BusinessMagazin

Blog

  • 5 minute care conteaza

    De peste trei saptamani, fuga lui Hayssam, demisiile sefilor SRI si SIE, „puciul“ la adresa presedintelui Basescu ori „monstruoasa coalitie PNL-PSD-UDMR-PRM-PC“ tin capul de afis al agendei. Iar caderea lui Tariceanu de pe motocicleta a facut loc, accidental, si pentru ceva entertaiment in sirul de subiecte grave.

     

    La polul opus, vestile ca in trimestrul doi economia a prins viteza si va avea un plus de 7% – fata de 6,9% in trim. I – si ca per total, cresterea anuala ar putea depasi 6% – cat sunt estimarile – nu au facut nici un fel de cariera. Un miliard de euro in plus in economie n-a putut bate toata vorbaria – care nu produce nimic – pe tema demisiilor sefilor SRI si SIE. Si, oricum, si subiectele politice au fost surclasate, pana la urma, de reality-show-ul casatoriei lui Iri cu Monica.

     

    E bine, e rau? Ce fel de popor avem oare daca „nunta secolului“ este mai importanta decat subiectul reformei clasei politice ori „dictatura“ lui Basescu? E bine oare ca toate jurnalele incep cu Becali? Cei mai multi zic ca ar fi rau. Si se intreaba unde va ajunge Romania daca prioritatile TV ale romanilor sunt cele care sunt. Eu spun ca, totusi, e bine. Pe fondul acestui entertainment national, blamat de cei mai multi, dar la care aproape toata lumea se uita, economia creste, bancile te roaga acum sa-ti dea credite, facultatile de ingineri sunt luate cu asalt peste noapte, companiile vaneaza oameni pentru angajare, iar salariile cresc. Si daca fiecare declaratie/subiect/scandal generat de Becali la care s-ar uita toti ar aduce un sfert de punct procentual la cresterea economica, atunci finantatorul Stelei ar trebui clonat. 

     

    Cred ca, odata cu vanzarea BCR, 90% din PIB-ul Romaniei va fi produs de sectorul privat. Economia s-a desprins deja de politica si actioneaza acum independent. E o iluzie sa crezi ca lupta dintre presedintele Basescu si premierul Tariceanu mai este importanta pentru executivii romani. Pe directorii straini chiar ii lasa rece acest subiect. Managerii nostri sunt calauziti acum de buget, targeturi, profit. Bugetul companiei bate tot la capitolul interes. Si cum bugetul nu depinde de cine va fi noul sef de la SRI (asta in cazul in care nu e vorba de cel al unei firme care sa aiba legaturi cu serviciile secrete), de ce sa mai fie interesat managerul de un asemenea subiect greoi? Stirile tabloidale sunt mult mai fascinante – de aceea Becali bate tot.

     

    „Marele castig al acestor 16-17 ani de tranzitie este ca, pana la nivelul business-ului mijlociu, economia s-a separat de politica. Oamenii de afaceri se uita ca spectatorii la disputele politice“, spune Florin Pogonaru, presedintele Asociatiei Oamenilor de Afaceri. Ne-am castigat independenta fata de politic, spun cei din business-ul romanesc. Asa si trebuie. Fiecare cu ale lui. Cand vii de la munca, de ce sa te uiti la un show politic in care se despica firul in patru, cand ai putea sa vezi un film sau sa te uiti la vreun meci?

     

    Ideea ca toata lumea trebuie sa fie implicata in dezbaterea politica si-a pierdut valabilitatea. Daca fie si 10% dintre romani au ramas interesati interesati de politica, tot e bine. De aceea americanii sunt in frunte, pentru ca mana de oameni care conduce stie cu certitudine ca daca nu aduc prosperitate, votul democratic ii va alunga de la putere.   

     

    De ce se spune ca gresesc romanii care se uita la telenovele sau la programele de divertisment? Ori la Vacanta Mare, Divertis sau „Dansez pentru tine“? Poate gresesc tocmai cei care cred ca poporul trebuie neaparat sa fie interesat de disputa dintre palate. Daca va fi cazul – si daca e vorba de lucruri cu adevarat importante – probabil ca romanii isi vor aduce aminte de astfel de dispute in momentul in care vor intra in cabina de vot si vor pune stampila. Pana atunci insa, viata de zi cu zi – cea dintre scrutinurile nationale – poate fi foarte bine insotita de cate o telenovela, vizionata pe post de relaxare, dupa orele de program. Pentru ca grija executivilor trebuie sa fie ca business-ul lor sa mearga. Ingrijindu-se de afaceri, imping si economia romaneasca inainte, chiar daca n-au habar cum s-a incheiat disputa intre palate ori cine e noul sef al SRI.

     

    Ceea ce nu inseamna catusi de putin ca executivii din business-ul romanesc sunt surzi la stiri. Azi, de exemplu, are loc sedinta CA al BNR. Se va decide daca se va mai majora sau nu dobanda la lei sau daca va mai ridica rezervele minime obligatorii, noul dusman al celor care vor sa ia credite.

     

    Asta este, fara indoiala, un subiect care ii va interesa pe cei din mediul de afaceri – pentru ca un astfel de subiect e important pentru banii fiecaruia, fie el angajat ori patron. In functie de ce decide banca centrala vor plati o dobanda mai mare la banca (sau nu) ori vor putea lua mai usor (sau mai greu) un credit si cei pe care-i intereseaza ce spune Isarescu, si cei care se intreaba ce cauta premierul cu motocicleta, si cei pentru care cel mai important eveniment al verii e cutremurul din serviciile secrete.

     

    In concluzie, sa stiti: daca Isarescu va face rating, fie si pentru cinci minute, puteti avea incredere ca suntem pe drumul cel bun.

  • Elefantul si masinile zburatoare

    A fost o stire din acelea pe care le citesti cu un soi de zambet-grimasa; nici n-am ajuns sa o termin si m-am gandit: „Incepe iar…“. E vorba de anuntul privind intoarcerea companiei Bell Helicopter, interesata de privatizarea IAR Brasov, in Romania.

     

    Ce incepe? Pai e simplu, in urma cu vreo zece ani Bell Helicopter a mai tatonat Romania si s-a aratat interesata de producatorul brasovean de elicoptere. Cazul a fost unul din subiectele predilecte ale presei pana in anul 2000, intens discutata si analizata fiind nu cumpararea IAR, ci conditia pusa de americani: cumpararea de catre Ministerul Apararii Nationale a 96 de elicoptere de atac AH1, botezate ulterior AH1RO Dracula.

     

    Primele informatii legate de intentia romanilor de a cumpara elicoptere de atac americane apar in presa romana in 1995; ulterior se configureaza si intentia companiei americane de a participa la privatizarea IAR Brasov. Mai mult, in mai 1997, Ministerul Apararii Nationale, Fondul Proprietatii de Stat si Bell Helicopter semneaza o serie de documente care consfinteau principalele aspecte ale tranzactiei: achizitionarea a 70% din actiunile IAR, cumpararea a 96 de elicoptere de atac Super Cobra romanizate in Dracula; privatizarea fabricii din Brasov era conditionata de intrarea in vigoare a contractului de cumparare a elicopterelor Dracula, ceea ce a insemnat pentru partea romana si identificarea surselor de finantare. Costul programului, de circa doua miliarde de dolari, a starnit nemultumirea expertior Fondului Monetar International, care au contestat capacitatea Romaniei de a suporta o asemenea cheltuiala. Mai trebuie spus ca Romania traversa atunci o perioada de cadere economica (in 1998 media internationala vorbea de o Romanie in „default“, in incetare de plati adica), asa ca obiectiile celor de la FMI par sa fi fost justificate cu totul. In societatea romaneasca contractul Bell Helicopter a generat cea mai intensa campanie anti-ceva vazuta pe plaiuri dambovitene de la revolutie pana atunci: in marea de critici s-au inecat toate argumentele putinilor sustinatori ai programului – posibilitatea ca Turcia sau alte state din estul Europei sa cumpere elicopterele de atac produse la Brasov sau infiintarea unui centru zonal de intretinere si reparatii. Cum n-au avut efect nici zecile de interviuri pe care directorul general al Bell le-a dat, pledandu-si cauza pe parcursul a catorva zile in care s-a aflat la Bucuresti.

     

    Mai multe prelungiri ale termenului initial pana la care partea romana ar fi trebuit sa isi respecte clauzele contractuale (jumatatea lunii septembrie 1997) ma obliga sa folosesc un cliseu: nu au facut decat sa prelungeasca agonia unui contract fara viitor. Mai trebuie facuta aici o remarca, trebuind sa evidentiez ceea ce m-as multumi sa definesc, pentru a nu intra in balarii, drept o mostra de libertate americana: pozitiile opuse in care s-au aflat cei doi ambasadori americani care s-au aflat la Bucuresti in acea perioada: Alfred Moses a fost un sustinator deschis al afacerii Bell, in timp ce succesorul sau, James Rosapepe, s-a pronuntat public impotriva oricarei tentative a romanilor de a-si „cumpara“ admiterea in NATO prin incheierea unor afaceri cu mari companii americane.

     

    Dupa 2000 interesele europene au primat in Romania, iar calea Brasovului au luat-o cei de la compania Eurocopter, parte a concernului european EADS. Varianta aleasa de europeni a fost aceea a infiintarii unei societati mixte cu IAR, care a aparut oficial in decembrie 2001. Bine-bine, veti intreba, ce incepe, totusi? Pai e usor de prevazut aparitia unui nou vartej de interese in golful brasovean, in ochiul furtunii aflandu-se atat IAR, cat si nevoia de modernizarea a armatei romane, precum si intentia autoritatilor de a dota cu elicoptere Internele si o serie de institutii publice. In acest sens exista o hotarare de Guvern adoptata in urma cu circa o luna de zile care ofera posibilitatea Ministerului Administratiei si Internelor sa se doteze cu elicoptere, valoarea contractelor fiind de pana la 247 de milioane de euro, fara taxe si comisioane.

     

    Pentru Bell datele problemei s-au schimbat esential: a fost singur la start in cursa in care s-a lansat in urma cu zece ani, dar in prezent rivalii europeni si-au stabilit deja un cap de pod in Romania; in urma cu un deceniu putea avansa un pret modest pentru IAR, dar in prezent romanii s-au invatat cu bani multi (vezi exemplele Petrom, BCR, CEC sau Electrica Muntenia Sud); aceiasi romani isi joaca acum cartile de pe cu totul alte pozitii, eliberati de spectrul default-ului si cu  o crestere economica de peste cinci procente de o buna bucata de vreme.

     

    Dar rolul autoritatilor nu este nici pe departe asa de comod cum s-ar crede. Dotarea armatei la standarde NATO este un capitol care abia incepe iar zona masinilor zburatoare este de o sensibilitate aparte – romanii va trebui sa aleaga intre oferta americana si cea europeana si oricare va fi alegerea pe care o vor face, cineva tot ii va critica (vezi toate discutiile si disputele aparute in Polonia, Cehia sau Ungaria in perioada dotarii cu noi avioane, in unele cazuri au cazut guverne). Romanii abia au depasit scandalul fregatelor, iar contractul de securizare a frontierelor incheiat cu EADS sau cel de construire a autostrazii Bechtel numai comode nu au fost pentru autoritatile de la Bucuresti.

     

    Asa ca nu pot evita un alt cliseu, cel al elefantului in magazinul de portelanuri: este abordarea Bucurestiului pentru discutiile ce vor veni.

  • Weber despre jurnalisti

    Am trait s-o citesc si pe asta – o analiza favorabila, desi „la rece“, a rolului ziaristului si a ispitelor carora trebuie sa le faca fata, atat individual, cat si ca breasla. Ba inca am recitit-o intr-un moment cum nu se poate mai „fierbinte“.

     

    Un moment in care discutiile despre responsabilitatea ziaristului formator de opinie au fost relansate prin initiativa Civic Media de a solicita CNSAS verificarea catorva sute (o mie?) de jurnalisti. E, cred, a treia etapa intr-un proces de autoanaliza a breslei, dupa discutiile din 2004 pe marginea „vanzarii constiintelor“ si celor mai recente, legate de pericolele „trustizarii“ (iarta-ma, limba romana).

     

    Nu stiu in ce masura e vorba despre un merit sau pur si simplu despre o consecinta logica a meseriei – in definitiv, cand iti castigi traiul analizandu-i pe cei din jur, te poti transforma usor in obiect al analizei -, dar faptul se cuvine consemnat ca atare: dintre toate categoriile profesionale, ziaristii au fost, in Romania postdecembrista, tagma cea mai predispusa spre o autoevaluare cat se poate de sincera. Nici medicii, nici avocatii, nici profesorii (si, cu atat mai putin, politicienii) nu au dovedit, ca breasla, acelasi curaj de a-si psihanaliza subconstientul, de a scoate in fata opiniei publice propriii demoni, rasucindu-i mai apoi la vedere, aproape cu masochism, pe toate partile.

     

    Analiza despre care vorbesc, insa, nu vine din partea vreunui gazetar si nici a unui roman. Mai mult, a fost facuta in urma cu aproape un secol, cand inca nimeni nu vorbea despre presa ca despre a patra putere in stat, cainele de paza al democratiei sau alte asemenea imagini magulitoare (si inselatoare) din vocabularul societatii civile. O atare clarviziune ar fi de-a dreptul uluitoare daca n-ar veni din partea lui Max Weber – omul care i-a dat capitalismului arama pe fata in „Etica protestanta si spiritul capitalismului“.

     

    Insa dupa ce a anticipat, cu o suta de ani in urma, aparitia „specialistilor fara spirit“ si a „senzualilor fara inima“, o analiza lucida a breslei ziaristilor, facuta „en passant“, intr-o conferinta din 1918 intitulata „Vocatia politicului“, nu ar mai trebui sa surprinda.

     

    Weber nu se sfieste sa caracterizeze ziaristul drept „demagogul modern“ prin excelenta, cu un statut de paria intr-o societate inclinata a-l privi cu un dispret mai mult sau mai putin mascat. Un demagog din categoria lui Pericle, insa. „Nu toata lumea realizeaza ca un succes jurnalistic important necesita cel putin tot atat «geniu» cat o realizare stiintifica, in primul rand datorita necesitatii de a produce «pe loc» si «la comanda», si apoi datorita nevoii de a fi eficient in conditii de «productie» straine mediului academic. Nu este aproape deloc recunoscut faptul ca responsabilitatea ziaristului este de departe mai importanta si ca sentimentul responsabilitatii unui gazetar onorabil nu este, in medie, cu nimic mai prejos decat cel al omului de stiinta, ba chiar (…) dimpotriva. (…) Nimeni nu crede ca discretia unui ziarist demn de acest nume se situeaza peste media discretiei altor oameni, desi aceasta este realitatea.“

     

    Cariera de ziarist presupune un mers pe sarma care, spune Weber, nu este pentru fitecine, „cu atat mai putin pentru caracterele slabe si, mai ales, pentru cei incapabili de a-si mentine balanta launtrica in absenta unui statut social stabil. Chiar daca viata tanarului om de stiinta este un joc de noroc, acesta mai beneficiaza inca de suportul unui statut social asigurat prin conventie, de care se poate, la o adica, agata pentru a-si preveni eventualele derapaje. Dar viata ziaristului este, prin comparatie, un absolut joc de noroc, in toate privintele (…). Deosebit de dificile se dovedesc provocarile launtrice carora trebuie sa le faca fata mai cu seama ziaristul de succes. Intr-adevar, nu e de colea sa frecventezi saloanele puternicilor zilei, aparent de pe picior de egalitate, fiind adesea laudat doar pentru ca esti temut, stiind totodata ca, indata ce vei fi parasit incaperea, gazda se va grabi sa-si justifice cumva in fata oaspetilor asocierea cu «hienele din presa». Mai mult, nu e putin lucru sa te exprimi cu promptitudine si convingator despre cate-n luna si-n stele, despre toate probleme imaginabile ale vietii – orice se intampla sa ceara «piata» – si asta fara a deveni cu totul superficial si, mai ales, fara a-ti pierde demnitatea. (…) Uluitor nu e faptul ca sunt multi ziaristi care au ajuns «avortoni» si oameni de nimic. Mai degraba s-ar cuveni sa ne mire ca, in ciuda tuturor acestora, breasla include inca un numar semnificativ de oameni valorosi si autentici – un fapt pe care «outsiderii» nu si l-ar imagina cu una, cu doua“.

     

    Inca din 1918, Weber vorbeste despre riscul „tabloidizarii“, despre presiunea politicului si despre infiltrarea aproape inexorabila a rationalitatii economice in rationalitatea gazetareasca – un fenomen evident mai ales in aparitia „lanturilor de ziare“. „Publisherii“ si ziaristii de „senzational“, recunoaste el, „au castigat averi, dar cu siguranta nu si onoare“. Partizanii unei morale absolute, inflexibile, spune Weber, sunt periculosi atat in politica, cat si in gazetarie. In aceste domenii e nevoie de oameni inzestrati, cum ar spune Aristotel, cu intelepciune practica, capabili sa se adapteze unei realitati vesnic schimbatoare si pregatiti totodata sa-si asume responsabilitatea deciziilor – atat in caz de izbanda cat, mai ales, de esec. Cu toate acestea – se grabeste sa adauge Weber – si cel care actioneaza in baza unei etici a responsabilitatii va atinge mai devreme sau mai tarziu punctul dincolo de care compromisurile, nuantarile sau negocierile nu mai sunt posibile. Punctul la care va trebui sa-si dea arama pe fata.

     

    Ce s-ar mai putea adauga? Poate o parafraza dupa Raymond Chandler: clasicii astia au cate o vorba pentru fiecare lucru – si de fiecare data au dreptate.

     

    Nota: Traducerile de mai sus au fost facute dupa „From Max Weber: Essays in Sociology“, translated, edited and with an introduction by H.H. Gerth and C. Wright Mills, A Galaxy Book, Oxford University Press, 1958. Eventualele derapaje de traducere imi apartin, evident, in totalitate.

  • Razboiul sexelor

    Am tot adus vorba despre culturile potrivnice si din ce in ce mai puternice care apar in jurul sexelor. El si ea aduna fiecare un arsenal cultural si mediatic de lupta. Da, barbatii si femeile sunt in razboi. De cand lumea. De ce ne pasa tocmai acum atat de mult?

     

    In acest articol va interveni in scena, din nou, industria tristetii voluptuoase. Pentru ca lui ii place sa mai piarda si ceva timp singur, cu prietenii, cu jocul pe computer, spaland masina sau mai stiu eu ce facand. Doreste un soi de mini-independenta barbateasca, o libertate pe care iubitele o detesta. Nu pentru ca s-ar simti neaparat excluse, asta face parte din viziunea masculina asupra lumii in care ei sunt centrul universului, ci pentru ca ele au nevoie de un soi de sclavi afectivi. Au nevoie de o voce din semi-off  pentru flatare, pentru executarea unor anumite dorinte. Sunt doua forme de egoism extrem al sexelor intre care fluctueaza barometrul amoros. El vrea singuratate condimentata cu o iubita mereu in forma, gata sa-l satisfaca. Ea isi doreste un paj supus care sa nu-i tulbure linistea, dar care sa nu faca altceva care i-ar putea asigura nesuferita independenta masculina. De la acesti doi poli extremi, formulati mai idiot sau mai inteligent, fiecare dupa posibilitati, pleaca marea lupta. Sunt cupluri care isi exhiba intelepciunea pe unde apuca si care „discuta“ despre orice. Ei sunt vorbaretii, cei care se ineaca in „issues“ de rezolvat. Totul intra in dezbatere, de la ce vrem sa facem in pat, la ce vrem sa facem in vacanta. De cealalta parte sunt cei care nu comunica, cei care isi strang nemultumirile intr-un sac de plastic si apoi procedeaza dupa posibilitati: il arunca, il desfac din cand in cand si arunca frustrarile in celalalt, il ard, il folosesc ca balast pentru momente cand relatia o ia razna. Nu mai vorbim de carti, dar exista periodic o avalansa de filme avand drept tematica razboiul sexelor. Ultimul pe care l-am vazut, unul sinistru, cu Jennifer Aniston, intitulat „The Break-up“, are drept nucleu narativ o discutie despre cum el nu-si doreste sa duca gunoiul. Nu mai face nimic in casa, se joaca pe computer si o ignora pe ea. Iar cand duce gunoiul nu o face cu placere. Sfarsitul nu e unul fericit, cei doi nu se impaca – se pare ca a devenit mai comerciala, depresia amoroasa, decat happy-ending-ul. In basme, in diverse texte mitologice, dragostea este povestita mai ales in perioada ei de inflorire. Stramosii nostri erau fascinati de miracolul amoros mult mai mult decat banala despartire. Dupa ce dragostea lua fiinta, restul devenea „si-au trait ani multi si fericiti“: „Bla-bla“, in traducere. Fericirea nu se povesteste, se traieste. 

     

    Nu intamplator, de la „O mie si una de nopti“ la Boccaccio, despartirea apare mai ales in texte comice. Si cred ca ei, „batranii“ aveau dreptate, simteau burlescul ruperii vrajei. In contemporaneitate, oamenii savureaza tragicul despartirilor, al adulterului. De la „Swann“ al lui Proust, un soi de borna a modernismului amoros, ochiul gelos, egoist, al amorezatului parasit domina scena. Si, evident, se degradeaza in povesti cu Aniston (apropo: e mult mai cool Mr.&Mrs. Smith, in care Brad si Angelina se bat cu pistoale si cutite, e o metafora mult mai directa a razboiului fara multe zorzoane lacramoase) nemultumita de felul in care este dus gunoiul.

     

    Discutiile despre amor din media te pot aduce la exasperare. Ca si filmele, cartile. Despre muzica nu mai vorbesc: ba se urla independenta sexului, ba se regreta fiecare minutel impreuna, ba e amor de-o noapte, ba e amor sterp cu lumanari in cada. Marea industrie a tristetii despre care vorbeam tot in aceasta rubrica acum ceva vreme se infiripa in jurul acestui reductionism tembel al razboiului sexelor. Un soi de razboi rece dintre SUA si URSS, care se lasa cu razboaie aiurea. Omului modern i se pun la dispozitie doua barci pe care trebuie sa le manevreze in acelasi timp: cuplul perfect, modern si experimentarea independentei ca individ, inclusiv amoros. Va dau si o referinta, de acum 500 de ani: Rabelais si al sau personaj, Panurge, care nu stie ce sa aleaga – casnicia (dar ii e prea frica de „coarne“) sau burlacia. Diferenta dintre acele vremuri si cele de azi este una singura: Rabelais era ironic.

     

    Probabil cea mai frumoasa imagine literara a razboiului sexelor apare in „Tristan si Isolda“. Dragostea nu e dragoste, e un accident – din greseala inghit amandoi o potiune magica. Apoi, cei doi isi poarta ca pe o cruce rezultatul hazardului. Dorm cu sabia intre ei, dar nu o folosesc, asa cum fac Brad Pitt si Angelina Jolie. Cu alte cuvinte, sunt acceptate dintr-un foc doua realitati profunde ale amorului: ca nu alegi cand e sa se intample (nu e ca in religia primitiva din „Totul despre sex“ in care date-ul devine un interviu de angajare pentru prestari servicii in dormitor) si ca accepti diferenta si transformi razboiul sexelor intr-un camp al luptei demne, linistite, fara manierisme ale depresiei sau fericirii.

     

    Candva glumeam despre importanta PR-ului in societate, o importanta uneori supraevaluata. Imi imaginam viitorul in care vom avea PR-i pana si in cadrul unei relatii amoroase. PR-ii se vor intalni in locul iubitilor sa rezolve „plictiselile“ precum „unde iesim diseara“ sau „cum iti place sa facem amor“. Acum, dupa ce tot dau navala peste noi meditatii despre cuplu si iubire din ce in ce mai „adanci“ (si asta e una dintre ele, la urma urmei), imi dau seama ca era o gluma serioasa.

  • Solutie a la Khadafi

    Ma indoiesc serios ca echipa Bush va reusi sa taie din programele nucleare ale Iranului sau Coreei de Nord pana cand nu rezolva o contradictie care a stat in inima actualei administratii de la bun inceput: ce se potriveste in cazul celor doua state? O schimbare de regim sau una de atitudine?

     

    Pentru ca echipa Bush a refuzat sa se hotarasca, n-a reusit sa faca niciuna dintre cele doua. Tot ce-a capatat sunt doua state dictatoriale („rogue states“, concept al politicii externe americane de la sfarsitul anilor ‘90 care descria statele considerate teroriste de catre administratia SUA: Iran, Irak, Afganistan, Coreea de Nord si Libia) mai bine inarmate. Cum asa? Ia priviti in urma la impresionanta intelegere pe care echipa Bush a obtinut-o in 2003, cand l-a convins pe liderul libian Muamar Khadafi sa renunte la arsenalul sau nuclear. Cum s-a intamplat asta?

     

    Versiunea oficiala Bush este ca Khadafi s-a uitat la invazia americana din Irak, s-a speriat de si-a iesit din minti, a sunat la Roto-Rooter* – adica administratia Bush – si-a zis: „Oh, Doamne, sunt niste bombe atomice in pivnita, luati-le de aici“. Gresit, sustine Robert Litwak, directorul pentru studii de securitate internationala la Centrul Woodrow Wilson si expert in statele „rogue“. „Pe Khadafi l-a facut sa-si vina in fire asigurarea tacita, dar clara, a serviciilor americane ca daca va renunta la programul nuclear, SUA nu vor mai incerca sa-l dea jos“, spune Litwak. „Asta a facut diferenta. Daca Libia renunta la armele neconventionale, SUA renunta la eforturile sale de schimbare a regimului“.

     

    Ce a lipsit din atitudinea echipei Bush fata de Iran si Coreea de Nord este acest gen de alegere clara. Spre exemplu, chiar si dupa ce administratia americana a acceptat sa participe in cadrul efortului diplomatic condus de europeni de a convinge Iranul sa-si abandoneze programul nuclear, a continuat sa finanteze destabilizarea regimului iranian, si a spus-o pe fata, asa cum a facut Condoleezza Rice pe 21 mai: „Iranul e un creator de probleme in sistemul international. Nu poate fi vorba despre asigurari de securitate“. Atat Iranul cat si Coreea sunt foarte stimulate sa mentina ambiguitatea in privinta capacitatilor lor nucleare, atat timp cat noi ne manifestam atat de ambiguu intentiile fata de ei.

     

    Stati linistiti, si eu cred ca ambele sunt regimuri groaznice si abuzive care isi duc tarile la groapa. Echipa Bush are dreptate sa vrea sa le vada disparand. Dar si URSS era la fel de groaznica si de abuziva. Cu toate astea ne-am angajat intr-o „detenta“ cu Moscova pentru ca principalul tel al politicii SUA in timpul Razboiului Rece era sa reduca capacitatea URSS de a ne ameninta – prin descurajare si prin acordurile privind controlul armamentului – si apoi a lasat revolutia informationala si nemultumirile populatiei sa distruga Uniunea Sovietica din interior.

     

    Ce a fost bun pentru URSS e bun si pentru Coreea de Nord si Iran. Sa ne concentram pe diplomatia necesara pentru a opri programele nucleare nord-coreean si iranian. Astea ne ameninta. Daca nord-coreenii vor convorbiri directe cu SUA si relatii bilaterale, care-i problema? Sa le dam – in schimbul unei limite verificabile a programului lor nuclear. Daca ayatollahul Iranului vrea asigurari de securitate tacite din partea SUA – in schimbul unei limite verificabile a abilitatii lor de a produce bombe atomice -, sa i le dam.

     

    Faptul ca SUA aveau o ambasada in Moscova si practicau „detenta“ nu a salvat Uniunea Sovietica. S-a prabusit in mainile propriului popor. Dar acordurile de control al armamentului pe care le-am avut cu Kremlinul au salvat lumea de o gramada de bombe atomice. Iranul si Coreea de Nord se vor prabusi si ele din interior – dar asta necesita timp. Si in timpul asta ar putea sa construiasca o gramada de bombe. Asa ca trebuie sa le inchidem programele nucleare acum, chiar daca asta inseamna ca SUA sa le dea garantii tacite de securitate r la Libia.

     

    „Asta nu inseamna o consolidare a vreunuia dintre regimuri“, adauga Litwak, autor al cartii in curs de aparitie „Schimbarea de regim: strategia SUA prin prisma evenimentelor de la 11 septembrie“. „Mai degraba, este o abordare pragmatica a faptului ca nu este sincronizat calendarul dezvoltarii programului nuclear cu timpul necesar ca schimbarea de regim sa se infaptuiasca“.

     

    Cinci decenii de izolare a Cubei din partea SUA au avut drept rezultat cinci decenii de Fidel Castro. Atat timp cat ne mentinem ambiguitatea fata de Iran si Coreea de Nord – schimbare de regim sau schimbare de atitudine -, ele isi vor mentine ambiguitatea in privinta programelor lor nucleare. N-am nici cea mai vaga idee daca vor renunta la arme acum, chiar daca echipa Bush le-ar da garantii de securitate. Se poate ca lucrurile sa fie prea inaintate. Dar trebuie sa facem acest test.

     

    Daca facem testul pentru aceasta propozitie, n-o sa stim niciodata daca exista o solutie pacifista la provocarile nucleare ale Iranului si Coreei de Nord – si n-o sa avem niciodata aliati pentru o politica mai dura daca solutia pacifista nu exista.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer.

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

     

    *ROTO-ROOTER, COMPANIE AMERICANA CARE A PRELUAT NUMELE UNUI DISPOZITIV INVENTAT LA INCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA PENTRU DESFUNDAREA CANALIZARILOR; IN TIMP, DENUMIREA ROTO-ROOTER A DEVENIT SINONIMA CU SERVICIILE CARE VIN LA COMANDA SI REZOLVA ORICE IN GOSPODARIE

  • SEXvertising

    O femeie cu parul ravasit sta deasupra unui barbat fara camasa, intins pe pat, care zambeste larg; dedesubt scrie: „Incercati asa ceva acasa“. Nu e o reclama la bere, la parfum sau la vreun DVD Kama Sutra. E o reclama pentru apartamentele Herald Towers din Manhattan, New York.

     

    Intr-un print pentru apartamentele Link, si ele tot din Manhattan, o femeie rujata si topless (doar un pic dintr-un san este vizibil) e infatisata intr-un apartament, in timp ce pe spatele dezgolit ii este aplicat un tatuaj. O reclama glossy pentru apartamentele Altair 20 din Manhattan arata o cabina de dus inconjurata de vegetatie luxurianta si o femeie dezbracata, cu un banner pozitionat strategic, pe care scrie „Spre padurea tropicala Altair 20“.

     

    Asadar, unele dintre reclamele pentru apartamentele noi din acest an aduc mai mult cu reclamele la prezervative, iar asta a facut ca multi ochi sa zaboveasca mai mult pe paginile de anunturi imobiliare, pana acum traditional-serioase. Dar au ridicat si obiectii in randul unor profesionisti de pe piata imobiliara si din cea de advertising, care au spus ca sexul nu a fost niciodata legat de marketingul imobiliar asa cum este, sa zicem, legat de muzica ori de lenjerie intima.

     

    Reclamele provocatoare sunt un mod sigur de a capta atentia consumatorilor intr-o piata mai inceata si mai competitiva. Dar aparitia lor ridica, de asemenea, intrebarea cum trebuie vandut domeniul imobiliar. Este advertising-ul cu aluzii sexuale o strategie desteapta care poate castiga cumparatori? Sau e doar o tactica lenesa, lipsita de creativitate, care alieneaza publicul? „De obicei erau foarte orientate spre eleganta“, spune despre reclamele din real estate Neil Binder, unul dintre sefii de la agentia imobiliara Bellmarc Realty: „Un tip cu manusi albe, deschizand usa, sau un cuplu care participa la un eveniment social, cu sunet de vioara in fundal. Acesta este o metoda de a vinde prestigiul New Yorkului din scoala veche“. Acum, zice Binder, „avem posterioare dezgolite“.

     

    A vinde imobiliare in aceste vremuri inseamna a vinde un stil de viata, potrivit profesionistilor din industrie. Oamenii „cauta o naratiune despre cum vor trai ei“, spune Jasmine Mir, senior vicepresedinte la Corcoran Sunshine Marketing Group. „Cred ca advertising-ul este, la baza, emotional“, adauga ea. „Cred ca oamenii trebuie sa fie vizati in aceasta piata tot mai mult intr-un fel irezistibil de emotional.“ Unii simt nevoia sa se opreasca si sa priveasca. Dupa cum glumeste Binder de la Bellmarc: „Sotia imi spune «Neil, cum de-ti ia asa de mult ca sa citesti anunturile imobiliare?»“. Reclamele cu tenta sexuala nu sunt chiar o regula – dar, pe de o parte, produc agitatie intr-o piata linistita si, pe de alta, apar pentru ca exista tineri carora le place sa zgaltaie din cand in cand normele. „Multe dintre reclame aratau la fel“, spune Highlyann Krasnow, COO si vicepresedinte al Developers Group, o firma de marketing si de vanzari. „Toate companiile faceau acelasi lucru. Pur si simplu nu mai era distractiv“, spune ea. Noua campanie a Developers Group infatiseaza un barbat si o femeie inlantuiti pe o masina de spalat, prinsi la mijloc intre cuvintele „Developing Passion“ („Pasiune in crestere“) si „W/D Hook-Up“ („Legatura via masina de spalat/uscat“ – W/D este prescurtarea de la washer/dryer). Pana acum, reclamele companiei nu au inclus femei doar partial imbracate si Krasnow spune ca nu are nici un interes sa fie „o companie plina de femei-sexy-in-bikini-pe-plaja“. „E si un fel de umor in spatele ei“, spune ea despre propria reclama. „O face sa para nitel mai inteligenta. In acelasi timp, facem aluzie la sex pentru ca sexul vinde.“

     

    Linda Kaplan Thaler, director executiv si director de creatie la Kaplan Thaler Group, o agentie de publicitate, spune ca promovarea unei proprietati prin imaginea unei femei bine inzestrate e un pas inapoi spre zilele in care barbatii erau singurii aducatori de venit. „E foarte limitat“, spune ea. „Nu cred ca mai este neaparat cel mai bun mod de a vinde orice.“ Krasnow spune ca astfel de reclame, care sunt mai uzuale in orase ca Las Vegas sau Miami, transmit mesajul ca barbatii sunt singurii clienti de imobiliare. „Sunt o multime de femei singure“, spune Krasnow. „Pentru mine, reclamele astea isi pierd cu totul din vedere publicul-tinta.“    

     

    Cateodata, totusi, publicul-tinta e un barbat heterosexual singur, asa cum a fost cazul apartamentelor Hudson 225, o cladire de locuinte de lux de langa strada Broome din in New York. La inceputul acestui an, Lizzie Grubman Public Relations (o firma renumita pentru clientii sai celebri ca Russell Simmons, Tommy Mottola si Britney Spears) a lucrat alaturi de Corcoran Group la un eveniment promotional care era parte a unei campanii de marketing pentru Hudson nr. 255, la Classic Car Club Manhattan, vizavi de cladirea de apartamente. (Cei care cumpara apartamente aici primesc calitatea de membru al clubului si „o biblioteca“ din care pot imprumuta o gama de masini scumpe, inclusiv un Porsche Speedster 1957 si un Aston Martin 1977). Top-modelele angajate pentru eveniment s-au invartit printre potentialii cumparatori, masini si bar invesmantate doar de pantaloni scurti, „pasties“ (bucati de material in diverse forme si culori care acopera sanii – n.r.) si body painting. Painting-ul amintea de costumele mulate pe corp ale pilotilor de curse, iar cuvintele „Apartamentul e inclus. Fata nu e inclusa“ erau scrise pe spatele modelelor. Thaler spune ca n-a fost surprinsa – mai degraba „neimpresionata“.

     

    „Cred ca intreaga conceptie de a folosi sexul pentru a vinde apartamente e desueta“, spune ea. „In anii ‘80 sau ‘90, sexul era foarte scandalos, obraznic si tabu, asa ca toata lumea voia sa traga o ocheada.“ Acum e ubicuu. Si, spre deosebire de multe clisee, „sexul vinde“ nu este neaparat unul adevarat. Deborah Morrison, profesor asociat in orasul Eugene, la University of Oregon, care se specializeaza in publicitate, spune ca studiile arata ca in timp ce oamenii se holbeaza la reclamele incarcate de sex, companiile nu obtin intotdeauna ce si-au dorit cand au platit campania. „Partea amuzanta este ca cineva ar putea sa-si aminteasca imaginea“, spune Morrison, „dar pot sa pun pariu ca nu-si va mai aminti pentru cine era reclama si unde a vazut-o“. Jasmine Mir de la Corcoran Sunshine Marketing spune ca in cazul imobilului din Hudson 255, tehnica de marketing a fost un risc, insa unul calculat. „Multe femei au raspuns chiar mai bine decat ne asteptam“, spune ea. Strategia nu e buna pentru orice proprietate, totusi. Planul de marketing al lui Corcoran pentru Hudson 255 este foarte diferit de cel pentru imobilul de apartamente Stanhope din Fifth Avenue nr. 995, langa Muzeul Metropolitan de Arta din New York, care are o reclama print infatisand fatada austera a cladirii.

     

    Cele mai recente reclame de promovare a companiei Corcoran, o serie de portrete in alb si negru, vizeaza consumatori variati. Reclamele arata o fermecatoare femeie mai in varsta, doua gemene in costume albe de tenis, un cuplu tinandu-se de mana, un copil in scutece, femei in costume de baie si o femeie, un baiat si doi caini pe niste trepte.

     

    Dar este si o imagine a unui barbat cu pieptul dezgolit, alaturi de cuvintele „Triple-Mint, nou pe piata“, care a inspirat genul de sporovaiala rezervat de obicei pentru o reclama Calvin Klein („mint“ este un termen folosit in domeniul imobiliar pentru a indica starea perfecta a unui imobil). De fapt, unii consumatori sunt mai multumiti sa vada un barbat atragator intr-o reclama imobiliara decat o femeie sexy.

     

    „Inca din epoca timpurie a Madison Avenue (bulevard-simbol al industriei americane de publicitate – n.r.), am fost asaltati de femei aproape despuiate, asezate sugestiv pe automobile, mobila, cherestea si aparatura electrocasnica“, scrie un vizitator al portalului Towleroad.com, un site unde cititorii discuta un panou din Chelsea infatisandu-l pe barbatul „Triple-Mint, nou pe piata“. Unul dintre vizitatori a adaugat ca „era si timpul sa ne luam si noi o revansa atragatoare“. Un alt cititor s-a marginit insa sa se intrebe despre barbatul din reclama: „Ni-l da si pe el la pachet cu apartamentul?“

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Apel la deontologie

    Clubul Roman de Presa se pronunta in dezbaterea publica despre colaborarea unor jurnalisti cu serviciile secrete.

     

    Clubul Roman de Presa (CRP) a solicitat saptamana trecuta jurnalistilor romani sa respecte codul deontologic si sa evite conflictele de interese – in speta sa nu fie membri ai vreunui partid politic, informatori sau ofiteri acoperiti ai vreunui serviciu secret. In plus, CRP a cerut tuturor jurnalistilor aflati in una dintre aceste situatii sa inceteze astfel de colaborari. Intr-un comunicat al consiliului de onoare al organizatiei, CRP a admis ca serviciile secrete au posibilitatea de a infiltra, cu respectarea legii, ofiteri acoperiti si de a recruta informatori din mediile pe care le socotesc de cuviinta, precizand in acelasi timp ca trebuie sa justifice aceste actiuni, din punct de vedere operational si financiar, in fata Parlamentului.

     

    „Clubul Roman de Presa considera ca exista o incompatibilitate fundamentala intre meseria de jurnalist si statutul de ofiter acoperit sau informator pentru serviciile secrete“, se arata in comunicatul CRP „intrucat in aceste cazuri din urma informatia este folosita in regim confidential, secret“.

     

    CRP a amintit si faptul ca in codul deontologic al ziaristului se interzice ca jurnalistul „sa fie partas la intelegeri care ar putea afecta impartialitatea sau independenta sa“, iar orice acord cu un serviciu secret restrange impartialitatea si independenta.

     

    In aceste conditii, consiliul de onoare al Clubului Roman de Presa considera ca, pe langa recomandarea ca ziaristii sa nu fie membri ai vreunui partid politic, „se impune adaugarea in codul deontologic a recomandarii ca jurnalistii sa nu fie angajati ca informatori sau ofiteri acoperiti ai unui serviciu secret“. In consecinta, CRP a modificat articolul referitor la astfel de incompatibilitati. Noua formulare este urmatoarea: „Pentru a evita conflictele de interese, se recomanda ca ziaristul sa nu fie membru al vreunui partid politic si sa nu fie angajat ca informator sau ofiter acoperit al unui serviciu secret“.

  • E bine pentru Axel Springer

    Axel Springer AG, cel mai mare publisher de ziare din Europa, a anuntat ca profiturile pe primul semestru din 2006 au crescut cu 10% multumita vanzarilor in crestere de publicitate, precum si lansarii de noi titluri. Profiturile nete au crescut pana la 111,4 mil. euro, de la 101,3 mil. euro in perioada similara a anului trecut, a anuntat saptamana trecuta compania cu sediul in Berlin. Vanzarile au scazut cu 1,7%, pana la 1,17 mld. euro, dupa ce anul trecut si-a unit o unitate tipografica cu una a rivalului sau, Bertelsmann.

     

    Axel Springer a decis sa se concentreze pe ziare si reviste dupa ce in ianuarie organismele de reglementare au invalidat o intelegere prin care grupul german urma sa cumpere ProSiebenSat.1, cel mai mare broadcaster privat din Germania, pentru 4,2 miliarde de euro.

     

    Saptamana trecuta Axel Springer a anuntat ca este posibil ca profitul operational anual sa creasca si mai mult. „Noile publicatii sunt un succes printe advertiseri si cititori“, a spus directorul executiv Mathias Doepfner (foto) reporterilor. Unul dintre titlurile Axel Springer, Fakt, a devenit cel mai citit ziar din Polonia la doua luni de la lansarea din 2003, avand acum un tiraj de peste 500.000 de exemplare. In primavara, a lansat un alt ziar in Polonia, Dziennik, concurent pentru Gazeta Wyborcza, cel mai important ziar polonez de calitate. Compania monitorizeaza o serie de piete pentru a lansa noi titluri, inclusiv tari din estul Europei, Rusia, Franta si Spania. Capitalizarea de piata a companiei, care este listata la Frankfurt, e de 3,7 mld. euro.

  • Lui Ed ii plac cifrele mari

    Internet oriunde si oricand, accesibil precum radiourile FM. Telefoane mobile carora le poti vorbi si care iti raspund precum secretarele. Masini de politie inteligente, capabile sa identifice instantaneu infractorii.

     

    Acestea sunt tehnologiile pe care le introduce deja pe piata gigantul american Motorola, concomitent cu o competitie pe viata si pe moarte  cu Nokia pentru dominatie in industria telefoanelor mobile si a echipamentelor telecom.

     

    AMBITIILE LUI ED ZANDER: Dupa ce acum cativa ani a inregistrat un moment de criza, Motorola a recurs la cateva complicate interventii chirurgicale asupra liniilor de business si managementului – iar recent s-a prezentat cu bilantul si proiectiile de viitor in fata a sute de analisti financiari si telecom, care ar trebui sa certifice gradul de sanatate economica a companiei. Ed Zander, chairman si director executiv al Motorola, a vorbit fara mari emotii, hotarat sa invinga scepticismul celor care stiu ca, desi profitul a crescut cu 48% in trimestrul al doilea din 2006, actiunile au avut in general un trend descendent pe bursa americana.

     

    Zander seamana cu Berlusconi – si e la fel de ambitios: cand unul dintre presedintii sai i-a spus ca a vandut 50 de milioane  de telefoane cu clapeta Razr, Ed Zander a stabilit imediat sa livreze pe piata alte 500 mil. Ii plac de altfel cifrele mari. Strategia Motorola se desfasoara sub sloganul „Connect the unconnected“, iar in proiectiile de viitor e mentionat numarul „neconectatilor“ la serviciile de voce si Internet – trei miliarde la nivel mondial.

     

    CE SPUN CIFRELE: Una dintre problemele companiei ramane aceea ca, desi a lansat, in secolul trecut, primul telefon mobil comercial din lume, se mentine de multa vreme pe pozitia a doua a clasamentului mondial al producatorilor, dupa Nokia, o companie dintr-o tara – Finlanda – cu o populatie doar putin mai mare decat a orasului Chicago, locul in care Motorola isi are cartierul general. Daramarea Nokia de pe piedestalul primei pozitii mondiale nu pare o misiune imposibila. Cu nedisimulata satisfactie, Ron Garriques, presedintele diviziei de echipamente mobile, prezinta evolutia cotelor de piata din ultimele sapte trimestre.

     

    In vreme ce finlandezii au crescut cu 3,7%, o evolutie gen „flat line“, cota americanilor a saltat cu 8,6%. Dar diferenta dintre cele doua cote de piata ramane, totusi, de 11,3 procente. Garriques face inca o comparatie: pe primul semestru din 2006 veniturile Motorola din telefoane mobile au crescut cu 27%, fata de 25% cat a inregistrat Nokia, care are insa un plus de 500 de milioane de dolari, atingand 4,8 miliarde.

     

    Sa simta oare deja Nokia in ceafa suflarea Motorola, asa cum spun unii? Tot ce se poate, pentru ca productia telefoanelor mobile e cea mai dinamica industrie de pe glob, iar in aceasta cursa nebuneasca resursele financiare si tehnologice conteaza. Iar Motorola nu pare sa se zgarceasca; a cheltuit in ultimele luni 8 miliarde de dolari pe achizitia unor companii tehnologice, a incheiat parteneriate pentru continut cu gigantii Yahoo!, Google si Kodak si si-a deschis doua centre de cercetare-dezvoltare in China, piata care odata cucerita i-ar asigura suprematia mondiala. Cel mai nou centru de cercetare a fost deschis in parteneriat cu producatorul chinez Huawei, parteneriat menit sa limiteze ascensiunea europenilor de la Ericsson sau Nokia in privinta retelelor de telefonie mobila de generatia a treia in standard UMTS.

     

    Directorul executiv Ed Zander se abtine insa sa avanseze un termen pentru victoria impotriva Nokia. Cum face o naveta intensa intre SUA si China, atunci cand vorbeste despre lupta cu competitorii s-a deprins sa foloseasca metafore care amintesc de ganditorii Zen: „E ca si cum ai escalada Himalaia. Te cateri. Te odihnesti. Te cateri din nou“. Pragmatici, oficialii Motorola au enuntat deocamdata un obiectiv a carui realizare este usor de  verificat: „Trebuie sa crestem mai repede decat creste piata“. Dar echipamentele de telefonie mobila nu sunt decat una dintre liniile de business ale Motorola. Dupa restructurare, in urma careia a renuntat la diviziile de semiconductori, echipamente medicale si energetice, au ramas trei domenii mari de activitate (Networks & Enterprise, Connected Home si Mobile Devices), iar la recenta reuniune a analistilor financiari si telecom, Motorola a dezvaluit cateva dintre tehnologiile pe care le pune la punct.

     

    „WE WERE THERE!“: Cantina specialistilor care lucreaza in Centrul de inovare Motorola din  Schaumburg, Illinois, este amplasata strategic in interiorul muzeului companiei. Asa cum aristocratii isi atarna pe pereti portretele stramosilor, Motorola a plasat la intrarea in spatiul cu artefacte tehnologice un urias poster: o imagine cu Neil Armstrong pasind pe solul selenar, peste care a fost suprapus sloganul „We were there!“, pentru ca Motorola a asigurat echipamentele pentru transmisia vocilor astronautilor la prima aselenizare, dupa cum a construit si primul ceas electronic, si prima statie de emisie receptie si primul radio pentru masina.

     

    Dincolo de aceasta panoplie a inventiilor, una dintre obsesiile strategilor Motorola este acum mobilitatea in comunicatii (urmatoarea faza de dezvoltarea a Internetului – spun ei), concept definit  de sintagma „Seamless mobility“. Pe scurt, aceasta inseamna acces permanent si usor la informatii, entertainment si comunicatii.

     

    Si pentru ca astfel de exprimari tehnice ii lasa in general indiferenti pe utilizatorii obisnuiti, Motorola vine cu demonstratii si exemple concrete. De pilda, in privinta serviciilor de voce va fi natural nu peste mult timp (tehnologia exista, insa trebuie convinsi operatorii) ca, daca ti-ai lasat telefonul mobil la parter si primesti un apel, acesta sa fie transferat automat pe telefonul fix din dormitorul de la etaj. Sau sa dialoghezi cu telefonul mobil, cerandu-i de pilda, prin voce, sa afiseze anumite poze facute acum trei zile sau sa caute numarul unei anumite persoane. Totodata, Internetul wireless de banda larga ar urma sa devina, in viziunea Motorola, la fel de banal si accesibil precum receptionarea posturilor de radio datorita tehnologiei WiMax. WiMax presupune instalarea unor antene care sa permita transmisia vocii si a datelor mai eficient si mai ieftin decat alte tehnologii wireless. Semnalul se transmite pe distante mai mari decat in cazul tehnologiei Wi-Fi utilizate in prezent in hoteluri, aeroporturi etc. pentru acces la Internet.

     

    DE LA TEORIE LA PRACTICA: Deja nu mai avem de-a face cu chestiuni teoretice, pentru ca Motorola a incheiat o alianta cu furnizorul nipon de comunicatii Softbank pentru a acoperi cu Internet fara fir intregul Tokio. Testele incep in aceasta toamna. Tot in Asia, compania americana a cumparat producatorul de echipamente telecom Nextnet impreuna cu care va construi in Pakistan, tara in care doar un procent nesemnificativ din populatie are acces Internet, o retea WiMax.

     

    Securitatea e un alt domeniu in care Motorola vine cu o alta viziune: tehnologiile pentru masini de politie care monitorizeaza video intreg traficul, culeg si prelucreaza informatii – suspectii fiind identificati imediat prin simpla citire a amprentei digitale – sunt deja pregatite de compania americana.

     

    Retele informatice ad-hoc create intre membrii echipelor de salvare sau interventie, intre vehiculele acestora, pentru comunicarea rapida si eficienta (asa-numitele „mesh networks“) sunt si ele puse la punct.

     

    DIRECTII STRATEGICE: Din toata aceasta avalansa de achizitii, parteneriate si lansari de noi tehnologii se disting totusi cu usurinta cateva directii de strategie: compania americana se concentreaza cu toate fortele pe India si China, tari in care traieste aproape o treime din populatia mondiala, mizeaza pe Internetul wireless de viitoare generatie, nu a uitat de conceptul la moda de casa digitala, vine permanent cu solutii de securitate, domeniu extrem de sensibil dupa 11 septembrie, si cauta sa bareze la mantinela companiile europene producatoare de echipamente telecom.

     

    In fata acestor evidente, incepi sa intelegi abia simtita iritare civilizata a oficialilor Motorola in fata intrebarii „Cand veti reveni pe prima pozitie in topul vendorilor de telefoane mobile?“. In definitiv, in contextul general al business-ului, poate nu conteaza atat de mult aceasta ierarhie. Si asta pentru ca vorbim mai intai de profit si perspective si abia apoi de orgolii.

  • Cifre sanatoase

    Desi cota de piata a Motorola a crescut cu 8,6% – fata de 3,7% in cazul Nokia – diferenta dintre cele doua companii ramane de 11,3%.

    • 22,1% Cota de piata globala a Motorola in trimestrul al doilea din 2006, cu peste 11 procente mai mica decat cea a Nokia (33,4%)
    • 27 mld. $ Veniturile anuale ale Motorola in 2003, inainte de restructurare, fata de 41-43 mld. $ in 2006, dupa restructurare
    • 2,2 milioane Numarul de telefoane mobile vandute zilnic in lume; pentru 2010, se estimeaza vanzari de 4 milioane zilnic
    • 1 mld. euro Profitul inregistrat de Motorola in trim. II din 2006 (crestere de 48% fata de aceeasi perioada a lui 2005); Nokia a inregistrat pentru acelasi interval un profit de 1,14 mld. euro, in crestere cu 43%.