Angajaţii companiei pot vedea şi când oamenii care nu sunt membri Facebook intră pe internet, dacă aceştia au vizitat măcar o dată site-ul de socializare, scrie dailymail.co.uk.
“Facebook poate urmări utilizatorii fără ştirea sau permisiunea acestora, ceea ce reprezintă o practică necinstită”, spune Ed Markey, reprezentantul statului Massachusetts.
http://bcove.me/876yhg0c
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Fizicianul, care va explora unele dintre cele mai remarcabile evoluţii ale tehnologiei şi sănătăţii într-un serial intitulat “Brave New World With Stephen Hawking”, a declarat în cadrul unui interviu că explorarea spaţiului este cea mai urgentă misiune a omenirii, scrie huffingtonpost.com.
“Intrăm într-o perioadă din ce în ce mai periculoasă. Populaţia şi utilizarea resurselor finite ale Pământului cresc exponenţial, odată cu abilitatea noastră tehnică de a schimba mediul în bine sau rău. Dar codul nostru genetic încă poartă instinctele agresive şi egoiste care au fost în avantajul supravieţuirii în trecut. Va fi dificil de evitat un dezastru în următorii 100 de ani, ca să nu vorbim despre următorii 1.000 sau un milion”, spune Hawking.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Executivul UE va propune două reglementări menite să consolideze guvernanţa economică a zonei euro, într-o încercare de calmare a temerilor legate de sustenabilitatea proiectului monedei unice. CE va prezenta totodată un studiu cu trei opţiuni privind crearea unor obligaţiuni comune pentru cele 17 ţări care folosesc moneda unică, dar fără concluzii sau sugestii referitoare la cea mai bună soluţie.
El a arătat că Asia a devenit mai rezistentă datorită managementului economic corect, după propria criză financiară din 1997/1998, dar nu este imună la problemele Europei. “Nu cred că Asia este în mod necesar vulnerabilă la şocurile externe din Europa, dar nu există nicio îndoială că ne putem confrunta cu efecte adverse, dacă nu putem construi un scut de protecţie faţă de criza europeană”, a spus premierul nipon.
De data aceasta, motivul este declaraţia preşedintelui că, indiferent de rezultatul sesizării de către opoziţie la Curtea Constituţională a îngheţării pensiilor şi salariilor în 2012, “bani nu există” în buget pentru majorarea acestora.
PSD, PNL şi PC au anunţat că studiază ideea unei proceduri de suspendare a preşedintelui, chiar şi în lipsa unei majorităţi în Parlament – un exerciţiu care ilustrează mesajul de “gălăgie politică” incriminat recent de Jeffrey Franks pentru neîncrederea în capacitatea de redresare economică a României.
Decizia partidelor va fi anunţată în cursul zilei de luni, după ce juriştii acestora vor fi studiat problema.
“Singurul lucru de care putem fi siguri, într-o mulţime de incertitudini, este că recesiunea mondială provocată de criza financiară internaţională va fi cronică”, a afirmat Wang, citat de agenţia chineză Xinhua. Comentariile lui Wang sunt cele mai pesimiste estimări făcute vreodată de un oficial chinez despre economia mondială, iar îngrijorarea autorităţilor de la Beijing referitoare la înrăutăţirea mediului economic mondial s-ar putea transpune într-o politică de susţinere a dezvoltării interne.
Au tăcut încurcaţi ceva timp şi până la urmă am convenit cu toţii că nu s-a întâmplat mai nimic excepţional, evenimente care chiar să te facă să simţi şi să spui că economia se mişcă. Fără tranzacţii importante, fără surprize, fără extinderi, fără intrări majore pe piaţă şi cu cele mai multe companii mulţumindu-se să supravieţuiască; un astfel de comportament poate fi folositor pentru firme, dar nu pentru jurnalismul de business, pentru că imaginea din exterior este de stătut, de băltit în evenimente mărunte şi acţiuni de PR insistente şi lipsite, cele mai multe, de relevanţă.
În context, singurele veşti care stârnesc un pic mătasea broaştei sunt anunţurile privind creşterea economică, cele de la comisia de statistică, de la comisia de prognoză, estimările de la Uniunea Europeană sau de la alte instituţii financiare. Numerele în sine nu au prea mare importanţă, prognozele sunt făcute ca să fie încălcate – e o parafrază.
Dar mi-a atras atenţia optimismul acestora, toată lumea prevesteşte creşteri ale PIB de cel puţin 1,5% în acest an şi de peste două procente la anul. Premierul Boc afirmă că majorarea este în grafic şi că rezultatul este al politicilor guvernamentale de creare a locurilor de muncă şi investiţii. Mă rog, eu reţinusem că din cauza anului agricol bun, adică, neaoş vorbind, din cauza faptului că a dat Dumnezeu ploaie. Comisia de prognoză mizează şi la anul pe o producţie agricolă la fel de bună, cu o producţie vegetală în scădere şi cu o producţie animală peste cea a acestui an, pentru că cele două sunt într-o relaţie de subsecvenţialitate. Neaoş vorbind, Dumnezeu nu ne mai dă ploaie, dar ne va îngrăşa vacile şi va spori diametrul roţilor de caşcaval.
Sincer, eu sunt puţin înspăimântat – să pui pe seama sărmanei agriculturi româneşti creşterea economică a anului viitor sau să mizezi pe politicile guvernamentale, fără să faci nicio conexiune cu ce se întâmplă în Europa, cu prognoza meteo, cu mişcările de proteste din ce în ce mai dese din lumea întreagă, cu escaladarea declaraţiilor şi atitudinilor din ce în ce mai belicoase ale unor lideri importanţi, cu evidenta nesiguranţă a autorităţilor europene în administrarea crizei şi fără a lua în calcul modul în care economia ar putea reacţiona la evoluţii negative în Grecia, Italia, Spania sau oriunde în Europa, înseamnă, cum să zic?…., o mare seninătate interioară? sau nepăsare, pur şi simplu? sau mediocritate, pur şi simplu?
Nu pomenesc mediocritatea degeaba. Undeva la începutul secolului XIX a trăit un ins care se numea Adolphe Quetelet, matematician, sociolog şi statistician. El a avut ideea introducerii omului mediu, concept intens folosit în antropologie şi statistică. Pentru amuzament, trebuie precizat că acelaşi Quetelet este creatorul “indicelui de masă corporală” – spaima doamnelor preocupate de felul în care arată şi duşmanul masculilor gurmanzi sau amatori de bere rece. Conceptul de mediu era extrem de apreciat în epocă, aşa că matematicianul a început să creeze standardele medii: a măsurat circumferinţe ale pieptului, înălţimi, greutăţi, dar şi probleme sociale, obiceiuri, preferinţe sau moduri de acţiune. Fiecare excepţie devenea o anormalitate, chiar dacă anormalitatea însemna de fapt un talent special, aptitudini sportive, abilitatea de a face bani sau de a inova.
Marx, notează cartea în care am citit despre activitatea şi influenţa lui Quetelet, i-a împrumutat rapid ideile, chiar în “Capitalul”: “Trebuie reduse la minim devierile sociale în termenii distribuţiei bogăţiei, spre exemplu”.Ideea de ins mediu a dat naştere unei adevărate culturi a mediocrităţii, încununată de ceea ce s-a numit poujardism, un curent politic care a pornit iniţial din zona băcanilor nu prea prosperi, mişcare care milita nu pentru progres şi avans social, ci pentru aplatizarea societăţii până la statutul celor semifavorizaţi de soartă.
Pentru că nu mă încadrez în niciun standard creat de Quetelet – nici al insului mediu, nici în mediana indicelui de masă corporală – nu rezonez foarte tare cu ideile sale şi sunt circumspect atunci când le regăsesc în societate.
Or, actuala Europă mi se pare a deveni o zonă a mediocrităţii aurite (expresie interesantă, care nu-mi aparţine, din păcate). Văd lideri sau popoare stigmatizate pentru că sunt altfel, pentru că aleg să funcţioneze altfel sau pentru că evită să accepte jocul impus de alţi mediocri, vremelnic ajunşi pe culmi.Temă de gândire: puţini au fost anii din ultimele două decenii în care România nu s-a aflat sub influenţa organismelor financiare internaţionale – FMI şi Banca Mondială, ale căror politici cuminţi şi restrictive tind spre mediocritate. Cum vedeţi rezultatul?
Aruncaţi cu pietre din Bucureşti, marii operatori low-cost din Europa, Ryanair şi easyJet, n-au desenat pe harta lor capitala României. easyJet a insistat totuşi cu două zboruri de pe Otopeni către Madrid şi Milano, contrar obiceiurilor de a ataca agresiv fiecare piaţă pe care decide să opereze. Liderul european Ryanair operează doar tangenţial în România, de la Constanţa. “Nu am fost primiţi cu braţele deschise în România. De aceea am ales doar aeroporturi mici, care au înţeles importanţa unei curse Ryanair.” Era răspunsul dat la lansarea Ryanair în România, în aprilie 2008, de Tomasz Kulakowski, pe atunci director de vânzări al Ryanair pentru Europa Centrală şi de Est. “Nu am reuşit să ajungem la un acord cu aeroportul Băneasa, cel către care ne îndreptasem în primă fază, iar Otopeni percepe costuri de operare mai mari”, declara şi Peter Voets, marketing manager pentru Elveţia, Austria şi Europa de Est în cadrul easyJet. Low-cost-ul din Carpaţi înseamnă în aviaţia românească Blue Air, companie deţinută de omul de afaceri Nelu Iordache, şi Wizz Air, cu acţionariat maghiar, care transportă cumulat peste patru milioane de pasageri, mai bine de jumătate din trafic realizându-se de pe aeroportul bucureştean. Ei au fost şi cei care au ştiut să negocieze “pe româneşte” cu autorităţile de la Bucureşti, deci au primit frâu liber să zboare de pe Băneasa.
Ministrul Anca Boagiu relua în decembrie anul trecut o temă dezbătută încă din 2008 de predecesorii săi Ludovic Orban şi Radu Berceanu: “Băneasa trebuie să devină un city-airport de pe care să nu mai opereze companiile low-cost, ci doar aeronavele mici cu trafic de business”. Traficul de business este însă neglijabil, iar motivul invocat de Boagiu le sună multora cusut cu aţă albă. Două milioane de călători au zburat de pe Aurel Vlaicu în 2010, jumătate faţă de numărul celor de pe Otopeni. Dacă ne referim la cursele business, numărul lor ajunge în cel mai bun caz la ordinul zecilor lunar, argument care nu poate sta în picioare la nivel de costuri pentru funcţionarea şi întreţinerea unui aeroport. Interesele imobiliare din nordul Bucureştiului sau zgomotul reclamat de riveranii din zona aeroportului sunt motivele neoficiale vehiculate pentru decizia Ministerului Transporturilor. Şi la fel cum ideea venită pe drumul de la Poiana Braşov legată de introducerea anvelopelor de iarnă a devenit lege, Anca Boagiu demonstrează că şi aerogara se poate transforma în city-airport. “Este cel mai rău lucru care se putea întâmpla aviaţiei”, spunea CEO-ul Wizz Air, Joseph Varadi, la aflarea veştii. Cu doar trei săptămâni înainte vicepreşedintele John Stephenson declara că Bucureştiul e o piaţă suficient de importantă pentru afacerile maghiarilor din România pentru a nu pierde terenul câştigat. Planurile lui Nelu Iordache de a construi un nou terminal, anunţate în urmă cu doi ani, par astăzi rupte de realitate, însă Wizz şi Blue au arătat că vor cu orice preţ să ţină cu dinţii de Băneasa. Prima şi, respectiv, a treia companie aeriană ca mărime după numărul pasagerilor transportaţi sunt exemplul clar că reţeta low-cost a funcţionat perfect în ultimii trei ani. De aceea, ameninţările cu anularea curselor par desuete.
E greu de crezut deci că cineva va părăsi piaţa după închiderea aeroportului. Otopeniul va funcţiona la capacitate maximă, biletele se vor scumpi cât să acopere creşterea taxelor de aeroport cu 40%, iar pasagerii îşi vor spune că oricum condiţiile de pe Băneasa erau primitive, chiar dacă asta însemna bilete chiar şi cu zeci bune de euro mai ieftine. În sala de aşteptare de pe Otopeni vor aştepta la primăvară, unul lângă altul, omul de afaceri cu geantă de voiaj Ermenegildo Zegna şi căpşunarul cu sacoşa de rafie, prăjit de soarele Italiei.
Cel mai recent exemplu: anul acesta la reţeaua de autostrăzi trebuia să adăugăm 117 noi kilometri, potrivit promisiunilor din iarna trecută, dar spre final de an, când tragem linie, obţinem doar 21 de kilometri din autostrada Soarelui, pe care panglica s-a tăiat de două ori, o dată în vară şi o dată în toamnă, pentru fiecare bandă de pe cele două sensuri de mers. Urmează încă 32 de kilometri din Timişoara-Arad, ce ar trebui deschişi circulaţiei la mijlocul lunii decembrie. Şi cam atât. Concluzia: circa 50 de kilometri.
Într-adevăr, 2011 nu a fost un al tăierilor de panglici, ci mai degrabă al atribuirilor de contracte şi al declaraţiilor răspicate de tipul: “vom avea 100, 200, 1.000 de kilometri de autostrăzi în 2012, 2013, 2020”.
Partea bună este că, în sfârşit, după ce şi-au dat seama că ar putea pierde miliarde de euro de la Comisia Europeană, bani gratis, cei de la Ministerul Transporturilor au scos la licitaţie pe bandă rulantă tronsoane pe ruta Nădlac-Sibiu. Bila neagră însă este că până acum au început lucrări efective de construcţie doar pe 108 kilometri din cei 183 de kilometri atribuiţi în 2011, deşi ministrul Transporturilor Anca Boagiu spunea recent că în primăvara lui 2013 vom circula pe autostradă de la Nădlac la Sibiu.
Şi, gândindu-ne că iarna care bate la uşă este un sezon mort pentru construcţii, iar câteva dintre tronsoanele de pe această autostradă nici măcar nu au fost scoase la licitaţie (spre exemplu, sectorul Dumbravă-Deva), întrebarea care se pune este: să mai credem sau să nu mai credem?
Deranjant nu este neapărat faptul că nu au început lucrările pe toate tronsoanele, ci mai degrabă promisiunile autorităţilor cu privire la finalizarea acestor şosele. Altfel spus, verba volant, sripta manent.
Ştim cu toţii că anul electoral bate la uşă şi investiţiile (nu numai cele în infrastructură) trebuie accelerate pentru a ghida electoratul unde să pună ştampila de vot, însă basmul cu autostrăzile deja nu mai este crezut nici măcar de copii.
CNADNR spunea recent că, dintre autostrăzile din vestul ţării, pe Deva-Orăştie s-a lucrat cel mai mult până la finalul lunii octombrie, echivalentul a 14,75% din totalul lucrărilor (contractul pentru Deva-Orăştie a fost atribuit încă din toamna trecută, astfel că este normal ca lucrările să fie ceva mai avansate), în timp ce pe un tronson de 16,5 kilometri din Nădlac-Arad s-au executat deja 2% din lucrări. Despre celelalte autostrăzi deocamdată nu există o statistică privind stadiul fizic de execuţie, având în vedere că lucrările abia au demarat. Nu putem uita nici de cele opt şantiere începute în anii 2007-2008 şi care nici măcar nu au fost finalizate, deşi vorbim de tronsoane de 20-30 de kilometri. O situaţie specială are autostrada Moara Vlăsiei-Ploieşti, cu o lungime de 42 de kilometri şi care în primăvară a stat sub zodia rezilierilor, în condiţiile în care Ministerul Transporturilor i-a ameninţat pe cei patru regi ai asfaltului care o construiesc (Umbrărescu, Căşuneanu, Beşciu şi Vulpescu) că le va lua contractul. Ceruseră 100 de milioane de euro în plus ca să termine autostrada, dar după ce ministerul a pus piciorul în prag, constructorii s-au răzgândit şi au descoperit că pot face aceleaşi lucrări şi fără cei 100 de milioane de euro. Mai mult, şi-au asumat că autostrada va fi deschisă circulaţiei pe 15 decembrie. O altă promisiune deşartă, pentru că recent premierul Emil Boc a spus că cel mai probabil prin aprilie vom putea circula pe acest tronson. Plăteşte cineva penalităţi pentru întârzieri? Nu se ştie.
Despre autostrăzile inexistente din România s-au scris poate mii de pagini de ziar, s-au realizat sute de ştiri şi emisiuni şi se discută permanent, fie în cercul oamenilor de afaceri sau al managerilor de top care îşi stabilesc strategiile în funcţie de infrastructura de transport, fie în rândul oamenilor care nu-şi doresc decât să ajungă mai repede la destinaţie. Şi mai frustrant este însă când citeşti în Times of India informaţii care par secvenţe dintr-un film de la Bollywood: în India se construiesc zilnic 11 kilometri de autostrăzi. ZILNIC. Într-adevăr, este o ţară cu o suprafaţă de 14 ori mai mare şi o populaţie de 53 de ori cât a României, însă dacă raportăm la ţara noastră, rezultă că şi noi ar trebui să construim măcar 200 de metri pe zi (raportând la populaţie). Adică 73 de kilometri pe an. România are în prezent însă doar 334 kilometri de astfel de şosele şi promisiuni. Multe la număr. Va schimba oare ceva anul electoral care se apropie cu paşi rapizi?
Se pare că senatorii americani se pricep grozav la rebus, pentru că altfel este greu de imaginat cum au reuşit să scornească un nume de proiect legislativ precum “Preventing Real Online Threats to Economic Creativity and Theft of Intellectual Property”, care se abreviază extrem de sugestiv: PROTECT IP. În schimb, cei din Congres au renunţat la chestiunile stilistice, iar proiectul lor are un nume mult mai direct – Stop Online Privacy Act – şi cu o abreviere anostă: SOPA. Scuze pentru abuzul de engleză, însă va trebui probabil să ne obişnuim cu aceste abrevieri, deoarece în spatele lor se află o ameninţare directă la libertatea internetului şi chiar un atentat prostesc la principiile sale de funcţionare.
Iarăşi trebuie să fac cuvenita precizare: sunt pentru protejarea proprietăţii intelectuale, fie şi doar pentru că îmi câştig existenţa de pe urma ei. Sunt proiectant de software, iar programele sunt considerate opere de creaţie (chiar sunt) şi se bucură de protecţie legală, prin copyright şi (din păcate) brevete. Pe de altă parte, am trăit suficienţi ani sub un regim în care libertatea cuvântului era garantată prin constituţie şi legi, dar libertatea celui ce rostea sau scria cuvântul n-o putea garanta nimeni. Teoretic, n-ar trebui să existe nicio contradicţie între protejarea proprietăţii intelectuale şi libertatea de expresie, pentru că (dacă privim istoric) tocmai apariţia dreptului de autor a adus creatorilor posibilitatea să câştige bani de pe urma operei lor şi astfel să devină mai puţin dependenţi de sponsori, adică implicit mai liberi.
Însă teoria cea frumoasă nu prea are nimic de-a face cu practica, iar bănuiala mea este că divorţul dintre principiile onorabile (precum Primul Amendament al constituţiei americane) şi practica cenzurii pentru care noile proiecte legislative pregătesc terenul are câteva motive consistente. Unul este că lobby-ul industriei de divertisment americane (generic vorbind: Hollywood) a costat anul acesta 91,8 milioane de dolari, în vreme ce companiile de IT şi new media au cheltuit doar 91,5 milioane de dolari. Diferenţa este minusculă, dar balanţa o vor înclina politicienii – adică cei cărora amintirea episodului Wikileaks le provoacă în continuare coşmaruri, în vreme ce Hollywoodul le-a fost întotdeauna un aliat credincios, care merită răsplătit. Dacă vor vota în baza acestei simpatii, s-ar putea ca lucrurile să evolueze într-o direcţie pe care nu cred că şi-o doresc.
Foarte pe scurt, SOPA vrea să combată pirateria adoptând metode inspirate de practica unor ţări precum Iranul şi China, care instituie “liste negre” prin anihilarea unor situri web sau servicii internet prin intermediul manipulării serviciului DNS (Domain Name System). DNS este un sistem ierarhic şi distribuit care asigură translatarea între nume de domenii (precum www.google.ro) şi adrese internet numerice (IP) fără nicio semnificaţie pentru utilizator. Odată ce această echivalenţă este ruptă, domeniul în cauză dispare practic din internet. Uneori, chiar în ţări democratice, procedeul poate fi justificat, când este vorba de resurse care furnizează conţinut interzis (pornografie infantilă, propagandă extremistă etc.). Numai că aceste acţiuni urmează o hotărâre a justiţiei, în vreme ce SOPA prevede că o resursă din internet poate fi trecută într-o listă neagră în baza unei simple bănuieli conform căreia acolo se găseşte în mod ilicit conţinut sub copyright (sau alte forme de protecţie a proprietăţii intelectuale). Şi dacă aceasta nu este de ajuns, un deţinător de drepturi care presupune că o porţiune dintr-un site (fie şi doar o singură pagină) îi încalcă drepturile poate trimite o înştiinţare sistemelor de plată (Visa, Mastercard, PayPal etc.) şi furnizorilor de publicitate, care în termen de cinci zile trebuie să lase presupusul vinovat fără susţinere financiară, chiar dacă nu există o hotărâre judecătorească sau dacă serviciul se află sub protecţia unor aşa-numite “porturi sigure” (instituite prin DMCA – Digital Millenium Copyright Act). Principul seamănă cu cel din banc: întâi taie şi pe urmă numără.
Deşi declarativ acest sistem are în vedere pedepsirea celor care vizează furtul proprietăţii Statelor Unite, în realitate companiile americane vor fi cele mai lovite, iar pierderile ar putea să fie uriaşe. Pe de altă parte, specialiştii avertizează că “deranjarea” sistemului DNS – care se află la baza edificiului numit internet – ar putea avea efect de bumerang, deoarece inevitabil vor apărea sisteme paralele şi se va instaura haosul. Putem doar spera că raţiunea va triumfa, pentru că internetul este global şi efectele unei hotărâri greşite le vom resimţi cu toţii.