a fondat-o sa ajunga „un departament intern al firmei cumparatoare“. In trecut, a avut oferte de preluare de la clienti mari – printre cele mai mari nume se numara AT&T Wireless, Qualcomm, Reuters, Siemens VDO – insa de cele mai multe ori era vorba de companii care doreau ca dupa preluare IP Devel sa lucreze in exclusivitate pentru ele, strategie neagreata de Putinica.

„Nu m-am gandit niciodata cati bani vreau sa castig“, explica el. „Am crezut mereu ca daca imi fac treaba bine, vor veni si banii“. Pentru asta, a facut o alegere in privinta firmei sale: „Am stat mereu departe de zonele mainstream, unde activau multe companii. Noi nu o sa facem niciodata site-uri sau softuri de contabilitate“.

Incet-incet, de-a lungul timpului, obiectul de activitate al firmei s-a concentrat pe software-ul embedded. „In lume exista zece device-uri non-computer la fiecare computer“, explica logica de business a IP Devel Daniel Bogdan, care este directorul tehnic al companiei (CTO). Asta inseamna ca, pe masura ce creste dorinta oamenilor de a se inconjura de echipamente tot mai inteligente, va fi mare nevoie de programatori care sa stie cum sa faca frigiderul, aragazul, fierul de calcat sau televizorul sa „dialogheze“ cu utilizatorul. „Cipul cat o musca din fierul de calcat trebuie programat de cineva“, il sustine Putinica.

Acest domeniu ar putea fi asimilat unei nise, insa el spune ca nu este asa. „Este o nisa prin nivelul ridicat al competentelor de care ai nevoie ca sa programezi astfel de echipamente, dar ca piata este imensa“, observa Putinica. In acest domeniu, „doar programarea nu este de ajuns. O aplicatie poate sa scrie toata lumea, dar ca sa poti sa te duci direct in miezul hard-ului si sa scrii niste drivere sau sa optimizezi niste coduri ai nevoie de cunostinte de electronica si de know-how specific echipamentelor pe care lucrezi“.

Istoria de antreprenor a lui Bogdan Putinica are radacini vechi. „In prima zi de liceu, in clasa a IX-a, m-am gandit prima oara sa-mi fac firma. Era un entuziasm gen Sillicon Valley“. A lucrat din clasa a X-a, primul job l-a avut la o firma care facea distributie de calculatoare, unde se ocupa impreuna cu colegul Daniel Bogdan de intretinerea retelei si a sistemelor de operare. Acolo a primit pe mana un calculator, ceea ce era „genial pentru niste pusti de clasa a X-a care n-aveau bani de asa ceva“. Au avut la dispozitie aproape un an de „sponsorizare intelectuala“ in care au invatat pe cont propriu, la locul de munca, o multime de limbaje de programare, profitand de avantajul de a avea un computer intr-o perioada cand costul „era prohibitiv“. Pasiunea lui Putinica pentru programare vine din scoala. 

Inainte sa aiba acces la un calculator, spune ca a invatat limbajul de programare Turbo Pascal cu cartea si creionul in mana. „Scriam instructiuni, le subliniam cu creionul“. Abia dupa un an a avut acces la un computer si a putut sa-si testeze programele. „Tineai totul in cap si pe hartie“.

Dupa ce a terminat Liceul de Informatica din Bucuresti, a luat-o pe alt drum decat prietenul sau Daniel, care a mers la Facultatea de Automatica. A preferat ASE-ul, sectia Banci si Burse de Valori. „Ma saturasem de fizica si matematica, si am zis ca stiu destul despre calculatoare ca sa pot sa invat singur ce vreau“. In anul doi de facultate a fost recrutat de un coleg care lucra la Reuters Romania.

„Au fost patru ani extraordinari. Am facut marketing cu influente IT. Au investit multi bani in pregatirea noastra“. In acea perioada a castigat si primii bani din cunostintele sale, dupa mica afacere incercata la inceputul facultatii, cand cumpara piese de calculatoare, le asambla si vindea sistemele. Atunci a castigat cam 2.500 $ dupa ce a vandut vreo zece calculatoare, dar primul castig serios a venit la 22 de ani, tot in „perioada Reuters“. A aflat de un site american nou deschis unde softistii puteau aplica pe proiecte. „Mi s-a parut genial si am licitat pe toate proiectele de peste 20.000 $“.

Erau trei la numar si, datorita cunostintelor de business acumulate la Reuters, combinate cu cele tehnice, le-a castigat pe toate. In final, impreuna cu Daniel Bogdan si un alt prieten, au reusit sa le livreze pe toate la timp si in conditiile cerute, asa ca s-au ales cu „o caruta de bani“. Cu banii aceia au mai angajat cativa prieteni si, pentru ca nu aveau birou, se intalneau sa discute la McDonald’s, in Piata Unirii. „Faceam sedinte de productie si dezbateam la cate o masa din acelea de sase persoane, unde incapeam cu greu. In momentul in care am ajuns sa fim sapte, ne-am facut firma“. Era in 2000, cand a plecat de la Reuters si a infiintat IP Devel. 

Ideea de nume le-a dat-o un partener de business ocazional din Anglia. Nu au mai facut afaceri impreuna, dar ideea cu numele le-a placut si au pastrat-o. IP reprezinta acronimul de la „Internet Protocol“, iar Devel, o prescurtare de la „developer“, dezvoltator de software. Intre timp, folclorul din companie a dat tot felul de interpretari acronimului „IP“, de la „intelligent people“ pana la „idiot programmers“, povesteste razand directorul tehnic Daniel Bogdan. 

Dupa primele proiecte reusite pentru clientii „adunati“ de pe site-ul american, in presa internationala au aparut cateva articole despre IP Devel, care le-au adus imediat alti clienti. Cand si-a deschis filiala de la Timisoara, Siemens VDO lucra cu ei de doi ani, acesta fiind practic si primul client mare. Un alt nume demn de mentionat este InterVideo, principalul producator de software pentru DVD din lume. Banii castigati de la americani i-au investit in deschiderea de noi piete, de data aceasta in Europa. Ideea s-a dovedit castigatoare la inceputul anilor 2000, cand crahul dot-com a dizolvat multe firme de pe piata americana, dar pentru IP Devel nu a avut nici un efect negativ vizibil, spune Putinica. „La momentul crah-ului aveam deja jumatate din venituri asigurata din Europa“. Iar banii din Europa si SUA au fost reinvestiti pentru extinderea catre Asia. „Japonezii au un stil de a face business total diferit“. 

In primele noua luni, in Japonia nu au semnat nici un contract. „Ei fac afaceri foarte mult pe incredere. Intrebau mereu daca mai avem alti clienti japonezi. Dupa primul contract, au inceput sa curga“.

In Japonia mergeau o data la doua luni, dar per total, timpul petrecut in deplasari sau la birou nu este deloc putin. „Acum cativa ani munceam si 20-22 de ore pe zi. N-a fost pe termen lung, eram intr-o perioada de acumulare a firmei“, spune Putinica. Numai ca firma nu i-a adus doar lucruri bune. Casatorit in 2002, el a divortat anul acesta. „Focusul meu a fost pe cresterea afacerii si din nefericire mi-am dat seama de impactul negativ asupra vietii personale prea tarziu“.

Nici Daniel Bogdan nu are prea mult timp in afara biroului – este casatorit din 2004 – dar spune ca reuseste sa echilibreze munca si familia. Cei doi muncesc cam 12 ore pe zi, iar timpul pentru viata personala si-l dozeaza in week-end. „Evitam sa muncim si in week-end, ca sa nu ne ardem bateriile“. Orele suplimentare nu raman insa nerecompensate financiar. Senzatia lui Putinica cand a inteles ca tocmai a facut primul milion de dolari? „A fost misto. Eram la birou, tocmai semnasem un contract cu un client american. Am simtit mandrie si sentimentul ca trecusem in alta liga“. Bogdan spune ca nu retine neaparat momentul cand a ajuns la primul milion castigat, cat momentul in care a semnat primul contract a carui valoare depasea un milion de dolari. „Imi amintesc cand m-am uitat pe contract si am vazut toate acele cifre“.

Cei doi manageri spun ca nu ar vrea sa traiasca in afara, cel putin nu inainte de pensie. „Romania are o multime de probleme, dar nu trebuie uitat ca oportunitatile de aici vin tocmai din aceste probleme. Oportunitatile si problemele vin la pachet“, observa Bogdan. Putinica spune ca atunci cand ai suficienti bani este mai usor sa „navighezi“ printre probleme. Averea sa este compusa din lucrurile „clasice“, precum casa, masina (BMW Z4), dar si investitii in terenuri, cladiri si la bursa. Spune ca va continua sa investeasca, insa nu neaparat in domenii previzibile, precum cel imobiliar. „Ma intereseaza biofarmacia si serviciile pentru clasa de mijloc“. 

Apropo de termen lung, unde crede Putinica ca va fi peste cativa ani? „In cinci ani, vad IP Devel intr-o cladire gen Oracle Tower din Pipera, cu 700-800 de angajati“. Isi va mai deschide vreodata o firma proprie? Poate nu foarte curand, dar pe termen lung nu e exclus. „Nu ma vad stand degeaba, adunand ciuperci sau admirand flori“.

In fond, ar fi si greu. Business-ul i-a atat de mult din viata incat pana si micul turn Eiffel de pe birou, in loc sa insemne joie de vivre, ii aminteste de locul in care a inceput cea mai buna afacere de pana acum.

Sunt tineri, mereu contra curentului, se preocupă de artă, muzică indie, film şi cauze nobile, sunt interesaţi de ecologie, nu-şi fac prea multe planuri şi nu respectă nicio regulă. Se ţin departe de actualitate şi de tiparele impuse de societate, iar lumea îi percepe drept ciudaţi. Nu recunosc despre ei înşişi că sunt hipsteri, dar trăsăturile pe care le au în comun definesc o minoritate tot mai vizibilă pe străzile din oraşele României. Deşi înseamnă mai puţin de jumătate de miliard de euro în economie, cam cât piaţa clinicilor şi spitalelor private, comunitatea pe care o formează merită atenţie. Tocmai pentru că nu o caută.

Vezi aici secţiunea aniversară BM 10 ani

Cover Story 2013

În The Hipster Handbook, cartea de căpătâi care mai risipeşte cât de cât din ambiguitatea pe care o generează hipsterii, hipsterul e socotit drept o persoană cu preferinţe, atitudini sociale şi opinii socotite a fi cool de către cei cool. Deşi, după cum susţine documentul, cool nu mai e un cuvânt prea folosit de hipsteri, noul său sinonim fiind deck. Deşi îşi consumă existenţa în rândul maselor mari de oameni, nu consideră că ar face parte din ele şi cataloghează drept kitsch tot ce e pe gustul mulţimii. Finalmente, se spune despre hipsteri că nu ar avea un procent mai mare de 2% de grăsime din masa corporală.

Asta ar fi definiţia din manual. De aici şi până la ce e pe teren e totuşi cale lungă. Spuneam că liniile în care s-ar putea încadra tinerii din această categorie sunt cât se poate de ambigue pentru că, asemeni masonilor, însăşi esenţa de a fi hipster e aceea de a nu-ţi recunoaşte apartenenţa la categorie. La hipsteri e ceva mai greu, dat fiind că îi trădează tocmai stilul lor de viaţă. Ascultă acelaşi gen de muzică, mai ales indie, frecventează aceleaşi locuri şi au cam aceleaşi gusturi vestimentare. Iar profilurile lor de Facebook sunt pline de poze bizare, dar care, bineînţeles, contribuie la crearea identităţii lor, mai ales în faţa celorlalţi.

Cristina împlineşte în vară 25 de ani. A absolvit Matematica, dar a înţeles, după patru ani de facultate, că nu e tocmai pe gustul ei şi că trebuie să facă altceva, aşa că s-a apucat de litere. Nu a lucrat niciodată pentru că nu ştie exact ce vrea. Este înaltă şi slabă, poartă ochelari şi spune că a moştenit “fashion sense-ul” de la mama ei. Pare mereu răvăşită, însă îşi alege atentă hainele de fiecare dată când iese în oraş. Locuieşte într-o mansardă vintage de pe lângă Arcul de Triumf şi se arată încântată de parcurile din nordul oraşului şi de liniştea de pe străduţa pe care locuieşte. Spune chiar ea că să fii hipster e relativ ieftin, din punct de vedere economic, şi chiar simplu, din cel social, pentru că te îmbraci şi comporţi de parcă n-ai niciodată bani. “Să n-ai într-adevăr bani într-o zi e chiar un avantaj. Te scuteşte de disimulare”, spune ironic Cristina. La nici un an de la startul masterului, şi-a dat seama că România nu mai e pe gustul ei. Aşa că a decis să plece cu o bursă de un an în Slovacia, unde să cunoască oameni noi, o cultură diferită şi să iasă, măcar temporar, din rutina tot mai apăsătoare din ţară. Şi după pozele care însoţesc cea mai recentă postare a sa de pe Facebook – “în sala de calculatoare a intrat o fată care miroase puternic a iarbă. M-a făcut să-i zâmbesc frumos” – pare că şi-a găsit locul în noua sa casă. Spune că hispterii îşi petrec o bună parte din timpul liber în Photoshop pentru că nu postează imagini needitate. Şi, da, vorbeşte despre ei la persoana a treia: “îşi pierd vremea în Photoshop şi citind cărţi dubioase, dar fără de care nu-şi pot lărgi cercul social. Hipsterii pierd mai mult vremea prin baruri decât prin cluburi. în cluburi e prea gălăgios şi nu pot povesti despre cărţile pe care le-au citit”.

Spune că nu e scump să fii hipster şi că singurul efort financiar pe care l-a făcut a fost să-şi cumpere un aparat foto D-SLR ca să facă poze frumoase. Mulţi s-au plictisit însă de pixeli perfecţi şi şi-au cumpărat o cameră foto pe film la cinci lei de la ruşi: “Toate pozele arată varză acum, dar sunt cool în repere hipstereşti”. Cristina încă trăieşte din banii părinţilor, dar şi-a construit un stil de viaţă care să-i permită să nu aibă nevoie de prea mulţi. Foloseşte doar transportul în comun, merge mult pe jos, nu fumează şi evită ieşirile în localuri prea scumpe. îşi completează ţinuta cu tenişi şi nu ezită să intre în magazine second-hand pentru a-şi găsi îmbrăcăminte vintage. După cum puncta Anca, designer de la un nou brand, Bipolar, care a lansat o linie de tricouri retro-cool, pentru revista The One, hipstereala se mulează perfect pe tânărul român, ca o cămaşă în carouri pe un trup slab de purtător ironic de mustaţă, ce se distrează în stil new age infuzat cu puţin vintage. “Totul e ironic şi la zeflemea. E cu haz de necaz, cum ne place nouă românilor. De la mustăţile ironice de porn star de anii ’80 şi colanţii neon, hidoasele borsete sau cămăşile de tăietor de lemne şi până la ochelarii de vedere purtaţi ca accesoriu, totul e un regal de ironie.” Cristina e convinsă de crezul în care se regăsesc cei de vârsta sa – “Munca te îndobitoceşte” – de aceea sunt mult mai preocupaţi de dezvoltarea lor personală. Hipsterii citesc mult, deci ştiu multe. De aceea, spune Cristina, toţi vor să se angajeze la librăria Cărtureşti, deşi salariile sunt de nimic: “Ei stau prost cu principiul conservării, dar dacă ar avea bani, i-ar cheltui pe multe chestii care ţie poate ţi s-ar părea dubioase şi inutile”.

Hipsterii sunt prin definiţie nişte creativi. Pasiunea lor pentru artă, muzică, citit şi tendinţa de a fi mereu curioşi le pot deschide oportunităţi înspre joburile care cer astfel de aptitudini. Faptul că majoritatea celor care lucrează activează în industriile creative – de la arhitectură şi design până la muzică, fotografie, publicitate şi jurnalism – le oferă un statut privilegiat în primul rând din punct de vedere financiar. După cum remarcă Bogdan Ioniţă, strategic planner în cadrul agenţiei de publicitate Draftfcb, viaţa lor are un ritm mai puţin convenţional, cu un program pe cât de dinamic pe atât de liber, care să le permită să-şi manifeste creativitatea: “Cel mai important lucru e faptul că mediul în care activează şi se remarcă e unul de natură să le crească încrederea şi respectul de sine, de unde şi o anumită aroganţă pe care cei care nu le sunt familiari o remarcă la primul contact”. Victor Stroe, planning director în cadrul Leo Burnett, remarcă faptul că nu există o masă compactă de hipsteri. Curentul în sine este împotriva înregimentării, dar, ca în orice subcultură, există trendsetteri şi followeri. Prin urmare se creează un uşor paradox, pentru că în momentul în care ceva are prea mulţi “followeri”, devine prea popular, deci devine uncool pentru că e prea preluat. “Cunosc oameni cu bani care au îmbrăţişat trendul, dar şi mulţi cu venituri mici. Te poţi îmbrăca de la Chanel sau de la second hand şi să fii hipster în felul tău. Venitul contează mai puţin. Contează însă deschiderea către sine şi aplecarea către zone artish (artistice -n.r.).”

Radu Florescu, CEO al Saatchi & Saatchi România şi unul dintre veteranii pieţei de publicitate din România, admite că, de cele mai multe ori, hipsterii nu au bani. E un fenomen interesant pentru că, spune Florescu, hipsterii nu sunt categoria cea mai influentă, iar ca să compenseze asta, ei simt că trebuie să facă mai mult ca să iasă în evidenţă, să compenseze pentru că nu au banii să cumpere. “Unii dintre hipsterii pe care eu îi cunosc nu dispun de resurse financiare şi trebuie să iasă în evidenţă pentru a fi mai creativi, mai convingători, mai agresivi.” Şi nu e nimic în neregulă cu asta, pentru că, adaugă Florescu, banii nu sunt neapărat calea pentru a merge înainte. “Banii pot facilita lucrurile, banii nu generează idei, oamenii generează idei. Iar motivele pentru care oamenii generează aceste idei diferă. Adeseori, când te afli în faţa unei provocări, când trebuie să compensezi lucrurile pe care nu le ai, tinzi să ai idei mai bune, mai interesante.” Privind înspre anturajul său, Cristina admite că prima generaţie de hipsteri din România încă nu şi-a atins gradul de maturizare, iar majoritatea încă se bazează pe banii părinţilor.

HIPSTERII VĂZUŢI DE MAINSTREAMERI
“în general e cam greu să admiţi că faci parte dintr-o anumită categorie. îţi ia din unicitate. Plus că noţiunea de hipster s-a denaturat. Dacă te declari hipster, e probabil să fii asociat cu un cocalar care tocmai trece pe stradă cu pantaloni strâmbi şi ochelari falşi de vedere. Nu ştiu dacă ăla e hipster wannabe sau doar un individ foarte manipulat de ceea ce vede în jurul său şi, prin urmare, încearcă o simulare.” Opinia Cosminei reflectă exact crezul hipsterului de a nu se alătura unei categorii. Argumentele pentru ascunderea după cortină au de-a face tot cu percepţia celor din jur. Bogdan Ioniţă spune că n-a văzut hipster care să fie flatat de eticheta asta. în primul rând pentru că definiţiile sunt cumva inexacte şi termenul s-a şlefuit şi s-a contaminat în timp, căpătând conotaţii peiorative, deşi la început sensul era cu totul altul: “Pe vremuri, hipsterii erau inovatori, începători a ceva, acum mulţi dintre ei sunt doar începători în ceva, aspiranţi într-o modă, într-un stil”. Schimbarea este redată cronologic de Ştefan Cosma, un tânăr artist care, după ce şi-a petrecut luni bune la Rio de Janeiro, s-a stabilit la Paris unde lucrează la o nouă expoziţie.

Spune despre sine că are un stil de viaţă foarte eclectic şi încearcă să-şi satisfacă pe cât posibil fiecare pasiune în parte, fie ea culturală, sportivă, gastronomică sau de orice altă natură. Este un cinefil irecuperabil, merge cu plăcere în târgurile de vechituri şi încearcă pe cât posibil să se lase mereu inspirat de locuri, oameni şi activităţi noi. Neagă că ar fi hipster şi spune franc că a discuta despre hipsteri şi noi trenduri urbane în România este cel puţin riscant dacă nu reuşim să nuanţăm suficient, dat fiind că se iau în discuţie preocupările, codurile vestimentare şi obiceiurile de consum ale unei părţi destul de mici ca număr a societăţii urbane din România şi una deloc omogenă.

Ştefan recunoaşte din start că are o problemă cu acest termen, devenit unul cu o uzanţă mai degrabă peiorativă în zilele noastre. La apariţia lui, în anii ’40, definea o categorie socială aparţinând clasei de mijloc din Statele Unite, atrasă şi influenţată de scena muzicii jazz afro-americane. Reapariţia acestui termen în anii ’90 este, în viziunea sa, o urmare a unei fuziuni de factori socio-politici şi economici la nivel global. Această reconfigurare socială intervenită destul de rapid după terminarea Războiului Rece atât în Europa, cât şi în Statele Unite, a dus la naşterea unui curent alternativ opus societăţilor tradiţionale deja existente. Dacă de-a lungul secolului trecut, în fiecare deceniu, a existat o succesiune rapidă şi explozivă de curente în artă, arhitectură, muzică şi modă, anii 1990-2000 au reprezentat o decadă stagnantă a tranziţiei de la postmodernism la deconstructivism. în lipsa unui curent dominant, secolul trecut s-a încheiat cu o fragmentare a curentelor socio-culturale, care treptat s-a articulat într-un imens val retro. Acesta este contextul istoric ce a dus la naşterea acestui trend urban, care a cunoscut la începutul anilor 2000, odată cu revoluţia digitală, epoca sa de ascensiune.

“întreabă pe oricine nu înţelege fenomenul şi nu e interesat de el şi o să afli că hipsterii sunt superficialii aceia care se îmbracă într-o uniformă ciudată şi ascultă o muzică de neascultat. Cred că ţine de toleranţa culturală şi de o relaxare care vine odată cu un anume tip de progres al societăţii”, spune Bogdan Ioniţă, strategic planner în cadrul agenţiei de publicitate Draftfcb. De fapt, una dintre originile etimologice vehiculate pentru termenul “hipster” este “hipi”, cuvânt african, care în-seamnă “a deschide ochii cuiva”. Iar românii pot fi toleranţi, însă, uneori, au nevoie de ceva timp pentru a se obişnui cu noi tipologii din societate. “Aparenţele contează încă, nu doar în societatea românească. Daţi o căutare pe Google şi vedeţi tot ce s-a spus şi s-a scris despre hipsteri în oricare dintre ţările de pe glob. Nu e vorba de reacţia societăţii la hipsteri, e vorba despre aceeaşi reticenţă în faţa unor noi tipologii.”

AVANTAJELE HIPSTERULUI ÎN NOUA REALITATE ECONOMICĂ. Hipsterul este fără doar şi poate mai relaxat decât un om cu preocupări ca cele ale mulţimii, dat fiind că nu se mai raportează la nişte constrângeri sociale şi obţine o anumită stare de libertate şi de confort intelectual. După cum punctează Bogdan Ioniţă, acest curent vine destul de natural într-o ţară ţinută “sub papuc” în vremea comunismului. Totuşi, confortul se simte numai când sunt între ei, date fiind scepticismul şi critica din partea marii mase. Deşi curentul este unul internaţional, hipstereala se aplică diferit pe realitatea românească oarecum particulară. Victor Stroe, planning director al Leo Burnett, ne trimite în urmă la imaginile cu românii obişnuiţi filmaţi pe stradă sau pe stadion din anii ’90 şi chiar 2000. Lumea este închistată, încrâncenată, cu tineri îmbrăcaţi urât, uniform, în cenuşiu sau albastru, fără prea mare interes pentru ce puneau pe ei. Tehnic, funcţionalul conta enorm în faţa formei. Or, în condiţiile unei generaţii noi, formată în contact frecvent cu valorile occidentale, deschisă, obişnuită să se exprime în permanenţă prin noile tehnologii, era o nevoie disperată să apară o nouă opţiune de viaţă. Deci, spune Stroe, era absolut normal să se adere la un curent egocentric, care încurajează mai cu seamă exprimarea diferenţelor în faţa uniformităţii, a ceea ce îi e individului particular faţă de marea masă, deci un curent în care forma e mai importantă decât funcţionalul.

în noua realitate economică, relaxarea şi confortul nu vor veni din a fi sau a nu fi hipster, spune Iuliana Stan, directorul general al Human Synergistics România, ci din ce ştii să faci şi din ce eşti ca om. Ea admite că e mai greu să fii hipster în lumea de business “atât de mainstream”, pentru că efortul iniţial, de acceptare şi de integrare, nu va fi atât de uşor pe cât este pentru cei care nu sunt hipsteri. însă, odată depăşite aceste bariere, hipsterul are drumul la fel de deschis ca oricine. “Aşa cum există băieţii nonconformişti din lumea advertisingului sau din diverse media cum ar fi TV-ul, care, probabil, pentru mediul actual de business sunt apariţiile cele mai nonconformiste, probabil se vor regăsi şi unii dintre hipsteri în anumite profesii în viitor”, crede Iuliana Stan, care speră că valoarea unui om nu e judecată după hainele pe care le poartă sau de felul cum alege să le poarte, mai ales că lumea e ceva mai relaxată acum în materie de ţinută faţă de cum era în urmă cu vreo zece ani. Aşa cum spunea anterior Cristina, percepţia despre muncă este altfel decât a majorităţii tinerilor. Ţelurile lor profesionale sunt diferite: nu caută neapărat un job care să le aducă recunoaştere profesională şi bani, ci activităţi care le permit să se exprime cum vor ei. De aceea, joburile pe care le au sunt în strânsă legătură cu publicitatea, arta în general, muzica, filmul sau organizarea de evenimente. După cum remarcă Bogdan Ioniţă, se întâmplă adesea ca jobul să fie doar ceva ce le aduce bani pe care ulterior să-i investească în proiectele lor. Un alt motiv vine tocmai din dorinţa de a combate convenţionalul, de aceea au găsit această nişă prea puţin explorată în România până acum: muncile creative. “Hipsterii au un alt fel de cultură generală decât cel cu care am fost obişnuiţi. De fapt, ei au cultură şi nu neapărat generală”, spune Ioniţă, făcând referire la apropierea lor de modelele occidentale de învăţământ şi profesii, unde oamenii nu trebuie să ştie câte puţin din toate, ci să fie foarte buni în domeniul lor. Iar exemplele există: dacă lucrează în muzică, cu siguranţă ştiu tot ce mişcă în acea lume, pe acel gen, pe influenţele care au apărut de-a lungul vremii, istoria acelui gen de muzică.

In cazul lui Ştefan, pasiunea sa pentru artă şi creaţie, chiar dacă se întâmplă la Paris, e de fapt aliniată cu cea a hipsterilor. în primul rând pentru că preferă domenii inovatoare şi progresiste. în al doilea rând, odată cu dezvoltarea platformelor sociale, sunt foarte uşor de împărtăşit, comentat şi consumat împreună. Nu în ultimul rând, acestea sunt domeniile de activitate ale celor pe care hipsterii îi admiră şi urmează. “Este avantajul oricărui curent cultural de trecere: se poate reinventa în fiecare moment. în acest moment, hipsterismul are avantajul că se defineşte mai degrabă negativ”, spune şi Ştefan Chiriţescu, head of strategy în cadrul Graffiti BBDO. După el, este un curent care dispreţuieşte mainstreamul, standardizarea socială şi materialismul, un curent care se poate dovedi prolific în această lume nouă care încă se caută. “Avantajul hipsterismului este că îşi permite luxul de a greşi şi de a trata superficial subiecte majore ale unei lumi vechi ce trebuie reinventată.”

HIPSTERUL, UN PAS CĂTRE MATURITATE SAU UN STIL DE VIAŢĂ? Cei mai mulţi oameni care aparţin acestui curent sunt tineri de sub 30 de ani, din mediul urban, iar distracţia ocupă o bună parte din timpul lor liber. Valul deschiderii localurilor pentru hipsteri s-a intensificat în 2012 după ce unor nume deja celebre în comunitate (Control, Baraka, Ota, Atelier Mecanic) li s-au adăugat Papiota, deschis în Centrul Vechi, Energiea, din zona Grădinii Cişmigiu, Dianei Patru, aflat în zona Armenească şi Bicicleta şi Nou9, inaugurate chiar în iarnă. Distracţia pentru ei reprezintă ceva mai complex – nu se duc într-un club doar ca să danseze, să asculte muzică. Acolo se înfiripă proiecte, acolo vin idei, poate chiar pentru birou, se discută percepţii şi opinii. Este, după cum o numeşte Bogdan Ioniţă, o combinaţie de relaxare cu distracţie şi cu muncă. Maria, una dintre clientele fidele ale acestor localuri, remarcă o efervescenţă tocmai pentru că s-a găsit piaţă pentru astfel de baruri: “Interesantă este partea de arhitectură, multe dintre baruri sunt amenajate de aceiaşi arhitecţi care pornesc de la un concept simplu la o primă vedere, dar de fapt complicat, tocmai pentru că vorbim despre aceşti pseudo-intelectuali, hipsterii”. Tot ea observă că petrecerile tematice organizate în astfel de locuri, multe axate pe arta contemporană: expoziţii de instalaţii foto, concerte cu trupe indie, rock alternativ, performanceuri. Ultimul subiect de discuţie dintre doi hipsteri ar fi cel legat de politică. “în mod normal, acest curent nu are nicio nuanţă politică. La noi însă pentru o perioadă scurtă la început de an, a fost cumva la modă să protestezi şi să fii antisistem”, spune Victor Stroe, planning director în cadrul Leo Burnett. Cum mişcările de protest au devenit prea populare şi oarecum mainstream, ea a ieşit din zona lor de preocupări. Poate doar susţinerea monarhiei să fie destul de nişată astfel încât să devină interesantă. O imagine care merită menţionată este cea a unui protestatar din Piaţa Universităţii care milita pentru “un Photoshop mai ieftin”. “Am încetat să urmăresc circul demagogic din presă şi actualitatea din România, deşi pe undeva nu mă pot opri din a trage cu ochiul. Din păcate, în România se cultivă o psihoză generală tabloidizată, se promovează o sumedenie de non-valori şi cu multă tristeţe observ că recent s-a trecut şi la o sistematică anihilare şi denigrare a acelor oameni care încă reprezintă nişte valori intelectuale”, spune Ştefan. Iar Cristina îl completează: suntem apolitici dintr-un fel de scepticism contagios, alimentat de situaţia politică din ţară. Interesul nu e prea mare nici vizavi de actualitate. Avem multe informaţii de recuperat din trecut.”

Bloggerul canadian Douglas Haddow surprindea într-o postare tensiunea celor care se simt parte a acestui curent cultural: “Este o generaţie pierdută, disperată să se agaţe de ceva ce pare a fi autentic, dar prea temătoare să aibă propria identitate. O generaţie învinsă de ipocrizia celor de dinainte care au trăit pe credit şi care azi plăteşte preţul infatuării materialiste. O generaţie care reprezintă finalul culturii vestice, o cultură atât de detaşată şi lipsită de conexiune socială care blochează naşterea unei culturi noi”. După cum remarcă Ştefan Chiriţescu, singura constantă a acestui curent care urmăreşte mereu noul este schimbarea şi evoluţia propriei individualităţi. “Ce ieri a fost super interesant, azi este deja desuet şi învechit.” Deşi cei care îmbrăţişează acest curent cred că fiecare este cu totul diferit de ceilalţi, cotidianul le arată că sunt izbitori de asemănători, de la vestimentaţia colorată la preocupările culinare. De aici şi dorinţa lor de a nu-şi asuma încorsetarea unei etichete sociale. “Hipsterismul este doar un curent de trecere între două macroculturi. Marcată de criză şi reconsiderarea valorilor şi normelor sociale, lumea îşi caută noua identitate. Iar trăsăturile unei subculturi vor influenţa mereu o macrocultură, e un fapt demostrat în sociologie şi psihologie socială. Şi nici nu sună rău o lume care şi-ar putea regăsi autenticitatea şi bucuria de a trăi şi de a experimenta mai mult”, mai spune Chiriţescu. Iuliana Stan, directorul general al Human Synergistics România, vede interesant felul în care vor evolua aceşti tineri: “Sunt convinsă că e doar un elan acest curent şi că va trece şi în 10-15 de ani va apărea un alt curent, e găselniţa fiecărei generaţii de tineri şi refugiul lor care e numai al lor. E felul în care îşi construiesc intimitatea şi personalitatea şi este spre norocul lor că nu ţine prea mult etapa aceasta”. Hipsterii, spunea ea, adaugă o pată de culoare şi de viaţă în cenuşiul societăţii româneşti, iar “dreptul nostru este să ne mirăm de ei şi să le facem loc în lumea noastră corporatistă şi pestriţă în caz că e ceva interesant pentru ei pe aici”.

George Haber, romanul a carui prima afacere a fost o discoteca improvizata in Oradea anilor ‘70, e acum un nume „de casa“ in Silicon Valley, locul in care s-au inventat microprocesorul, computerul personal si mouse-ul. Acolo Haber a construit companii,  le-a vandut, acolo a ratat o afacere „la cheie“ cu Bill Gates si o listare la Bursa. Si tot acolo a strans o avere, estimata la o suta de milioane de dolari, care i-a adus reputatia de cel mai bogat roman din Silicon Valley si, probabil, din intreaga America.

Vezi aici secţiunea aniversară BM 10 ani

Cover Story 2006

Pana acum, George Haber a construit de la zero trei companii. Pe primele doua le-a vandut deja, iar cea de-a treia se afla in plin proces „de maturizare“.

CompCore Multimedia

INCEPUTUL: Este prima afacere importanta a lui Haber. Compania, creata in 1993, producea software si hardware pentru compresia si decompresia video. Afacerea a pornit cu investitie initiala zero.

CLIENTII: Printre clienti s-au numarat atat producatori de computere (Dell, Packard Bell), cat si producatori de procesoare grafice.

VANZAREA: In 1996, compania a fost cumparata de Zoran pentru 80 de milioane de dolari. In momentul tranzactiei, Haber detinea 40% din afacere.

REZULTATE FINANCIARE: Inainte de a fi vanduta, CompCore avea vanzari de zece mi-lioane de dolari pe an si un profit de 50%.

 GigaPixel

INCEPUTUL: Haber a atras in GigaPixel investitii de sase milioane de dolari. Compania, infiintata in 1997, producea procesoare grafice vandute in placi grafice si in console de jocuri, precum PlayStation.

PARTENERI: GigaPixel a negociat cu Microsoft sa furnizeze tehnologia necesara pentru placa grafica a X-Box. Cu aceasta ocazie, Microsoft a investit in companie 15 milioane de dolari.

VINZAREA: In 2000, 3DFx a cumparat compania pentru 180 de milioane de dolari. Haber avea in momentul tranzactiei 30% din companie.

REZULTATE FINANCIARE: Compania avea venituri de 15 milioane de dolari, insa nu ajunsese pe profit in momentul realizarii tranzactiei.

 Mobilygen

INCEPUTUL: Mobilygen este cea mai importanta afacere actuala a lui Haber. Este chairman in cadrul Mobilygen, companie care produce tehnologie multimedia pentru telefoanele mobile si pentru player-ele muzicale de tipul iPod.

INVESTITII: A atras investitii de 15 milioane de dolari, dintre care zece milioane au venit de la Kleiner Perkins Caufield & Byers – companie care a finantat, printre altii, corporatii ca America Online (AOL), Compaq sau Sun.

VALOAREA: Potrivit estimarilor lui Haber, Mobilygen va ajunge sa valoreze cateva sute de milioane de dolari in doi-trei ani. Antreprenorul detine 10% din companie.

George Haber, romanul a carui prima afacere a fost o discoteca improvizata in Oradea anilor ‘70, e acum un nume „de casa“ in Silicon Valley, locul in care s-au inventat microprocesorul, computerul personal si mouse-ul. Acolo Haber a construit companii,  le-a vandut, acolo a ratat o afacere „la cheie“ cu Bill Gates si o listare la Bursa. Si tot acolo a strans o avere, estimata la o suta de milioane de dolari, care i-a adus reputatia de cel mai bogat roman din Silicon Valley si, probabil, din intreaga America.

Vezi aici secţiunea aniversară BM 10 ani

Cover Story 2006

Pana acum, George Haber a construit de la zero trei companii. Pe primele doua le-a vandut deja, iar cea de-a treia se afla in plin proces „de maturizare“.

CompCore Multimedia

INCEPUTUL: Este prima afacere importanta a lui Haber. Compania, creata in 1993, producea software si hardware pentru compresia si decompresia video. Afacerea a pornit cu investitie initiala zero.

CLIENTII: Printre clienti s-au numarat atat producatori de computere (Dell, Packard Bell), cat si producatori de procesoare grafice.

VANZAREA: In 1996, compania a fost cumparata de Zoran pentru 80 de milioane de dolari. In momentul tranzactiei, Haber detinea 40% din afacere.

REZULTATE FINANCIARE: Inainte de a fi vanduta, CompCore avea vanzari de zece mi-lioane de dolari pe an si un profit de 50%.

 GigaPixel

INCEPUTUL: Haber a atras in GigaPixel investitii de sase milioane de dolari. Compania, infiintata in 1997, producea procesoare grafice vandute in placi grafice si in console de jocuri, precum PlayStation.

PARTENERI: GigaPixel a negociat cu Microsoft sa furnizeze tehnologia necesara pentru placa grafica a X-Box. Cu aceasta ocazie, Microsoft a investit in companie 15 milioane de dolari.

VINZAREA: In 2000, 3DFx a cumparat compania pentru 180 de milioane de dolari. Haber avea in momentul tranzactiei 30% din companie.

REZULTATE FINANCIARE: Compania avea venituri de 15 milioane de dolari, insa nu ajunsese pe profit in momentul realizarii tranzactiei.

 Mobilygen

INCEPUTUL: Mobilygen este cea mai importanta afacere actuala a lui Haber. Este chairman in cadrul Mobilygen, companie care produce tehnologie multimedia pentru telefoanele mobile si pentru player-ele muzicale de tipul iPod.

INVESTITII: A atras investitii de 15 milioane de dolari, dintre care zece milioane au venit de la Kleiner Perkins Caufield & Byers – companie care a finantat, printre altii, corporatii ca America Online (AOL), Compaq sau Sun.

VALOAREA: Potrivit estimarilor lui Haber, Mobilygen va ajunge sa valoreze cateva sute de milioane de dolari in doi-trei ani. Antreprenorul detine 10% din companie.