BusinessMagazin

Blog

  • CE AFLA SPIONUL PLATIT

    Serviciile de „mistery shopping“ pot da raspunsul la multe din intrebarile pe care si le pun managerii de companii. Si pot ajuta la imbunatatirea practicilor si procedurilor, dar si la programele de instruire a angajatilor.

     

    SERVICII: Sunt angajatii dumneavoastra amabili si serviabili? 

    INTEGRITATEA ANGAJATILOR: Respecta angajatii politicile si procedurile companiei? Au grija de numerarul si fondurile de lucru? Va puteti baza pe ei cand este vorba de bani? Iau bacsisuri sau mita de la clienti? 

    DISCRIMINAREA: Fac angajatii discriminari intre clienti pe criterii de rasa, varsta, statut social sau religie?

    EVALUAREA TELEFONICA: Respecta angajatii eticheta convorbirilor telefonice?

    TEHNICI DE VANZARE: Forta de vanzare este apta sa incheie vanzari eficiente? Ce tehnici de vanzare si negociere folosesc angajatii dumneavoastra?

    CUNOASTEREA PRODUSELOR: Cunosc angajatii produsele pe care le vand?

    CONCURENTA: Cum isi conduc concurentii dumneavoastra afacerile? Cu ce sunt mai buni oamenii lor decat ai vostri? Cat valoreaza personalul pe care-l aveti si cum faceti sa fie competitiv?

    SURSA: SWOT CONSULTING

  • Ce portite au gasit bancherii pentru a ocoli restrictiile BNR

    Sa iei un credit e un demers tot mai simplu, insa relaxarea conditiilor de creditare nu e decat reversul monedei pe care o bate, de cativa ani, o banca centrala care si-a propus sa domoleasca imprumuturile cu orice mijloc. Cine castiga si cine pierde din jocul de-a soarecele si pisica?

     

    Doua dintre cele mai importante banci romanesti, Raiffeisen Bank si HVB Bank, au anuntat saptamana trecuta ca o parte dintre creditele lor – cu precadere  imprumuturile pe termen lung – vor fi, de acum, mai usor de obtinut. Din partea unui alt jucator, aflat cu cateva zeci de locuri mai jos in topul bancar (dupa active), Volksbank, vine o alta veste buna.

     

    Dobanzile pentru creditele in lei pentru locuinte si auto scad pana la 7,75% pe an, iar cele in valuta vor cobori la 6,75% pe an. Cel putin in privinta creditelor in lei, bancherii austrieci vin acum cu cel mai mic nivel de dobanda, in conditiile in care cele mai multe banci sar de 10%. De unde pana unde insa aceste conditii, care mai de care mai stralucitoare?

     

    Explicatiile sunt doua: normele restrictive impuse de banca centrala si concurenta pe care fiecare dintre bancheri o simte din ce in ce mai acut in coasta. „Daca banca centrala vine cu masuri prin care incearca sa ma restrictioneze, n-am altceva de facut decat sa vin imediat cu solutii pentru a-mi continua activitatea“, a explicat la Club BUSINESS Magazin Rozaura Stanescu, director dezvoltare produse la BRD-Groupe Société Générale.

     

    Si cum pot arata astfel de solutii? Practic, spune un alt bancher – care a preferat sa-si pastreze anonimatul – tot ce putea fi relaxat din conditiile proprii ale bancii a fost relaxat. „Acum, cand ne intra un client in banca, preferam sa plecam de la ideea ca este eligibil pentru un credit, nu riscant“, explica acelasi bancher. „Nu inseamna ca neglijam riscul pe care-l poarta orice client, dar plecam mai degraba de la premisa de nevinovatie“, completeaza directorul de la BRD-Groupe Société Générale.

     

    Exista insa si reactii mult mai directe si mai evidente. Una dintre restrictiile impuse de Banca Nationala a Romaniei, de exemplu, se refera la plafonul maxim de indatorare – el nu poate depasi, per total, 40% din veniturile unui solicitant de credit. Practic, toate ratele pe care trebuie sa le plateasca un client, indiferent daca e vorba de un credit pentru casa, bunuri de larg consum sau alte tipuri de credite nu trebuie sa depaseasca 40% din venitul sau net.

     

    Ce-au facut bancile? Au cautat o portita, iar portita s-a numit, in acest caz, extinderea perioadei de creditare. In acest fel, rata lunara datorata bancii scade proportional cu perioada de creditare, deci ratele se micsoreaza, iar clientul creditului se poate astfel incadra mai usor in asa-numitul plafon maxim de indatorare. Raiffeisen, spre exemplu, a crescut saptamana trecuta perioada de creditare de la 15 la 20 de ani pentru Flexicredit Plus, imprumutul sau pentru nevoi nenominalizate garantate cu ipoteca.

     

    Concomitent, austriecii de la Raiffeisen au coborat dobanda la 12,9% pe an si au eliminat limita de suma. Au umblat un pic si la creditele ipotecare in lei, care se acorda cu o dobanda de 11,5% pe an, fata de 13,5% pana acum. Perioada de creditare a urcat, si in acest caz, cu cinci ani – de la 20 de ani la 25.

     

    Dar miscarile de acest fel „nu sunt neaparat doar o reactie la conditiile restrictive impuse de banca centrala“, este de parere analistul-sef de la Raiffeisen, Ionut Dumitru. El crede ca, mai degraba, astfel de ajustari vin ca urmare a cresterii concurentei dintre banci. „Bancile mici, care vor acum sa castige cote importante de piata“, spune Dumitru, „sunt foarte agresive in ultima perioada“. El da ca exemplu bancile care au mers cu dobanzile la creditele in lei chiar si sub 10%, nivel pe care analistul de la Raiffeisen nu-l vede ca potrivit intr-o economie ca a Romaniei, unde inflatia este inca mare si mediul economic nu e consolidat inca.

     

    Despre extinderea perioadelor de creditare, cel putin a celor destinate locuintelor, Dumitru spune ca, „in conditiile in care preturile au crescut foarte mult, accesul nu e foarte facil“. Dar prin extinderea perioadei de creditare, mai multi oameni cu venituri medii pot avea acces la un astfel de credit.

     

    Astfel ca, cel putin in cazul creditelor destinate locuintelor, mai sunt putine banci ce nu au crescut perioadele de creditare cel putin pana la 20-25 de ani. Si asta in conditiile in care, doar in urma cu doi-trei ani, nici o banca nu se incumeta sa acorde un astfel de imprumut pe mai mult de zece ani. De schimbat, s-au schimbat insa mult mai multe. Veniturile pe care bancherii sunt acum dispusi sa le ia in calcul atunci cand evalueaza bonitatea unui client includ aproape orice, iar garantiile acceptate pentru un credit s-au diversificat mult.

     

    HVB Bank, spre exemplu, a anuntat, tot saptamana trecuta, usurarea conditiilor administrative de obtinere a unui credit. Astfel, pentru obtinerea unui imprumut, varsta minima este acum de 20 de ani, venitul net lunar minim are un nivel mai mic si este raportat la veniturile familiei, nu doar la cele ale solicitantului unui credit. Vechimea minima in munca este de un an, in loc de doi, cat prevedeau conditiile anterioare de eligibilitate.

     

    Si in privinta garantiilor solicitate de banca pentru un credit, lucrurile s-au mai indulcit, explica Rozaura Stanescu de la BRD. In cazul unui credit ipotecar, banca centrala impune ca garantiile sa acopere in proportie de 133% valoarea creditului. Garantiile se pot consitui fie din casa sau terenul cumparate pe credit, sau din alta locuinta in proprietatea clientului, sau din alte garantii colaterale.

     

    „In general, lumea vine (si garanteaza – n.r.) cu casa“, explica Stanescu, „pe care noi incercam sa o evaluam nu cat mai jos, ci cat mai sus (ca valoare – n.r.).“ Pentru o banca, creditul imobiliar este unul dintre imprumuturile care ii „plac“ cel mai mult. Motivul e simplu – „aduce clientul in curtea bancii timp de 20-30 de ani“. Finantarile pe termen lung presupun insa si un risc mai mare. „Vorbim despre un produs – casa – a carei valoare n-o poate anticipa nimeni peste 30 de ani“, explica Stanescu.

     

    Mai exista insa si o alta problema, adauga Dragos Cabat, vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari. „Cel putin in lei, bancile nu au surse de finantare pe termene lungi“, in conditiile in care depozitele atrase de la populatie sunt in genere pe 4-6 luni. In privinta fondurilor in valuta, lucrurile stau ceva mai bine, pentru ca multe dintre bancile romanesti pot lua credite de la bancile mama pentru a acoperi aceste creditari pe termene foarte lungi.

     

    „Exista“, crede Cabat, „o necorelare serioasa intre activele si pasivele bancilor pe valute si pe perioade“ – lucru care induce un risc crescut in sistemul bancar. Dar creditarea in valuta a fost, cel putin pentru o perioada lunga, incetinita si chiar stopata, tot prin interventia bancii centrale. La fel de adevarat, bancherii s-au repliat destul de repede si in acest caz, majorandu-si capitalul social pentru a indeplini conditiile BNR si reluand, chiar daca nu in acelasi ritm, creditarea in euro.

     

    In materie de valute de creditare, o oferta total atipica pietei romanesti a venit la finele anului trecut din partea ungurilor de la OTP. Ei au lansat atunci imprumuturile in franci elvetieni sau in forinti, anuntand si faptul ca iau in considerare si alte tipuri de venituri decat cele salariale (pensii, venituri din activitati independente, drepturi de autor, comisioane sau chirii).

     

    Combatantii isi adapteaza asadar armele in functie de doua repere: concurenta si banca centrala. Si cum nici unul dintre repere nu ramane fix, cu siguranta ca miscari asemanatoare celor de la inceputul acestui an vor mai urma. Cu atat mai mult cu cat, chiar si in pofida masurilor luate de BNR, romanii au continuat sa consume pe credit, dand peste cap cam tot ce se cheama echilibru macroeconomic. Deficitele au luat-o razna, inflatia a derapat de la tinta oficiala iar bancile si-au reluat, timid – dar sigur si cu convingere – creditarea in valuta.

  • Duel pe pista

    O lege nescrisa a business-ului spune ca ai sanse sa capeti mai usor o cota de piata mare daca esti primul. Daca esti al doilea sau al treilea, trebuie sa faci eforturi suplimentare pentru a recupera handicapul – iar cele cateva companii aeriene low-cost care se afla in aceasta pozitie se lupta pentru a-si adjudeca suprematia pentru destinatiile-cheie.

     

    Pentru companiile low-cost, ungurii folosesc termenul „fapados“, care inseamna „cu bancute de lemn“, trimitand ascultatorul cu gandul la vagoanele de clasa a treia cu care calatoreau oamenii „fara conditie“ cu decenii in urma. Vecinii nostri de la vest asociaza astfel serviciile companiilor aeriene low-cost cu biletul ieftin, masa servita doar contra cost, dreptul la bagaj mai mic decat in mod normal. Dar merita sa zbori in astfel de conditii, de vreme ce pretul unei calatorii e de 50-200 de euro, in functie de momentul rezervarii (cu cat mai devreme, cu atat mai ieftin).

     

    De aceea, aceasta „clasa a treia“ a aviatiei are cresteri importante, castigand din ce in ce mai mult din clientela companiilor traditionale de aviatie. Companiile low-cost au incercat in ultimii ani, fara prea mare succes, sa valorifice si piata romaneasca. Dar abia anul trecut le-a dat sperante unor companii precum Blue Air si MyAir. Luna decembrie a adus chiar in Romania un nou operator – SkyEurope – care a imprietenit deja romanii cu targul de Craciun de la Viena, iar prima luna din 2006 a insemnat venirea unui alt operator – Wizz Air. Si inca unul s-a mai anuntat: Air Berlin.

     

    Numarul companiilor low-cost e in crestere, dar se intensifica si lupta pentru acoperirea unor destinatii-cheie. Dupa intrarea companiei slovace SkyEurope pe piata romaneasca, Blue Air a renuntat, la sfarsitul anului trecut, la o destinatie pe care o anuntase demult, Bratislava. De altfel, SkyEurope nu va face deocamdata decat curse la Bratislava. Din 25 martie, MyAir, o companie italiana low-cost, va zbura zilnic catre orasul Bergamo, aflat la 40 de kilometri de Milano, desi catre Milano zboara si majoritatea companiilor aeriene.

     

    La 17 ianuarie, compania romaneasca low-cost Blue Air a inaugurat zboruri catre Torino, zona in care traiesc mari comunitati de romani, iar in februarie, cu doua zile inainte de Valentine’s Day, Blue Air va incepe zboruri catre Verona, orasul Julietei si al lui Romeo, urmand sa lanseze in primavara curse catre Valencia si Frankfurt.

     

    Efervescenta „low cost“ vine din faptul ca sfarsitul de an si inceputul noului an sunt cele mai bune perioade si pentru intrarea unei companii aeriene pe o piata, si pentru lansarea de noi curse. Operatorii pot atunci exploata turismul „de shopping“ – pentru ca e perioada in care magazinele din marile orase europene fac reduceri masive – romanii care lucreaza in strainatate se intorc pentru sarbatori, iar strainii care lucreaza in Romania se duc acasa.

     

    Operatorul italian Volare, care a sucombat in numai cateva luni, a venit in Romania in decembrie 2003; tot in decembrie, un an mai tarziu – si-au lansat operatiunile si prima companie romaneasca low-cost, Blue Air, si compania italiana MyAir, iar in decembrie 2005 au venit si slovacii de la SkyEurope. Exceptie de la regula vor face maghiarii de la Wizz Air, care vor intra in Romania anul acesta, numai bine pentru a oferi curse de shopping in perioadele de reduceri.

     

    SkyEurope si Wizz Air s-au grabit sa exploateze turismul de shopping din Viena si Budapesta. SkyEurope zboara de la mijlocul lui decembrie catre Bratislava, de unde transferul la Viena dureaza putin peste o ora cu microbuzul si costa 10 euro, iar Wizz Air va zbura probabil spre Budapesta. Natasa Kazmer, director de comunicare al grupului Wizz Air, confirma intentia companiei de a lansa zboruri cu plecare din Romania, dar nu da detalii despre rutele pe care aceasta va zbura.

     

    „Credem ca Romania ne ofera un important potential de crestere si vom incepe sa operam de acolo cat de curand. Rutele insa nu doriti sa le aflati doar dumneavoastra, ci si competitorii nostri, astfel ca le vom dezvalui cu putin inainte de lansarea efectiva a curselor“, spune Natasa Kazmer. Conform Directiei de Aviatie Civila a Ministerului Transporturilor, Wizz Air a depus solicitari pentru a zbura de la Budapesta la Bucuresti si Targu-Mures si retur. Budapesta e locul din care calatorii din Romania isi pot continua drumul catre aproape toate tarile europene, deoarece Wizz Air are curse catre toate punctele importante ale continentului.

     

    Din septembrie, Wizz Air a intrat si in Bulgaria, de unde a lansat o serie de rute care pleaca din Sofia catre Amsterdam, Frankfurt, Copenhaga, Londra si Paris, cu escala in Budapesta – dand in acelasi timp bulgarilor posibilitatea de a zbura pe orice ruta a companiei, odata ajunsi in capitala maghiara. Diferenta dintre Bucuresti si Sofia ar fi aceea ca in capitala Bulgariei Wizz Air si-a facut deja o baza de pe care se pot organiza zboruri, ceea ce nu se va intampla, cel putin in prima faza, in Romania.

     

    In aceeasi situatie se afla si SkyEurope, care a inceput din decembrie zborurile catre Bratislava, de unde calatorii se pot transfera, la cerere, catre Viena si Kosice. „Cele mai multe solicitari le-am avut pentru Viena, iar gradul de ocupare a trecut in primele saptamani de zbor de 75%, desi abia am intrat pe piata“, sustine Andreea Pavez, reprezentant al operatorului aerian slovac. SkyEurope mai are baze in Budapesta, Cracovia si Varsovia, de unde este posibil, in viitor, sa lanseze curse catre Romania.

     

    Compania slovaca SkyEurope Airlines a fost infiintata in 2001 si in prezent opereaza o retea de 28 de destinatii in 16 tari europene, de la bazele sale din Bratislava, Budapesta, Varsovia si Cracovia. Conducerea companiei a anuntat recent ca va lansa curand o operatiune de cotare publica initiala (IPO), prin care spera sa stranga aproximativ 100 de milioane de euro pentru finantarea comenzii de 1,76 miliarde de dolari pe care a lansat-o constructorului american Boeing, pentru un numar de 32 de noi aeronave Boeing 737. In prezent, compania opereaza cu 15 aeronave, astfel ca in cativa ani flota companiei va numara 47 de aeronave.

     

    Venirea celor doi operatori est-europeni a gasit in Romania o piata in formare, pe care in 2005 existau doar doua companii – una care oferea doar curse in Italia, MyAir, si una romaneasca, Blue Air, ale carei curse au fost extinse continuu pe parcursul primului an de functionare. Cele doua companii au oferit in 2005 zboruri spre destinatii diferite, intersectandu-se doar pe cursele spre Milano. Gradul de ocupare nu a avut de suferit din cauza suprapunerii, dat fiind ca cele doua companii au avut curse in zile diferite.

     

    „Toate destinatiile noastre au fost la fel de mult solicitate si gradul de ocupare al avioanelor a fost tot timpul peste 87%, peste 60% dintre clienti fiind italieni“, spune Alina Rus, manager MyAir in Romania. Mizand pe o crestere a cererii, MyAir a decis sa faca zilnic, incepand din aceasta primavara, zboruri catre Milano. Deocamdata, compania are trei curse pe saptamana la Napoli, cinci la Venetia si cinci la Milano. Prin conexiune, turistii isi pot continua calatoriile spre alte orase din zona mediteraneeana – eventual spre destinatii exotice in cursul verii.

     

    Bilantul celor doua companii pentru primul an arata o piata de aproximativ 26-28 de milioane de euro in Romania, dupa cum aproximeaza companiile. Blue Air, compania condusa de Gheorghe Racaru, a estimat pentru 2005 o cifra de afaceri de peste 18 mil. euro. „Avand in vedere cresterile vanzarilor, este posibil sa fi depasit mult aceasta cifra de afaceri“, spun oficialii companiei, care a transportat in 2005 peste 190.000 de pasageri si a avut un grad mediu de ocupare de peste 70%.

     

    Conform oficialilor Blue Air, compania a avut in 2005 o cota de 5% din piata totala de aviatie din Romania; anul acesta, compania isi propune o dublare a cotei de piata. Cat priveste piata low-cost, 2006 va fi un an decisiv: Blue Air doreste sa pastreze o cota de peste 70%, in conditiile in care va ramane si anul acesta singura companie low-cost cu baza in Romania, deci singura care poate inaugura, multumita acestui fapt, noi rute. Blue Air a lansat deja la 17 ianuarie zboruri catre Torino, iar din 12 februarie va inaugura zborul catre Verona si din primavara zboruri catre Valencia si Frankfurt.

     

    E de asteptat ca zborurile low-cost sa aiba in continuare cresteri importante pe toata piata europeana, fara insa sa aiba forta de a depasi aviatia traditionala, dupa cum arata un studiu despre piata low-cost realizat de Lufthansa City Center International. Conform studiului, piata europeana low-cost va atinge in 2010 o cota de piata de 28% din totalul pietei europene, de trei ori mai mult decat acum (8,9%).

     

    Cat despre piata romaneasca, ambitiile sunt mari. Numai Blue Air doreste sa atinga la anul 10% din piata totala de aviatie, iar intrarea mai multor operatori va mari felia impartita de operatorii low-cost.

     

    Iar daca TAROM si celelelalte companii traditionale isi vor pastra, cu certitudine, clientii de la clasa intai, va fi mai greu sa-i pastreze pe cei care calatoresc la clasa economic sau sa-i castige pe cei care inca mai aleg, din cauza pretului, microbuzul.

  • Raspunsul TAROM

    Fata in fata cu ofertele agresiv-avantajoase ale competitorilor din afara granitelor, operatorul national si-a fixat, pentru perioada de reduceri de preturi din capitalele europene, tarife comparabile cu acestia.

     

    VALENTINE’S DAY: Dupa supararile de anul trecut, cand oferta TAROM pentru indragostiti (doua bilete la pret de unu) a fost refuzata unui cuplu de homosexuali, TAROM a extins anul acesta oferta din februarie pentru orice cuplu care doreste sa calatoreasca.

     

    CONDITII: Pentru a oferi tarife asemanatoare celor ale companiilor low-cost, TAROM a preluat si alte caracteristici din ofertele acestora (biletul nu are loc, plata se face prin carte de credit, limita superioara de greutate pentru bagaje este de jumatate fata de cea permisa la zborurile TAROM obisnuite, iar bagajele nu sunt asigurate).

  • Patru competitori

    In Romania functioneaza doua companii cu o oarecare vechime pe piata romaneasca; o a treia si-a facut intrarea in decembrie si pana in vara este asteptata o a patra.

     

    BLUE AIR: Compania romaneasca a inceput sa opereze din 2004 si are deja in portofoliu noua destinatii europene (Madrid, Istanbul, Maastricht, Barcelona, Milano, Lyon, Roma, Paris, Torino, la care se va adauga, din februarie, si Verona). Preturile variaza intre 19 si 180 de euro, fara taxe. Din primavara, compania va introduce zboruri catre Valencia si Frankfurt.

    MYAIR: Prezent in Romania din 2004 (cand compania italiana Volare s-a retras), operatorul italian ofera curse low-cost spre trei orase din Italia (Venetia, Milano, Napoli). Alte zboruri catre orasele italiene sau spaniole sunt facute prin conexiune.

    SKYEUROPE AIRLINES: Compania slovaca a inceput din decembrie zborurile catre Bratislava, de unde asigura transfer pana la Viena si Kosice. Un zbor programat din timp (care include bilet dus-intors Bratislava si transfer dus-intors Viena-Bratislava) poate costa 131 de euro.

    WIZZ AIR: Imediat ce primul avion al companiei maghiare va decola din Bucuresti, romanii vor avea acces „low-cost“, cu escala la Budapesta, spre aproape toate capitalele europene. Wizz Air nu a anuntat inca rutele pe care va zbura din Romania.

  • DE CE LOW-COST?

    Intre companiile low-cost si cele traditionale exista cateva diferente, toate fiind dictate de nevoia de a scadea costurile.

     

    CATEVA DIFERENTE: Companiile low-cost folosesc de obicei aeroporturi secundare, avioane de acelasi tip, clientii pot avea bagaje si nu primesc mancare in avion, dar nici nu sunt despagubiti daca orarul cursei se schimba, daca zborul e anulat sau daca se razgandeste clientul si vrea sa returneze biletul.

    TARIFE: In cazul companiei Ryanair (care nu opereaza inca in Romania), pentru o cursa intre Hahn si Bergamo (Milano), tarifele pot varia intre 57 si 615 euro si sunt nerambursabile in cazuri precum anularea cursei sau schimbarile de orar.

    PRETURI TRADITIONALE: O cursa Frankfurt-Milano-Malpensa cu Lufthansa costa 561 de euro sau 572 de euro cu Alitalia, biletul poate fi schimbat la cererea clientului fara nici o taxa suplimentara si in caz de anulare a cursei toti banii se returneaza.

  • Adevarata data a integrarii

    Privit din interiorul Uniunii Europene, estul Europei – acel Est care incepe cu Cehia si Polonia si se termina cu Romania si Ucraina – e un fel de China, e adevarat, mult mai mica, dar la fel de amenintatoare.

     

    Forta de munca ieftina si nepretentioasa din acest spatiu i-a determinat pe vechii membri ai Uniunii sa activeze un scut legislativ care sa-i protejeze de capitalul de munca estic pentru urmatorii cinci ani. (Aviz celor 30% dintre romani care, conform studiului Irsop asupra valorilor romanesti si europene din iunie 2005, asteptau integrarea Romaniei pentru a-si cauta un job mai banos in spatiul comunitar.)

     

    Pana in acest an, Irlanda a fost unul dintre singurele trei state comunitare –  alaturi de Suedia si Marea Britanie – care nu au impus o perioada de tranzitie de doi ani pentru deplasarea libera a fortei de munca din noile state membre pe teritoriul lor. Rezultatul unui sondaj recent, citat de site-ul EUObserver, arata o posibila deplasare a Irlandei in categoria mai larga a statelor europene, speriate de invazia strainilor.

     

    Conform sondajului, 78% dintre irlandezi cred ca in tara lor muncesc prea multi sau suficienti straini, iar o majoritate similara doreste reintroducerea permiselor de munca pentru cetatenii noilor state membre. Motivul e simplu de intuit: chiar daca irlandezul de rand recunoaste in forta de munca straina un pansament economic pentru lipsurile din piata muncii irlandeze, tot el simte cum standardele salariale si conditiile de munca au scazut o data cu venirea angajatilor estici, nepretentiosi. Esticii, de altfel, fac mai dificila din start angajarea irlandezilor, al caror respect de sine (tradus prin necesitatea unor beneficii la locul de munca) a fost cultivat ani de zile la standarde vestice, in Commonwealth.

     

    Reactii similare ar putea veni in curand si din partea altor state europene, daca ne gandim ca in luna mai a anului curent expira cei doi ani de tranzitie pentru care au optat 12 dintre vechii membri ai Uniunii. Fiecare stat in parte va hotari atunci daca are nevoie de (inca) o perioada de tranzitie de trei ani, pana in 2009, pana la liberalizarea pietei muncii.

     

    Daca in cazul Finlandei, al Spaniei si al Portugaliei relatari din presa straina indica deschiderea granitelor, Austria a anuntat deja ca va mentine restrictiile, argumentandu-si alegerea prin dezavantajul invecinarii cu Slovacia si Cehia, tari in care veniturile medii reprezinta un sfert doar din venitul mediu din tara lui Mozart. Germania este foarte probabil sa opteze pentru aceeasi varianta, desi este tara in care sporul natural al populatiei (-1.437.000) este cel mai mic din UE si tarile candidate, conform datelor Eurostat pentru 2005. Iar anul 2009 ar putea marca o noua prelungire de doi ani a perioadei de tranzitie, daca statele solicitante vor putea dovedi Comisiei Europene ca un flux considerabil de forta de munca din afara le-ar afecta capitalul de munca local.

     

    Alt colac peste aceeasi pupaza: incepand cu 23 ianuarie 2006, cetatenii din afara UE isi pot gasi mai usor de lucru in UE decat cetatenii din statele noi membre. Acest lucru e posibil o data cu intrarea in vigoare a directivei privind cetatenii din afara Uniunii Europene (in jargon comunitar, „third country nationals“), care da dreptul la educatie si training unui cetatean non-comunitar care a petrecut in UE cel putin cinci ani. De acest drept nu beneficiaza orice polonez, ceh, sloven sau alt comunitar din ultimul val, pentru care perioadele de tranzitie se vor prelungi cu inca trei ani in majoritatea statelor UE.

     

    Aceste interdictii impuse noilor membri nu pot decat sa ne dea o idee despre asteptarea la care vor fi convocate Romania si Bulgaria, dupa aderare. Pentru ca reguli si perioade noi de tranzitie pentru cele doua tari vor fi stabilite in momentul aderarii. Dar cum vor putea opri statele din UE-15 zecile de companii cu mii de angajati care isi muta productia din Vest in Estul mai ieftin? Exemplele de relocari au sporit in ultimul timp si, o data cu ele, si ingrijorarea angajatilor din Vest ca isi vor pierde locul de munca, intr-o piata in care somajul ajungea la 8,3% in noiembrie 2005.

     

    O solutie a incercat sa dea ministrul economiei german, Michael Glos: nici o finantare europeana sa nu ia calea companiilor care reloca productia intr-o alta zona a comunitatii. (Supararea sa ar putea fi pusa pe seama recentului anunt al Electrolux ca isi va muta fabrica din orasul german Nürnberg in Polonia, cu tot cu cele 2.000 de locuri de munca.) Dar presedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, l-a „linistit“, amintindu-i o prevedere din legislatia europeana conform careia o companie care primeste fonduri pana in 2007 nu isi poate reloca productia intr-o alta tara timp de cinci ani si timp de sapte ani daca va primi finantarea in 2007, altminteri trebuind sa ramburseze banii.

     

    Nici un indiciu insa despre folosirea unor fonduri europene de catre Electrolux in scopul relocarii, spre necazul ministrului german. Iar exemplul companiei suedeze e doar unul dintr-un sir de companii care si-au mutat deja sau au anuntat ca-si vor muta productia in tarile cu forta de munca mai ieftina.

     

    Departe de problemele vesticilor, Romania pare mult mai deschisa fata de straini, incurajata si de rata somajului atragatoare – 5,5% in septembrie 2005 – si in scadere. In acest an, numarul de permise de munca eliberate de statul roman strainilor a crescut de la 3.000 in 2005 la 10.000 in 2006. Analistii economici avertizeaza ca, in urmatorii ani, in Romania vor intra din ce in ce mai multi imigranti, in special musulmani, africani si chinezi.

     

    Sociologul Sebastian Lazaroiu spune ca imigrantii nu vor mai veni sa faca mici afaceri in Romania, ci vor intra pe piata muncii in competitie cu romanii. „Oricum, ei se vor orienta catre muncile de jos, necalificate, si vom vedea din ce in ce mai putini romani care sa serveasca in restaurante, sa fie portari, taximetristi sau sa presteze alte servicii prost platite“, suna scenariul lui Sebastian Lazaroiu.

     

    Cu atat mai mult cu cat pentru culesul capsunilor au plecat deja din tara multi muncitori necalificati. Atat de multi, incat producatorul vinului spumant Angelli, Astese Production, a anuntat ca-si va orienta exporturile spre tarile cu comunitati traditionale de romani: Spania, Italia, Grecia si Germania, de unde spera sa obtina 3-5% din veniturile din vanzari.

  • Unii sunt mai egali

    Cu o rata a somajului deloc neglijabila si cu un cost al orei de lucru foarte ridicat, Uniunea Europeana simte tot mai amenintatoare largirea propriilor granite. Scaparea de moment: prelungirea perioadelor de tranzitie pentru deplasarea libera a fortei de munca in interiorul uniunii.

     

    8,3%: Rata somajului in Uniunea Europeana in noiembrie 2005. Cele mai mari rate ale somajului au fost inregistrate in Polonia (17,4%), Slovacia (16%), Grecia (10,1%), Germania (9,3%), Franta (9,2%) si Lituania (8,6%). In Romania, rata somajului este de 5,5% in septembrie 2005.

    21,24 EURO: Costul orei de lucru in industrie si servicii in Uniunea Europeana in 2004. Costul orei de lucru in Romania era de 5,33 RON in 2003, conform datelor INS, adica sub 2 euro.

    2,7%: Sporul costului orei de munca in UE in trimestrul al treilea din 2005,  identic cu sporul din trimestrul al doilea.

    2 MILIOANE: Sporul populatiei UE in 2005.

  • Vesti bune de la nemti

    Dupa patru ani de stagnare, Germania da primele semne ca isi recupereaza rolul de motor economic al Europei. Iar aceasta tendinta poate fi atribuita, in mare masura, restructurarii companiilor nemtesti de moda veche.

     

    Una dintre aceste companii de moda veche este producatorul de masini de tiparit Heidelberger Druckmaschinen din vechiul oras universitar Heidelberg. Compania, cel mai mare furnizor de masini de tiparit din lume, era la pamant in urma cu doar doi ani, victima a declinului din industria de media, dar mai ales a concurentei japoneze mult mai ieftine.

     

    Acum, dupa o perioada de reforme dureroase, care a implicat, intre altele, concedierea a 3.500 de angajati, Heidelberger Druckmaschinen a revenit pe linia de plutire. Iar restul tarii e pe cale de a repeta aceasta evolutie. O serie de statistici recente sugereaza ca Germania, a treia economie mondiala, e in plin reviriment, consemnand cresterea increderii investitorilor, o relansare a cererii de consum si chiar o usoara scadere a somajului.

     

    O Germanie revigorata economic ar insemna o profunda schimbare a peisajului economic european si chiar mondial. Este vorba de o tara care realizeaza a cincea parte din activitatea economica a Uniunii Europene si care este cel mai mare exportator din lume – titlu pastrat chiar si in ultimii ani, prea putin fericiti din acest punct de vedere.

     

    „Zvonurile ca Germania dispare ca putere economica au fost mult exagerate“, spune Norbert Walter, economist-sef la Deutsche Bank. „Am facut realmente mari progrese si am ajuns la punctul unui nou inceput favorabil pentru 2006.“

     

    Drept e insa ca Germania a mai avut de-a face cu iluzii in materie de relansare dupa perioade grele. Ultimul moment de acest fel s-a consumat chiar iarna trecuta, inainte ca economia sa arate din nou cat de prost merge de fapt, iar guvernul sa fie silit sa organizeze alegeri anticipate. Economia germana a crescut cu numai 1% in 2005 si chiar si cele mai optimiste estimari pentru 2006 indica o crestere de doar 2% – un ritm care ar fi socotit stagnare in Statele Unite.

     

    Pentru prima data insa de la incheierea perioadei de euforie high-tech din 2000, exista acum o perceptie clara ca Germania se urneste. In primul rand, nemtii si-au ales guvernanti noi, in frunte cu prima femeie prim-ministru, care a contribuit la ridicarea moralului intr-o tara deseori caracterizata de pesimism. Cancelarul Angela Merkel, care s-a intalnit la 13 ianuarie la Washington cu presedintele George W. Bush, a pornit de pe o platforma politica solida, sustin analistii, iar aceasta potenteaza sperantele ca prim-ministrul va putea sa promoveze schimbarile economice de care are nevoie tara.

     

    In al doilea rand, industria germana a reusit sa se redreseze. In urma unor masuri nepopulare, de la concedieri la prelungirea programului de lucru fara plati suplimentare sau la mutarea productiei in tari cu costuri de productie mai mici, companiile si-au redus costurile si au recastigat avantaje competitive pe pietele internationale.

     

    Asa se face ca industria nemteasca a inceput sa-si arate forta in strainatate. Grupul BASF a formulat recent o oferta ostila de preluare pentru firma Engelhard Corporation din New Jersey, iar producatorul de otel ThyssenKrupp este in tratative pentru cumpararea unui gigant siderurgic canadian.

     

    „Puterea companiilor germane a fost ocultata de dezavantajele in materie de productivitate si de costuri“, constata Alexander C. Dibelius, partener la Goldman Sachs. „Cand firmele nemtesti izbutesc sa-si mareasca insa productivitatea, marfa lor este in cele mai multe cazuri fara concurenta.“ Fenomenul este evident pentru cine viziteaza Heidelbergul si fabrica sa de tiparnite de care am pomenit mai sus, cu turnul ei de sticla de vizavi de gara.

     

    Pe la inceputul acestui deceniu, Heidelberger Druckmaschinen ilustra din plin declinul industrial al tarii. Vanzarile companiei scazusera cu 17% in 2003, clientii renuntasera la comenzi importante. Cresterea euro fata de dolar si de yen a avut ca efect faptul ca masinile de tiparit produse la Heidelberg au ajuns sa fie cu 30% mai scumpe decat cele ale concurentilor japonezi.

     

    Forta de munca de la fabrica, organizata in sindicate si cu un sistem rigid si arhaic de promovare a ucenicilor, parea complet nepotrivita pentru realitatile unei economii globale. In anul fiscal 2004, firma a pierdut 840 de milioane de dolari, la vanzari de 4,5 miliarde de dolari.

     

    S-a pus atunci problema supravietuirii Heidelberg, respectiv a unor actiuni radicale: vanzarea a doua divizii intregi de productie. Au fost desfiintate 3.500 de locuri de munca, iar sindicatul IG Metall a fost convins sa lungeasca orarul de munca la 36,75 ore pe saptamana, de la 35 de ore, pentru aceeasi leafa. „Ne-am dus la muncitori si le-am spus: uite, baieti, trebuie sa devenim mai flexibili“, isi aminteste Bernhard Schreier, CEO al Heidelberger.

     

    „Vremurile au fost tare grele pentru sindicate in ultimii doi sau trei ani, asa incat au fost nevoite sa faca o multime de concesii in negocierile cu directorii companiei.“ Acelasi model s-a repetat aproape in toata Germania: Siemens, Volkswagen si DaimlerChrysler si-au constrans sindicatele sa accepte inghetari de salarii sau cresteri foarte modeste, uneori sub amenintarea ca productia sa fie transferata in strainatate.

     

    In ciuda reputatiei tarii de paradis al muncitorilor, cresterile de salarii in Germania au ramas in urma celor din alte tari ale zonei euro cu nu mai putin de 10% in total, din 1996 pana acum, conform unui studiu al Bank of America. Iar aceasta in conditiile in care salariile pe ora de munca in Germania de vest raman printre cele mai mari din Europa. „Cu politica sa de costuri, Germania s-a plasat in afara pietei in a doua parte a anilor ’90“, e de parere Daniel Gros, directorul Centrului European de Studiu al Politicilor, de la Bruxelles. „Acum se intoarce pur si simplu inapoi in piata.“

     

    In cazul fabricii de la Heidelberg, acordul intre patronat si sindicate ar urma sa scada cu 121 de milioane de dolari costurile cu forta de munca, respectiv cu 10% anual pana in 2008. Aceasta, dar si un euro mai slab decat il aratasera estimarile au contribuit la reducerea decalajului de pret intre produsele japonezilor si cele ale Heidelberger Druckmaschinen. Dar si o relansare a comenzilor din Statele Unite si din Asia, ca efect al conjuncturii economice globale favorabile.

     

    Numai ca toata transformarea de care vorbim a avut nevoie de o doza dureroasa de umilinta. Cei de la Heidelberger au acceptat sa iasa complet din productia de masini de tiparit pentru ziare. Si, de unde odinioara vedeau in productia pentru tipografie digitala viitorul afacerii lor, au fost siliti sa recunoasca pana la urma ca nu pot concura cu mamuti de genul Kodak, caruia i-au vandut aceasta activitate.

     

    Acum, Heidelberger este o companie mai mica, dar mai eficienta, cu o marja de profit brut de 5-10%. Actiunile sale au crescut in ultimele 12 luni cu 31%, aproape la fel ca si intreaga bursa germana, care in 2005 a avut una din cele mai bune performante pe plan mondial.

     

    „Sunt foarte increzator ca vom continua sa crestem, pornind de la baza industriala nationala“, afirma Schreier, un inginer in varsta de 51 de ani, lucrator de-o viata in fabrica din Heidelberg si ai carui tata si bunic au lucrat amandoi pentru companie. „Tehnologia pe care o folosim acum e una cat se poate de durabila.“

  • Viata dupa Enron

    Domeniul pe care Enron l-a pus pe butuci, comertul cu energie, s-a intors la viata. Numai ca numeroasele fonduri speculative nou aparute, care au inceput sa tranzactioneze titei sau electricitate par sa aiba o contributie suspecta la volatilitatea exagerata a pietei bursiere.

     

    De pe ringul de tranzactionare al Centaurus Energy din Houston se zareste, pe fereastra, turnul stralucitor unde odinioara isi avea sediul firma Enron, cu emblema sa, „E“-ul oblic. Dar nu-i Enron. Infiintat de John D. Arnold, fostul trader-vedeta pe domeniul gazelor naturale, Centaurus face parte dintr-o noua generatie de fonduri speculative, mai mult sau mai putin cunoscute, specializate pe tranzactii in sectorul energetic.

     

    Pe vremuri a saptea companie americana ca marime, Enron a ajuns sa-si promoveze la televiziune ringul sau modern de tranzactionare si si-a proclamat fara ezitare ambitia de a deveni cea mai puternica firma energetica din lume, doar pentru ca mai apoi sa se prabuseasca spectaculos in 2001, declansand un intreg val de investigatii pe tema malversatiunilor corporatiste.

     

    Atunci cand Arnold, in varsta de 31 de ani, a infiintat Centaurus in 2002 cu 8 milioane de dolari, banii lui personali, tranzactiile cu energie erau la pamant, paralizate de fraudele si de exuberanta irationala de la Enron. De atunci si pana acum insa, Centaurus a acumulat in portofoliu active in valoare de 1,5 miliarde de dolari si a angajat traderi de prima mana, ca Greg Whalley, un fost presedinte al Enron.

     

    Domeniul pe care Enron l-a pus pe butuci, comertul cu energie, se intoarce la viata. Bursele asa de volatile ale energiei, cu preturi ajunse la niveluri record, concentreaza din nou interesul investitorilor dornici sa-si incerce norocul in bransa. Aceasta a determinat bancile, dar si un mare numar de fonduri speculative, sa angajeze mai multi traderi specializati pe energie, ca sa le puna in practica pariurile de pret.

     

    „Piata frige de-a binelea“, spune Justin Pearson, director executiv la Human Capital, o firma londoneza de recrutare pentru traderi de energie. „Toata lumea vorbeste despre extinderea activitatii.“ La revirimentul sectorului au pus umarul traderi de la Enron (ca Arnold), care nu au avut de suferit de pe urma vreunei investigatii din cele ce i-au inlaturat pe sefii lor, dar si alti fosti angajati ai altor companii, care si-au pierdut slujbele dupa cutremurul din 2001 de pe piata. Cei mai multi au aterizat la banci, la fonduri speculative sau la companii petroliere ca British Petroleum sau Chevron.

     

    Numai ca o data cu revirimentul au aparut si intrebari din partea unora din analistii financiari, pe tema daca piata energiei va fi acum mai capabila decat in urma cu cativa ani sa faca fata altei eventuale prabusiri. In timp ce bancile au reusit imediat sa umple golul de lichiditate lasat prin plecarea Enron gratie situatiei lor contabile mai bune, ratingurilor superioare si abilitatilor de tranzactionare, acest nou avant al pietei a fost marcat de un aer ciudat de secretosenie, evidentiat in proliferarea sutelor de fonduri speculative care mizeaza pe titei sau pe electricitate.

     

    Multe dintre aceste fonduri sunt sprijinite de investitii din partea bancilor, care cumpara la randul lor uzine de electricitate la pret redus si alte ramasite din gloria epocii Enron. Unii analisti ai sectorului se intreaba daca fondurile nu cumva contribuie si ele la cresterea preturilor energiei sau macar la o mai mare volatilitate a preturilor.

     

    „Guvernul nu poate sa convinga publicul ca piata extrabursiera nu e manipulata“, constata Randall Dodd, director la Financial Policy Forum, o organizatie non-profit din Washington care se ocupa cu studierea reglementarilor de pe pietele financiare. Traderii de la Enron s-au aflat printre cei ce au profitat de lacunele legii pentru dereglementarea sectorului energetic din California si au contribuit la criza energetica din acest stat din 2000 si 2001. Ei au pus la cale strategii de manipulare a pietelor de electricitate si de maximizare a profitului Enron.

     

    In cele din urma, falimentul Enron n-a fost legat direct de actiunile traderilor, care au castigat sute de milioane de dolari pentru companie. Insa traderii companiei au speculat pe preturile energiei, in ciuda asigurarilor date de Enron ca nu-i asa, iar abordarea contabila a riscurilor implicate de contractele de energie pe termen lung a facut compania si mai susceptibila de colaps.

     

    Pecetea scandalului si a rusinii de atunci inca mai dainuie in Houston. Zilele de excese de atunci, cand tinerii traderi luau la rand restaurantele si cluburile de noapte din oras ca sa-si sarbatoreasca succesele, in timp ce California suferea de pe urma crizei de curent, par apuse de mult.  „Noi nici nu discutam de fapt ceea ce facem“, spunea de curand Arnold, aflat in ringul de tranzactionare de la Centaurus.

     

    Desi n-are aproape nimic din trufia desarta a Enron, Centaurus isi trage insa mare parte din forta tocmai din prabusirea fostului gigant. Mai mult de jumatate dintre cei 17 traderi de la Centaurus au lucrat intr-o perioada sau in alta pentru Enron. Dupa ce a absolvit colegiul si a inceput sa lucreze pentru Enron, in 1995, Arnold a ajuns cunoscut fiindca a adus 750 de milioane de dolari profit pentru companie in 2001, de pe urma unor tranzactii cu gaze naturale. Pe atunci avea 26 de ani. A fost rasplatit cu o prima de 8 milioane de dolari, cea mai mare platita in acel an unui angajat al Enron.

     

    Unii dintre colegii lui s-au aratat insa sceptici fata de calitatile reale de trader ale lui Arnold. Motivul ar fi ca in jur de 150 de milioane din cele 750 aduse ca profit in 2001 au provenit de fapt din rolul lui ca market maker pe comertul cu gaze la Enron Online, platforma de tranzactionare online a companiei. Anumiti traderi au sustinut ca Enron Online avea o forta suficient de mare pentru a permite Enron sa dicteze de fapt preturile pietei. In plus, dupa ei, anul cel norocos 2001 al lui Arnold a venit dupa un 2000 cat se poate de nefericit, cand a pierdut mai mult de 200 de milioane de dolari.

     

    Putini se mai indoiesc insa astazi de capacitatile lui in materie de tranzactionare. Arnold a pornit Centaurus in august 2002, cu trei angajati care lucrau intr-o garsoniera cu bucatarie. Azi, compania are 36 de oameni, intre care un meteorolog angajat cu norma intreaga. Deja nu mai are loc de noi investitii pentru urmatorii doi ani de-acum inainte. „Fondul acesta e un etalon al pietei“, comenteaza Peter C. Fusaro, cofondator al Energy Hedge Fund Center, un centru de informatii online infiintat anul trecut ca sa monitorizeze sectorul comertului de energie. „A aparut si a demonstrat ca toti ceilalti se inselau“, spune Jim Schweiger, un fost trader de gaze la Enron.

     

    Majoritatea traderilor de energie care si-au pierdut slujbele au gasit banci si fonduri speculative dornice sa-i angajeze o data ce a inceput relansarea sectorului. Bancile de pe Wall Street sunt in mod obisnuit foarte schimbatoare in privinta apetitului pentru piata materiilor prime. Insa profiturile impresionante ale liderilor de piata, Goldman Sachs si Morgan Stanley, au convins si alte banci sa intre in joc. In 2004, Goldman si Morgan Stanley au castigat circa 2,6 miliarde de dolari la un loc din tranzactiile cu materii prime, in primul rand cu energie, conform calculelor facute de expertii de la Sanford C. Bernstein & Company din New York.

     

    Exista avocati si consultanti care sustin ca guvernul a facut prea putin ca sa puna ordine pe pietele energetice cele mai susceptibile de manipulare. Rezerva Federala, dimpotriva, a relaxat in 2003 reglementarile, astfel incat sa permita unor banci comerciale de genul Citigroup sa intre in posesia unor materii prime in forma fizica, de pilda titei – o chestiune permisa deja unor brokeri-dealeri ca Goldman sau Merrill Lynch.

     

    Masura a permis bancilor sa actioneze ca dealeri de produse financiare derivate pe piata de materii prime – e vorba de contractele financiare a caror valoare fluctueaza in functie de pretul unei anume marfuri, ca titeiul sau electricitatea.

     

    „Este un efort din partea bancilor sa patrunda pe un teren pe care Enron l-a parasit in urma falimentului“, explica Dodd, directorul Financial Policy Forum. „Aceasta transfera riscul in insusi nucleul infrastructurii noastre financiare, asa incat consecinta unui colaps ar fi mult amplificata.“

    Fondurile imprumuta de pana la zece ori valoarea a ceea ce investesc in anumite tranzactii, spun analistii si traderii – fapt ce contribuie la acea volatilitate pe termen scurt care a complicat deja achizitiile de energie pentru multi consumatori.

     

    „Exista o enorma cantitate de teama si de frustrare la nivelul consumatorilor“, apreciaza Arthur Gelber, presedinte al Gelber & Associates, o firma de consultanta pe domeniul energiei din Houston, care supervizeaza achizitiile de energie a circa 20 de companii de utilitati si din industria chimica. O serie de studii disponibile la Bursa de Marfuri din New York si la Comisia de tranzactionare a contractelor futures de materii prime au contrazis ideea ca fondurile speculative ar avea o influenta nefasta asupra nivelului preturilor sau a volatilitatii acestora.

     

    Numai ca permanenta miscare a preturilor in sus a sfarsit prin a-i alarma pe unii din traderii cu experienta. „Volatilitatea pe parcursul unei zile de tranzactionare e pur si simplu exagerata“, afirma Schwieger: „Cand eram la Enron, nu insemnau nimic 2.000 de pozitii contractuale lungi sau 2.000 scurte. Acum as fi ingrozit sa fie chiar si 500. Fiindca asta inseamna ca pot sa pierd oricand 5 mil. dolari. Asta ma inspaimanta“.