BusinessMagazin

Blog

  • Cine va ridica dolarul?

    Ca dolarul isi pierde tot mai mult din valoare in fata majoritatii valutelor (inclusiv leul) nu mai este de mult o noutate. Amploarea scaderii, initial imbucuratoare pentru multi, a inceput sa cauzeze insa panica si sa ridice intrebarea: Pana unde?

     

    Un banc favorit al americanilor spune ca indiferent cat de jos ar fi dolarul, trebuie sa te apleci sa il ridici. Probabil ca putini mai cred asta in Statele Unite zilele acestea. De Europa, ce sa mai vorbim? Au devenit deja celebre ironiile spectatorilor spanioli de la finala Cupei Davis, Spania – Statele Unite. Parodiind o reclama la MasterCard, acestia ii ironizau pe americani cu slogane de genul „Un suc? Cu 30% mai mult in dolari“.

     

    Umorul spaniolilor, care si-au ridicat economia cu banii altor tari europene, este, desigur, putin fortat. Insa fortata ar fi parut in urma cu un an si o prognoza care sa arate un dolar care valoreaza cat 0,75 euro. Primita la inceput cu entuziasm de europenii sau asiaticii cuprinsi de patriotism valutar, prabusirea dolarului incepe sa creeze panica. Ceea ce pentru Statele Unite e o politica valutara optima, pentru moment deschide drumul catre un dezastru economic pe alte continente.

     

    Numai in ultimele sase luni, moneda americana si-a pierdut peste 10% din valoare in raport cu euro, depasind zi de zi cate un „alt minim istoric“. La fel, dolarul a inregistrat cea mai scazuta valoare fata de yenul japonez din ultimii patru ani si jumatate, iar fata de francul elvetian s-a consemnat de curand minimul din ultimii noua ani. Fata de dolarul canadian sau cel neo-zeelandez, bancnota verde nu a atins valori atat de mici de mai bine de 12 ani si, respectiv, 16 ani.

     

    Un dolar „slab“ ajuta SUA sa isi dezvolte exporturile, pentru ca in acest fel produse americane devin mai ieftine pe pietele externe. Pe talerul opus al balantei, nimeni nu mai vrea sa importe produse din zonele care, in raport cu dolarul, au bani mai scumpi.

     

    Situatie care nu poate sa placa prea mult tarilor ale caror economii au o componenta importanta de export. In zona euro, spre exemplu, aproape o cincime din economie este reprezentata de exporturi, din care aproximativ 15% catre SUA. Practic, companiile europene au de ales intre doua variante: fie sa vanda mai scump, fie sa renunte la o parte din profituri, livrand la un pret competitiv.

     

    Efectele imediate? Ritmul de crestere inregistrat de economia europeana, o economie de peste 10.000 miliarde de euro, a scazut in trimestrul al treilea la 0,3%, cel mai redus ritm de crestere din mai mult de un an. Nici viitorul nu pare a fi cu mult mai luminos, daca dolarul nu se va opri din cadere. Deja, Banca Centrala Europeana (BCE) si-a revizuit in scadere previziunea de crestere economica pentru 2005, de la 2,3% la 1,9%.

     

    Cat va mai putea sa coboare dolarul? Nimeni nu se mai hazardeaza sa dea un raspuns, dupa ce toate previziunile anterioare au fost infirmate. In opinia tuturor, daca cifrele economiei SUA nu se vor imbunatati considerabil, dolarul va continua sa scada. „Cred ca situatia nu se va schimba prea mult in urmatorii 3-5 ani. Pe termen lung, deprecierea dolarului va fi insa mai accentuata fata de monedele asiatice decat cele europene“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Gerhard Winzer, analist valutar la Bank Austria Creditanstalt Viena.

     

    Printre cauzele care stau la baza deprecierii fara precedent inregistrate de dolar sunt deficitul bugetar si cel al balantei comerciale SUA. De ani intregi, americanii consuma mai mult decat produc, in principal pe baza importurilor. Acest lucru si o politica neadaptata de economisire au condus la acumularea unui deficit comercial de aproape 6% din Produsul Intern Brut al tarii. Astfel, tara are nevoie de un dolar slab pentru a mentine nivelul exporturilor si a nu adanci mai mult deficitul.

     

    Dincolo de situatia exporturilor, devalorizarea dolarului are drept cauza fundamentala criza prin care trece economia americana. Aceasta a crescut anul acesta, insa sustinuta artificial doar de o rata a dobanzii foarte scazuta: practic, Federal Reserve (FED – banca centrala americana) a oferit companiilor americane sansa de a se imprumuta aproape gratis pentru investitii. La inceputul acestui an, rata de referinta a dobanzii FED ajunsese chiar la 1%.

     

    Numai ca dobanzile mai mici la credite au insemnat si scaderea atractivitatii depozitelor in dolari, si, deci, a monedei americane in sine. Cum Statele Unite au insa nevoie in continuare de bani straini pentru a-si finanta deficitele, Federal Reserve a trecut din nou la cresterea dobanzii de referinta, care a fost majorata de cinci ori in cursul anului 2004, ajungand de curand la 2,25%. 

     

    O astfel de majorare face ca, pentru prima data din 2001 incoace, dobanzile din SUA sa le depaseasca pe cele ale Bancii Centrale Europene, in prezent de 2%. Lucrurile nu sunt insa chiar atat de simple. O crestere a ratei dobanzii creeaza alte probleme pentru Statele Unite, incetinind cresterea economica si scumpind pretul creditelor interne.

     

    Administratia Bush a sustinut, in discursurile sale, o politica pentru un dolar puternic, dar a mai spus si ca va lasa fortele pietei sa stabileasca valoarea monedei. Daca acest lucru chiar se intampla este greu de spus.Cert este insa ca prabusirea dolarului a inceput sa deranjeze reprezentantii diferitelor economii europene, care au reactii tot mai dure la adresa politicii monetare americane, acuzand direct administratia americana.

     

    „Este inacceptabil ca Europa sa achite nota de plata pentru o serie de dezechilibre majore din economia mondiala, si in special pentru deficitele bugetare si de cont curent din SUA“, aprecia  Karl-Heinz Grasser, ministrul austriac de finante, intr-o intalnire cu omologii sai europeni pe 7 decembrie.

     

    Presedintele BCE, Jean-Claude Trichet, are o pozitie ceva mai moderata: „Toate marile tari si zone economice trebuie sa isi joace rolul mult mai activ in reducerea dezechilibrelor globale“. Reactia BCE, printr-o interventie directa pe piata (adica vanzare masiva de euro, cumparare de dolari sau o combinatie intre cele doua), intarzie, totusi, sa apara. O crestere a monedei unice pana la 1,35 sau 1,40 dolari ar forta-o, insa, sa intervina direct, cred analistii.

     

    Ultima data cand BCE a intervenit pentru a regla cursul euro a fost in noiembrie 2000, insa in cu totul alte circumstante: atunci, euro cadea liber fata de dolar, iar banca a cumparat pentru a sustine moneda europeana.

     

    Nici japonezii – si nici celelalte tari asiatice – nu sunt mai fericiti. Ministrul japonez de finante, Sadakazu Tanigaki, a declarat ca intentioneaza sa actioneze pentru a frana cresterea yenului in fata dolarului, apreciind ca aceasta nu reflecta „fundamente economice“. Banca Centrala a Japoniei detine depozite in dolari de 720 miliarde de dolari, iar China are rezerve valutare de aproximativ 600 miliarde de dolari. Taiwan-ul are rezerve de 235 miliarde de dolari, iar Coreea de Sud, de 193 miliarde de dolari. Depozite care, o data cu deprecierea accentuata a dolarului, isi pierd valoarea. Nici una dintre aceste tari nu poate face, insa, mai nimic pentru a „scapa“ de sumele mari in dolari, pentru ca orice vanzare masiva de dolari ar deprecia si mai mult valoarea acestuia.

     

    Banca Centrala a Japoniei nu s-a sfiit, insa, sa vanda, repetat, yeni pentru a tempera cresterea monedei japoneze fata de dolar. „S-ar putea invata cate ceva de la Japonia si politicile sale monetare excelente“, aprecia cancelarul german Gerhard Schröder, citat de revista Forbes.

     

    Rezolvarea ar putea consta intr-o actiune comuna cu SUA. Gerhard Winzer crede ca: „O actiune comuna a BCE si Japonia este posibila. Dar nu cred ca Fed li s-ar alatura pentru a stopa caderea dolarului“. In opinia lui, banca americana nu va interveni pe pietele valutare decat daca dolarul va „intra in criza“, scazand extrem de brusc, o perioada lunga de timp. Acest lucru nu se va intampla, crede Winzer, iar scaderea dolarului, desi pe termen lung, va fi lenta.

     

    Precedentul unor actiuni comune exista. In 1995, oficiali din SUA, Marea Britanie, Japonia, Germania si Franta s-au intalnit pentru a gasi o cale de a opri cresterea exploziva a dolarului. Acesta ajunsese atat de puternic in raport cu celelalte valute, incat  doar un acord de cooperare intre marile puteri mai putea evita o criza financiara.

     

    Exact la doua decenii dupa acest moment, guvernele lumii vor trebui, probabil, sa se reaseze la masa negocierilor. Cand? Nimeni nu stie, dar toata lumea mai spera inca.

  • De ce cade dolarul

    Exista mai multi factori care au dus, in ultima perioada, la scaderea alarmanta a dolarului.

     

    DEFICIT DE CONT CURENT  Diferenta negativa dintre exporturile si importurile americane a ajuns la cifre colosale (66 mld. $, aproape 6% din PIB-ul SUA), ceea ce face din dolarul slab o necesitate.

     

    PERFORMANTE SLABE Chiar daca si-a revenit usor anul acesta, economia americana nu a creat locuri de munca noi si este inca dependenta de un cost scazut al imprumuturilor.

     

    DOBANZI MICI Rata de referinta a dobanzii FED a coborat anul acesta si la 1%. Acest lucru a ieftinit imprumuturile, dar a scazut si atractivitatea depozitelor in dolari.

     

    INCREDERE REDUSA Multe institutii si state europene si asiatice au inceput sa isi reduca rezervele si depozitele in dolari, fapt care a crescut oferta la nivel international.

  • Cum poate fi oprit

    Nu exista o solutie miraculoasa pentru oprirea caderii dolarului. Printre masurile luate in calcul se numara urmatoarele:

     

    INTERVENTIA DIRECTA: Pentru ca economiile europene si asiatice incep sa sufere de pe urma deprecierii dolarului, este de asteptat ca bancile centrale din Europa sau Asia sa intervina pe piata.

     

    CRESTEREA DOBANZII FED: Dobanda a fost majorata deja in patru trepte de la 1% la 2%. Aceasta ridica din nou randamentul depozitelor la dolar, insa scumpeste si costul imprumuturilor.

     

    REVIRIMENT ECONOMIC: Cresterea productivitatii economiei americane, care sa poata exporta si in conditiile unui dolar puternic. Cresterea trebuie insotita insa si de crearea de noi locuri de munca.

  • CUM STAU TARILE VECINE LA CREDITE

    In Romania, creditele ipotecare (vezi tabel) vor avea, intre 2006 si 2008, cel mai mare ritm mediu de crestere dintre componentele indatorarii (credite de consum, pe card etc.) – circa 25% anual, fata de 22% cea a creditului de consum si doar 8% a altor tipuri de credite, arata studiul Unicredit Grup.

                           

    Crestere

    2004

    2005

    2006

    2007

    2008

    Polonia

    21%

    41%

    21%

    16%

    16%

    Turcia

    174%

    359%

    61%

    45%

    34%

    Croatia

    27%

    25%

    20%

    15%

    13%

    Rusia

    NA

    103%

    87%

    63%

    44%

    Bulgaria

    155%

    98%

    43%

    31%

    23%

    Cehia

    43%

    34%

    28%

    21%

    17%

    Ungaria

    27%

    20%

    17%

    15%

    12%

    Romania

    98%

    52%

    29%

    24%

    23%

    Slovacia

    30%

    27%

    17%

    14%

    12%

     

     

  • Siragul de perle

    Chinezii, cred, stau la baza unei comparatii pe care am citit-o de mai multe ori in literatura – „…avea dintii ca un sirag de perle…“, dar comparatia mi-a ramas in cap pentru ca am auzit/citit un proverb bazat pe ea.

     

    In zona activa a net-ului romanesc, foarte populare sunt site-urile ce adapostesc referate. Junii liceeni, in pana de subiecte si cu securea ascultarii de a doua zi deasupra capului, pot descarca din sumedenia de documente, grupate frumos pe domenii (literatura, chimie, fizica, istorie), teme gata scrise, majoritatea chiar bine. De multe ori m-am intrebat cine le-o fi creat, am avut chiar viziuni SF-iste cum ca de fapt nu le-a scris nimeni, ci le-a iscat chiar internetul singur, reteaua mondiala a calculatoarelor, pentru a usura viata junilor si a-i ademeni spre zone mai apropiate entuziasmului lor. Tot pe net. Dar probabil ma insel si or mai fi si scolari constiinciosi si altruisti, care nu numai ca au muncit, dar au acceptat sa si „seruiasca“ rodul intelepciunii lor.

     

    Asa ca referatele in cauza au ajuns acum ca Miorita, o opera cu autor necunoscut, dar din care fiecare ia ce vrea si cat vrea; o desteptaciune de imprumut. Iar temele au ajuns un lucru dupa care junii nu se omoara, ci il fac pentru ca trebuie facut. Forma fara fond.

     

    Gandurile astea m-au incercat saptamana trecuta, cand am vizitat o expozitie pe teme de comunicatii si tehnica de calcul, locul unde pasionatii de calculatoare, de gadgeturi si de telefoane mobile de ultim tip ar trebui sa vina si sa vada ce mai e nou.

     

    Nu prea am vazut noutati sau poate nu am avut abilitatea de a le descoperi sau poate expozantii nu au avut abilitatea de a le scoate in fata. In fata erau in schimb o gramada de decibeli, o sumedenie de fete frumoase, care nu prea sesizau diferenta dintre o placa de baza si una de sunet, standuri care, luate individual, aveau ceva de comunicat, in functie de taria firmei, dar un ansamblu cumva prafuit, un sclipici care nu ascundea nimic.

     

    Poate gresesc, si imi cer toate scuzele posibile pentru asta, dar expozitia mi s-a parut, la fel ca si temele liceenilor, un lucru de care lumea nu prea avea chef, dar care trebuie facut. Tot o forma fara fond.

     

    Iote, e al doilea exemplu, dar nu ultimul. Ba chiar putem extrapola: am imprumutat (citeste descarcat de pe net, ca si liceenii) tot soiul de lucruri, pe care, mare greseala, nu le-am adaptat; luate de-a valma, multe din cele ce-au avut succes aiurea s-au dovedit a nu prinde la noi; asta nu pentru ca reteta a fost gresita, ci pentru ca pacientul avea alta boala. Inca mi-e teama, de exemplu, de capcanele pe care cele 60.000 sau 80.000 de pagini de aquis comunitar, traduse mai mult sau mai putin stangaci si adoptate la gramada, le pot ascunde.

     

    Intr-o discutie recenta, cu colegii, am spus, mai in gluma, mai in serios, ca piata de capital din Romania nu ma convinge, face parte din categoria formelor fara fond. Am argumentat atunci, in gluma, ca piata de capital romaneasca isi va umple forma cand o sa avem prima sinucidere a unui jucator la bursa, asa, ca la marile crize americane.

     

    N-as vrea sa ajungem in aceasta situatie, dar piata de capital ar trebui, pentru a-si umple fondul, sa evolueze de la asocieri simple de genul „merge Patriciu la Parchet, actiunile urca sau scad“ si sa devina, de exemplu, un instrument de finantare a companiilor. In mod curent, si nu doar in rarele cazuri de pana acum.

     

    Acelasi mimetism prost aplicat, adica dorinta de a nu iesi din rand, de a nu parea fraier cand toti sunt destepti, a transformat, in multele analize din presa scrise de-a lungul a peste un an de zile, aplicarea reformei fiscale a actualului Guvern, atata cata este si asa cum a iesit, cu cota unica drept drapel, intr-un esec. Inainte de vreme.

     

    Am citit odata, in sensul tuturor celor spuse mai sus, mai multe exemple de ceea ce va sa zica execitiul „una spunem si alta inseamna“: termenii tranzitie si reforma au fost cititi mai degraba ca dezastru economic, saracie si somaj, puterea financiara este mai mult cea a grupurilor de interese decat cea creatoare de locuri de munca, controlul inseamna mai degraba vendeta politica, iar comunicarea inseamna pur si simplu dezinformare sau filtrul purtatorilor de cuvant si mai putin transparenta.

     

    Daca tot suntem pusi pe imprumutat formate economice, sociale sau media, macar sa le incercam sa le adaptam, astfel incat sa nu constatam ca nu ni se potrivesc, nu plac sau nu sunt aplicabile.

     

    Dar unde e legatura cu dintii ca perlele si cu proverbul, veti intreba. Pai proverbul e urmatorul: „Cine a comparat prima data dintii cu un sirag de perle a fost un geniu, ultimul care a repetat-o a fost un dobitoc“.

  • Evanghelia dupa Machiavelli

    Povestea e veche aproape de cand lumea. Incepe cu Socrate, continua cu fondatorii SUA si se perpetueaza, intr-o forma sau alta, pana in zilele noastre. Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. A discuta despre politica fara a pomeni despre virtute, constata, printre altii, Robb McDaniel, e o imposibilitate.

     

    Si totusi, modernitatea, incepand de la Machiavelli incoace, a facut tot posibilul pentru a impinge in planul doi, trei sau cat vrei aceasta discutie. „Realismul“ a devenit, treptat, noua evanghelie. Conform acesteia, liderului politic nu i se mai cere sa fie moral – doar sa mimeze, suficient de convingator, moralitatea. Mai mult, nici cetatenilor nu li se mai cere acest lucru. Pentru a fi eficienta, spune-se, democratia nu trebuie luata prea tare in serios de catre „demos“. Delasarea, lipsa de implicare in viata publica a celor multi ar reprezenta nu defecte, ci adevarate virtuti, in absenta carora sistemul s-ar gripa. Vechea expresie „noi ne prefacem ca lucram, voi va prefaceti ca ne platiti“ e inlocuita prin „voi va prefaceti ca va pasa, noi ne prefacem ca va credem“.

     

    Argumentele noilor predicatori sunt convingatoare, pentru ca sunt rationale: sistemele politice bazate exclusiv pe principii morale au fost si raman lesne de transformat in regimuri totalitare si demagogice. Comunistii au batut toba virtutilor clasei muncitoare, ayatolahii s-au intors spre religie pentru a-si controla mai bine supusii, iar aproape de casa, alde Vadim sau Becali castiga puncte electorale semnificative, jucand aceeasi carte a intransigentei morale strabatute de un fior religios. De la transcendenta la demagogie nu e decat un pas, si acela usor de facut – motiv, asadar, suficient pentru a privi cu reticenta orice discutie politica axata pe „virtuti“. 

     

    Pana aici, toate bune si frumoase. Ideile, insa, au felul lor de a pacatui prin exces („pacatul din dreapta“, cum l-ar fi numit Sfintii Parinti). Odata smulse din context si devenite abstracte, chiar si ideile bune devin, mai devreme sau mai tarziu, malefice. Iara cine nu crede, vorba lui Hegel, n-are decat a arunca o privire asupra Revolutiei Franceze cu al sau Monsieur Guillotine. Odata scapata din chingile moralitatii, politica o ia la vale, pe tobogan. In absenta virtutilor, nimeni si nimic n-o mai poate opri sa degenereze intr-un cosmar. Simplu spus, pentru politica, virtutile sunt precum, zice-se, ar fi femeile pentru barbati: nu poti trai nici cu ele, nici fara ele.

     

    In contextul politic romanesc, liberalii au fost primii care, dupa 2004 – odata epuizata retorica anticoruptie – au redescoperit valentele discursului intransigent-moralizator, mostenit de la taranisti, in contextul confruntarii cu PD. De aici insistentele pe Legea Lustratiei sau pe impulsionarea activitatii CNSAS. In conditiile in care PD, la pachet cu presedintele Basescu, dau dovada de o sfiiciune aproape feciorelnica in raport cu aceste teme, liberalii au inceput sa bata si mai tare saua ca sa priceapa iapa. Dar, taman cand lucrurile pareau sa intre pe un fagas normal si iapa parea sa inteleaga, Ioan Gavrila-Ogoranu a fost chemat la ceruri. Moment mai prost ales pentru liberali nici ca se putea.

     

    Au unii oameni talentul asta, ca si dupa moarte sau, mai exact, prin moarte  sa bage bete in roate unui sistem altminteri uns binisor. Daca nu stiti cine a fost „badia Gavrila“, cum ii spuneau cunoscutii, aveti o scuza: n-a aparut nici in revistele de „high-life“ si n-a tinut nici prima pagina a ziarelor de scandal. A fost „doar“ ultimul conducator al unui grup de „partizani“ – romani care au ales sa se opuna comunismului cu arma in mana, cu orice risc. Nu am avut onoarea de a-l cunoaste personal pe badia Gavrila – am avut insa, mai tanar fiind, bucuria de a-i cunoaste pe multi dintre cei care au impartit cu el atat rezistenta armata din munti, cat si puscariile comuniste, inclusiv cea din Pitesti. Si totusi, in ciuda diferentelor, au/aveau un numitor comun: o moralitate senina, ca altfel nu stiu cum sa-i zic. Oameni trecuti binisor de 70-80 de ani, care izbutesc sa priveasca viata cu o prospetime pe care tinerii rebeli de 18 ani nu reusesc nici macar s-o ingaime. Vorba unuia dintre ei: „Abia dupa 15 ani de puscarie comunista incepi sa apreciezi viata asa cum se cuvine“.

     

    V-ati putea imagina ca liberalii, in frunte cu premierul Tariceanu, vor fi dat buluc la slujba de inmormantare a badiei Gavrila – moment mai prielnic pentru putina retorica anticomunista cu greu ar putea fi gasit. Ei as! Nici liberalii, dar nici presedintele Basescu, altminteri recunoscut prin nonconformism, nu au gasit „de cuviinta“. Motivul il reprezinta secretul lui Polichinelle, pe care inclusiv mass-media s-au straduit sa-l vare cat mai abitir sub pres: atat badia Gavrila, cat si partidul pe care il conducea, „Pentru Patrie“ (a auzit cineva de el?), erau filolegionari. Nomine odiosa! Corectitudinea politica nu l-a impiedicat pe presedintele Basescu sa bea sprituri cu Gigi Becali, dar nici pe Calin Popescu-Tariceanu sa se afiseze la Timisoara alaturi de semnatarii Proclamatiei de la Timisoara. I-a impiedicat insa pe ambii sa isi prezinte omagiile la catafalcul unui batranel trecut de 80 de ani care si-a petrecut buna parte din viata luptand de adevaratelea cu sistemul comunist. Nu cu, pardon, cartuse de Kent sau bancuri cu Bula.

     

    Nimeni nu ne cere sa fim cu totii eroi sau personaje de legenda. Bunul- simt ne cere insa sa ne scoatem cuviincios caciula in fata celor care sunt sau au fost. Intr-adevar, unii dintre ei s-au lasat amagiti de o retorica ce s-a dovedit, in cele din urma, nefasta. Nici un erou nu e perfect. Sa ridice insa piatra cel care n-a pacatuit deloc in acesti ultimi 60-70 de ani. Sa ridice primul piatra cel care a fost mai curajos decat badia Gavrila.

     

    Si, pentru ca tot veni vorba despre legionari – pe cand o discutie cu cartile pe fata despre aceasta miscare politica? Daca nu de altceva, atunci macar pentru ca si poetul nostru national (Mihai Eminescu ii zice), si Eliade, Cioran sau Noica au fost acuzati de simpatii proto- sau chiar legionare de-a dreptul. Cand mai multi intelepti arunca aceeasi piatra in aceeasi balta, merita sa analizezi, fara prejudecati, fenomenul. Avem (inca) un elefant in sufragerie: ce facem cu el?

  • La mana statului

    In plin proces de fuziune a Bursei de Valori Bucuresti (BVB) cu piata Rasdaq si in perioada adunarilor generale, care ar putea decide delistarea unora dintre companiile cotate, statul vine sa dea o mana de ajutor pietei de capital.

     

    Cea mai mare bursa de valori din lume dupa numarul de companii listate este cea din Bombay, cu 4.781 de firme cotate. La Bursa de Valori Bucuresti (BVB) se tranzactioneaza 65 de companii, grupate in doua categorii, carora li se adauga inca 43 de societati la categoria nelistate.

     

    Diferenta pare zdrobitoare, dar, daca raportam numarul de companii de pe piata la populatia celor doua tari, respectiv la miliardul de indieni si cele 22 de milioane de romani, se observa ca pietele sunt de fapt foarte asemanatoare, cu aproximativ cate o companie listata pentru fiecare 200.000 de locuitori.

     

    Si totusi, dupa finalizarea fuziunii cu Rasdaq, BVB si-ar putea depasi net „conditia“. Pe piata Rasdaq sunt acum listate 3.587 de companii. Din unificarea operatiunilor celor doua burse ar rezulta o piata cu un total de 3.695 de societati, valoare cu care BVB ar intra pe locul trei in topul institutiilor bursiere, inaintea unor piete de renume ca Nasdaq sau bursele de valori din Londra, Tokio sau New York, la doar putin in urma celei de-a doua clasate – piata din Toronto.

     

    Ce-i drept, o mare parte dintre societatile listate pe Rasdaq sunt doar trecute intr-un catastif. E posibil chiar ca o parte dintre ele sa nu mai existe. In acelasi timp, tranzactionate in mod curent sunt foarte putine societati.

     

    In fapt, din cele peste 3.500 de firme, numai 1.400 sunt tranzactionabile. Iar dintre acestea se misca cat de cat maximum 300. Mai mult, conform actualului proiect de unificare a celor doua piete, societatile de pe Rasdaq nu sunt obligate sa se inscrie la cota Bursei, ele urmand sa fie tranzactionate pe un sistem alternativ, cum este cazul societatilor de la categoria nelistate.

     

    Pe de alta parte, Bursa ar putea ramane si fara cateva dintre societatile active – atat de pe BVB, cat si de pe Rasdaq -, dupa ce Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare (CNVM) a dat practic liber la delistari. La inceputul lunii februarie, comisia a emis o dispunere de masuri prin care permitea ca o companie sa fie delistata printr-o hotarare a Adunarii Generale a Actionarilor, adica daca actionarul majoritar vrea acest lucru. Mai bine de 10 companii au profitat de aceasta reglementare si si-au anuntat intentia de delistare. Aceasta dispunere de masuri nu va avea probabil viata lunga.

     

    Enervati ca oricum nu aveau prea multe alternative de investitii, investitorii pe bursa au protestat impotriva masurii CNVM si au avut partial castig de cauza. Prin Codul bursier, adoptat luna trecuta de actionarii BVB, delistarile vor fi permise doar in urma desfasurarii unei oferte publice. Codul trebuie aprobat insa de CNVM. In acest context agitat, un sprijin pentru investitori a venit de unde se asteptau, probabil, cel mai putin: de la stat. Guvernul a fost criticat in repetate randuri ca, desi periodic anunta tot felul de masuri pentru incurajarea pietei de capital, a evitat sa foloseasca bursa pentru diverse tranzactii, cum ar fi privatizarile.

     

    Insa ultima saptamana a fost plina de anunturi promitatoare din partea Executivului, care le propune jucatorilor la bursa noi variante de investitii. Miercuri, reprezentantii Ministerului Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei (MCTI) si cei ai bancii de investitii Credit Suisse First Boston au semnat contractul de consultanta pentru listarea actiunilor RomTelecom pe piata de capital. Anunturile oficiale au stabilit ca termen pentru listarea operatorului de telecomunicatii lunile septembrie-octombrie.

     

    Cum o minune nu vine niciodata singura, in aceeasi zi guvernul anunta ca a mandatat Ministerul Transporturilor sa inceapa procesul de privatizare a noua societati din subordine, prin vanzarea prin oferte publice secundare a unor pachete de actiuni reprezentand 5% din capitalul firmelor.

     

    Intrarea la cota bursei a unor companii precum Metrorex, Aeroportul International Henri Coanda, Aeroportul International Bucuresti-Baneasa-Aurel Vlaicu, Aeroportul International Constanta, Aeroportul International Timisoara-Traian Vuia sau Administratia Canalelor Navigabile Constanta ar mai impulsiona piata de capital, ca sa nu mai vorbim de cresterea capitalizarii pietei.

     

    O alta companie asteptata la BVB este compania de transport a energiei electrice Transelectrica. Potrivit unui anunt facut in urma cu trei saptamani, Transelectrica va lista 10% din actiuni la Bursa de Valori Bucuresti in luna iulie, dupa ce va avea loc o majorare de capital.

     

    Dar cea mai asteptata listare, fara discutii, este cea a Fondului Proprietatea, cel mai mai mare fond de investitii din Europa Centrala si de Est. Deocamdata, nu s-a anuntat o data oficiala pana la care Proprietatea sa fie la cota bursei, dar investitorii spera ca va avea loc in acest an.

     

    Aceasta avalansa de listari – daca se vor finaliza cu succes – ar veni dupa o perioada secetoasa, in care numarul de companii nou-venite pe piata de capital se pot numara pe degetele de la o mana. Ce-i drept, la Bursa de Valori Bucuresti au venit mai multe companii, dar acestea „au promovat“ in general de pe piata secundara Rasdaq.

     

    Pe de alta parte, cum relatiile dintre companiile romanesti si cele indiene sunt din ce in ce mai stranse (vezi achizitia Terapia de catre Ranbaxy sau negocierile purtate de Mahindra & Mahindra pentru achizitia Tractorul), nu ar fi exclus chiar ca o firma indiana sa se listeze la Bucuresti. Sau, de ce nu, o companie romaneasca sa fie in atentia brokerilor din Bombay.

  • Revolutii sexuale

    Au existat revolutii sexuale in Romania? Au existat schimbari radicale de comportament erotic in reprezentarile publice, ceva asemanator cu miscarile hippie si alte forme de dezinhibare cu ceva coloratura de stanga din vest? E si asta un subiect. Mi-a venit in cap citind tulburatorul roman al lui Philip Roth, „Animal pe moarte“.

     

    Povestea unui Casanova, ar spune cineva grabit, dupa ce ar parcurge scurta poveste a lui Philip Roth. Nici vorba. Este istoria unui profesor dintr-un campus american, casatorit si cu un copil, care ia decizia sa profite din plin de schimbarea radicala a tinerilor din anii ‘60-’70, revolta nu doar ideologica, ci si revolutionare a spatiului intim, a viziunii asupra cuplului. In explicatia personajului – o voce altfel extrem de dura, cinica, fara urma de romantism pagubos sau de deprimare narcisista -, lucrurile stau mult mai simplu: avea de ales intre a-si insela sotia in dulcele stil clasic sau a se elibera de casatorie si a profita de eliberarea sexuala a studentelor (cu o singura regula: niciodata in timpul semestrului).

     

    Fascinanta nu e atat istoria de dragoste din „Animal pe moarte“, cat povestea schimbarii comportamentului erotic de la o generatie la alta. Un tip de vreo 40 de ani asista uimit la dezinhibarea completa a studentelor si studentilor sai. Si participa fericit la acest dans bahic de campus, inlaturand cu intelepciune hedonistica orice forma de ideologie. Sa fim intelesi, nu vorbim aici despre o evolutie organica a comportamentului sexual. Este exclusiv vorba despre o anumita imagine publica a individului, in varianta sa erotica. Inca o precizare: este aici povestea unei schimbari intr-un mediu academic aparte, cel american; evident, lucrurile stau altfel in Franta, de exemplu, care poate numara destule revolutii in perceptia sexului in societate, de multe secole incoace.

     

    Ajungem la intrebarea de la inceput. A avut Romania astfel de schimbari majore in perceptia asupra sexului? Nu ma aventurez in secolul al XIX-lea, dar, in perioada interbelica, sigur a existat o oarecare eliberare, odata cu dezvoltarea perceptiei culturale urbane. Romanele interbelice romanesti contin scene curajoase, teoretizari relaxate ale conduitei erotice. De cealalta parte, ne amintim de patania avangardistului Geo Bogza care, pentru un volum cu imagini poetico-sexuale foarte „hard“, a facut ceva puscarie.

     

    Dupa razboi, imaginea publica a sexului a fost stearsa complet. Comunismul a obscurizat viata intima a tovarasilor. Asta in vreme ce eliberarea sexuala avea in vest forme ideologice de stanga. Imi amintesc ca am citit o marturie amuzanta a unei mari traducatoare, Antoaneta Ralian, care povestea ca, in anii ‘50, avea misiunea nu doar de a transpune in romaneste carti straine, ci si de a curata de scene de sex indraznete respectivele povesti. Traditia „pudorii comuniste“ a continuat – e de ajuns sa ne uitam la un intreg limbaj al eufemismelor atunci cind se vorbeste despre sex. Romanele romanesti din anii ‘60, ‘70, ‘80 (Breban, Buzura et comp.) nu au decat foarte putine pasaje erotice „curajoase“. Iar duritatea sau indrazneala unora dintre ele nu vine neaparat dintr-o dorinta reformatoare a sexului in societate. In orice caz, literatura interbelica era mult mai inventiva la acest capitol. Poate Breban sa aiba un oarecare cuvant de spus cu scene din „Bunavestire“ sau „Don Juan“, in care erotismul sa cunoasca o oarecare expresie libera, interesanta, socanta.

     

    Veti spune: ce l-a apucat pe asta sa discute pasajele erotice, la ce sunt ele bune? Ce influenta pot avea paginile fara perdea asupra inaltei culturi? Ei bine, cred ca astfel de texte masoara si forta libertatii artistului si mai cred ca in anii ‘60-’70 un astfel de curaj ar fi fost util, in conditiile in care un teribil conservatorism dictatorial domina paturile conjugale si cabinetele ginecologice (avortul interzis, metode mizere de contraceptie).

     

    In Romania nu a existat o miscare de eliberare sexuala la vedere. Abia in anii ‘90 am inceput sa luam de-a gata libertatile altora. E chiar comic sa vezi ca in perioada amintita romanul a descoperit furibund si eliberarea sexuala, si eliberarea religioasa (doua forme sufocate de regimul comunist). Sexul a izbucnit firesc, direct ca metoda de vanzare: publicitatea, muzica, televiziunea l-au folosit din plin. Discutiile despre intimitatile cuplului („Din dragoste“, multe emisiuni de pe postul Acasa etc.) au explodat intr-o forma aparent libera, dar extrem de conservatoare in modul de a vedea lucrurile. Asa se face ca avem, de exemplu, o societate destul de permisiva cu discutii, texte, filme indraznete. Dar, de cealalta parte, avem mult primitivism in interiorul cuplului, un discurs sexist puternic, o slaba evolutie a femeii in scena publica. Cam asta se intampla cand ai dezinhibare in ce priveste discutiile despre sex, fara sa fi luptat pentru emancipare.

     

    Asa se face ca fiecare companie de cablu furnizeaza pentru sume modice programe pornografice la indemana fiecarui cetatean. Si in felul acesta credem ca nimic nu ne mai poate soca. Numai ca pornografia poate distra, dar nu poate emancipa. Poate obisnui ochiul cu practici sexuale la care bunicii nostri s-ar fi gandit mai greu, dar nu le poate deschide mintea indivizilor in ce priveste complexitatea cuplului, ca aparenta sociala si ca „celula de baza“ erotica.

     

    Cum spune Roth, pornografia e o forma decazuta de arta care are totusi un efect de anestezie, de impresie de libertate, de impresie de libertinaj pana la urma. Pornografia a intrat firesc in viata cotidiana a romanului. Fara ca acesta sa pretinda macar ca doreste sex, nu razboi. O fi bine, o fi rau?

  • Protocoalele lui Trismegistus

    Pana acum, oricine ar fi vrut sa studieze „Corpus Hermeticum“ (in editie critica, nu in nenumaratele fabricatii fara valoare) avea la dispozitie editia clasica de la Belles Lettres, scoasa de A. D. Nock si Andre-Jean Festugiere, care a aparut intre 1945 si 1954 (o editie anterioara a fost aceea a lui Walter Scott, Oxford, 1924, in traducere englezeasca).

     

    Intr-o intreprindere editoriala admirabila, casa italiana Bompiani a ales acum editia critica de la Belles Lettres, dar cu adaugirea unor lucruri pe care Nock si Festugiere nu aveau cum sa le cunoasca. Acestea cuprind anumite texte hermetice din codicele Nag Hammadi, impreuna cu textele originale copte, pentru cine simte nevoia sa le consulte. Si, desi aceste 1.500 de pagini costa doar 35 de euro, ar fi pur snobism sa sugeram ca asa ceva e pentru oricine o buna lectura in momentele dinainte de culcare. Este un instrument de studiu de neinlocuit si valoros, dar aceia care vor doar sa-si faca o idee despre scrierile hermetice se pot multumi cu una singura dintre ele, „Poimandres“, in 100 de pagini, publicata in italiana la editura Marsilio.

     

    In orice caz, povestea acestui „Corpus Hermeticum“ *) este fascinanta. Este vorba despre o serie de scrieri atribuite legendarului Hermes Trismegistus – zeul Thot pentru egipteni, Hermes pentru greci si Mercur pentru romani, inventatorul scrisului si al limbajului, al magiei, al astronomiei, al alchimiei si, ulterior, identificat nici mai mult, nici mai putin decat cu Moise. In mod firesc, aceste tratate au fost opera mai multor autori, traitori intr-un mediu cultural grecesc, hranit cu spiritualitate egipteana si cu referinte platonice, intre secolul al II-lea si al lII-lea dupa Cristos.

     

    Ca autorii au fost mai multi e demonstrat din plin de numeroasele contradictii intre diferitele texte, iar ca ei au fost filozofi elenizanti si nu preoti egipteni e sugerat de faptul ca aceste mici tratate nu contin referiri congruente cu teurgia egipteana sau cu orice forma de cult egiptean. Atractia acestor texte pentru atatea minti insetate de o noua spiritualitate se datoreaza faptului ca, asa cum arata Nock in introducerea lui, ele sunt „un mozaic de idei antice, deseori formulate prin scurte aluzii si la fel de golite de gandire logica pe cat de golite de puritate clasica lingvistica“. Dupa cum puteti vedea, jargonul de acolo este conceput deliberat pentru a declansa un sir nesfarsit de interpretari.

     

    Aceste mici tratate (cu exceptia unuia, „Asclepius“, care a circulat timp de secole in latina) au fost date uitarii o lunga perioada, pana cand un manuscris al unuia dintre ele a aparut pe neasteptate la Florenta in 1460, in timpul epocii umaniste, tocmai atunci cand oamenii se intorceau la intelepciunea antica, precrestina. Fascinat, Cosimo di Medici a poruncit ca textul sa fie tradus de Marsilio Ficino, care l-a intitulat „Pimandro“, dupa numele primului capitol. Ficino l-a prezentat apoi drept opera autentica a lui Hermes Trismegistus, izvorul celei mai vechi intelepciuni, de la care nu numai Platon, dar si crestinatatea s-au adapat. Aceasta a insemnat inceputul extraordinarului succes si al influentei culturale exercitate de scrierile respective. Dupa cum a remarcat Francis Yates in cartea lui despre Giordano Bruno, a fost o enorma neintelegere istorica, menita sa produca rezultate surprinzatoare.

     

    Apoi, in 1614, filologul elvetian Isaac Casaubon a adus argumente irefutabile spre a demonstra ca intregul „Corpus“ nu era decat o colectie de scrieri elenistice, fapt de care in zilele noastre nu se mai indoieste nimeni. Dar partea realmente extraordinara e ca expunerea lui Casaubon a ramas cunoscuta doar in cercurile invatatilor, si ea n-a afectat cu  nimic autoritatea „Corpus“-ului. E nevoie doar sa avem in vedere dezvoltarea intregii literaturi ocultistice, cabalistice, mistice si – desigur – „hermetice“ in secolele care au urmat (pana la autori moderni aflati deasupra oricarei suspiciuni). Oamenii au continuat sa considere „Corpus Hermeticum“ ca pe un produs daca nu chiar al divinului Trismegist, cel putin al unei intelepciuni arhaice, pe care se poate jura ca pe Biblie.

     

    Mi-am adus aminte de povestea „Corpus“-ului cu ceva vreme in urma, cand a fost publicat „Complotul“ lui Will Eisner (New York, Norton). Eisner, unul dintre geniile benzii desenate umoristice moderne (care a murit pe cand cartea era inca in tipografie), foloseste cuvinte si imagini ca sa spuna povestea „Protocoalelor Inteleptilor Sionului“. Partea interesanta in povestea lui tine nu atat de momentul cand a fost confectionat acest fals cu scop antisemit, cat de ceea ce s-a intamplat dupa aceea, in 1921, cand ziarul Times of London – urmat de o serie de invatati seriosi – au scris si au dovedit ca „Protocoalele“ erau un fals. As spune ca, incepand chiar de atunci, circulatia „Protocoalelor“ a inceput sa creasca in toata lumea, iar textele au fost luate in serios inca mai mult.

     

    Un semn ca, fie ca e vorba de Hermes ori de Inteleptii Sionului, diferenta dintre adevarat si fals nu e de nici un interes pentru cei ce pornesc de la o prejudecata, de la dorinta sau nelinistea de a li se revela un mister, un anume semn profetic devastator in cer sau pe pamant.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 24 mai.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

    *) Culegere de 17 tratate de la sfarsitul epocii elenistice, atribuite lui Hermes Trismegistul („de trei ori maretul“) si care expun filozofia mistica a hermetismului, unde tema centrala este regenerarea si zeificarea omului prin cunoasterea divinitatii (n. red.).

  • IMG adulmeca Romania

    Ce business e profitabil in Turcia si poate merge si in Romania? Fotbalul – ar fi raspunsul dat de compania britanica IMG, una dintre cele mai mari agentii de marketing sportiv si divertisment din lume.

     

    Cand presa vuia de veniturile Steaua si ale televiziunilor romanesti de pe urma calificarii in semifinala UEFA,  cineva vedea in toata aceasta agitatie un potential de business pe termen lung: compania engleza IMG, care ofera expertiza in marketing sportiv si management in sport si a carei divizie de media – TWI – s-a ocupat de vanzarea in Anglia a meciului televizat de la Bucuresti dintre Steaua si Middlesbrough.

     

    „Vrem mai mult de la Romania“, spunea Victor Blundell, coordonator al TWI in aceasta zona a Europei, intr-o discutie cu BUSINESS Magazin in ziua meciului din tur. Adica? „Vrem sa ne extindem in afara serviciilor de vanzare a drepturilor TV – unde business-ul nostru a avut tangente cu Romania pana acum – catre zone cum ar fi dezvoltarea componentei comerciale a fotbalului sau asigurarea consultantei pentru publicitate si sponsorizari.“ Daca intentia exprimata de Blundell ar prinde contur, IMG ar fi primul jucator international pe o piata inca nestructurata in Romania – cea a consultantei in marketing sportiv – si pe care in prezent activeaza doua companii romanesti puse pe picioare in ultimul an, Sport Evolution Group si Kick Off Sports.

     

    Sport Evolution este fondata de Cristi Iancu – fost director de marketing la Dinamo si Rapid -, care a semnat in aceasta iarna un contract cu FRF pentru servicii de marketing. Iar Kick Off Sports a fost fondata in ianuarie de Gigi Loghin, fost sponsorships & events manager la Interbrew Romania -, numele companiei fiind recent vehiculat in contextul sferturilor si semifinalei UEFA (Kick Off a cumparat de la Steaua si a revandut apoi drepturi de new media si publicitate pe stadion). Blundell admite ca piata pe care intra e virgina, dar are incredere in ea. Atat prin prisma background-ului – succesul Stelei de la Sevilla din 1986 si generatia de aur de la inceputul anilor ‘90 – dar si a apetitului de consum. Si daca apetit exista, atunci exista si potential de afaceri. Ca exemplu, Blundell aduce cazul Turciei – una din tarile din zona in care business-ul IMG merge ca pe roate. „Din primele 20 de programe TV de top ale Turciei, 18 au fost meciuri de fotbal“, spune el. Si in cazul Romaniei, daca s-ar intocmi un clasament al celor mai vizionate programe din istoria televiziunii, pe primele locuri ar fi chiar partidele disputate de Steaua in UEFA, conform datelor existente.

     

    Sumarizand: intentie de business exista, la fel si potential – piata serviciilor de consultanta in marketing sportiv duce lipsa de competente, know-how si expertiza internationale. Iar intrebarile care se pun acum ar fi doua. Unu: cum va face, concret, IMG business in Romania? Si doi: cand? In primul caz, Blundell spune ca vor lucra cu un partener de business local (cel putin intr-o prima faza), iar acesta ar urma sa fie Kick Off Sports. „Nu suntem nici atat de aroganti, nici atat de naivi incat sa spunem ca putem face business de la biroul din Londra“, admite el.

     

    La randul sau, Gigi Loghin de la Kick Off spune ca a semnat cu IMG un contract de colaborare nelimitat pentru a exploata reciproc evenimentele sportive importante autohtone si internationale, „in special pe partea de new media“. In cel de-al doilea caz, daca englezii si partenerii lor romani stau cu stiloul in mana in asteptarea vreunui contract, Blundell spune ca va exista unul „cat de curand“. Daca e vreo legatura intre optimismul englezului si „firmele specializate“ cu care Steaua e in tratative – aduse in discutie de Mihai Stoica, managerul Stelei, intr-un interviu acordat BUSINESS Magazin recent -, o vor arata lunile care urmeaza.