BusinessMagazin

Blog

  • AFACERI: Pana sa faca afaceri in turism, Lazar a vandut carnati si pui

    Pentru mediul de afaceri, numele lui Ion Lazar este legat de complexul hotelier Caro si de locul pe care il ocupa in topul celor mai bogati romani. Insa averea lui Lazar isi are radacinile in presa. Toate activele pe care si-a ridicat afacerile in ultimii zece ani au apartinut candva ziarului Adevarul: un teren de cinci hectare pe Barbu Vacarescu si doua structuri de bloc pe malul Dambovitei.

    Alo, buna ziua, Editura Adevarul. Cu ce va putem ajuta?“ – acesta este mesajul de intampinare pentru oricine suna la birourile hotelului Caro, cladirea din caramida rosie de la intersectia bulevardului Barbu Vacarescu cu Fabrica de Glucoza. Prima data te intrebi daca nu ai gresit cumva numarul de telefon. Nu e nici o greseala. Editura Adevarul nu mai inseamna nimic altceva decat complexul Caro din Bucuresti. Din mai 1991, Editura Adevarul si actualul ziar Adevarul sunt doua societati distincte. Editura Adevarul este fosta companie de stat care a editat ziarul in primul an de dupa Revolutie, ulterior privatizata, iar actualul ziar este o companie privata separata, desprinsa din entitatea de stat in 1991.

    In anii de dupa 1989, valoarea activelor fizice era subestimata. Petre Roman, premierul din acele timpuri, obisnuia sa spuna ca toata industria romaneasca este „un morman de fier vechi“. Prin extensie, orice cladire veche sau orice alt obiectiv industrial putea fi asimilat cu „mormanul de fiare vechi“.

    Ion Lazar, fost ziarist si angajatul unei firme de comert exterior inainte de 1989,  s-a numarat printre putinii care au intuit ca valoarea terenurilor si a cladirilor va creste in timp. La 58 de ani, Lazar e zambitor si rosu in obraji si are ceva din siguranta omului care stie ca daca s-a descurcat asa bine pana acum, va sti si de-acum inainte pe ce carti sa parieze; e atat de sigur, incat vorbeste fara retineri despre afacerile sale, dand chiar detalii financiare.

    In primele luni de dupa caderea regimului Ceausescu, pe vremea cand Editura Adevarului era, ca orice in tara asta, a statului, Lazar a transferat active imobiliare pretioase de la alte institutii de stat. Si s-a miscat repede, pentru ca, spune el, „transferul activelor de la o entitate a statului la o alta a fost posibil doar pana in iulie 1990“. 

    In acest interval, Lazar a adus in curtea Editurii Adevarul un teren de sapte hectare in zona Barbu Vacarescu (pe platforma fostei fabrici de glucoza, in care s-a turnat filmul „Pistruiatul“), doua structuri de bloc pe malul Dambovitei (la podul Natiunilor Unite), un teren la Mogosoaia si un altul langa soseaua de centura. Transferul in sine a fost gratuit, insa Editura a platit patru milioane de lei pentru niste tevi subterane care reprezentau active neamortizate. 

    „Aveam cunostinte ca pamantul si imobilele vor reprezenta o valoare. Asta stiam foarte bine dinainte de Revolutie, cand am avut ocazia sa vad aproape douazeci de tari straine“, spune Lazar.

    Prima decizie de capitalist luata de Lazar dateaza din februarie 1990. Atunci, a reusit sa separe Adevarul de Editura Presei Libere. „Am obtinut aprobare de la Atanasie Stanculescu, care era ministrul economiei la acea vreme, pentru constituirea Editurii Adevarul. Practic, ne desprindeam de Editura Presei Libere si dobandeam personalitate juridica.“ Actul constitutiv al noii entitati a fost ultimul semnat de Atanasie Stanculescu in calitate de ministru al economiei. Ulterior, Stanculescu a devenit ministrul apararii nationale.

    „La Editura Adevarul, am stabilit doua functii importante: de presedinte si de director general. Ma gandeam ca imi va ramane si mie una“, povesteste, ironic, Ion Lazar.  Ulterior, lucrurile au avut o desfasurare neprevazuta. In prima adunare a salariatilor noii institutii, Darie Novaceanu, primul sef al noului ziar Adevarul, a fost ales si presedinte, si director general, cumuland astfel ambele functii, dupa modelul francez. Propunerea ca o singura persoana sa intruneasca ambele pozitii i-a apartinut lui Dumitru Tinu, care la acea data era redactor-sef adjunct al ziarului, povesteste Lazar.

    Ion Lazar isi dorea mult sa aiba o functie de conducere, motiv pentru care a inceput „investigatiile“. Asa a aflat ca Darie Novaceanu era pensionat pe caz de boala. Si, conform legii contabilitatii de atunci, nu putea semna documente daca nu era angajat. „I-am pregatit lui Novaceanu un document si a fost nevoit sa renunte la una dintre functii. M-a numit director general. asta a fost norocul meu.“

    In Romania anului 1990 se citea presa, iar ziarele faceau bani – pentru stat, pentru ca ziarele care existasera inainte de 1989 nu se privatizasera inca. Adevarul atingea un tiraj de 2 milioane de exemplare pe zi si avea la sfarsitul lui 1990 un tiraj de 120 de milioane de lei, adica de circa 4 milioane de dolari, la paritatea de-atunci.

    Si tot atunci apareau si primele proiecte de privatizare. O incercare demna de notat a fost cea a lui Darie Novaceanu, presedintele Editurii Adevarul. „A fost un grup de cinci oameni din ziar in frunte cu Novaceanu care au incercat sa faca o societate separata. Era in martie 1991“, isi aminteste Lazar. Ulterior acestei incercari, Darie Novaceanu a fost exclus din Editura.

    Dar inevitabilul trebuia sa se produca. In mai 1991, toti ziaristii de la Editura Adevarul s-au transferat, rand pe rand, la ziarul privat Adevarul, unde detineau toti actiuni. Capitalul social al companiei a fost de 2,1 milioane de lei si angajatii au primit actiuni pe o grila de la unu la zece. Si Lazar devenise actionar la noua companie, la care a fost ales chiar membru al Consiliului de Administratie, considerent pentru care a putut cumpara zece actiuni cu 50.000 de lei. Ca o simetrie peste timp, Lazar detine in prezent 10,44% din actiunile Adevarului. Asta, bineinteles in urma unor preluari succesive. 

    Lazar vroia insa sa fie mai mult decat simplu membru al Consiliului de Administratie – isi propusese sa devina director general si la societatea privata. Cum nu s-a putut, s-a resemnat cu postul pe care deja il detinea: director la compania de stat Editura Adevarul. „Din orgoliu, am preferat sa raman director la editura de stat, care nu mai avea obiect de activitate, insa ramasese cu activele. Acum aveam teren, aveam active, dar aproape ca nu aveam bani de taxi“, spune el.

    Dumitru Tinu a fost ultimul care a plecat de la compania de stat, fara sa fi intuit, se pare, cat de bogata avea sa devina Editura Adevarul. Peste ani, Lazar avea sa-l invite la complexul Caro, pe malul lacului, si sa-i arate cum s-a schimbat locul.

    Timp de trei luni, noul ziar privat Adevarul a mentinut relatia cu partenerii prin intermediul Editurii Adevarul. „Noi aveam contractul de tiparire, contractul de hartie si cel de inchiriere“, explica Lazar. Ulterior, ziarul si-a stabilit propriile relatii directe cu furnizorii. Dar de privatizat avea sa se privatizeze, in 1994, si compania de stat. Ion Lazar, impreuna cu membrii Consiliului de Administratie al societatii si 49 de angajati, au preluat compania prin metoda MEBO: Lazar a dobandit 43% din actiuni, printr-un credit bancar, spune el, pe care l-a achitat in trei ani. Activele societatii au fost evaluate la 740 de milioane de lei si reprezentau 5,5 hectare de teren in zona Barbu Vacarescu si doua structuri de bloc de pe malul Dambovitei. Prin preluari succesive, Lazar detine acum 57% din companie. 

    Potrivit unui studiu privind impactul pri-vatizarii in masa realizat de Florin Pogonaru si de Camil Apostol in 1999, circa 6.300 de companii au fost privatizate prin metoda MEBO. „Fondul Proprietatii de Stat a pastrat 70% din capitalul social al celor 6.280 de societati in scopul administrarii in numele statului pana la privatizare. Celelalte 30% din capitalul social au fost distribuite fondurilor proprietatii private conform unor criterii zonale si sectoriale“, se arata in raport. Aceste societati au fost cumparate fie cu bani, fie cu certificate de proprietate. In coplesitoarea majoritate a cazurilor, cei care au devenit proprietarii acestor companii au fost directorii din acea vreme. Ei erau cei care aveau bani – sau acces la bani – si, cel mai important, stiau care e valoarea activelor detinute de fostele societati de stat.

    Celalalt actionar important de la Editura Adevarul este o companie franceza din domeniul energiei, SIIF, cu 37%. Contributia cea mai importanta a celor de la SIIF a constat in ridicarea unei cladiri de birouri in interiorul unei constructii mai vechi din caramida rosie din incinta complexului Caro, pastrandu-se astfel aerul „de epoca“. Partenerul francez este, in egala masura, si investitor, si important client al complexului Caro. Mai intai, a investit 2,7 milioane de euro in constructie si apoi, are cu Editura Adevarul un contract de inchiriere in valoare de 2,6 milioane de euro, pe o perioada de 15 ani. „Pana acum au platit 600.000 de euro. Mai au de dat inca doua milioane de euro. Aceste venituri din chiria pentru teren cresc considerabil profitabilitatea companiei“, explica cu satisfactie Ion Lazar.  

    Pana sa dezvolte complexul Caro, viata n-a fost usoara pentru compania lui Lazar. Primele indeletniciri ale Editurii Adevarul, dupa desprinderea de ziarul Adevarul, au fost comertul cu carnati si cu pui – spre amuzamentul celor de la ziar. Cu timpul, activele cu care se pricopsise compania au inceput sa isi arate valoarea. Pe terenul de pe Barbu Vacarescu a fost ridicat hotelul si cladirile de birouri, iar structurile de bloc de pe malul Dambovitei au fost vandute. In 2002, la opt de ani de la privatizare, blocurile au fost cumparate tot de stat. Lazar deja ii vanduse un bloc lui George Constantin Paunescu. „I l-am dat cu conditia sa il definitiveze pe cel care imi ramasese mie“, spune Lazar. Valoarea fiecarui bloc a fost stabilita la 1,5 milioane de dolari. 

    Acum, se poate spune ca compania condusa de Ion Lazar este extrem de profitabila. Anul trecut, a avut o cifra de afaceri de 2,2 milioane de euro, rata profitului apropiindu-se de 50%. Profitul ridicat se datoreaza, in primul rand, veniturilor din inchiriere. Desi compania se numeste, in continuare, Editura Adevarul, activitatea sa nu mai are nimic in comun cu editarea de carte sau presa. „Circa 70 de procente din cifra de afaceri vin din turism, 15% din inchirieri si restul de 15% din constructii, pentru ca ridic cladiri in regie proprie“, explica Lazar, care a lasat afacerile cu turism pe mana fiului sau, Octavian Lazar. 

    Afacerea cu care de fapt si-a inceput viata de antreprenor, anume ziarul Adevarul, nu mai e o sursa semnificativa de bani pentru Ion Lazar – si nici o preocupare curenta. „Anul trecut, am luat dividende de doua miliarde de lei aferente pachetului de 10% pe care il detin in companie. Insa mi s-a spus sa nu ma bucur de ei, pentru ca banii vor fi investiti in sediul ziarului“, adauga el.

    Modul in care a facut avere Ion Lazar este, de fapt, istoria redusa la scara a privatizarii din Romania postdecembrista. Cine a intuit in primii ani ca niste ruine si cinci hectare de pamant vor valora ceva in timp a ajuns bogat in zilele noastre. Averea lui Lazar este estimata in Topul celor mai bogati romani la 16 milioane de dolari.

  • Aici nu s-a miscat nimic

    Acum opt ani, cred, caricaturistul Ion Barbu a facut intr-una din editiile cotidianului Ziua un desen in care-l infatisa pe Emil Constantinescu, pe atunci presedinte al Romaniei, tinut in carca de consilierul prezidential Zoe Petre. Presedintele se uita peste gard, intreband: „Zoe, tu te misti sau se misca tara?“.

     

    Situatia, transpusa intr-o caricatura, mi s-a parut extraordinar de reprezentativa pentru ceea ce se intampla. Atunci ar fi trebuit sa se intample, din pacate, ceea ce se petrece abia acum. Tara se misca si „economia duduie“, ca sa-l citam pe premierul Calin Popescu Tariceanu. Cresterea puterii de cumparare se simte in buzunare. Dar nu pentru toata lumea, avand in vedere ca nu este distribuita uniform nici la nivelul intregii tari, nici in portofelele oamenilor. Unii castiga mai mult, altii castiga mai putin, altii deloc. Sunt regiuni in tara in care forta de munca a inceput sa fie bine platita, in Transilvania si in Bucuresti (existand chiar deficit de personal), si zone de saracie lucie, precum Moldova.

     

    Ceea ce se intampla de 3-4 ani in domeniul investitiilor, in special al celor straine, in-cepe sa dea roade. Dacia si-a revenit, iar vanzarea de automobile Logan si peste granita va aduce un plus de 300 de milioane de euro la exporturi. Lakshmi Mittal, magnatul otelului, a facut aproape 500 de milioane de dolari profit la Sidex Galati, in conditiile in care combinatul aducea acum cativa ani pierderi de 100 de milioane de dolari anual. Marii retaileri – Metro, Carrefour, Cora, Selgros, Billa etc. – au schimbat din temelii comertul. Lohnul, un apanaj al industriei textile – salvarea economiei romanesti in deceniul trecut, dar avand productivitate si castiguri scazute – e inlocuit de lohnul auto.

     

    Investitiile marilor producatori de componente auto, care depasesc pana acum un miliard de euro, au scos de la naftalina calificarea de inginer, iar cateva orase au ramas fara someri. Conceptul de relocare, atat de familiar americanilor, incepe sa prinda viata si la noi, avand in vedere deficitul de forta de munca din anumite zone. Investitorii austrieci, germani, francezi, italieni (OMV, E.ON Ruhrgas, Gaz de France, Enel) ocupa acum pozitii strategice in sectorul energetic.

     

    Americanii infig steagul, prin achizitii, in industria bunurilor de larg consum si in industria alimentara (e vorba de Pepsi si Smithfield, ca sa le mentionam doar pe cele recente). Si nu pe bani putini. PepsiAmericas, al doilea imbuteliator de Pepsi la nivel mondial, a decis sa plateasca 51 de milioane de dolari pentru 49% din afacerea Pepsi de pe piata romaneasca, dezvoltata de la zero de un grup de investitori israelieni. Si cand te gandesti ca statul a vandut 92% din Sidex pentru 70 de milioane de dolari dupa o administrare falimentara de un deceniu… Primul producator american de carne de porc, Smithfield, anunta ca este dispus sa aloce 800 de milioane de dolari in urmatorii ani pentru a-si intari pozitia pe piata romaneasca si de a ataca, de aici, piata europeana.

     

    Importatorii romani au cel mai bun an si vand masini pe banda rulanta. Retailerii de electrocasnice bifeaza un nou sezon de exceptie, iar antreprenorii imobiliari baga adanc de tot buldozerul in pamant. Exista cerere, iar oamenii cumpara. Au bani. Bancile au ajuns sa alerge dupa clienti, iar vanzatorii de credite nu mai sunt o notiune abstracta. Leul a devenit, in ultimii doi ani, o moneda valoroasa, daca ne uitam cum a scazut cursul valutar fata de euro si dolar. Dobanzile la lei sunt doar cu cateva procente mai mari decat cele la valuta. Putini au fost cei care s-au asteptat la o asemenea evolutie intr-un interval atat de scurt. Iar toate aceste lucruri se petrec in Romania. Dar in Romania privata, in cea care munceste si care produce. In cea care vrea sa castige mai mult, sa se mute intr-o locuinta mai mare, sa-si petrea-ca vacanta la scufundari in Egipt.

     

    In Romania de stat sunt greve. Ceea ce se intampla acum la CFR sau in sectorul sanitar arata cat de in urma au ramas economia si administratia de stat. Aici lucrurile s-au miscat prea putin sau chiar deloc. Desenul facut acum vreo opt ani de Ion Barbu ar putea intra din nou in paginile ziarului, cu amendamentul ca personajele ar trebui schimbate. Ar putea fi pusi in locul lui Emil Constantinescu si al lui Zoe Petre sindicalistii ori cei care conduc companiile de stat – pentru ca oricum au facut si fac afaceri impreuna. Se tin reciproc, de fapt, in carca. Pe ei nu i-a putut schimba nimeni in mai bine de un deceniu – sunt aceiasi, nici un fel de restructurare nu s-a facut. Din pacate, grevele nu produc pagube doar in curtile lor – pagubele intra si in curtile altora, ale celor din economia care se misca.

     

    In 1998 am participat, in Statele Unite, la un seminar despre transporturi. Un consultant american angajat de Traian Basescu, pe atunci ministru al transporturilor, l-a intrebat pe seful de la una dintre societatile CFR-ului cum vede el rezolvarea deficitului dintre venituri si cheltuieli in compania pe care o conducea. Raspunsul a venit imediat, nonsalant si dezarmant: „Maresc tarifele“. Americanul l-a intrebat: „Dar mai intai te-ai gandit la reducerea cheltuielilor?“. Ideea nu trecuse si prin capul romanului. Lucrurile stau la fel si dupa sapte ani de la acea intamplare.

  • De la Scanteia in topul celor mai bogati romani

    In anii ‘70, Ion Lazar era ziarist la Scanteia, ulterior orientandu-se spre treburi strict administrative. Prin preluari succesive, a ajuns sa detina in prezent 10,44% din Adevarul, fiind, dupa Ana Maria Tinu (85%), cel mai important actionar al ziarului.

    DESPRE ACTIVELE ADEVARULUI: „Din punct de vedere al activelor, structura este fragila. Practic, nu are active. S-a investit foarte putin. Avem un singur teren, de 1.400 mp, langa stadionul Dinamo“.

    DESPRE CONCENTRAREA ACTIUNILOR: „Ideea concentrarii a aparut in 2002, cand mai multe grupuri straine erau interesate sa cumpere actiuni la Adevarul. Cel mai mare pachet de actiuni nu depasea 10-15 procente. Dumitru Tinu a fost cel care si-a consolidat pozitia prin preluari succesive. Primul pe care l-a convins sa vanda a fost Cristian Tudor Popescu. In decembrie 2002 Tinu adunase 70% din actiuni“.

    CAT AU COSTAT ACTIUNILE: „Pretul oferit pe o actiune a variat intre unu si 2,5 dolari. Ziarul avea in total 700.000 de actiuni. De exemplu, C. T. Popescu a primit pentru un pachet de 10% circa 170.000 de dolari. Pachetul pe care a reusit sa-l concentreze Tinu, cred ca insuma 500.000 de dolari. O parte din bani i-a avut din platile pe care i le facea Taher in calitate de membru al CA de la Marriott“.

    DESPRE ACTIONARIATUL ACTUAL: „Acum, eu detin 10,44% din companie, iar Ana Maria Tinu are pachetul majoritar: 85%“.

  • Drumurile ocolite sunt cele mai scurte

    Daca n-a putut cumpara direct nici o distributie de gaz de la noi, Gazprom vine in Romania, prin Germania. Compania rusa va face un parteneriat cu E.ON Ruhrgas, proprietarul Distrigaz Nord. Tinta: livrarea de gaz, prin Romania, catre Europa Occidentala.

     

    Acum mai bine de un an, cand Gazprom „dadea tarcoale“ distributiilor de gaz din Romania, seful companiei creiona o oferta tentanta pentru autoritatile de la Bucuresti. Unul dintre cei mai puternici oameni din Rusia, Alexei Miller, presedintele comitetului de conducere al Gazprom, oferea, in schimbul Distrigaz Sud, „un contract de lunga durata pentru livrarea de gaze in Romania“.

     

    Avantajul parea sa fie de partea Romaniei. In loc sa cumpere gaz rusesc, din Germania, l-ar fi putut primi direct din tara de origine. Iar comisionul firmei germane ar fi disparut din pretul final. Cel putin pe hartie. Oficialii MEC nu s-au aratat, insa, impresionati de propunerea lui Miller. Cu atat mai mult cu cat ea a venit acompaniata de o oferta mult prea mica pentru Distrigaz Sud, spun surse din sectorul energetic. Asa se face ca Romania nu a beneficiat de acel contract „pe termen lung pentru livrarea de gaz“, iar Gazprom a fost eliminat din cursa pentru cumpararea distributiilor de gaze.

     

    Surpriza a venit, insa, cu cateva zile in urma. E drept, compania rusa nu a intrat direct pe piata romaneasca a gazelor naturale. In schimb, a gasit portita pentru a veni la Distrigaz. Nu Sud, cum si-ar fi dorit – care a ajuns in mana francezilor de la Gaz de France – ci Nord, aflat in proprietatea germanilor de la E.ON Ruhrgas. Gigantul rus ar urma sa incheie un parteneriat cu compania germana, pentru crearea unui joint-venture pe piata romaneasca.

     

    „Avem ocazia sa intram in afaceri cumparate de E.ON in Romania“, spunea, recent, Alexander Medvedev, directorul executiv adjunct al Gazprom. Calculul a fost simplu: daca nu pot cumpara, atunci macar sa aiba „relatii contractuale“, cum le numea Medvedev, cu proprietarii energeticii romanesti. Analizand „oportunitatile“, Gazprom si-a gasit, pe piata romaneasca, unul dintre partenerii traditionali de afaceri – E.ON. Compania germana detine, deja, 6,5% din Gazprom.

     

    Proprietar al distributiei de gaz din nordul tarii, Ruhrgas ii ofera gigantului rus posibilitatea „conectarii“ la reteaua de clienti-tinta pentru compania rusa. Cum firma rusa furnizeaza deja un sfert din gazul consumat de Europa Occidentala,  drumul direct al conductelor de gaz prin Romania nu face decat sa-i usureze viata. Proiectul asocierii Gazprom – E.ON nu se limiteaza numai la distributia de gaz din Romania. Planurile celor doua companii sunt cu mult mai „largi“. Grupul german ar putea fi cooptat intr-o societate mixta, alaturi de Gazprom si compania germane BASF. Aceasta societate ar urma sa exploateze un zacamant de gaze din Siberia.

     

    Exploatare urmata, oarecum firesc, de construirea unei conducte de gaze din Rusia pana in Germania. Poate cu Romania ca tara de tranzit. Castigatori din toata aceasta afacere par sa iasa doar cele doua companii implicate. Gazprom va reusi sa intre in Romania, pe ocolite, ce-i drept. Ba mai mult, va avea calea deschisa catre tarile europene mari consumatoare de gaz. E.ON va „musca“ o parte din profit. Si va putea vinde pe piata romaneasca energie importata din Rusia, la preturi mici. Consumatorul roman, in schimb, nu va simti foarte tare avantajele importurilor ieftine. Preturile utilitatilor trebuie sa se alinieze cu cele europene, indiferent de pretul la care o companie ar putea importa gaz sau electricitate. Nici statul nu castiga mare lucru.

     

    Daca ar fi sa luam de bune declaratiile lui Alexei Miller, de anul trecut, poate Romania ar fi avut, acum, un contract pe termen lung pentru importul de gaz direct din Rusia. Asta daca Gazprom prelua vreo distributie de gaz de la noi. Asa, Gazprom vine oarecum fara obligatii in Romania. Cat de scumpa a fost alegerea investitorilor pentru distributiile de utilitati incepem sa simtim cu totii. Iar factura lunii iulie va sta marturie pentru acest lucru: 10% in plus pentru gaz, 5% in plus pentru energia electrica. Deocamdata.

  • Afacerea Editura Adevarul

    La inceputul anilor ‘90, ziaristii de la Adevarul au plecat „de la stat“ si si-au facut firma particulara, in vreme ce Lazar a ramas director la stat, stapan peste o avere nebanuita. In prezent, averea lui Ion Lazar este estimata la 16 milioane de dolari in topul celor mai bogati romani.

    ACTIONARIAT: 57% din actiuni sunt detinute de Ion Lazar, 37% ii revin companiei franceze SIIF, restul apartinand unor actionari mai mici. SIIF este si un important generator de venituri pentru companie, platind chirie pentru terenul pe care a construit un sediu de birouri. 

    PROFITABILITATE: Firma a avut anul trecut o rata a profitului de aproape 50% dintr-o cifra de afaceri de 2,2 milioane de euro. Profitul este mare datorita veniturilor din chirii. Suprafata inchiriata catre companii (inclusiv terenul inchiriat de SIIF) totalizeaza 4.200 mp. 

    STRUCTURA VENITURILOR: 70% din cifra de afaceri provine din turism, 15% din chirii si 15% din constructii (e vorba de lucrarile in regie proprie).

  • Lasati copiii sa mearga in Europa

    Poate ca toate vacantele copiilor seamana una cu alta, dar cu siguranta unele sunt mai vacante ca altele, am putea spune, parafrazandu-l pe George Orwell. Pentru ca intre clasicele vacante petrecute la tara, la bunici, si o vacanta de cateva saptamani intr-un campus european sunt ceva diferente.

    Un nou „segment“, cum il numesc specialistii, si-a facut loc in ultimii ani in turismul romanesc: cel al parintilor care-si trimit copiii in tabere in strainatate. Luiza Lupu, notar public, si-a trimis pentru prima oara fetita in-tr-o tabara in strainatate acum trei ani. Copilul, care avea pe atunci 13 ani, a venit „foarte incantat“ de conditiile de acolo, drept pentru care si in anii urmatori parintii au trimis-o in tabere similare fie tot in Anglia, fie in Germania. „Saptamana trecuta am inscris-o pentru o tabara de doua saptamani in Spania, langa Barcelona. Va pleca la inceputul lunii iulie“, explica Luiza Lupu. 

    Ea spune ca aceste tabere internationale sunt avantajoase pentru copii pentru ca, in primul rand, acolo participa la cursuri de limbi straine si, in al doilea rand, pentru ca acolo isi fac prieteni din toata lumea.

    „Pana acum trei ani, cand am aflat ca exista astfel de tabere, ne straduiam sa luam copilul cu noi in concedii, dar era mai rau, pentru ca vacantele erau mai scurte, iar fetita nu se distra la fel de bine precum o face cu cei de varsta ei“, explica Luiza Lupu.  Chiar daca nu au devenit inca o parte semnificativa a turismului romanesc, taberele pentru copii in strainatate incep sa devina macar o moda – una chiar folositoare. Daca acum cativa ani plecau in fiecare vara in tabere in strainatate cateva sute de copii din Romania, pentru acest an agentii de turism estimeaza ca numarul acestora se va apropia de 1.000. Si asta doar prin intermediul agentiilor de turism, pentru ca si Agentia Nationala a Taberelor a trimis „la joaca“ in strainatate peste 1.500 de copii in fiecare din ultimii doi ani.

    Practic, clientii acestui tip de turism sunt copiii persoanelor cu venituri ridicate, care, tocmai pentru ca sunt foarte ocupate, prefera sa isi trimita copiii in astfel de vacante. Si asta se intampla din doua motive. In primul rand, copiii vor invata sa se descurce singuri, inclusiv sa calatoreasca fara parinti, vor cunoaste copii din alte tari, vor constata ca a invata engleza sau franceza la scoala nu e inutil, ci indispensabil, vor fi nevoiti sa se adapteze, fie si pentru o perioada scurta, regulilor unei vieti diferite de cea de-acasa. Un al doilea motiv, pe care putini il formuleaza explicit, e ca trimitandu-ti copilul in tabara, chiar te poti odihni in cele doua saptamani de concediu pe care iti poti permite sa le petreci departe de serviciu.

    Unul dintre „pionierii“ acestei piete e Carmen Ivascu, care din 1992 si pana anul trecut s-a ocupat de programele turistice pentru copii la agentia Lar Tours din Bucuresti.  In urma cu 13 ani, Carmen Ivascu a format prima grupa, spune ea, de doar cinci copii – adica fiica ei si copiii unor prieteni. I-a trimis intr-o tabara de vara la Londra. In anii urmatori, programul a fost dezvoltat, astfel incat in 2004, prin Lar Tours au plecat in vacante in strainatate circa 250 de copii, dintre care 200 au mers in Anglia, iar restul in Spania, Italia sau Germania.

    „In afara exista o adevarata industrie de programe de vara pentru copii. Doar noi si rusii mai mergem in grupe cu copiii in excursii“, explica Ivascu, care s-a mutat intre timp la agentia Regional Air Tours, dar se ocupa tot de organizarea de tabere in strainatate. In general, spun agentii de turism, cei care isi trimit copiii in astfel de tabere aud de la altii. Nu prea intra oameni de pe strada in agentie. „Oricum, acest produs se adreseaza familiilor cu venituri peste medie, adica peste 1.000 de euro pe luna, din ce in ce mai multe in Romania. Parintii acestor copii provin din domeniile bancar, asigurari etc. Cei mai multi vin din Bucuresti, dar de 2-3 ani am inceput sa «atacam» si provincia“, spune Carmen Ivascu.

    Tocmai faptul ca numarul familiilor cu venituri peste medie este in crestere a facut ca si alte agentii de turism sa ia in calcul si acest gen de turism. Happy Tour, de exemplu, cea mai mare agentie de turism din Romania in ultimii ani din punct de vedere al cifrei de afaceri, a lansat in 2003 un program similar de „tabere de limbi straine pentru copii“, organizate preponderent in Anglia si tot la preturi de peste 1.000 de euro pachetul turistic, plus costul biletului de avion.  „Anul trecut, am avut circa 160 de copii care au plecat in strainatate prin astfel de programe. Copiii beneficiaza de 15-20 de ore de engleza pe saptamana, plus diverse excursii si programe de distractii“, explica Ioana Orbeanu, responsabil de programe educationale la Happy Tour.

    La randul ei, si aceasta spune ca cererea de pachete turistice pentru copii este in crestere de la an la an si ca incepe sa se simta, deja, o presiune a cererii. 

    Exista insa si agentii care organizeaza excursii in strainatate pentru copiii ai caror parinti au venituri medii. Agentia Jeka-Turism, de exemplu, a trimis anul trecut in strainatate, cu autocarul, 200 de copii, toti in Austria, in Tirol. Pretul de catalog al unei astfel de excursii de zece zile este de circa 270 de euro, in aceasta suma fiind incluse si mesele. In general, Jeka se adreseaza direct scolilor, iar la fiecare sapte elevi, un profesor insotitor poate merge gratuit in aceste excursii. 

    In principiu, fie ca e vorba de o agentie sau de alta, lucrurile se petrec cam la fel: parintele plateste biletul si isi conduce copilul la aeroport, unde se va intoarce peste doua saptamani – sau peste o luna – pentru a-l lua in primire. Ce se va petrece intre aceste doua vizite la aeroport ii va povesti copilul, la intoarcere. De exemplu ca, la sosire, a fost inclus, in functie de varsta, intr-o grupa de opt copii – de obicei intr-o grupa sunt doar doi copii din aceeasi tara, astfel incat fiecare sa fie nevoit sa vorbeasca intr-o limba straina pentru a se intelege cu ceilalti. Parintii vor mai afla ca primul test din campus a fost cel de limba straina si ca, in functie de nivelul cunostintelor, copilul a fost trecut la incepatori, medii sau avansati. De obicei, taberele internationale includ, in programul zilnic, trei ore de limba straina, dupa-amiaza se organizeaza diverse activitati (inot, tras cu arcul, catarat, carting, plimbari cu motocicleta sau sporturi de apa), iar seara copiii au program de discoteca, barbeque, karaoke sau programe culturale. 

    Aceste tabere, apreciaza Carmen Ivascu, sunt foarte potrivite pentru copii de 9-13 ani. „Pe cei cu varste intre 14 si 18 ani, care, in general, nu mai accepta un program foarte strict, ii dirijam catre campusurile din universitati, unde au un program mai lejer“, adauga ea. Si daca cei din Europa ne trimit an de an ca turisti sute de mii de batrani – una dintre putinele categorii de turisti pentru care Romania mai este cat de cat atractiva, ar fi extraordinar ca in urmatorii ani sa le putem trimite si noi macar cateva zeci de mii de copii.  

  • GAZPROM

    Grupul rus Gazprom este cel mai important furnizor de gaz pentru Europa Occidentala. Circa o treime din necesarul de gaz este importat de la compania rusa.

     

    Productie: Compania a produs, in 2004, 545 de miliarde de m.c. de gaz.

    Profit net: Grupul a inregistrat un profit net de 4,3 miliarde de euro.

    Angajati: Compania, inclusiv sucursalele sale, are 300.000 de angajati. 

  • Inversare de trend

    Putin cate putin, dobanzile la care Ministerul Finantelor emite titluri de stat au inceput sa urce in cursul lunii aprilie, presimtind parca rabufnirea inflatiei pana la peste 1,5%. Cel mai vizibil au crescut dobanzile la obligatiuni cu scadenta la trei si cinci ani: fata de luna martie, Finantele s-au imprumutat la rate mai mari cu 1,15, respectiv 1,3 puncte procentuale.

    In aceste conditii, se poate spune ca martie a consemnat veritabile minimuri istorice ale dobanzilor la titluri de stat, asa cum s-a intamplat si in cazul inflatiei, care a scazut la 8,7%. Dupa ce au scazut rapid in decurs de trei luni, intrand spectaculos sub pragul de 10% sub care inflatia alunecase inca din noiembrie 2004, dobanzile la titlurile de stat au coborat pana la un minim de 6,5% pe an in cazul obligatiunilor emise pe cinci ani.  La scadenta de trei ani, Ministerul Finantelor a reusit sa impinga dobanzile in jos pana la 6,75% pe an, profitand din plin de excesul de lichiditati de pe piata, tolerat de Banca Nationala a Romaniei pentru a grabi scaderea generala a dobanzilor.

    Alaturi de dobanzile la titluri, au urcat usor si dobanzile la depozitele pe o luna atrase de Banca Nationala a Romaniei de la bancile comerciale, acestea constituind in continuare cel mai puternic reper de dobanda pentru piata financiara. 

    Astfel, comparativ cu aceeasi luna martie, dobanda la care banca centrala a atras lichiditati a urcat pe nesimtite de la un minim istoric de 6,9% pana la un nivel mediu de 8% la care s-a stabilizat in cursul ultimelor licitatii din aprilie.  Chiar daca presiunile pietei in sensul cresterii dobanzii au continuat, BNR a respins constant ofertele cu dobanda mai mare de 8%. Tinzand sa prinda din urma scaderea dobanzilor de pe piata, la inceputul lui aprilie Banca Nationala a redus dobanda sa formala de politica monetara cu nu mai putin de doua puncte procentuale, pana la 12,5% pe an.

    In masura in care se consolideaza tendinta de crestere a dobanzilor manifestata in luna aprilie, dobanda Bancii Nationale a Romaniei s-ar putea reapropia de cele practicate efectiv pe piata. In acest context al semnalelor de inversare a trendului descendent al dobanzilor la obligatiunile de stat, Ministerul Finantelor a lansat in premiera in luna aprilie obligatiuni de stat cu scadente pe termen mediu si lung: la sapte, zece, doisprezece si cincisprezece ani. Si in ciuda scepticismului exprimat de piata, emisiunile respective de obligatiuni au fost suprasubscrise consistent. 

    Sumele foarte mici ridicate de Finante si aparitia oarecum fortata a acestor instrumente cu maturitati lungi nu au legitimat dobanzile obtinute ca adevarate repere de pret pentru piata financiara. Oricum, Ministerul Finantelor a bifat astfel completarea portofoliului de instrumente, indeplinind unul din criteriile de convergenta la Uniunea Europeana care impune existenta unor repere de dobanda pe termen lung.

    La scadenta de sapte ani, obligatiunile au fost plasate cu o dobanda de 7% pe an, in timp ce titlurile adjudecate pe 10 ani poarta o dobanda fixa anuala de 6,75% – niveluri ce pot fi considerate ridicate avand in vedere ca sunt aceleasi cu dobanzile de la trei si cinci ani, fara a mai pune la socoteala perspectiva scaderii consistente a dobanzilor curente intr-un interval de pana la zece ani.

    Mai mult, gradul de incertitudine inca ridicat in privinta evolutiilor economice pe termen lung a impus o prima de pret la obligatiunile pe 12 si 15 ani, acestea fiind adjudecate la 7%, respectiv 7,25% pe an.

    Ultimul semnal de crestere a dobanzilor la titluri de stat a venit in urma cu doua saptamani, la licitatia pentru obligatiuni pe doi ani: Finantele au ridicat cu 10 mld. de lei mai putin decat isi propusesera din cauza ca restul ofertelor avansate de banci pretindeau dobanzi mai mari de 7,5% pe an – nivel mentinut din martie. In aceste conditii, ridica semne de intrebare disponibilitatea Ministerului Finantelor de a ridica bani de pe piata la dobanzi in crestere evidenta la doi si trei ani, desi pretinde ca nu duce lipsa de fonduri, iar deficitul bugetar trebuie mentinut cat mai scazut. 

    Una din interpretarile acestei decizii poate fi chiar anticiparea unor cresteri si mai mari de dobanda in perioada urmatoare, asa incat Finantele au hotarat sa profite de nivelurile actuale.

    Cert este ca saltul neasteptat de mare al inflatiei in luna aprilie, cand a revenit peste pragul de 10%, poate actiona ca un element de presiune pentru cresterea dobanzilor, cu atat mai mult cu cat acestea au ramas cu mult sub inflatie.

    Determinanta va fi inflatia pe luna mai. Daca aceasta confirma un trend de crestere, poate fi amenintata chiar inclinatia de economisire in banci in lipsa unor majorari de dobanda.   

  • E.ON RUHRGAS

    E.ON Ruhrgas a preluat distributia romaneasca de gaz Distrigaz Nord. Compania este numarul unu in domeniul gazelor naturale in Germania.

     

    Profit: Grupul german a inregistrat un profit de 968 mil. euro in 2004.

    Vanzari: Compania a vandut, anul trecut, 641 de miliarde echivalent kilowati.

    Angajati: In 2004, numarul angajatilor E.ON Ruhrgas a fost de 2.502.

  • Miron Cozma, Iliescu, PSD. Cine e prizonierul cui?

    Daca i-ai pune in ring pe Omar Hayssam si Miron Cozma, cine ar castiga? Nu trebuie sa fii foarte perspicace ca sa-ti dai seama ca pleata lui Miron Cozma ar falfai mandra peste chelia hayssama. Ca s-a gandit sau nu cineva la acest meci nu se poate spune cu precizie, dar se poate banui.

     

    Eliberarea fostului lider al minerilor, cu zece ani inainte de termen, in chiar ziua comemorarii a 15 ani de la cea mai sangeroasa mineriada, a schimbat dintr-o data temele de pe prima pagina a ziarelor. Putini au aratat ca eliberarea lui Cozma a fost facuta, in realitate, de Ion Iliescu si al sau ultim decret de presedinte si ca, acum, justitia nu a putut decat sa constate nelegalitatea anularii gratierii (autor, acelasi Iliescu). Nici macar Cozma nu pare sa realizeze ca ii datoreaza libertatea de acum lui Ion Iliescu; el a ramas doar cu supararea celor sase-sapte luni de puscarie de dupa.

     

    Personaj paradoxal, deopotriva usor de folosit dar si imprevizibil, cu o personalitate saltareata, Miron Cozma a iesit atacandu-si dur vechiul tovaras de jocuri dubioase si propunand schimbarea unei denumiri: mineriadelor trebuie sa li se spuna iliesciade. Declaratiile, spumegate timp de aproape o ora la poarta penitenciarului de maxima siguranta, parca ar fi fost convenite in lungile luni de detentie. Rostite in contextul in care procurorul Dan Voinea tocmai il pusese sub invinuire pentru mineriada din 13-15 iunie 1990 pe Ion Iliescu, noile declaratii ale lui Miron Cozma au avut, deja, mai multe efecte notabile.

     

    Primul efect: vazandu-se atacat din doua parti convergente (dosarul 13-15 iunie si declaratiile lui Cozma), Ion Iliescu a privit in jur si a decis ca e mai intelept sa nu ramana chiar singur. Cu basca in mana, s-a reintors de unde nici nu apucase sa plece: in hulitul PSD. Uitand, fireste, ca „PSD a promovat, de-a lungul anilor, o politica clientelara“, ca in PSD se afla „lideri care ii dispretuiesc pe simplii membri si ii privesc de la inaltimea averilor facute pe cai obscure“. A uitat si ca a criticat, cu doua saptamani inainte, felul in care se impart functiile in partid, „prin tot felul de targuieli fara demnitate si moralitate (…) tranzactii (ce) reprezinta expresia cea mai inalta a mentalitatii corupte, parazitare“.

     

    La capatul unei targuieli sau nu (Geoana zice ca nu, iar Iliescu nu a mai facut declaratii ulterioare) , Iliescu a primit sefia unui ONG, e senator si, inca, presedinte de grup parlamentar. Adica mai nimic. Va putea, din aceste pozitii, sa se amageasca tinand discursuri in fata unei audiente tot mai plictisite, sa faca urzeli politice tot mai rupte de realitate, sa aiba tot mai mult timp liber dar sa se stie ceva mai in siguranta. Caci targul nemarturisit asta e. Il vom apara pe Ion Iliescu pana in panzele albe, declarau cocoseste liderii PSD. (Aparatorul oficial, Antonie Iorgovan, a gasit si el, astfel, modalitatea de a nu fi el obiectul „semnelor de autoritate“ pe care PSD era gata sa le dea.)

     

    Al doilea efect: initial, pentru PSD, faptul ca Ion Iliescu nu a plecat a fost vazut ca un succes indiscutabil. Liderii de acum ai partidului au rasuflat usurati. Chiar daca multi nu-l mai prea inghit pe fostul sef/mentor/protector, ei stiu ca ar fi avut mult de furca daca acesta ar fi plecat. Nu pentru ca partidul s-ar fi rupt. Ar fi fost doar niste ciocniri la varf. Urmari incalculabile ar fi fost insa la baza, acolo unde destui votanti si simpli membri (aceia care ar fi aflat totusi, pana la viitoarele alegeri, ca Iliescu nu mai e nici sef de stat si nici de PSD) e posibil sa nu mai fi votat trandafirii. Iar pentru ca numarul acestora era greu de estimat, liderii PSD au gasit de cuviinta sa pastreze bustul lui Iliescu in curtea partidului. Bucuria lor PSD n-ar trebui sa fie insa una fara margini. Degeaba isi freaca palmele satisfacuti.

     

    Caci al treilea efect e acela ca gheseftul, bun pe termen scurt, ar putea sa-i coste enorm pe termen lung. Caci acum, ei ar fi avut ocazia sa se distanteze de Ion Iliescu si ceea ce a reprezentat el rau in cei 15 ani postdecembristi. Ar fi putut sa puna in aplicare (la nivel de imagine, nimeni nu se gandeste la mai mult) lozinca reformatoare pe care au trambitat-o la si dupa Congres. Care e reforma pe care o cerea toata lumea, baza? Care erau temerile si nemultumirile rostite cu ocazia mitingurilor dinainte de Congres? Baronii si Iliescu. Reforma la nivel de baroni o face PNA, cum glumea cineva.

     

    Reforma la nivel de Iliescu e, iata, imposibil de facut. Pe cei din PSD ii enerveaza la culme sa li se spuna ca sunt urmasii PCR (sintagma care urmareste acest partid in aproape orice analiza facuta in strainatate). Si-au dat CV-urile la Nufarul si spun ca nu e normal sa privesti in trecut, ca ei privesc in viitor. Si, adauga ei, toate partidele au in ele parti din esalonul al doilea al PCR ori urmasi ai comunistilor sau ai securistilor de frunte de odinioara. „Au fost patru milioane de membri PCR“, obisnuia sa se apere Ion Iliescu.

     

    Discutia se poate purta la nesfarsit, dar oricate inflorituri s-ar face, evidenta e clara: PCR n-a disparut, n-avea cum, ci s-a transformat treptat. A apelat la cateva schimbari succesive de nume, ca intr-o suveica politica, s-a adaptat pe parcurs realitatilor istorice, ajungand acum un partid aproape modern. Legatura cea mai vizibila cu PCR, constanta celor 15 ani, a fost Ion Iliescu. Asa-zisii europeni Geoana si Nastase ar fi putut s-o rupa acum, simbolic, cu acel trecut dureros.

     

    Ramanand prizonierii lui Iliescu, ei pot invoca un soi de onoare, de morala politica. Daca nu cumva la mijloc nu se afla o eroare politica si un adevar trist: vigoarea lor politica isi are radacinile tocmai in acea mostenire comunista. Din care vin si Miron Cozma si Omar Hayssam si al lor meci inedit.