Geamuri mari, lumânări care se reflectă în halbe pline cu bere, portrete ale lui George Bernard Shaw şi William Butler Yeats, dar şi poze cu echipa Arsenal, voci care se aud mai tare decât muzica, mobilă veche din lemn, halbe pline cu bere brună sunt câteva elemente din decorul primului Irish pub din ţară, The Dubliner. La barul înalt, cu un laptop în faţă şi purtând cu eleganţă un fular, se află autorul scenografiei: David Larkin, cel care a deschis primul Irish pub din România. În limba engleză, Larkin este primul “publican” – termenul derivă din denumirea internaţională de “public house” din care se trage “pubul” popular în cultura britanică, irlandeză şi australiană şi, de 20 de ani, şi cea românească.
“Era ajunul Crăciunului din 1993, o seară ploioasă şi mohorâtă, stăteam într-un bar îngheţat şi atunci mi-a venit ideea: oraşul ăsta are nevoie de un pub.” Larkin a venit aici în 1991, împreună cu fosta soţie de origine română, cu care locuise până atunci în Africa de Sud. Chiar dacă primele amintiri pe care le are sunt despre mineri şi gaze lacrimogene, constată că, per ansamblu, “România a fost bună cu mine”. A observat că în perioada în care a venit aici existau oportunităţi peste tot, nu erau supermarketuri, baruri şi restaurante: “Obişnuiam să mergem la restaurantul Victoria şi chelnerii ascundeau meniurile, ca să nu aflăm preţurile reale”.
De profesie consultant în management hotelier, cu experienţă câştigată la hotelurile Marriott din Egipt şi Amsterdam sau din managementul unei croaziere pe Nil, Larkin se ocupa în acea perioadă de mai multe afaceri, printre care şi importul de haine şi pantofi din Italia. Cei care se ocupau de magazinul de pantofi cu care lucra i-au făcut o ofertă de închiriere a spaţiului de 100 de metri pătraţi ai magazinului, iar ideea care se conturase cu un an în urmă s-a concretizat astfel în primul Irish pub din Bucureşti, The Dubliner.
Pentru deschiderea pubului, a fost nevoie de o investiţie de 20.000 de dolari, o chirie de 60 de dolari/lună, mobilă autohtonă, aceeaşi pe care o găsim în pub astăzi. Pubul a avut succes de la început, iar explicaţia pe care o oferă Larkin este simplă: “În acea perioadă, românii nu puteau obţine o viză să plece oriunde şi aici aveau ocazia să vadă cum este să fii în afara României, să simtă un mediu străin”. În plus, comunitatea de expaţi era răspândită în tot oraşul, se întâlneau doar la hoteluri ca Intercontinental şi aveau nevoie de un loc unde să se simtă ca acasă.
Clienţii au venit în număr mare, de aceea, în 1997, Larkin a mai deschis un pub, de data aceasta într-un spaţiu de 280 metri pătraţi, poziţionat în centrul oraşului şi o investiţie de circa 100.000 de euro: The Harp, unde “succesul a fost uriaş, era plin zi-noapte”. Nu se poate spune acelaşi lucru despre Molly’s, următorul Irish pub deschis de Larkin, care, deşi a funcţionat bine doi ani, s-a închis odată cu venirea recesiunii: “Organizam foarte multe petreceri de birou şi banii care veneau de aici au dispărut brusc”.
Din cauza unor neînţelegeri cu proprietarii, spaţiul fostului bar zace şi acum gol. Larkin este rezervat în legătură cu informaţiile financiare, dar admite că cel mai bun an a fost 2008, când a ajuns la o cifră de afaceri de peste un milion de euro. Cheltuielile principale se duc către taxe şi salarii: dacă mai demult angajaţii erau în jur de 60, acum numărul lor s-a redus la jumătate. Valoarea bonului mediu într-un astfel de loc este cuprinsă, spune Larkin, între 120 şi 150 de lei: “Străinii cheltuiesc mai mult decât românii, chiar şi cei care nu au bani cheltuiesc mai mult, pentru că beau mai mult”. Dar într-un Irish pub se cheltuieşte mult şi pe mâncare, cea din categoria “pub grub”, ieftină, dar destul de grea: la The Dubliner, de exemplu, găseşti un fel de mâncare compus din şuncă pe pâine prăjită, cârnaţi, garnitură de cartofi, plăcinte cu ciuperci sau carne, dar şi cunoscuta porţie de fish and chips, toate la un preţ care trece uşor de 20 de lei.