BusinessMagazin

Blog

  • Făuritorii de imperii

    Nu ştiam că, atunci când devin publice, companiile ataşează dosarului o “scrisoare a fondatorilor”. Nu ştiu nici dacă este o cerinţă sau o tradiţie, dar se pare că e un mesaj important pentru posibilii investitori, care află astfel cam care este “viziunea de ansamblu” din perspectiva companiei. Nu am citit decât trei astfel de scrisori, dintre care prima a fost cea a lui Warren Buffett pentru Berkshire Hathaway (numită “An Owner’s Manual”, 1999), din care admit că nu prea am înţeles mare lucru. Însă scrisoarea care a marcat o schimbare substanţială de stil este cea semnată de Larry Page şi Sergey Brin în 2004, cu ocazia primei oferte publice lansate de Google.

    Deşi se admite că este inspirată din scrisoarea lui Buffett, fondatorii Google îşi avertizează investitorii că e vorba de o companie neconvenţională, iar obiectivele sunt pe termen lung. Mai nimic despre profituri şi socoteli financiare, însă accentul cade pe cultura organizaţională – în esenţă, fondatorii îşi doreau o corporaţie cu spiritul unei firme mici, bazată pe inovaţie – şi pe misiunea măreaţă (aproape mesianică) pe care şi-o asumă: să facă o lume mai bună prin facilitarea accesului gratuit al oamenilor la informaţie. Aici apare şi motto-ul “Don’t be evil”.

    În fine, a treia scrisoare îi aparţine lui Mark Zuckerberg (fondatorul Facebook) şi este chiar surprinzătoare, pentru că merge în linia celor de la Google, fixând o misiune măreaţă (a reinventa modul cum oamenii răspândesc şi consumă informaţia) şi accentuând că nu profitul în sine constituie obiectivul. Steven Levy consemnează în Wired că mesajul lui Zuckenberg pare acompaniat mai degrabă de trilurile îngerilor decât de zgomotul casei de marcat, în vreme ce, în Washington Post, Allan Sloan îl acuză pe fondatorul Facebook de aroganţă şi ipocrizie, pornind de la afirmaţia acestuia (devenită fulgerător celebră) că “nu construim servicii ca să facem bani, ci facem bani ca să construim servicii mai bune”.

    Desigur, e periculos să afirmi că nu te interesează profitul când ai o avere de peste 20 de miliarde de dolari, mai ales în condiţiile în care oferi spre vânzare doar 5% din companie şi îţi păstrezi 57% din acţiunile cu drept de vot. Practic, la Facebook nu se schimbă nimic în afară de modul de raportare, care oricum urma să fie schimbat. Să reţinem totuşi o altă frază interesantă din scrisoarea lui Zuckerberg: “În zilele noastre tot mai mulţi oameni vor să utilizeze servicii de la companii care cred în ceva dincolo de simpla maximizare a profitului”. Adică se introduce o dimensiune etică, care rimează oarecum cu “don’t be evil”.

    Însă partea cea mai interesantă din scrisoare este cea legată de cultura organizaţională, care o depăşeşte în amploare pe cea de la Google şi se constituie într-un document în sine, purtând un titlu care cu siguranţă i-a luat prin surprindere pe eventualii investitori: The Hacker Way. Desigur, Zuckerberg se grăbeşte să restabilească sensul originar a termenului “hacker”, fără conotaţiile negative pe care presa le-a introdus, dar împreună cu aspectele meritocratice pe care le implică şi cu subcultura aferentă, documentată cu ani în urmă de Steven Levy. Este de notat că se fac referiri extinse chiar la metodologiile de dezvoltare software, care merg în linia celor denumite acum “agile”, bazate pe iteraţii scurte şi pe ediţii foarte dese. Astfel, perfecţiunea unui produs soft este mai puţin importantă decât faptul că funcţionează (“done is better than perfect”), pentru că în cultura hackerilor totul poate fi perfecţionat şi nimic nu este “încheiat”. Este loc pentru inovaţie. Iarăşi e de notat paralela cu Google, care, deşi nu se referă în mod specific la hackeri, preferă să-şi păstreze multe produse într-o perpetuă stare “beta”.

    Până la urmă, Google şi Facebook spun aceleaşi lucruri în stiluri diferite: obiective pe termen lung, maximizarea imediată a profiturilor nu este esenţială, cultură organizaţională care să încurajeze inovaţia, metodologii de dezvoltare “radicale” şi stiluri de conducere mai degrabă inginereşti decât corporatiste, plus o dimensiune etică. Să fie oare acestea ingredientele succesului? Din întâmplare, am citit de curând un amplu articol în Forbes care se cheamă “Why Amazon Can’t Make a Kindle In the USA?”, în care Steve Denning constată că întregi industrii dispar din Statele Unite datorită “maximizării profitului” prin externalizare şi, odată cu ele, dispare capacitatea de inovaţie. Soluţiile propuse de autor seamănă izbitor cu ceea ce implementează Google şi Facebook.

  • Oprescu: Nu se pot reabilita străzile la temperaturi mai mici de zece grade Celsius. Cum comentaţi?

    Primarul General, Sorin Oprescu, a arătat, în cadrul Comandamentului de iarnă, desfăşurat duminică, faptul că în urma cãderilor masive de zãpadã din ultimele sãptãmâni, firmele de întreţinere au intervenit pe 28 de mari artere şi strãzi din Capitalã pentru plombarea cu mixtură stocabilã rece a gropilor apãrute în carosabil, se arată într-un comunicat remis presei de către administraţia municipală. Sorin Oprescu a subliniat că, şi în acest an, cele mai multe neconformităţi au apãrut pe strãzile şi arterele reabilitate în urmã cu opt ani, ultimele lucrãri de infrastructurã în cazul a 16 dintre cele 28 de artere şi străzi fiind fãcute în anul 2004. Numărul acestora a scăzut faţă de 2011, când, în urma inventarului întocmit de Administraţia Străzilor, au fost înregistrate 49 de străzi cu gropi. Şi în 2011 cele mai multe gropi dintre cele apãrute în carosabil, dupã perioada de iarnã, s-au înregistrat pe strãzile reabilitate ultima oarã în perioada 2004 – 2008.

    Mai multe pe mediafax.ro

  • Ultimele zile ale oraşului Pompei

    Aveţi mai jos “Ultima zi a oraşului Pompei”, tabloul socotit drept opera magna a pictorului rus Karl Briullov. Meritele sale artistice au fost, la data realizării, perioada 1830 – 1833, socotite destul de importante pentru a-l transforma pe pictor în “Marele Karl”. Astăzi impactul şi înţelesurile pe care le iscă tabloul sunt cu totul altele decât în urmă cu 180 de ani; este o operă care oferă ruşilor ceea ce le-a oferit românilor vestita carpetă cu “Răpirea din serai”, o pseudo-occidentalizare.

    Să aşezăm un pic lucrurile în context: Petru cel Mare a luat Rusia, a scos-o din siberii şi a încercat să o transforme într-o naţiune cu pretenţii occidentale. Asta se întâmpla cam cu 100 de ani înainte de venirea pe lume a lui Briullov. Ideile lui Petru au fost preluate de Ecaterina cea Mare, împărăteasa care coresponda cu Voltaire şi care a întărit statutul de mare putere al Rusiei. Pictorii, filozofii şi scriitorii europeni au deschise uşile palatelor ruseşti, iar ambiţiile slave se regăsesc nu numai în anexări de teritorii, ci şi în dobândirea de suficientă nobleţe.

    Briullov s-a născut în 1799, spre finele domniei Ecaterinei, la Sankt Petersburg, în familia unui academician. Este o fire independentă, atrasă de stilul clasic. Învaţă şi lucrează la Roma, iar la apariţia “Ultimei zile…” emoţionează Italia. Puşkin îi închină tabloului un poem, Gogol îl compară pe Briullov cu Rubens sau cu Anthony van Dyck, iar Walter Scott vorbeşte de o epopee în culori. La întoarcerea în Rusia, Briullov este primit trumfal.

    Pictura, de dimensiuni considerabile, reprezintă oroarea de pe străzile oraşului distrus de erupţia Vezuviului. Mama cu cele două fete din stânga tabloului este contesa Iulia Samoilova, iubita lui Briullov, şi însuşi autorul se ascunde în grupul de personaje din acea zonă. Stilul este neoclasic, influenţat de curentul romantic rus; avem subiect istoric, clarobscur, dramă, totul într-un stil cât se poate de vestic. Tabloul a fost expus iniţial la Roma şi dus apoi la Luvru, iar astăzi se află la Sankt Petersburg.

    Briullov şi tabloul său trebuia să demonstreze că şi ruşii pot să picteze precum pictorii occidentali; este ilustrarea vie a ambiţiilor induse de Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a. Arta rusă tânjea, suferea, trebuia musai să fie comparată cu arta occidentală, tot aşa cum întreaga elită rusă voia musai maniere de Versailles.

    Occidentalizarea forţată de acest tip, adoptată cu orice preţ şi fără rezerve nu le-a folosit prea mult ruşilor, care au eşuat într-o revoluţie şi în socialism.

    La fel de discutabile sunt şi puternicele obsesii de occidentalizare care îi macină pe români nu de ieri, ci din vremuri paşoptiste, cu o mică sincopă “anti”, mimată mai mult sau mai puţin, în perioada comunistă. Cât a folosit arderea etapelor, cât au folosit adoptarea unor norme culturale şi economice, cum se vedeau acestea în urmă cu zece ani, când România jinduia către NATO şi UE şi cum apare acum occidentalizarea, într-o Europă egoistă şi dezabuzată, e de discutat.

    Un lucru e clar: arta începe cu o picătură, dar originalitatea şi emoţia nu înfloresc în inimi de lachei.

  • Două explozii într-o discotecă din Sighetu Marmaţiei: 17 oameni au fost răniţi, un pompier în stare critică

    Ministrul Administraţiei şi Internelor, Gabriel Berca, i-a vizitat duminică seara la Spitalul de Arşi din Bucureşti pe poliţiştii şi pompierii care au suferit arsuri în urma exploziei de la Sighetul Marmaţiei, a declarat purtătorul de cuvânt al MAI, Marius Militaru. Ministrul s-a interesat şi de celelalte victime, civile, vizitându-i la Spitalul de Arşi unde au fost internaţi pentru îngrijiri după deflagraţia de la Sighet.

    Mai multe pe mediafax.ro

  • Voi, cei care schimbaţi istoria

    Ministrul german de finanţe, Wolfgang Schaeuble, a calificat Grecia drept “sac fără fund” şi a sugerat că ar fi mai bine ca alegerile anticipate din această ţară, programate pentru aprilie, să fie amânate pentru 2013, iar până atunci să fie la putere un guvern de tehnocraţi în stil italian, scopul fiind ca Germania şi creditorii Greciei să se asigure că Atena se ţine de planul de austeritate.

    Oficialii finlandezi au cerut Greciei să aducă garanţii pentru viitoarele credite de la UE şi FMI, iar cei olandezi au spus că zona euro e gata să amâne noul pachet de credite pentru Grecia, adică să lase ţara în incapacitate de plată, ca pedeapsă că opoziţia elenă face nazuri la planul de austeritate. Pentru prima dată de la declanşarea crizei datoriilor greceşti, preşedintele Karolos Papoulias, octogenarul veteran al rezistenţei elene antinaziste, a reacţionat cu furie, afirmând că nu permite ca Schaeuble să-i insulte ţara: “Cine-i Schaeuble să insulte Grecia? Cine sunt finlandezii? Cine sunt olandezii?”

    Reacţia lui Papoulias venea la câteva zile după violentele manifestaţii de stradă din Atena, care s-au lăsat cu devastări de magazine, incendieri de clădiri şi cererea sindicatului poliţiştilor ca oficialii UE şi ai FMI să fie arestaţi. “Protestele din Grecia reflectă, poate, o altă faţetă a protestelor mondiale: bogaţi vs. săraci – în cazul acesta, nu indivizi, ci ţări întregi”, comentează Paul Donovan, analist al băncii elveţiene UBS.

    Într-adevăr, dacă protestele indignaţilor spanioli, francezi, britanici ori italieni şi ale “ocupiştilor” americani vizau faptul că democraţia politică a fost înlocuită cu dictatul pieţelor financiare, iar preocuparea statelor s-a deplasat de la servirea societăţii la servirea lobby-ului corporatist, varianta grecească a protestului vizează, pe lângă cele de mai sus, şi faptul că tot visul de convergenţă a dezvoltării între statele europene a făcut loc brusc unei realităţi în care statele periferice (PIIGS) nu numai că sunt culpabilizate că s-au dezvoltat pe datorie. Ci şi puse să restituie cu dobândă această dezvoltare, dobânda fiind pierderea suveranităţii asupra bugetelor şi sărăcirea populaţiei pe termen lung.

    Cuvântul esenţial pentru motivarea protestelor e aici “brusc”: în urmă cu doar trei ani, aceleaşi pieţe financiare, reprezentate inclusiv de marile grupuri bancare ulterior salvate din faliment de state, nu găseau nimic în neregulă în faptul că principiile de la Maastricht (datorie sub 60% din PIB, deficit bugetar sub 3%) erau încălcate regulat de europeni, astfel încât au continuat liniştite cu aceştia jocul profitabil al rostogolirii datoriilor. Cât despre Germania, Finlanda sau Olanda, statele care acum culpabilizează PIIGS, a fost mult mai uşor pentru ele să-şi acuze partenerii mai slabi din eurozonă decât să admită cât de temătoare sunt ele însele faţă de forţa pieţelor. Ca atare, răspunsul Europei la criză a fost pactul fiscal de austeritate – cel la care va adera şi România oficial la 1 martie – şi simpla ignorare sau dezavuare a protestelor de stradă. Recunoaşterea şi analiza protestelor a venit însă din altă parte: din SUA.

    În America, a cărei marjă de acţiune în raport cu pieţele financiare e natural mult mai mare, protestele populare au fost valorificate de administraţia Obama în sprijinul încercării ei de a reintroduce legi vechi de reglementare a pieţelor (Glass-Steagall) şi de a aplica o combinaţie de coerciţie şi stimulente fiscale pentru readucerea acasă a locurilor de muncă pierdute în folosul Asiei (“insourcing”). “Nu vreau ca America să fie o ţară cunoscută pentru speculaţii financiare şi care se îndatorează cumpărând mărfuri produse în alte ţări. Nu vreau ca următoarea generaţie de slujbe în industrie să se implanteze în China sau Germania, ci în Michigan sau Ohio”, a rezumat preşedintele Barack Obama.

    Or, ce altceva îşi doresc americanii furioşi care ocupă parcurile naţiunii? Aşa se explică faptul că, punând în paranteză ciocnirile spectaculoase cu poliţia şi arestările de pe teren, analizele americane le-au atribuit protestelor o importanţă istorică extraordinară. Revista Time a socotit Protestatarul, ca figură colectivă, drept personalitatea anului 2011, iar echivalenţa de mesaj justiţiar între Piaţa Tahrir, Plaza del Sol, Zuccotti Park sau Piaţa Syntagma a fost socotită automat şi o echivalenţă de efect.

  • Cum se vede criza prin ochii unui constructor

    În biroul lui Raul Doicescu, muzica de la un post de radio comercial are sonorul un pic mai tare decât te-ai aştepta. Pereţii sunt acoperiţi de diplome, de picturi pe care omul de afaceri le colecţionează, dar şi de desene înrămate pictate de fiul său când era mic.

    Diverse obiecte, de la cadouri mai mult sau mai puţin inspirate primite de-a lungul timpului şi până la poza de pe birou cu fiul său (acum student la Columbia University), umplu spaţiul generos în care îşi petrece timpul discretul om de afaceri Raul Doicescu. Interviul acordat la începutul lunii februarie nu a fost un rezultat al insistenţelor BUSINESS Magazin, ci a făcut parte dintr-o bună dispoziţie generată de împlinirea, pe 16 februarie, a 20 de ani de la înfiinţarea Bog’art.

    Ca în cele mai multe poveşti ale antreprenorilor care şi-au început businessul odată cu răsăritul anilor ’90, Raul Doicescu spune că nevoia l-a împins către afaceri. Revoluţia l-a prins în drum spre maternitate, unde se năştea fiul său, Bogdan, care dă şi numele companiei (Bog – de la Bogdan, ‘art – de la intenţia de a face artă din construcţii). Patru luni mai târziu îşi pierdea serviciul: înainte de Revoluţie, lucrase în conducerea Combinatului Fondului Plastic (împreună cu soţia sa, designer de profesie), iar în primele luni ale lui ’90 s-a făcut un concurs pentru postul de director general; spune că a ieşit pe locul al doilea şi a fost nevoit să plece. “În aprilie 1990 eram unul dintre primii şomeri din România. Aveam un copil de patru luni, aşa că a trebuit să facem ceva”, povesteşte acum Raul Doicescu, omul de afaceri care deţine un grup de firme a cărui cifră de afaceri a ajuns în 2011 la 108 milioane de euro, în scădere faţă de 2009 – cel mai bun an din istoria firmei, când businessul a atins 122 milioane de euro.

    Prima idee care le-a venit soţilor Doicescu a fost legată de meseria de designer vestimentar a soţiei: “Soţia mea era expertă în textile, aşa că am făcut o firmă de confecţii – de care ea se ocupă şi acum, are 60 de angajate şi face lohn pentru branduri de lux”; au început să producă haine şi au deschis un magazin în Piaţa Unirii, care “a rezistat până când piaţa a fost invadată de chinezării şi atunci l-am închis”. În 1992 un prieten al familiei, care avea o firmă de decoraţiuni exterioare, voia să facă o amenajare interioară, o redecorare de spaţiu, iar Raul Doicescu spune că, “într-un moment de nebunie, am zis că o fac eu”. “Am făcut proiectul dintr-o nebunie, a mers foarte bine şi după aceea au tot venit lucrări. Să vă spun sincer, în vremea aceea am câştigat foarte mulţi bani din apartamente unde am îndreptat pereţii, în general lucrări pentru persoane fizice”, povesteşte omul de afaceri.

    Lucrările au continuat să vină, în special comenzile pentru sedii de firme şi încet-încet firma a devenit cunoscută. Chiar dacă afacerea cu textile trecuse în plan secund, omul de afaceri a beneficiat din nou de ajutorul soţiei sale: “Soţia mea are un ochi mai cultivat pentru decoraţiuni, ea a făcut arte plastice şi a fost de mare ajutor în prima parte a dezvoltării Bog’art, când făceam numai finisaje, ea era ochiul critic care conducea lucrările”.

    În 1997, compania primeşte prima comandă de construcţie de la structură până la decoraţiuni. “Noi eram buni pe nişa asta de redecorare şi pe parcurs lumea a început să vrea nu numai pereţi drepţi, dar şi integrarea de materiale mai rare până atunci, precum granit, marmură, lemn sau împerecherea lor şi acesta a fost începutul”, povesteşte Doicescu.

  • CALENDAR – Evenimente în perioada 20-26 februarie

    23.02
    Concert Lydia Lunch (Kulturhaus, Bucureşti)

    23.02
    Reuniunea Consiliului Băncii Centrale Europene (Frankfurt)

    24-26.02
    Târgul de nunţi Ghidul Miresei (Romexpo Bucureşti)

    24.01-29.02
    Portret/Atelier Dumitru Şchiopu (Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti)

    24-25.02
    Conferinţa europeană pentru măsuri de stimulare a îmbătrânirii active (Barcelona)

    25.02
    Zi de proteste în Europa şi România contra ACTA

    9.12.11-26.02.12
    Expoziţia “Manufacturile Gobelins: patru secole de creaţie. Tapiseriile regale (1600 – 1800)” (Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti)

  • Din ce ne plătim datoria

    Potrivit Erste, restul ar urma să fie finanţat de nerezidenţi (fonduri mutuale şi de pensii, companii de asigurări).

  • Bilanţ ruşinos al autorităţilor la capitolul fonduri europene

    Luna ianuarie s-a terminat însă fără bani noi atraşi, lucru justificat de autorităţi prin faptul că în prima lună a anului nu sunt cereri, iar responsabilii de administrarea fondurilor sunt ocupaţi cu bilanţul pe 2011 şi cu prognozele pe 2012. Ministrul afacerilor europene, Leonard Orban, a declarat pentru ZF că situaţia nu e însă îngrijorătoare, întrucât cererile transmise în ultima parte a lui ianuarie se vor vedea în lunile următoare, iar deja rata de absorbţie a crescut deja la 6,3%.

    Finalul de săptămână a adus şi o nouă veste proastă, prin decizia Direcţiei Generale pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Afaceri Sociale din cadrul Comisiei Europene de a emite, în câteva zile, o decizie de întrerupere a termenului de plată pentru cererile în curs aferente Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU).

    Conform reprezentanţei Comisiei Europene la Bucureşti, Curtea de Conturi a identificat, în raportul anual de control pe 2011, deficienţe majore ale sistemului de management şi control al POSDRU. Aceste deficienţe se referă la procedurile de selecţie a proiectelor şi la cele de verificare de prim nivel. În conformitate cu prevederile Regulamentului pentru fondurile structurale, aceste deficienţe duc la o întrerupere a termenului pentru plata cererilor transmise de statul membru la Comisie pentru o perioadă maximă de 6 luni.

    “Autoritatea de management a luat toate măsurile necesare în vederea remedierii problemelor semnalate, iar Autoritatea de audit va reanaliza situaţia şi va prezenta noul sau raport la Comisie cât de curând”, precizează reprezentanţa CE. “Întreruperea termenului de plată nu afectează implementarea proiectelor, pentru care Autoritatea de management poate continua să facă plăţi. Comisia este încrezătoare că autorităţile române tratează deficienţele semnalate cu seriozitate şi iau măsurile ce se impun şi că acestea vor duce la o reluare a plăţilor înainte de expirarea celor şase luni prevăzute de Regulament.”

  • Hăhăitul de opoziţie

    Întrebat dacă, în calitate de prezidenţiabil, ar mai avea încredere într-un SPP care, iată, l-a trădat pe Emil Boc lăsându-l pradă inamicilor cu cameră video din vestiarul de la spa, Crin Antonescu a răspuns, tot hlizindu-se, că nu-şi dă cu părerea, “ca să nu rupă unitatea USL”.

    Venită după ce televiziunea PC s-a lamentat intens că trădarea lui Victor Ponta subminează USL, atitudinea de prost-gust a liderului PNL confirmă epitetul de “cârlan” pe care i l-a aplicat Ion Iliescu – un echivalent eufemistic al etichetei de “prostănac” lipite cândva de Mircea Geoană.