BusinessMagazin

Blog

  • Aviva părăseşte Europa de Est: compania a vândut asigurătorului american MetLife operaţiunile din România, Cehia şi Ungaria. ZF a scris din noiembrie 2011 despre tranzacţie

    “Am convenit vânzarea operaţiunilor noastre din Cehia, Ungaria şi România către MetLife. Este încă un pas către angajamentul nostru de a ne concentra pe pieţele prioritare”, a declarat preşedintele Aviva Group, Andrew Moss, într-un comunicat Aviva remis MEDIAFAX de subsidiara din România.

    Tranzacţia va fi avizată de către autorităţile competente din fiecare ţară şi va fi finalizată în cursul anului 2012, estimează compania britanică.

    “Capitalurile proprii ale celor trei operaţiuni la 30 iunie 2011 aveau o valoare de aproximativ 57 milioane de euro”, se menţionează în comunicat.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • AVERTIZARE METEO: COD PORTOCALIU de ger până pe 3 februarie. Vor fi temperaturi de -27 de grade

    Astfel, de luni până vineri, în Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania, Maramureş şi Dobrogea vremea se va menţine geroasă, mai ales nopatea şi dimineaţa, potrivit avertizării emise de meteorologi.

    Temperaturile minime se vor încadra, în general, între -27 şi -17 grade, iar cele maxime diurne vor fi negative.

    În Dobrogea, Bărăgan şi sudul Moldovei vântul va avea viteze ce vor atinge la rafală 40 – 50 kilometri pe oră, accentuând senzaţia de frig. Indicele de răcire IR va coborî sub pragul critic de -32 de unităţi.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • România îşi va reduce din 2013 trupele din Afganistan

    “La ultima vizită pe care am făcut-o în Afganistan am întâlnit şi comandanţii de mari unităţi afgane care îşi desfăşurau deja activitatea împreună cu militarii români. Să sperăm că acest proces de transfer al responsabilităţii ne va permite ca în 2013 să ne retragem parte din efectivele aflate în Afganistan”, a afirmat Băsescu.

    Preşedintele se întâlneşte luni la Bruxelles cu secretarul general al NATO, Poul Nyrup Rasmussen, în vederea pregătirii summit-ului NATO ce va avea loc la Chicago în perioada 20-21 mai. România are circa 2.000 de militari staţionaţi în Afganistan.

    Un subiect pe care Băsescu îl va discuta cu secretarul general al NATO este conceptul de “Smart Defence”. România s-a angajat să achiziţioneze 48 de aeronave, înainte de intrarea în NATO, însă conceptul de “Smart Defence” deschide şi posibilitatea ca mai multe state dintr-o zonă să asigure capacităţile aeriene necesare pentru patrularea aeriană pe timp de pace şi pentru intervenţii în afara teritoriului. “Acest lucru ar degreva statele de parte însemnată din cheltuielile pe care ar trebui să şi le asume mai ales acum, în perioadă de criză”, a explicat preşedintele. Spre exemplu, pentru Europa de Est s-ar putea discuta ca un grup de state să îşi asume fiecare un cert număr de avioane, în aşa fel încât patrularea aeriană să fie îndeplinită de statele membre NATO, ceea ce ar lua din sarcina pe care şi-a asumat-o România la un moment dat.

    De asemenea, România ar putea fi un contributor important în conceptul de “Smart Defence” la securitatea cibernetică. “Avem atâţia hackeri talentaţi, care ar putea fi utilizaţi pozitiv în apărarea sistemelor cibernetice ale statelor membre NATO, fie că vorbim de sisteme civile sau militare: sistemele băncilor, sistemele companiilor de electricitate, precum şi cele ale Armatei sau cele de comunicaţii interguvernamentale”, a spus şeful statului.

    În ceea ce priveşte instalarea elementelor de scut antirachetă la Deveselu, “progresăm în definitivarea aranjamentelor legale”, a anunţat preşedintele. În afara ratificării acordului sunt însă o serie de aranjamente bilaterale care trebuie modificate. România are, din 2005, 18 aranjamente, opt dintre ele sunt valabile aşa cum sunt, alte zece trebuie ajustate şi alte şase noi trebuie să fie negociate cu partenerul american până la jumătatea anului. “Doar v-am dat un exemplu că lucrurile nu sunt foarte simple în ceea ce priveşte asigurarea cadrului legal de funcţionare a structurilor antirachetă de la Deveselu”, a conchis Băsescu.

  • Băsescu: Ar trebui să găsim stimulente fiscale pentru ca marile industrii să nu se mai delocalizeze către Asia

    Traian Băsescu participă luni la Consiliul European informal de la Bruxelles, unde va ridica subiectul delocalizării multinaţionalelor spre Asia, unde costurile cu forţa de muncă sunt mai mici.

    “Sigur, în ceea ce ne priveşte, încă nu avem un proces de delocalizare alarmant, cu excepţia Nokia, care nici măcar nu s-a delocalizat, ci pur şi simplu s-a închis. Problema noastră este să creăm IMM-uri. Dar, dacă ne batem pentru libera circulaţie a forţei de muncă, trebuie să ştim că, indiferent ce se întâmplă în Franţa sau în Germania sau în Italia, afectează şi forţa de muncă din România, care-şi găseşte mai greu un loc de muncă”, a spus preşedintele.

    “Până unde mergem cu delocalizarea? Pentru că numai IMM-urile nu pot rezolva problema ocupării forţei de muncă, mai ales că, priviţi în România, cea mai mare parte din IMM-uri sunt legate în funcţionarea lor de marile companii. Priviţi la Dacia, câte IMM antrenează pe orizontală! Priviţi la Şantierul Naval Constanţa sau Mangalia, sau la SIDEX Galaţi, sau la orice mare întreprindere! Dacă vom continua cu delocalizarea, în mod categoric nu vom putea crea atâtea IMM-uri încât să garantăm un nivel de ocupare a forţei de muncă mai bun la nivelul Uniunii Europene”, a adăugat şeful statului.

    În context, el s-a referit la circulaţia liberă a forţei de muncă, remarcând că “vorbim de o piaţă unică europeană, dar România încă are restricţii pentru forţa de muncă în nouă state ale Uniunii Europene”. Ceea ce România doreşte de la Consiliul European este deci să fie adoptate măsuri de stimulare a creşterii economice – pe de o parte prin liberalizarea pieţei muncii la nivel european, pe de altă parte prin stimularea cu bani europeni a înfiinţării şi dezvoltării de întreprinderi mici şi mijlocii.

    “Dacă eurozona intră în recesiune, aşa cum mulţi analişti prognozează, în partea a doua a anului 2012, România va fi în dificultate şi creşterea noastră economică va fi frânată”, a avertizat preşedintele. Evaluările de creştere pentru 2012, care sunt în momentul de faţă legate de o cifră în jurul a 1,5% din PIB pentru anul acesta, au în vedere exact o posibilă recesiune în zona euro.

    “Eu nu îi invit pe români să plece la muncă în străinătate, dar tot mai mult discutăm de o piaţă globală a forţei de muncă”, a precizat Traian Băsescu.

  • Frica de viitor, văzută de la Davos

    Un interviu cu Anya Schiffrin, soţia economistului Joseph Stiglitz, publicat de Reuters cu câteva zile înainte de începerea reuniunii anuale de la Davos, a fixat într-o cheie uşor tabloidă reflecţiile ulterioare pe marginea utilităţii Forumului Economic Mondial: “nevestele de la Davos” sunt preocupate să-şi ia cu ele creme hidratante ca să facă faţă aerului de munte, tinerele nou-venite sunt mai înclinate să poarte tocuri înalte decât cizme antiderapante şi în general toată lumea bârfeşte discret despre beţiile şi aventurile nocturne ale onorabililor invitaţi la Forum de sex masculin.

    Anya Schiffrin aprecia că Forumul e mai interesant în perioadele de revolte sociale, aşa încât anul acesta vor fi multe sesiuni despre protestele Occupy sau despre “primăvara arabă”; cu tâlc, soţia lui Stiglitz rememora însă o intervenţie de acum câţiva ani a unui participant la o sesiune despre încălzirea globală, care spunea că schimbarea climei are şi o parte bună pentru afaceri, fiindcă face mai uşoară forarea după petrol sub gheţari. În fine, zicea ea, “anul acesta vom vedea mai mulţi şefi de state cu vederi conservatoare, din moment ce aşa de puţine guverne democratice au supravieţuit alegerilor şi turbulenţelor din 2011”.

    Ironia doamnei trimitea la un cinism latent al participanţilor la Forum, fie ei manageri, bancheri, analişti sau politicieni, cinism care s-a simţit încă dinainte ca lucrările să înceapă oficial. George Soros şi Nouriel Roubini s-au grăbit să revină în primplan cu previziuni catastrofice, în funcţie de obsesiile şi de interesele financiare ale fiecăruia (Soros: vine un război sau măcar o serie de tulburări sociale; Roubini: BCE trebuie să tipărească urgent bani, UE trebuie să accepte falimentul Greciei), iar preşedintele Goldman Sachs, Gary Cohn, a dezavuat îngrijorat ideea de impunere a unei taxe globale asupra tranzacţiilor financiare, ameninţând că efectul ei ar fi părăsirea Europei de marile grupuri bancare şi scumpirea serviciilor financiare pentru clienţi.

    Instituirea taxei, pe care liderii Europei continentale se luptă s-o impună în 2013 pentru a descuraja tranzacţiile riscante şi a recupera o parte din banii cheltuiţi cu susţinerea băncilor, ar însemna, după Cohn, ca băncile cuminţi gen Goldman Sachs să abandoneze o serie de activităţi speculative cu grad mare de risc (şi cu câştiguri mari) în favoarea fondurilor speculative şi a “sectorului bancar gri”, pentru că “riscul va migra de la sectorul bancar reglementat spre cel opac, nereglementat”. Să admitem totuşi că nu era treaba lui Cohn să propună statelor o egalizare a terenului de luptă, printr-o extindere a reglementărilor şi asupra fondurilor speculative (chit că ideea e vehiculată încă de prin 2002, când The Economist trăgea semnale de alarmă asupra pericolului ca “sectorul opac, nereglementat” să provoace o criză de sistem).

    Ideea avea să fie reluată aproape imediat la Forum de premierul britanic David Cameron, care a proclamat că introducerea taxei pe tranzacţiile financiare, tocmai când Europa se luptă să se menţină pe creştere economică, e “pur şi simplu o nebunie” ce va costa pierderea a mii de locuri de muncă (cert e că în City s-ar pierde într-adevăr destule). Nu doar taxa l-a enervat însă pe Cameron, ci birocraţia şi mulţimea de reglementări ale pieţei muncii şi ale comerţului din UE “impuse în numele protecţiei sociale”, tocmai când Uniunea are nevoie de locuri de muncă şi de capacitate de adaptare, ca să facă faţă concurenţei americane şi asiatice.

    Explicaţia lui pentru faptul că zona euro, ca nucleu al UE, a pierdut teren în această concurenţă e că nu s-a format ca o uniune monetară sănătoasă, cu o bancă centrală care să susţină toată arhitectura financiară şi o bază de transferuri fiscale şi de instrumente de datorie comune. “Nu că zona euro nu le-ar avea pe toate acestea; problema e că nu are niciuna”, a spus Cameron, în râsetele sălii.

  • Interfaţa centrată pe intenţii

    Povestea interfeţelor grafice este relativ lungă (peste o jumătate de secol) şi cu siguranţă interesantă. Începe cu un tânăr cercetător pe nume Alan Kay, care, într-o vreme când computerul personal încă nu apăruse (1968), îşi imaginează un computer portabil “pentru copiii de toate vârstele”. Îl numeşte Dynabook, iar desenul prin care îşi prezenta conceptul ne arată ceva ce astăzi începe să ne pară familiar: e o tabletă. Desigur, Kay nu voia să-i pună pe copii să programeze, ci doar să se joace, să deseneze, să citească, să înveţe, să-şi aducă resurse dintr-o “bibliotecă digitală” (internetul încă nu se născuse) şi diverse alte activităţi educative. Aşadar, avea nevoie de o modalitate simplă prin care copiii să interacţioneze cu computerul.

    Părerea lui Kay (rămasă celebră) era că metoda cea mai bună de a prezice viitorul este să-l inventezi, aşa că începe să-şi pună în practică ideea împreună cu cercetătorii de la Xerox PARC, unde reuşeşte să implementeze o paradigmă în care interacţiunea cu calculatorul se realiza cu ajutorul unor meniuri şi al unor simboluri grafice (iconuri) acţionate cu ajutorul unui maus (altă noutate). Aşa s-a născut interfaţa grafică, însă cel ce i-a intuit potenţialul (şi a furat ideea) a fost Steve Jobs, care a popularizat-o prin Macintosh, pentru ca apoi să fie din nou furată de Microsoft, care a răspândit-o în lumea întreagă.

    Aşadar, utilizăm o interfaţă concepută pentru copii şi nici nu ne imaginăm că se poate altfel. Şi totuşi, proiectanţii de la firma Canonical – cea care dezvoltă sistemul de operare Linux Ubuntu – vor să ne deranjeze această obişnuinţă. Primul pas a fost înlocuirea tradiţionalei interfeţe cu meniuri în partea de sus a ecranului cu una nouă, numită Unity, unde aplicaţiile cele mai uzuale sunt aşezate pe o bară de iconuri în stânga ecranului, iar celelalte trebuie căutate (ca într-un motor de căutare din web). M-am lovit de această interfaţă când am instalat Ubuntu pe noul laptop al fiicei mele şi recunosc că mi s-a părut foarte incomod. Puterea obişnuinţei, cu siguranţă. Dar după două zile, când am venit cu soluţia pentru instalarea interfeţei clasice, am fost întâmpinat cu un refuz: “Las-o aşa, că-i foarte bine. M-am obişnuit deja”. Se pare deci că se poate şi altfel, însă m-a intrigat schimbarea. Am aflat că ideea era de a economisi “desktop real estate” şi are sens: bara cu iconuri se autoascunde şi o aplicaţie are tot ecranul la dispoziţie.

    Desigur, aplicaţiile în sine au în continuare meniuri şi eventual bare de instrumente (toolbars), dar cei de la Ubuntu le-au pus gând rău şi acestora. Zilele trecute, Mark Shuttleworth – miliardarul sud-african care finanţează proiectul Ubuntu – a postat pe blogul său un articol în care prezenta conceptul unei noi modalităţi de interfaţă cu aplicaţiile, numită HUD (Head-Up Display), care îşi propune să înlăture meniurile şi să le înlocuiască prin căutări de genul celor din Unity. Mai mult, următoarea versiune majoră de Ubuntu (12.04, cu lansarea în aprilie) va implementa deja noul concept. Tot web-ul vuieşte deja (chiar şi revistele de IT care nu prea promovează sistemele Linux), iar părerile sunt împărţite.

    Shuttleworth explică avantajele meniurilor din aplicaţii (care sunt evidente), dar se concentrează asupra dezavantajelor. Meniurile devin adesea întortocheate şi utilizatorul trebuie să le parcurgă, deşi el ştie deja foarte clar ce-şi doreşte. Tastatura are un rol limitat, pentru că utilizatorul reţine puţine “scurtături”, iar denumirile comenzilor sunt adesea arbitrare şi nu respectă reguli de amplasare (de exemplu, uneori avem “Settings”, alteori “Preferences”). Căutarea poate fi mai eficientă, deoarece va utiliza potriviri vagi (fuzzy) şi va învăţa care sunt comenzile cele mai utilizate. Totuşi, meniurile mai au un rol important: permit utilizatorului să “exploreze” aplicaţia, să vadă funcţionalităţile, iar HUD încă nu are un înlocuitor.

    De fapt, ce vor cei de la Ubuntu? E destul de simplu dacă punem lucrurile în ordine. Urmează vocea (recunoaşterea vorbirii), care într-adevăr poate pune HUD în valoare şi, mai ales, se va potrivi perfect pe telefoane mobile şi tablete, unde spaţiul este important. Ubuntu rulează de mult timp pe procesoare ARM şi recunoaşte interfeţe touch, iar la CES 2012 Canonical a prezentat Ubuntu TV, pentru televizoarele inteligente. Cei de la Canonical ştiu în ce parte bate vântul schimbării şi încearcă să se poziţioneze în mijlocul evenimentelor. Preţul este imbatabil şi, în definitiv, Android e tot un Linux.

  • Plugul de zăpadă şi porumbul la metru

    Trofim Denisovici Lisenko s-a născut în 1898 şi a plecat din lumea aceasta în 1976. Viţă de ţăran ucrainean, s-a autopromovat susţinând că a rezolvat problema fertilizării terenurilor fără îngrăşăminte; prin 1928 susţinea că a inventat un procedeu de îmbunătăţire a culturilor, numit vernalizare, care prevedea umezirea şi răcirea seminţelor, ceea ce ar fi dus la nişte recolte nemaivăzute.

    Un ins înfipt, Lisenko şi-a promovat susţinut ideile, într-o perioadă în care oricum sovieticii erau dispuşi fie să îşi asume cam orice descoperire majoră a lumii – becul, radioul sau avionul, fie să conteste ce nu îşi puteau asuma – genetica mendeliană în cazul lui Lisenko. În cele din urmă a intrat în joc chiar Stalin, care voia o producţie agricolă mare şi care nu înghiţea teoriile despre ereditate şi rolul acesteia; drept urmare, Lisenko a devenit un simbol al ţăranilor autodidacţi, un răsfăţat al presei de partid şi un mare inovator.

    Lisenko a făcut orice pentru a-şi păstra statutul: şi-a denunţat adversarii şi folosea chestionare date fermierilor pentru a-şi impune şi susţine procedeul de vernalizare, ocolind astfel testarea ştiinţifică, directă, a metodei sale. Undeva prin 1937 – 1940 Lisenko era deja membru al Sovietului Suprem şi directorul Institutului de Genetică al Academiei de Ştiinţe a URSS.

    Ascensiunea lui Lisenko a fost, într-un fel, şi urmarea foametei din 1921 – 1923 şi a celei din 1932 – 1933. Prima a fost generată de confiscarea forţată a cerealelor şi politicile guvernului sovietic şi a ucis cam 10 milioane de oameni. A doua este urmarea colectivizării şi aceloraşi confiscări forţate de alimente; au fost afectate 40 de milioane de persoane şi între cinci şi zece milioane de oameni au murit. Dar nici ideile lui Lisenko nu au avut rezultate prea strălucite: în 1947 a izbucnit o nouă foamete din cauza efectelor colectivizării, secetei, războiului şi a managementului defectuos a rezervelor de stat, care a costat un milion şi jumătate de vieţi. Şi acesta nu este singurul cost al ambiţiilor lisenkoiste, pentru că de-a lungul timpului sute de savanţi au fost trimişi în gulag, iar cercetarea ştiinţifică a fost complet blocată decenii de-a rândul.
    Şi la noi ideile impuse de Lisenko au avut efecte: în 1948 deveneau obligatorii în cercetarea românească; în plus au avut loc epurări politice şi ideologice şi s-a manifestat aceeaşi stagnare în cercetare. Iar unii bătrâni îşi vor mai fi amintind de porumbul semănat “la metru”, adică păstrând un metru distanţă între plante, pentru buna dezvoltare a acestora, chipurile, metodă practicată în sovhozuri. Au existat însă şi oameni, cum a fost cercetătorul Vladimir Moşneagă, care a “ascuns” porumb, material biologic de calitate, în culturi de cânepă sau floarea-soarelui.

    Lisenko şi-a păstrat postul la institut până în 1965, dar influenţa sa a intrat în declin prin anii ’50. Nu ştiu cum ar fi arătat lumea fără ambiţiile ţăranului ucrainean, dar pot presupune că milioanele de oameni morţi de foame şi milioanele de urmaşi din rărunchii lor ar fi putut face din lumea asta ceva mai bun.

    Avem de-a face acum cu o vreme a diletanţilor, cu precădere în politică, dar nu numai, ci şi în viaţa publică, în cultură şi în afaceri. Politicul practică cel mai periculos joc, cel al impunerii de aşa-zişi specialişti pe criterii discreţionare şi, cum rezerva de cadre este limitată, coborâm din ce în ce mai jos ştacheta competenţei.

    Se vorbeşte aiurea de modernizarea unui stat unde trenurile alergau mai repede în urmă cu 150 de ani, iar autostrăzile pot impresiona doar dacă sunt prezentate în costuri şi nu în kilometri, unde spitalizarea este o chestiune de noroc mai mult decât de competenţă şi unde începem de regulă, ca să rămân în zona agricolă, să săpăm ogorul din mijloc. Directori de companii de stat, inspectori, simpli trepăduşi sau funcţionari-cheie sunt numiţi discreţionar, pe baza simplei adeziuni de partid, eventual augmentată cu trecute sau viitoare câştiguri materiale. Ce efecte au, depinde – zelul imbecil sau lenea cronică a acestor oameni, cât ne aruncă înapoi, cât ne costă în vieţi omeneşti, în bunăstare, în fericire toate acestea ne vom da seama mai târziu.
    Prea târziu.

    Chiar după ce am scris acest “prea târziu” am citit o ştire despre plugurile de zăpadă care se îndreptau spre centura capitalei în încercarea de a elibera maşinile blocate acolo şi care au fost întoarse din drum pentru că nu aveau roviniete. Nu mai am nimic de spus.

  • Capital străin vs. capital românesc

    “În vara asta eram la Paris şi, într-o piaţă de pe lângă Operă, am auzit tangouri celebre şi oameni de toate vârstele dansau. Şi am zis, iată, oamenii sunt în criză, criza e prezentă la Paris, peste tot în magazine, în restaurante, dar oamenii încep să caute o nouă normalitate. Va trebui să ne trezim şi noi şi va trebui să căutăm o altă normalitate.” Consilierul guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu, vorbea la finele anului trecut despre noul stil de viaţă a parizienilor, odată cu referirile băncii centrale la banii străini care “aşteaptă terminarea ciclului economic actual pentru a veni din nou către România”. În cifre, intrările anuale de capital însumau în medie circa 16 miliarde de euro între 2004-2008, dar odată cu începutul crizei acest flux de bani s-a oprit, şi, după cum spune Vasilescu, România trebuie să accepte că nu mai poate avea bunăstare din economisirea altor ţări.

    Investiţiile străine au ajuns în 2011 la cel mai scăzut nivel din ultimii opt ani, iar pragul de circa 1,5 miliarde de euro este similar celui din perioada 2000-2002. Evoluţia este catalogată de bancheri drept îngrijorătoare, nivelul reuşind să acopere doar o treime din deficitul de cont curent, situându-se cu aproape jumătate sub pragul anului 2010, când investiţiile au totalizat 2,22 miliarde de euro, şi fiind numai o mică parte din vârful de 9,5 miliarde de euro înregistrat în 2008. “Evoluţia slabă a investiţiilor străine este urmarea deteriorării percepţiei investitorilor faţă de România, tergiversării eficientizării şi restructurării sectorului public şi infrastructurii deficitare”, declara recent Melania Hăncilă, economistul-şef al Volksbank, citată de Ziarul Financiar. La toate acestea se adaugă contracţia consumului intern care a diminuat atractivitatea ţării ca piaţă de desfacere.

    Problema se manifestă la nivelul întregii regiuni a Europei Centrale şi de Est, unde valoarea investiţiilor străine este în picaj, ca urmare a reducerii apetitului pentru investiţii. Soluţia atragerii fondurilor europene, cea mai bună pentru a avea intrări de capitaluri care să nu amplifice datoria externă şi pentru a genera creştere economică, este catalogată de oficialii europeni drept “dramatică”. Pe lângă riscul de a pierde din banii alocaţi pentru perioada următoare, economia românească întârzie să recupereze decalajul faţă de celelalte state din UE, după cum spune Benoit Nadler, expert la Directoratul General de Politică Regională din cadrul Comisiei Europene. Potrivit CE, rata de absorbţie a fondurilor de către România este de doar 3,5%: “Dacă nu există proiecte implementate cu fonduri europene, nu va exista motorul pentru revenire economică, România nu are mecanisme de creştere economică. Astfel, România îşi va pierde din atractivitate pentru că va fi din ce în ce mai greu să recupereze decalajul faţă de alte state europene”. Printre motivele pentru care gradul de absorbţie al fondurilor UE este atât de redus, reprezentantul CE a menţionat procedurile licitaţiilor tehnice, capacitatea redusă a beneficiarilor, dar şi problemele de la nivelul autorităţilor de management. În cazul beneficiarilor, avansurile sunt mari, deci ei nu se grăbesc să obţină banii, iar la nivelul autorităţilor de management experţii constată probleme de personal şi de competenţă. “Toate aceste dificultăţi împiedică firmele serioase să facă afaceri în România. Primim în fiecare zi la Bruxelles plângeri de la companii despre lipsa de transparenţă din România la licitaţiile publice”, spune Nadler.

  • CALENDAR – Evenimente în perioada 30 ianuarie – 5 februarie

    0.01
    Eurostat publică sondajele privind percepţia consumatorilor şi climatul de afaceri pentru zona euro

    31.01
    INS comunică datele şomajului BIM pe luna decembrie 2011

    31.01
    Conferinţa europeană pentru strategii în domeniul energiei (Bruxelles)

    02.02
    Concert The Dilated Peoples (The Silver Church Club, Bucureşti)

    02.02
    Forumul European pentru Concurenţă (Bruxelles)

    3-5.02
    Târg de nunţi (Iulius Mall Timişoara)

    3-5.02
    Expoziţie de porumbei (Sala de Sport Valea Cetăţii, Râşnov)

  • Conflictul Iranului cu Vestul: deocamdată piua

    Nu e clar la ce compromisuri e dispus însă Ahmadinejad, având în vedere inflexibilitatea de până acum în chestiunea producţiei de uraniu îmbogăţit.

    Ministrul de externe al UE, Catherine Ashton, a salutat ideea, dar a cerut Teheranului să vină cu propuneri concrete la negocieri, în timp ce surse de la Foreign Office au declarat pentru AP că poziţia Marii Britanii este că “uşa e deschisă, dacă Iranul vrea să discute serios, fără condiţii puse dinainte, despre programul nuclear; mingea e în terenul lor”.